Stima de sine- definire şi tipologie

Stima de sine- definire şi tipologie

Stima de sine este un concept semnificativ în diverse domenii ale psihologiei: socială, clinică, a
sănătății, a personalității, a dezvoltării. Această noțiune a fost introdusă prima dată de către

William James (apud Mruk, 2006), unul dintre fondatorii psihologiei științifice. El a definit stima
de sine ca fiind un rezultat al raportului dintre succesele unei persoane și pretențiile ei. Definirea
conceptului stimei de sine este un proces problematic, existând de-a lungul timpului numeroase
definiții oferite de către cercetători, însă fiecare centrându-se pe diverse elemente cuprinse în acest
termen.

Conform Dicționarului de Psihologie (2006) stima de sine este o trăsătură de personalitate în raport
cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale. Pe linia teoriilor echilibrului, stima de sine
este definită ca o funcţie a raportului dintre trebuinţele satisfăcute şi ansamblul trebuinţelor
resimţite. Pe linia teoriilor comparaţiei sociale, ea este definită ca rezultatul comparaţiei pe care o
efectuează subiectul între el însuşi şi alţi indivizi semnificativi pentru el.

Trei mari modele

teoretice s-au impus când vine vorba de definirea stimei de sine. Prima, și cea mai veche, este cea
care definește stima de sine ca fiind bazată pe sentimentul de competență. În concepția lui William
James (apud Mruk, 2006), urmată de perspectiva psihologilor psihanalitici, stima de sine rezultă
din raportul dintre succes și pretenții; diferența dintre sinele real și cel ideal; este strâns legată de
succesul și de eșecul într-un anumit domeniu.
Teoria stimei de sine ca și valoare/onorabilitate, sentiment individual de valoare, a fost
implementată de către Morris Rosenberg (apud Mruk, 2006), psihologul sociocultural care a creat
primul instrument de măsurare a stimei de sine. Psihologul cognitiv-experiential Seymour Epstein
(2003) abordează problematica stimei de sine în cadrul teoriei sale “Cognitive- Experiential Self-
Theory of Personality” (CEST). CEST este o teorie integrativă a personalității, compatibilă cu alte
teorii, precum cele psihodinamice, ale învățării, teoriile cognitive. Această teorie se bazează pe
trei asumpții:

o Oamenii procesează informațiile prin două sisteme independente dar care interacționează: un
sistem inconștient, “experiențial”, și unul conștient sau “rațional”;

o Sistemul experiențial este guvernat de emoții;

o Există 4 nevoi fundamentale pentru personalitatea umană, fiecare dintre ele fiind la fel de
importantă.

Printre cele 4 nevoi fundamentale se numără nevoia oamenilor de a-și intensifica stima de sine.

Diferite dezechilibre existente între nevoile fundamentale care reglează comportamentul creează
diverse tulburări mentale. Spre exemplu, Epstein (2003) prezintă o astfel de tulburare, în care
nevoia fundamentală care se află în dezechilibru este stima de sine. Paranoia cu iluzii de grandoare
poate fi înțeleasă ca o reacție compensatorie la o amenințare asupra stimei de sine. În cazul
paranoiei cu iluzii de persecuție persoana încearcă să-și păstreze stabilitatea sistemului conceptual,
prin extindere stima de sine.

Cel de-al treilea model teoretic care încearcă definirea stimei de sine este cel care integrează ideile
expuse de precedentele teorii. Branden (1992, p. 8) ne oferă o definiție care înglobează cele două
perspective anterioare. Astfel, stima de sine este:
Încredere în capacitatea noastră de a gândi şi de a face faţă provocărilor de bază ale vieţii;

o Încrederea în dreptul nostru de a fi fericiți, sentimentul de a fi demn, valoros, îndreptățit de a ne

afirma nevoile şi dorințele şi de a ne bucura de roadele eforturilor noastre.

Definirea stimei de sine prin interrelaționarea celor doi factori- competența (care include motivația,
auto-eficacitatea, inițiativa și perseverența în acțiune) și valoarea (care este un sentiment, o
evaluare personală, o atitudine pozitivă sau negativă îndreptată spre propria persoană)- este mult
mai complexă, reușind mai bine să surprindă întreaga fenomenologie a problematicii.

Această viziune despre fenomenologia stimei de sine, interrelaționarea celor două aspecte care
compun stima de sine, este prezentată și de către Branden (1992, p. 16):
Stima de sine are două aspecte corelate:

Un sentiment de eficacitate personală (auto-eficacitate);

Un sentiment de valoare personală (respectul de sine).

Ca o experienţă psihologică pe deplin realizată, este suma integrată a acestor două aspecte.
Auto-eficacitatea are un rol central în mecanismele de autoreglare a organismului la cerințele
mediului. Auto-eficacitatea determină modul în care oamenii gândesc, se motivează, simt, se
comportă. Persoanele care au evaluări mai optimiste asupra propriei auto-eficacități sunt mai
predispuse să inițieze acțiuni, să persiste în atingerea scopurilor, experiențiază mai multe emoții
pozitive, sunt mai orientate spre succes și spre mijloacele de a-l obține, sunt mai focalizate spre
găsirea de soluții pentru obstacolele/problemele cu care se confruntă.

Un nivel scăzut al auto-eficacității determină comportamente de pasivitate în acțiuni, persoanele

nu inițiază și nu persistă în sarcini, își îndreaptă atenția asupra propriei persoane, resimt afecte
negative în raport cu inabilitatea lor de a face față problemelor. De asemenea, aceste
comportamente și sentimente negative pot conduce la probleme mai grave, precum anxietate sau
depresie (Băban, 1998).
Respectul de sine este sentimentul propriei demnități și integrități, este o atitudine pozitivă asupra
dreptului la fericire, siguranță, confort, un sentiment al propriei valori ca persoană umană-cu
propriile gânduri, nevoi, sentimente.

Așadar, stima de sine este o nevoie fundamentală a oamenilor, o stimă de sine ridicată ajută la
dezvoltarea noastră psihologică, dacă stima de sine este scăzută suntem supuși unui risc crescut de
a nu face față noilor provocări ale vieții, obstacolelor pe care le întâlnim (Branden, 1992).

Tipurile stimei de sine

1. Stima de sine bazată pe sentimentul de competență

Una dintre teoriile populare prezente în psihologie a definit stima de sine ca fiind un sentiment de
competență al individului care este bazat pe două lucruri- pretențiile unei persoane, dorințele si
aspirațiile ei, și capacitatea de a le realiza, de a-și atinge scopurile (Mrunk, 2006 ).

Astfel, nivelul stimei de sine se măsoară prin abilitățile deținute și succesele obținute în domenii
importante persoanelor.

Cercetări realizate (Crocker și Park, 2002) au scos în evidență faptul că un nivel înalt al stimei de
sine, definită în acest mod, nu este de dorit. Concentrându-se doar pe evitarea eșecului și
înregistrarea succesului în domeniul de activitate, indivizii au un grad scăzut al autonomiei, al
capacității de învățare, sunt incapabili în a-și asuma riscuri și devin agresivi în relație cu ceilalți
atunci când primesc un feed-back care le-ar pune în pericol stima de sine. Atunci când se

înregistrează un eșec, indivizii ale căror stimă de sine se traduce prin competență, devin
vulnerabili, demoralizați, putând să adopte un comportament violent. Așadar, preocuparea de a
dobândi stimă de sine este costisitoare pe mai multe planuri, în timp ce beneficiile sunt de scurtă
durată:

…sentimentul de siguranţă care rezultă din succes, realizare, câştig salarial, aprobarea altora, sau

de a fi o persoană bună, este de scurtă durată. Atunci când vorbim de o perspectivă pe termen
lung şi mai mult la nivel mondial, costurile unui nivel înalt al stimei de sine sunt clare. ( Crocker,
2002 p. 597)

Aceste costuri se înregistrează în domenii precum:

o Învățare și competență- atunci când oamenii sunt preocupați de a-și dezvolta stima de sine ei tind
să ignore informațiile despre propriile limite, slăbiciuni, eșecuri, să atribuie eșecul cauzelor
externe, iar succesul celor interne. Astfel feedback-urile primite sunt distorsionate, iar capacitatea
de a învăța din propriile greșeli și de a se dezvolta este redusă.

o Relațiile cu ceilalți- preocuparea pentru stima de sine este antagonistă cu empatia, cu a fi

conștient de nevoile celorlalți, persoana fiind preocupată doar de performanța proprie, de ce
gândesc ceilalți despre el. De asemenea, cercetări realizate au demonstrat că oamenii răspund la
feedback-uri care amenință imaginea stimei de sine prin “evitare, distanţare sau retragere, sau cu
sentimente de vină, furie, opoziție sau agresivitate” (Crocker și Park,2002, p. 599)
p Costuri pentru ceilalți- atunci când stima de sine se traduce prin succes, prin compararea
calităților cu ceilalți, nu este suficient ca persoana să fie destul de inteligentă, să obțină destule
succese, ci trebuie și ca ceilalți să fie mai puțin competenți, mai puțin valoroși. Astfel, apare nevoia
de a se simți superior celorlalți.

2. Stima de sine ca și auto-valorizare

Atunci când stima de sine este definită ca și o atitudine favorabilă pe care o are persoana despre
sine, deci ca un sentiment al valorii personale, nivelurile înalte ale stimei de sine pot genera
comportamente indezirabile. Definitorii în acest sens sunt observațiile lui Baumeister (1996,
1998), care aduce o viziune diferită asupra efectelor nivelului stimei de sine asupra personalității.

În viziunea lui, o stimă de sine ridicată corelează cu egoismul, mândria, narcisismul- iar când la
această stare se adaugă o amenințare la adresa egoului oamenii pot recurge la comportamente de
violență și agresivitate:

…noi propunem că principala cauză a violenței este nivelul ridicat al stimei de sine combinat cu
amenințarea ego-ului. Când opiniile favorabile despre sine sunt puse la îndoială, contrazise,
batjocorite, incriminate, contestate sau, altfel spus, puse în pericol, oamenii pot agresa

(Baumeister, Smart și Boden, 1996).

Așadar, persoanele pot deveni agresive atunci când primesc feedback nefavorabil din partea
celorlalți și, în special, atunci când li se sugerează că ar trebui să-și modifice puțin viziunea prea
bună despre sine. Acceptarea sau respingerea feedback-ul nefavorabil venit din partea celorlalți
este dependent de anumiți factori, precum siguranța în relevanța auto-evaluării. Astfel, persoanele
care au o stimă de sine crescută, dar nu sunt siguri în privința auto-evaluării, au un risc mai crescut
de a deveni agresivi în urma unui feedback care le amenință credințele.

Un alt factor este reprezentat de nevoia de validare de către ceilalți. O persoană care este
dependentă de confirmarea celorlați este mai sensibilă în privința remarcilor primite, și prezintă
un risc crescut de a răspunde agresiv la amenințările eu-lui.
Alt factor este stabilitatea auto-evaluărilor; unele evaluări sunt stabile de-a lungul timpului, iar
altele se pot schimba în funcție de evenimente cotidiene. Persoanele care au o stimă de sine globală
mai puțin stabilă sunt mai probabile de a reacționa defensiv atunci când auto-evaluările pozitive le
sunt amenințate.

Relația dintre stima de sine ridicată și narcisismul poate fi explicată în mai multe moduri. Astfel,
narcisismul poate fi văzut ca o formă exagerată a stimei de sine, care are un caracter predominant
emoțional; narcisismul este o subcategorie a stimei de sine ridicate; el implică o stimă de sine
ridicată dar instabilă- care conduce la ostilitate și violență. Narcisismul corelează pozitiv cu
agresivitatea și ostilitatea, cu labilitatea emoțională, nivelul scăzut al empatiei. Totuși, narcisismul
nu se confundă cu stima de sine, diverse studii arătând că există persoane narcisiste care au o stimă
de sine scăzută. Narcisismul implică în mai mare măsură motivația și emoția, dorința de a fi
superior celorlalți.

Astfel, “stima de sine crescută înseamnă să gândeşti bine despre sine, în timp ce narcisismul
implică pasionala dorință de a gândi bine despre sine.” (Baumeister și Bushman, 1998, p. 228).

Așadar, observațiile realizate de Baumeister et. al. (1996, 1998) contrazic o altă idee populară, și
anume aceea că stima de sine scăzută conduce la violență. Narcisismul și amenințarea egou-lui
sunt principalele variabile care conduc la agresivitate, efectul stimei de sine în declanșarea
violenței este insignifiant, sau cel mult unul foarte mic.

3. Stima de sine înaltă

Teoriile moderne definesc stima de sine ca fiind multidimensională. În acest sens, o stimă de sine
înaltă este alcătuită dintr-un nivel înalt al valorii de sine dar și al competenței. Persoanele care au
sentimentul auto-valorizării pozitive sunt deschise la noi experiențe, se simt bine în general, sunt
optimiste, se simt acceptate și îi acceptă pe ceilalți. Totodată, un nivel înalt al sentimentului
competenței le va oferi calitățile necesare pentru a reuși în viață. Întrunind aceste dimensiuni,
nivelul înalt al stimei de sine corelează cu fericirea, lipsa psihopatologiei, crearea unei identități
stabile, spontaneitate, coping mai eficient în situații de distres, etc

A avea o stimă de sine înaltă înseamnă a recunoaște propria valoare, a avea o atitudine pozitivă
față de calitățile personale, de competențe, a avea încredere în puterea de a duce sarcinile la bun
sfârșit și de a realiza o comparare favorabilă cu ceilalți.

O stimă de sine sănătoasă are manifestări atât în plan psihic cât și pe cel fizic. Astfel, în plan fizic
o persoană cu un nivel optim al stimei de sine va avea o postură relaxată (umeri, brațe, expresie
facială). Timbrul vocal este unul plăcut, tonul vocii este adaptat diverselor situații, ochii sunt
expresivi, luminoși, mersul este hotărât fără a fi însă agresiv sau arogant.

Pe plan psihic observăm un confort în a dărui și a primi complimente, ușurința în a exprima

afectivitatea, acceptarea criticilor și a propriilor greșeli, atitudine deschisă spre noi experiențe,
răspuns flexibil la situații neprevăzute, un mai bun control al stărilor de anxietate și stres.(Braden,
1992).
Stima de sine înaltă este caracterizată de 4 calități: securitate- aspect ce oferă individului
posibilitatea de a accepta eșecuri și critici; consistență atât pe plan conștient cât și la nivel
inconștient; caracter de adevăr- prin faptul că nu are nevoie de validări constante; și stabilitate de-
a lungul timpului. Aceste caracteristici pot fluctua în timp, de la o situație la alta și de la un individ
la altul, însă ele sunt preponderente atunci când înregistrăm un nivel înalt al stimei de sine.

Deși există numeroase studii realizate, și tot atâtea controverse cu privire la efectele nivelului înalt
al stimei de sine, putem concluziona că “ stima de sine crescută se asociază cu expectanțe pentru
succes, cu optimism privind performanțele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului și
persistența în depășirea obstacolelor” (Băban, 1998, p. 104).

4. Stima de sine scăzută

Stima de sine scăzută presupune un nivel deficitar al auto-evaluării pozitive, precum și al

competenței personale. Este cunoscut faptul că un număr de condiții clinice prezentate în DSM IV
– precum tulburările de anxietate, de alimentație, deficitul de atenție, sunt asociate cu stima de sine
scăzută. Ea este frecvent asociată cu un nivel mai scăzut al sentimentului de fericire și bunăstare,
timiditatea, lipsa inițiativei, evitarea conflictului, insecuritate, anxietate, depresie, etc. (Mrunk,
2006).

În cadrul unor cercetări efectuate de DuBois și Flay (apud Mruk, 2006, p. 160) s-a demonstrat că:

stima de sine scăzută creşte sensibilitatea indivizilor la o gamă largă de rezultate problematice şi
experienţe cum ar fi depresia, tulburări de alimentaţie, sarcina în adolescență, victimizare,
dificultate în susţinerea şi formarea de relaţii strânse, implicarea în comportament antisocial,
consumul de substanţe, şi ideaţie şi tentative de suicid.

Legătura dintre stima de sine și agresivitate este una controversată, ea fiind o problemă pe care
cercetătorii s-au focusat de-a lungul timpului. Trei mari curente au stipulat legătura dintre cele
două concepte: teoria socială, psihologia umanistă și neo-freudienii. Conform teoriei sociale
legătura dintre stima de sine și agresivitate poate fi explicată prin prisma legăturii cu societatea.

Stima de sine scăzută slăbește legătura cu societatea, aceasta rezultând în scăderea conformismului
la regulile și normele sociale și creșterea delincvenței. Psihologii umaniști susțin că lipsa unei
imagini de sine pozitive corelează cu apariția problemelor psihice; neo-freudienii afirmă, de
asemenea, că o imagine de sine negativă produce comportamente agresive.

Bibliografie:

Băban, A. (1998), Stres și personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Baumeister, R. F. și Smart, L. (1996), „Relation of Threatened Egotism to Violence and

Aggression: The Dark Side of High Self-Esteem”, Psychological Review, 103 (1), pp. 5-33.
Baumeister, R. F. și Bushman, B. J. (1998), „Threatened Egotism, Narcissism, Self-Esteem, and
Direct and Displaced Aggression: Does Self-Love or Self-Hate Lead to Violence?”, Journal of
Personality and Social Psychology, 75 (1), pp. 219-229.

Branden, N. (1992), The Power of Self Esteem, Health Communications Inc., Florida

Crocker, J. (2002), „The Costs of Seeking Self-Esteem”, Journal of Social Issues, 58 (3), pp.597-
615

Donnellan, M. B., Trzesniewski, K. H., Robins, R. W., Moffitt, T. E., și Caspi, A. (2005), „Low
Self-Esteem Is Related to Aggression, Antisocial Behavior, and Delinquency”,
Psychological Science, 16 (4), pp. 328-335.

Mecca, A. M., Smelser, N. J. și Vasconcellos, J. (1989), The Social Importance of Self-Esteem,

University of California Press, Berkeley

Mruk, C. J. (2006), Self-Esteem Research, Theory, and Practice: Toward a Positive Psychology of
Self-Esteem, 3rd Edition, Springer Publishing Company, Inc., New York,

Credit Photo: https://pixabay.com/

Autor: Crisan Claudia-Elena, Psiholog clinician sub supervizare.

Toate drepturile de autor apartin Crisan Claudia-Elena

Citit si editat de Radu Leca

Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching

Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si

coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.

psiholog,mediator,coach