Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul
celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut
tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, după aceea, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în
școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor". Pe parcursul
acestui document drepturile universale ale omului sunt prezentate ca fiind un cod legal de comportament pentru
promovarea conștiinței plenare și totodată reprezentări ale integrării, fiind cele care leagă particularul de universal.

Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane.

Viziunea modernă asupra drepturilor omului a început cu adevărat odată cu formarea ONU în 1945. Unul dintre
principalele scopuri ale ONU este promovarea și incurajarea “respectului pentru drepturile omului și libertățile
fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Ulterior, o serie de convenții și înțelegeri au completat
lista drepturilor pe care un individ trebuie sa le aibă (prin convenții privind: statutul refugiaților, discriminarea
rasială, abolirea muncii forțate, etc.)

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul
Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la 4 noiembrie 1950 și ratificată de cvasi-totalitatea statelor
membre ale Consiliului Europei, este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional.

Convenția asupra Drepturilor Copilului

Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20
noiembrie 1989. Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea
Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).

Convenția privind Drepturile Copilului incorporează, mai mult decât oricare alt document, întreg spectrul drepturilor
omului – civile, politice, economice, sociale și culturale cu scopul de a asigura dezvoltarea completa a potențialului
copiilor într-o atmosfera de libertate, demnitate și justiție. Convenția definește într-un mod cuprinzător drepturile
copilului.

Mișcarea de promovare a drepturilor copilului a început în anul 1924, odată cu adoptarea de către Liga Națiunilor
Unite a Declarației Drepturilor Copilului elaborata de Eglantyne Jebb, fondatoarea mișcării Salvați Copiii din Marea
Britanie. Cu toate acestea, Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului nu a avut putere executorie
în dreptul internațional, ci mai degrabă a avut un rol orientativ pentru țările membre. La 20 noiembrie 1989,
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o versiune mult mai extinsă, ca declarația proprie a
Drepturilor Copilului, în timpul Convenției privind Drepturile Copilului, adăugând zece principii suplimentare celor
cinci principii originale. La 2 septembrie 1990 Convenția a devenit lege internațională.

Convenția constă din 54 de articole care se adresează nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni precum:
dreptul la viață, dreptul de a dezvolta la maximumul potențialului lor, dreptul la protecție față de influențele
dăunătoare, dreptul de a fi protejați de abuz și exploatare, precum și dreptul de a participa pe deplin la viața
de familie, viața culturală și socială . Cele patru principii de bază ale Convenției sunt non-discriminarea,
devotamentul față de interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare precum și
respectul pentru punctele de vedere ale copilului.