Aristotel a dedicat două cărți întregi prieteniei din E.N.

1. În primul rând, prietenia pentru Aristotel structural legată de virtute și fericire, deci de
problemele centrale ale eticii.

2. Problema prieteniei, începând cu Socrate, dar mai ales cu Platon, precum am văzut, a fost amplu
dezbătută și a primit o consistență filosofică importantă.

3. Structura societății grecești dădea o importanță prieteniei mult superioară celei din societățile
moderne, din acest punct de vedere se explică atenția specială acordată ei de către Stagirit.

Trebuie precizat din start că sub eticheta „prieteniei” avem, în ciuda aparențelor, două teme
distincte: prietenii și prietenia. Prietenii sunt un „bun exterior” (o condiție necesară a fericirii), pe
când prietenia e o nouă virtute etică.

Necesitatea sau nevoia de prieteni, este un lucru important în viața omului. Fără prieteni n-ar dori
nimeni să trăiască, chiar dacă ar avea toate celelalt bunuri. Căci cei bogați, puternici și domnitorii
par a avea nevoie de prieteni. Prin relația cu celălalt, voi relata formele de prietenie vom vedea
cum i-au naștere și de ce.

Există trei motive pentru care omul iubește și încheie o relația de prietenie cu celălalt: Utilul sau
folosul, plăcutul sau plăcerea și ultima binele sau prietenia între virtuoși. Prin urmare trei sunt
valorile ce se urmăresc, trei vor trebui să fie și formele prieteniei.

Aristotel a definit prietenia într-un mod destul de reținut, în ceea ce privește principiul lui de bază
al celor patru cauze. Inițial, voi arăta cum aceasta este posibilă.

1. Cauza eficientă: Binele este începutul prieteniei, Sursa primară de înființare a prieteniei este
dorința, nevoia, iubirea indivizilor implicați. Există, în mod specific, un anumit tip de bunăvoință,
și anume dorința binelui aproapelui său.

2. Cauza formală: Doar să dorești binele și să arăți afecțiune nu este necesar a constitui prietenia.
Trebuie să existe reciprocitate la bunăvoință. De aceea am putea numi bunăvoința prin metaforă o
prietenie neactivă. Doar bunăvoința reciprocă o putem numi prietenie.

3. Cauza finală: Reprezintă sfârșitul sau scopul acestei stări de bine reciproc, ceea ce face
diferențierea fundamentală dintre cele trei tipuri de prietenie. Utilitate, plăcere și virtute.

1
4. Cauza materială: Acestea includ în mod necesar timp suficient și contact strâns. Și, diferit de
a avea mereu o atitudine prietenoasă ca pontețial pentru reînnoirea relațiilor, prieteniile adevărat
presupun traiul șu munca în compania altora cu bucurie. Prin urmare, necesită un temperament
rezonabil și o bună dispoziție sociabilă în indivizii implicați în relația cu celălalt. „Nu este nimic
caracteristic pentru prieteni decât a trăi împreună.

Concluzia naturală este că prietenia nu e nici un sentiment, nici o stare de caracter, dar o relație, e
subînțeleasă în afirmația sa fundamentală că „prietenia este egalitate”, dar nescrisă clar nicăieri.

Următoarea discuție cu privire la relația cu celălalt unde aducem în discuție și vom trata cele trei
forme de prietenie și despre natura prieteniei însăși.

Prietenia bazată pe utilitate sau folos: La nivelul inferior se află prietenia din interes, in cadrul
căreia oamenii nu-şi iubesc prietenii pentru ceea ce sunt ei în sine, ci pentru avantajele de care pot
profita prin legătura cu aceştia) Aceste prietenii sunt necesare omului, atunci când acesta nu este
independent din punct de vedere economic. Acestea ar fi prieteniile de afaceri. O astfel de prietenie
se găsește cel mai adeseori între oameni bătrâni, pentru că ei nu se îngrijesc de ceea ce procură
plăcere, ci de ceea ce aduce folos. În astfel de relații de prietenie, nu se obișnuiește a se pune preț
pe conviețuirea îmăreună; căci uneori ei nu deșteaptă la celălalt plăcere. Atracția lor stă în faptul
că ei oferă perspectiva unui folos. La acest fel de relație de prietenie e socotită și ospitalitatea.
(afacere)
Prietenia bazată pe plăcere: Prietenia bazată pe plăcere, pe bucuria firească ce aparre în
compania semenilor, prieteniei ce este caracteristică tinerilor aceștia trăind sub dominația pasiunii
ei urmăresc înainte de orice plăcerea prezentă și personală. Având în vedere faptul că plăcere sunt
schimbătoare, tot așa și această prietenie este schimbătoare. Tinerii iubesc și se răcesc repede, dar
câtă vreme însă ține aceasta, ei vor să fie cu prietenul împreună și să trăiască cu el împreună: căci
așa se înfățișează la ei raportul și relația dintre ei.(Plăcerea de a juca tenis, bazată pe rel sexuale)
Prin urmare, primele două forme de prietenie sunt cele mai puțin adevărate; mai mult, într-un
anumit sens ele sunt forme extrinseci și iluzorii de prietenie, pentru că, în termeni moderni, prin
ele omul iubește celălalt om nu pentru ceea ce este acesta, cu pentru ceea ce are. Celălat „eu”, în
bună măsură, este instrumentalizat în vederea avantajelor(Bogăție, plăcere) pe care le oferă.

Prietenia bazată pe virtute: Caz în care prietenii țin unul la altul pentru că vor să-ți perfecționeze
reciproc virtuțile: ceea ce faci pentru prieteni faci pentru ții la el ca om, (relația dintre caractere)

2
nu ca furnizor de plăceri sau beneficii. De exemplu, doi prieteni adevărați de acest fel se ajută
reciproc în mod dezinteresat în privința sănătății. Aceasta este prietenia veritabilă și ea durează
oricât, căci virtutea e un fel de-a fi stabil al omului. În această accepțiune, prietenia este dispoziția
habituală de a dori în mod deliberat și reciproc, în măsură egală, binele celuilalt de dragul valorii
lui instriseci (de dragul frumuseții caracterului său), fără vreun interes egoist sau urmărind propria
plăcere. Prietenia veritabilă presupune deci bunăvoință reciprocă și egalitate între parteneri, fiecare
dorind binele celuilalt. A dori bine prietenului pentru prietenul însuși înseamnă a fi prieten în
sensul cel mai înalt al cuvântului.

Ca și argument cu privire la starea de bine și fericire în comportamentul celui virtuos și vicios,

aflându-se în relația cu ceilalți și relația cu statul.

Prieteniile bazate pe plăcere sau pe interes, crede Aristotel, sunt posibile doar între doi oameni
vicioși sau între un virtuos și un vicios. Dar prietenia bazată pe valoarea personală e posibilă numai
între oameni de virtute.

O remarcă asupra relației cu celălalt pe care o face Aristotel e aceea în care spune că relația cu
prietenul este aceeași cu relația față de sine, dat fiind că prietenul este un al doilea sine.

Cu alte cuvinte, conceptul sinelui e capabil de a se extinde pentru a putea include prietenii, ale
căror fericire sau durere, reușită ori eșec, devin și ale noastre. În plus, „prietenia constă mai mult
în a iubi decât a fi iubit sau „oamenii doresc binele celor pe care-i iubesc pentru ei înșiși.

Mai departe, ne punem la îndoială și asupra chestiunii, dacă cine trebuie să iubească cel mai
mult pe sine însuși sau pe altul. Acești oameni care se iubesc cel mai mult pe sine lumea le
reproșează greșeala egoismului. Aristotel nu ezită să afirme explicit că prietenia față de alții se
naște din prietenia față de noi înșine și că binele îl dorește fiecare în primul rând pentru sine.

Plecând de la premisa că în noi există o parte bună și una mai rea a sinelui.

Avem iubirea rea a părții inferioare a sinelui și aceea de a urmări, pe cât posibil averile și
plăcerile.

Și avem iubirea superioară a părții elevate a sinelui și bunurile relative.

3
Aristotel notează că egoist este și acela care iubește partea superioară a sinelul și își dorește
bunurile de ordin spiritual cât mai mult posibil.

Diferența stă în faptul că primul este egoist în sens inferior, deci negativ

Este egoist în sens superior și, deci, pozitiv.

O altă remarcă pe face o face Aristotel, spune de exemplu, că prietenia se diferențiază de iubire
prin aceea că dacă ultima e un sentiment, prima este o obișnuință, obținută prin exercițiu, a minții
și că „dorința de prietenie se poate naște instantaneu, nu același lucru se poate spune despre
preitenie ca atare. Mai exact, ridică prietenia la nivelul supranatural sau al zeului cu omul.
Divinitatea nu are nevoie de prieteni deoarece aceasta „își este sieși împlinire” dar noi oamenii
avem nevoie de prieteni, pentru că „pentru noi, fericirea implica ceva dincolo de noi înșine”, Sutem
ființe politice și prietenia este bun exterior, și-n relația cu celălalt ne definim pe noi și ne punem
în practică virtuțile.

Câteva asemănări și deosebiri:

Prietenia rămâne pentru Aristotel un adevăr, iar pentru Platon, o posibilitate. Platon vede
prietenia ca pe un aspect al lui Dumnezeu, o realitate divină care este transcendentă. Aristotel vede
prietenia ca pe una dintre recompensele virtuții, o realitate imanentă în fiecare punct de vedere.

Am remarcat astfel cele patru ”cauze” (cele patru moduri de a afirma ce este un lucru) după cum
au fost aplicate prieteniei. Obiectul rațiunii este esența și pentru Aristotel aceste cauze afirmă
întradevăr esența prieteniei (urarea de bine unuia față de altul de dragul lui, etc.). Prietenia esențială
este, prin urmare, un aspect al caracterului de nărav al omului virtuos. Omul are prietenie adevărată
(când binevoiește să trăiască împreună cu un altul) sau potențială (ca o atitudine care ajută crearea
prieteniei adevărate când condițiile sunt favorabile). Dar problema inerentă nerezolvată de
Aristotel, cum am notat mai devreme, este numirea prieteniei ca o relație. Tratatele lui Aristotel
arată o înțelegere a problemei (principiul prieteniei ca o egalitate este deseori asemuit cu justiția),
dar în imaginea de ansamblu, trebuie realizat că metafizica sa nu îi permite în niciun caz să se
ocupe de relațiile propriu-zise. Relațiile dintre substanțe sunt, în sine, insubstanțiale. Prin urmare,
definiția prieteniei e fondată pe o descriere a caracterului omului virtuos (etica). Omul bun, ca o
ființă complexă, are un tip legitim de a relaționa cu el însuși, „iubirea de sine”. Extensia corectă a

4
acestei iubiri de sine față de altul este prietenia. Prietenia ca o relație dintre indivizi este o extensie
(externă) și o derivare de la sine.

La Platon, . În Lysis dialectica Socratică dezvăluie ceea ce a deveni prieteni nu este, relativ
la o secvență ordonată de ipoteze progresiv inclusive care afirmă ceea ce ar putea fi. Există o
esență ca obiectul suprem al cunoașterii. O asemenea esență nu este prezumată a fi o parte a
substanței concrete. Nu este în ea însăși o proprietate sau o caracteristică a ființelor individuale.
Este o formă.

Rezultatul important al unei aplicații a unei teorii Platonice a formelor asupra raționalizării
prieteniei este aceasta: Nu există niciun conflict între existența prieteniei și funcția sa. Relațiile
sunt la fel de substanțiale în universul Platonic ca proprietățile și indivizii. În toate relațiile sale
efective de prietenie și străduințe omul devine de asemenea ”prieten al lui Dumnezeu și nemuritor,
dacă omului îi este cu putință