ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp.

21-40 1

Revue Française de Psychanalyse, 1/2002, Familles d’aujourd’hui, pp. 21-40

Revista poate fi citită integral aici: http://www.cairn.info/revue-francaise-de-psychanalyse-2002-1-page-5.htm

Procesul de autoritate

ANDRÉ CAREL
traducere: Magda Ionescu

Rezumat — Autoritatea, obișnuit considerată, un moment fecund, în forma zisă „autoritate de

de la Freud, ca un dat în sine, este explorată de bună calitate”, în opoziție cu formele
autor ca un proces, chiar ca un ansamblu de disfuncționale ale autorității. Umorul, de
procese, în interiorul unui grup–familie înscris asemenea, ca joc între Eu și Supraeu, și chiar în
în cultură. Procesul de autoritate articulează cadrul Supraeului, contribuie la internalizarea
Supraeul–Idealul Eului parental cu cel al unui Supraeu impersonalizat.
copilului, prin intermediul unui act de autoritate. Cuvinte cheie — Autoritate. Supraeu. Ideal al
Proba lui „nu”, care mobilizează întreaga Eului. Generațional. Umor. Travaliul
pulsionalitate, surmontată împreună constituie negativului.

Criza autorității, componentă a crizei culturii, traversează întregul secol al XX-lea, însoțindu-i
evoluția, ne spune Hannah Arendt1. „Simptomul cel mai semnificativ al crizei, și cel care indică
profunzimea și seriozitatea ei, este faptul că a pătruns în sferele pre-politice, precum educația și
învățătura copiilor, unde autoritatea, în sensul cel mai larg, a fost întotdeauna acceptată ca o necesitate
naturală, cerință manifestă legată atât de dependența copilului, cât și de o necesitate politică:
continuitatea unei civilizații constituite, ce nu poate fi asigurată decât dacă noii veniți prin naștere
sunt introduși într-o lume prestabilită în care ei se nasc ca străini.”
Această criză exprimă descalificarea valorii autorității. Ea se traduce prin disfuncția autorității.
În activitatea noastră clinică, suntem martorii privilegiați ai aceste crize. Suntem solicitați
neîncetat, chemați să explorăm, să reamenajăm autoritatea în suferință, disfuncțiile autorității ca sursă
de suferințe psihice atât pentru copil, cât și pentru părinți. Această problematică, clasică în timpul
adolescenței, s-a extins la prima copilărie, la perioada lui „nu”: „Are 18 luni și ne comandă” sau, deja
din primul an, în cursul căruia, în unele familii, bebelușul nu mai găsește în relația cu părinții săi
autoritatea necesară reglării activităților biologice și psihice.
Va fi existând, oare, criza autorității și în cură, în diversele dispozitive terapeutice, privind
individul, grupul, familia, instituția – și aceasta în pofida numeroaselor lucrări consacrate cadrului și
regulilor, în pofida lucrărilor, mult mai rare, consacrate puterii2? Psihanaliza are, oare, ca metodă de
investigare, de tratament și ca teorie partea sa adusă la această criză a autorității? S-ar putea susține
această ipoteză, pornind de la următoarea constatare: cuvântul „autoritate”, deși ajunge lesne sub pana

1
Hannah Arendt, 1954, pp. 121-122.
2
Pouvoir, 1973, Nouvelle Revue de psychanalyse, nr. 8, Gallimard.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 2

autorilor analiști, nu ajunge (dacă nu niciodată, oricum, foarte rar) la rangul de concept, nici la cel de
formațiune psihică căreia s-ar cuveni, conform metodei analitice, să i se discearnă elementele care o
compun.
S. Freud subscrie simțului comun atunci când susține existența unei „nevoi de autoritate” la copil,
cel puțin pentru copilul obișnuit, fiindcă el îl dispensează, oarecum, pe copilul genial de această
necesitate: „În timp ce la cea mai mare parte a celorlalți copii – astăzi, ca și în vremurile originare –
nevoia de a găsi un sprijin pe lângă o autoritate oarecare este atât de imperioasă încât, dacă această
autoritate este amenințată, lumea începe să se clatine pentru el, numai Leonardo se poate lipsi de acest
sprijin; nu ar fi putut să o facă, dacă nu ar fi învățat, în primii ani ai vieții sale, să renunțe la tată.”1
S. Freud va reveni totuși câțiva ani mai târziu asupra unei asemenea afirmații cam grandioase și va
arăta că revendicarea statutului de „ființă excepțională” în numele unor suferințe îndurate poate
conduce, nu la creativitate, ci la psihopatie – o revendicare pe care fiecare se crede întemeiat să o
susțină, ca Richard al III-lea al lui Shakespeare, în virtutea rănilor narcisice ce i-a fost dat să le
suporte: „Pot pretinde să fiu o excepție, să trec peste scrupulele de care alții se lasă împiedicați. Îmi
este permis să comit eu însumi nedreptatea, căci nedreptatea a fost comisă împotriva mea.” 2. Astfel,
fiecare dintre noi este un mic Richard al III-lea în germene, fiecare este pus în mișcare [travaillé], în
raportul său cu autoritatea și cu exigențele ei, de ceea ce s-ar putea numi „complexul lui Richard al
III-lea”.
Or, ce e adevărat pentru subiect este și pentru grup și pentru popor. Dorința de a se elibera de
exigențele autorității este pe măsura nevoii lor de autoritate. Această nevoie de autoritate pe care o
simt masele3, adică comunitatea de cetățeni, este constant afirmată de Freud până la “omul Moise”:
“Știm că există în massa umană puternica nevoie a unei autorități care să poată fi admirată, în fața
căreia te înclini, de care ești dominat și chiar, eventual, maltratat.”4.
Astfel, nevoia de autoritate este recunoscută, afirmată, dar o asemenea nevoie este constant gândită
sub semnul ambivalenței. Autoritatea pare într-adevăr necesară creșterii psihice, ea este un aliment
indispensabil. Ea participă la autoconservarea eului, iar acceptarea ei poate chiar să suscite o mișcare
narcisică de mândrie. Totuși, după Freud, autoritatea amenință încă de la origine narcisismul
copilului, impunându-i o anumită renunțare pulsională, în numele conviețuirii [vivre ensemble], al
apartenenței la grupul familial, la socius, în numele continuității generaționale, în numele valorilor
civilizației. O asemenea autoritate, a tatălui, în principal, pentru Freud, dar de fapt orice autoritate
parentală, conține în mod structural potențialitatea unei derive abuzive, ce alienează subiectul și ale
cărei efecte se perpetuează prin supraeu, „memorial al slăbiciunii și al dependenței”5 eului față de
obiectele parentale.
Limba păstrează urma acestei ambivalențe față de autoritate. A spune despre o persoană sau un
regim politic că este autoritar(ă) înseamnă deja să marchezi excesul și amenințarea. Dacă ținem să
recunoaștem că el sau ea exercită o autoritate necesară, este preferabil să fie calificată drept „înaltă

1
S. Freud, 1910, p. 148.
2
S. Freud, 1916, p. 19.
3
S. Freud, 1921, p. 16, 18, 67.
4
S. Freud, 1939, p. 207.
5
S. Freud, 1932, p. 291.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 3

autoritate”, adică apare o tendință de a o sacraliza, pentru a-i întemeia pertinența și legitimitatea. O
asemenea deosebire de valoare între a exercita autoritatea și a fi autoritar nu este lipsită de pertinență.
Fiindcă exercițiul autorității – vom mai vorbi despre asta –, presupune ajustări, acordaje care dau cont
de fluctuația procesuală activă în cadrul intersubiectivității, de sensibilitatea la condițiile
ecosistemului psihic în care se desfășoară și, deci, de vulnerabilitatea sa. Prin contrast, a fi autoritar
indică o anume fixitate, o stare de fapt identitară proprie agentului autorității, fie el individ, grup sau
guvern, o stare de fapt susceptibilă de derivă spre abuz de putere și spre violență, de vreme ce în
această situație autoritatea se prezintă ca intangibilă, incontestabilă.
Totuși, oricare ar fi valoarea și calitatea pe care le atribuim autorității, se dovedește că investigarea
acestei formațiuni psihice este împiedicată probabil de un tabu. Corpusul teoretic pe care l-ar putea
constitui conceptul de autoritate este lăsat ca atare, neexplorat, îmbrățișat sau respins în bloc, adică,
de fapt, sacralizat.
S. Freud însuși, în studiile sale relative la psihologia colectivă și la supraeu, abordează autoritatea
ca pe un dat în sine, un fapt natural. Cunoaștem axa tezei sale: copilul se identifică cu tatăl, cu
părinții, internalizează autoritatea lor și o transformă în instanță, supraeu și ideal al eului. Desigur,
Freud își va complexifica apoi poziția: „Supraeul copilului nu se edifică, la drept vorbind, după
modelul părinților, ci după cel al supraeului parental.”1. El deschide astfel, fără s-o trateze,
problematica răspunsului părinților în raport cu copilul, pe cea a ofertei supraeului lor [surmoïque],
preponderent inconștientă, și, prin urmare, problematica intersubiectivității și a generaționalului în
transmiterea/transformarea supraeului, purtător al tradiției familiale. Totuși, el nu interoghează, nu
deconstruiește actul de autoritate, această cale, această mijlocire obligatorie între două supraeuri.
Acest mutism al teoriei la S. Freud și la cea mai mare parte din post-freudieni este prin el însuși o
invitație la explorarea corpusului autorității, îndeosebi în lumina a lucrului cu familia și în grup,
având ca sprijin în fundal studiul aprofundat efectuat de J.-L. Donnet (1995) asupra conceptului de
supraeu, legat de cel de autoritate, legat într-atât încât s-ar putea vorbi despre un cuplu conceptual,
autoritate↔supraeu.
În ciuda tabuului, să deschidem așadar acest șantier cu întrebarea: Ce este autoritatea?

1. CE ESTE AUTORITATEA?

Reflecțiile noastre preliminare ne conduc la constatarea că autoritatea nu se poate lăsa închisă într-
o definiție strâmtă. Autoritatea nu este nici o stare, nici o poziție, ci un proces, un ansamblu de
procese. Procesul de autoritate se definește ca fiind un mod de funcționare mentală rezultând din și
producător de numeroase operațiuni inter- și intrapsihice, centrate pe transmiterea–transformarea
supraeului și idealului eului, operație generatoare de creștere și/sau de suferință psihică în triada tată–
mamă–copil, în sânul grupului familial actual și generațional, contextualizat de o comunitate socio–
culturală de apartenență. Este deci necesar să ne poziționăm examenul clinic și teoretic în funcție de
mai mulți poli [vertex].

1
S. Freud, 1933, p. 150.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 4

Pol intrapsihic pe latura părinților: Cum efectuează agentul autorității, părintele sau substitutul
său, operația mentală care produce actul de autoritate, a cărui pragmatică se desfășoară pe tot spectrul
comunicării: scriere, vorbire, mimico–gestualitate, privire etc.? Ce vine să conflictualizeze această
operație și revelează astfel axele sale organizatoare, planurile sale de clivaj?
Pol intrapsihic pe latura copilului: Cum metabolizează autoritatea cel ce s-ar putea numi
„răbdătorul autorității” [le „patient d’autorité”]: rezistență, internalizare, apropriere subiectivă în
supraeu și ideal al eului?
Pol interpsihic: Cum se constituie procesul de autoritate, ca formațiune psihică „bifață” (după
expresia lui R. Kaës), aparținând lumii interne și realității interpsihice, din întâlnirea, din confruntarea
între două psihice, plasate într-un raport disimetric, producând acel moment de consimțire pe care
morala îl numește ascultare /supunere [obéissance]? Vom vedea că, în această calitate, procesul de
autoritate poate fi considerat ca un operator tranzițional între sine însuși, celălalt și grupul celorlalți,
în serviciul creșterii psihice a subiectului, a „măririi” [augmentation] sale („autoritate” derivă de la
latinul augere: a mări și auctor : autor, creator, fondator, părinte, stăpân, sfătuitor; inițiator).
A face, în acest fel, ipoteza unei înrudiri structurale între joc și autoritate poate părea nepotrivit din
perspectiva reflecțiilor freudiene, care pun accentul în primul rând pe abuzul de autoritate. Dar noi
susținem ideea după care procesul de autoritate se poate concepe și ca o formă de joc, cu regulile și
limitele sale (spațiale, temporale și morale) în interiorul cărora, în granița cărora psihicul crește,
subiectul își dezvoltă capacitatea de a trăi împreună în grupul familial, apoi social.
Dar de îndată ce am stabilit aceste câteva repere privind reprezentările-scop ale procesului de
autoritate, orientat spre creșterea psihică și viața în comun, trebuie să luăm din nou în considerare
raportul dintre procesul de autoritate și conflictualitate. Întrucât, deși autoritatea vizează la modul
ideal să genereze soluții de compromis pornind de la conflicte, actul de autoritate nu are cum să nu
producă, la rândul său, conflict. Și tocmai de acest aspect ține precaritatea, vulnerabilitatea unui
proces al cărui rezultat este întotdeauna aleatoriu și a cărui pertinență trebuie mereu reîntemeiată. În
pofida acestui fapt, permanența raporturilor dintre autoritate, conflictualitate și căutarea de soluții de
compromis în vederea consimțământului este cea care garantează eficiența psihică a procesului,
reluând neîncetat lucrul asupra derivelor inevitabile ale autorității în sensul excesului, al insuficienței,
al paradoxalității generatoare de suferință psihică.
Se conturează, astfel, o împărțire a formelor clinice ale autorității, o bipartiție, reductivă față de
diversitatea clinică, dar utilă pentru a-i circumscrie miza, acțiunea. Într-un grup de situații clinice,
autoritatea pe care o vom numi disfuncțională, fie ea prin exces, fie prin lipsă sau chiar paradoxală. În
celălalt grup, autoritatea pe care o numim de bună calitate/bun aliaj [de bon aloi], ca omagiu acestui
termen din franceza veche, aloyer, care înseamnă a alia, a realiza un aliaj. O autoritate de bună
calitate fiind în acest caz o autoritate constituită din și constitutivă pentru cele mai bune aliaje posibile
între elementele ce făuresc psihicul.
În realitatea clinică, avem de-a face, bineînțeles, cu numeroase forme de autoritate care se
distribuie între cele două grupe astfel schematizate.
Această întrebare: „Ce este autoritatea?” este cea care dă chiar titlul celebrului text al Hannei
Arendt (1954), text de gândire politică ce a constituit suportul reflecțiilor de față. Nu e surprinzător să
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 5

găsim suportul în filosofia politicului, cea care ne face să înțelegem în ce fel psihicul subiectului
găsește sprijin și se modelează după grup și, dincolo de el, în comunitatea socială, viața în comun.
H. Arendt se dedică unui exercițiu pe care psihanalistul îl recunoaște drept apropiat de al său:
pentru a încerca să înțeleagă criza autorității, ea investighează istoria autorității, în aspectul ei de
exercitare și cel de concept, pentru a extrage din această istorie fundamentele autorității, demers pe
care îl vom întreprinde mai târziu și noi, pentru a iniția reflecția metapsihologică asupra
fundamentelor autorității.
Dar, prealabil acestui examen critic al istoriei fundamentelor autorității, Arendat recurge la un alt
exercițiu la fel de prețios: cel al diferențierii cuvintelor și, deci, a conceptelor, precum și a realităților
la care acestea referă. Distincție din punct de vedere politic și filosofic, între guvernele democratice,
autoritare, tiranice și totalitare, într-o ordine crescătoare a violenței. Distincție care E. Enriquez
(1969) o adaugă pe cea a „statului total” ca formă extremă a totalitarismului, stat total care, în numele
unui „unic sacru” [sacré unique] care este statul, instaurează puterea (auto)distructivității. Apoi, la H.
Arendt, distincția între autoritate, putere și violență – contrar multor gânditori care amestecau aceste
trei categorii. „Deoarece autoritatea cere întotdeauna ascultare/supunere, este luată adesea drept o
formă de violență. Totuși, autoritatea exclude întrebuințarea unor mijloace exterioare de coerciție;
acolo unde este folosită forța, autoritatea propriu-zisă a eșuat.”1. Ea adaugă, chiar, o altă distincție,
între autoritate și persuasiune, termen pe care îl putem apropia de influență și de seducție. Fiindcă,
spune ea, autoritatea presupune o ierarhie, adică, în limbajul nostru, o disimetrie legată de diferența
dintre generații. Ea formulează astfel: „Dacă trebuie într-adevăr să definim autoritatea, atunci asta
trebuie făcut opunând-o în același timp constrângerii prin forță și persuasiunii prin argumentare.”2.
Vom vedea cum aceste afirmații intră în rezonanță cu ceea ce noi am reperat în clinică drept două
forme de autoritate disfuncțională: autoritatea care uzează și abuzează de violență și autoritatea care,
autorecuzându-se, va uza și abuza de seducție cu potențialitate incestuală3.
Mai mult încă, Hannah Arendt încearcă prin asemenea diferențieri să fundamenteze demersul
epistemologic cu privire la autoritate. Fiindcă a amalgama autoritate, violență și putere înseamnă deja
a te împiedica să gândești, înseamnă a invalida dinainte fundamentele sale procesuale și valoarea sa
etică. La fel, a confunda toate guvernele ca și toate formele clinice de autoritate, înseamnă a-ți
interzice a priori, sub pretextul unor forme extreme de abuz, să studiezi formele organizatoare ale
acestei autorități, înseamnă să participi la criza acesteia. Autoritatea obișnuită, nu mai mult decât
supraeul, nu este „pură cultură a pulsiunii de moarte”, afară de situațiile dominate de ceea ce P. C.
Racamier numește „omnipotența deșartă” [omnipotence inanitaire].

1
H. Arendt, ibid., p. 123.
2
Op. cit.
3
în fr., incestuelle. Termenul „incestual” (fr., incestuel) – diferit de „incestuos” – a fost introdus de psihanalistul
francez Paul-Claude Racamier (L’Inceste et l’Incestuel, 1995) pentru a desemna un mod patologic de relație părinte-
copil, și interacțiunile comportamentale ce decurg de aici, fără a implica îndeplinirea actului incestuos ca atare.
Racamier postulează o relație de seducție narcisică reciprocă originară – normală și necesară –, care apare odată cu
nașterea copilului, urmând să descrească și să se transforme pe măsură ce copilul accede progresiv la autonomie.
Această relație se poate patologiza, atunci când nevoia părintelui vizează menținerea uniunii narcisice primare. Copilul
este investit ca „obiect incestual”, răspunzând nevoii narcisice avide a părintelui. Relația de acest fel blochează accesul
la organizarea oedipiană. (n.tr.)
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 6

Într-o psihopatologie mai cotidiană și temperată, cunoaștem toți argumentația desfășurată de

adolescentul care contestă autoritatea, încercând să convingă pe agentul acesteia, părintele sau
substitutul lui, că orice autoritate este o formă de violență și un abuz de putere ce s-ar opune creșterii
lui. Dacă adultul se lasă năpădit de culpabilitate la perspectiva de a fi realmente prea violent atunci
când pune limite adolescentului, atunci, ceea ce poate fi considerat ca un joc, jocul acordajului
autorității, își pierde calitatea de proces tranzițional, iar autoritatea tinde spre disfuncție prin
insuficiență și prin exces, alternativ. Abuzul de autoritate se hrănește atât din exilul [lipsa] ei cât și
din excesul ei. Presimțim că atingem aici ceea cea am putea numi „problematica economică a
autorității”, într-atât este de dificil pentru aceasta să-și găsească homeostazia, regimul temperat, dată
fiind rețeaua de mișcări psihice contradictorii în interiorul căreia operează ea.
La un nivel fenomenologic, este important de precizat că autoritatea urmărește obiective
diferențiate. Ea proscrie, interzice: este ceea ce ne vine mai întâi în minte și reprezintă funcția sa cea
mai evidentă: ea impune renunțarea pulsională spunând „nu”! Un „nu” ce merită să-i investigăm
semiologia enunțării. Da la „nu” tranșant și descalifiant, până la „nu” ferm și sigur, trecând prin „nu,
dar”, „nu, da”, „nu dacă”, „nu, te implor” [non par pitié], „nu, scumpul meu” etc. În ce fel este acest
„nu” martor pentru inconștientul subiectului care îl proferează: omnipotență, ostilitate, culpabilitate,
seducție, chiar incestualitate… Dar și, firește, în forma sa optimală, în ce fel „nu” este martor al
iubirii și ocrotirii, inclusiv atunci când este enunțat printr-un „nu, am spus, gata!”. Autoritatea se
internalizează, în acest caz, și se va muta în supraeu puțin câte puțin, după o evoluție niciodată
desăvârșită.
Dar, în aceeași măsură în care proscrie, autoritatea prescrie: acte, valori, obiective: „Acum dormi,
îți faci lecțiile, îți iubești aproapele, citești Freud…”, de la injoncțiunile severe sau tandre ale vieții
cotidiene, până la comandamentele sacre ale Tablelor legii, trecând prin idealurile narcisice alienante.
Face parte din funcția autorității faptul de a autoriza, de a spune „da” în cunoștință de cauză: „Te
poți juca, te poți asocia liber…”, cu excepția cazului când, în schimb, ea intră în derivă, autorizând
ceea ce este interzis. Vom vedea că în realitatea psihică, acest „da”, această autorizare, este corelatul
lui „nu”, al interdicției. Investirea limitelor deschide un câmp de experiență, un spațiu de libertate, o
potențialitate.
În sfârșit, nu am putea uita că autoritatea poate să dea dovadă de umor, ca și supraeul, și să țină
copilului „un discurs plin de solicitudine consolatoare”1. Acel umor, vom mai vorbi despre el, care
permite, în cazul cel mai bun, să fie metabolizate contradicțiile și, prin urmare, violența inerentă
procesului de autoritate.

2. AUTORITATEA DISFUNCȚIONALĂ

Se poate spune că în cultura noastră autoritatea abuzivă în forma sa sistematică, ideologizată nu

mai ocupă avanscena clinică. Catastrofele generate de statele totalitare, cât și ravagiile modelelor
educative de tip schreberian au discreditat pentru multă vreme excesul de autoritate. Fără îndoială că

1
S. Freud, 1927, p. 328, p. 140.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 7

tocmai asemenea excese au contribuit la confuzia dintre autoritate, putere și violență. De fapt, o
asemenea formă de autoritate dă din nou interdicției caracter pulsional [repulsionnalise l’interdit] sau,
mai degrabă, ea transformă secvența autoritate–ascultare [obbéissance] într-un exercițiu de co-
excitație sado-masochistă cu potențialitate incestuală. Corelativ, ea uzează de seducție narcisică și de
înstăpânire [emprise]. Ea impune identificări alienante și suspendarea capacităților de judecată. Este
acea „ucidere a sufletului” președintelui Schreber. Asemenea excese au descalificat autoritatea,
aruncată odată cu apa din copaie, și au promovat căutarea unor forme educative ce vizează ideologic
non-violența.
Prin jocul forțelor reacționale, al contra-investirilor, al inversărilor identificatorii, pe care le vedem
având loc de la o generație la alta, se instalează atunci o altă formă de autoritate disfuncțională, cea
prin lipsă, prin insuficiență, care a cucerit amplu toate sferele societății. Autoritate permisivă,
tolerantă, comprehensivă, explicativă… s-ar putea multiplica adjectivele ce califică această tendință
[mouvance] pe care fiecare o cunoaște bine. Anumite elemente merită să fie subliniate.
Agentul autorității, părintele, este cuprins (chiar înainte, am putea spune, ca copilul să fi furnizat
răspunsul său) de sentimentul conștient sau inconștient de vinovăție, când apare necesitatea de a
exercita autoritatea, reprezentată atunci ca o formă de violență și de răutate. Ne putem gândi că
subiectul-părinte, nemaiputând să se sprijine pe formațiunile culturale ce legitimează autoritatea
educativă, lasă în latență, ba chiar descalifică supraeul său protector și vede activându-se, oarecum,
supraeul său sever, „în forță”, spune Freud. Din acest motiv, părintele aplică, prin contrainvestire, o
formă manifestă de autoritate, un act de autoritate care, deși se afirmă zgomotos ca fiind legitim,
conține o auto-dezaprobare excesivă a forței morale de care are nevoie. Rezultă astfel forma
paradoxală de supraeu, cu mesaj dublu. Fiindcă în acele „nu, dacă”, „nu, dar”, „nu, da”… se află
întreaga „mică muzică” a vinovăției și ambivalenței parentale pe care psihicul infantil, grație unui
„aparat de interpretat” culpabilitatea părintească, aparat de foarte bună factură, o va asculta cu multă
atenție. Copilul, încurajat de lectura acestui mesaj dublu, se sustrage atunci de la exigențele autorității
părintești și încearcă să le impună pe ale sale, mai mult sau mai puțin fericit pentru el, fiindcă, imediat
după triumf, el este cotropit de culpabilitatea de a fi inversat astfel ordinea generațională. [Ca și cum
“ordinea generațională” este “un dat în sine”, natural, înscris ca atare în psihismul copilului… Or,
tocmai această ordine generațională este de construit, de elaborat psihic, pornind de la “ordinea
biologică” (și care o mai fi ea) – dată de neputința copilului, care are nevoie de sprijinul dat de o forță
previzibilă, adică regulată din exterior, din afara ființei lui, de la …altul].
Inversiunea generațională este al doilea element constitutiv al acestei autorități disfuncționale prin
lipsă. Ea se instalează deseori încă de la sfârșitul primului an, chir în afara oricărei psihopatologii
familiale vădite. Exclamația: “Are 18 luni și el e cel care comandă” vehiculează un amestec de
plângere, de furie și de mândrie. Resturile încă active în psihicul parental de omnipotență infantilă
rănită și de recuzare a autorității s-au instalat prin proiecție în psihicul copilului, care, din copil rege
devine copil tiran. Părintele, vinovat la ideea de a fi violent, fiind autoritar (exemplu: acel părinte care
face să intervină în casă un domn rău, vărul sau deghizat, având un băț, pentru a figura autoritatea
amenințătoare, în timp ce el însuși este numai blândețe manifestă pentru copilul său de trei ani),
dezinvestește limitele organizatoare ale psihicului și lasă copilul să desfășoare o formă violentă de
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 8

afirmare de sine. Copilul personifică atunci în real, pentru părinte, autoritatea bunicilor [grand-
parentale] pe care acesta din urmă crede că ar fi recuzat-o.
Asemenea modalități de legătură generațională sunt însoțite cel mai adesea de o accentuare a
mișcărilor de seducție a părintelui față de copil, fie ea și numai prin inflația de explicație a actului de
autoritate, în numele înțelegerii pe care copilul trebuie să o aibă despre motivele acestui act. A
minima, asta face parte din ceea ce noi numim jocul de acordaj al autorității. Însă ea poate fi una
dintre formele “confuziei de limbi”. Persuasiunea, influențarea, seducția pentru a convinge copilul să
asculte [obéir] își depășește scopul, inteligibilitatea autorității, și devine o nivelare a diferențelor între
adulți și copii și una dintre formele seducției ademenitoare [séductrice], nemaifiind doar una
fermecătoare [séduisante]. Copilul uzează și abuzează de acest dispozitiv astfel erotizat, de unde un
nou ciclu de culpabilitate și de derivă a organizării oedipiene familiale. Se deduce de aici, a contrario,
importanța, pentru instaurarea unei autorități de bună calitate, a unui minimum [de] imperativ
categoric: “Nu, am spus, gata”, care semnifică investirea limitelor necesare creșterii psihice, cu
referință implicită la valorile colective.
Nu vom trata aici forme paradoxale ale autorității disfuncționale. Ele sunt, totuși, foarte frecvente,
în acele familii aflate în suferință mai mult sau mai puțin intensă, în care alternează, în funcție de
perioadă, ba chiar de la un moment la altul sau chiar în aceeași mișcare, abuzul autoritar și laisser-
faire, injoncțiunea la supunere și demisia. La care vin deseori să se amestece sau să facă aluzie la ea,
diverse forme de seducție, chiar de “șantaj” sau, invers, amenințări, mai ales de abandon. Asemenea
forme incoerente de punere în act a autorității descalifică valoarea subiecților implicați și valoarea
autorității însăși. Patologia somatică sau psihică a unui copil sporește riscul unei asemenea derive a
procesului e autoritate.
De la nevoia de autoritate, am ajuns la autoritatea disfuncțională, pentru a aborda acum
problematica autorității “de bună calitate”, cea care crește psihicul și contribuie la legătura
intersubiectivă, la viața în comun. Vom explora elementele de compunere, nepierzând din vedere că
autoritatea este un proces, un ansamblu procesual multi-determinat, o formațiune psihică multi-față,
ce se mișcă pe o linie creastă periculoasă. O drum cu atât mai nesigur cu cât este supus funcționării
inconștiente cel puțin a celor doi părinți, a căror întâlnire este disimetrică, ierarhizată.
Procesul de autoritate în forma sa optimală purcede din această diferență generațională și culturală
și va genera diferențiere, înscriind totodată subiectul în legătura socială. Autoritatea este actul de
mediere între sine-însuși și celălalt, între grup și socius. Procesul de autoritate va tinde așadar să se
sprijine pe și să promoveze valorile, religioase sau laice (cf. drepturilor omului), contractele
constituționale, legile și reglementările care organizează sociusul. Or, noi știm că multiple mișcări
contradictorii destabilizează și reorganizează tot acest ansamblu. Din ce provine și se compune
autoritatea, cum se originează ea, se legitimează și se întemeiază: metapsihologia poate, oare, să aducă
câteva lumini acestor întrebări și să ne ajute să conturăm mai bine diferențele între autoritatea de bună
calitate și autoritatea disfuncțională?
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 9

3. IUBIREA, PULSIONALITATEA: PROBA LUI „NU” SURMONTATĂ ÎMPREUNĂ

De partea copilului
S. Freud, care nu a renunțat niciodată la o privire critică asupra autorității, afirmă: “Credulitatea
iubirii devine o sursă importantă, dacă nu sursa originară a autorității.”1. Această judecată, emisă în
treacăt, în legătură cu supraestimarea obiectului în relația de iubire, subliniază din capul locului
excesul de credință, credulitatea ce participă [préside] la instaurarea autorității. Atunci când iubirea,
fie ea amoroasă sau familială sau chiar colectivă, după cum va preciza Freud mai târziu (1921),
guvernează legătura, autoritatea unuia asupra celuilalt sporește datorită mai cu seamă supraestimării
narcisice de care primul, cel mai mare, beneficiază. Despre acest exces am vorbit deja și acum vom
lua în considerare iubirea și pulsionalitatea obișnuită, aflată în lucru în procesul de autoritate între
părinte și copil. Un copil, pe care ni-l vom imagina în vârstă de 18 luni – 3 ani și o relație pe care o
presupunem desfășurându-se într-un regim temperat, în funcție de o ambivalență suficient de bună, în
care domină iubirea, stima, tandrețea și competența. Copilul, pe care l-am numit “îndurătorul
autorității”, [patient d’autorité] s-ar afla atunci în cele mai bune condiții posibile pentru a trata,
metaboliza actul de autoritate, care spune mai întâi nu, interzice o împlinire a dorinței și impune o
anumită renunțare pulsională și, deci, o frustrare, o neplăcere copilului.
Acesta, copilul, grație acestei prevalențe a iubirii–tandrețe, a stimei reciproce din relație (lien), va
putea risca să spună “nu” la “nu”. El va declina acest “nu” în multiple forme și va juca pe toată gama
sentimentelor: amuzament, farmec, sfidare, furie, mânie etc. Oricum ar fi, copilul angajează cu ocazia
actului de autoritate, un conflict de putere între el și părinte, întrucât la cererea acestuia el opune mai
întâi un refuz, adică propria sa cerere, înainte de a accepta, mai târziu, injoncțiunea autoritară.
Problema, complexă, este aceea de a înțelege în ce fel scapă copilul unei simple supuneri pasive,
atunci când el sfârșește prin a asculta [obéir]. De a înțelege în ce fel transformă el, cel puțin a minima,
acest act de autoritate părintească, non self [soi], într-o formă de self [soi] ce va deveni puțin câte
puțin [parte – n. t.] din supraeu.
Pentru a face asta, copilul se identifică cu părintele care spune nu, părinte iubit și detestat în
același timp, în acel moment. El se identifică cu agresorul, precizează D. Lagache (1973), urmându-i
pe Anna Freud și R. Spitz (1965). Copilul, printr-o inversare pasiv/activ, devine la rândul său
“agresor” care spune nu, pentru a-și afirma propria putere [putință? n.t.] narcisică. Dar este o
agresivitate care, chiar intensă fiind, este aliată cu iubire, fiindcă atunci copilul vrea să fie și să facă la
fel ca acel părinte care îl iubește – pe el, copil – în pofida faptului că îl agresează. În acel moment,
așadar, există un amestec de identificare și de investire ambivalentă [ambivalentiel]. Fapt de mare
importanță, această minimă ostilitate permite subiectului copil să se diferențieze de obiect, în
momentul în care se identifică cu el.
Această probă interpsihică a lui „nu” permite așadar punerea în lucru a mai multor aliaje:
activitate/pasivitate, iubire/ură, identificare/investire, sine-însuși/celălalt. Acest ansamblu
legări/dezlegări, din momentul întâlnirii intersubiective de autoritate, se va instala în psihic și va
genera diferențierea topică eu/supraeu. Raportul eu/supraeu tinde să devină homomorf, asemenea și
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 10

ne asemenea, raportului copil/părinte, odată ce copilul a putut internaliza autoritatea. Un asemenea

raport eu/supraeu, temperat de însuși faptul aliajelor experimentate în legătura externă, face ca ura
activată de interdicție să nu devină legătură internă prea sado-masochistă. Supraeul încadrează și
ocrotește eul. În compensație [retour], eul se poate bizui pe, face apel la supraeu: o autoreglare
psihică se instaurează. Corelativ, trebuie adăugat, idealul eului este, și el, suficient temperat, fiindcă
zguduirea narcisică suscitată de prescrierea unei valori venită de la altul nu a devenit rană narcisică, ci
referință internă.
Astfel, copilul preia asupra sa renunțarea temporară la împlinirea dorinței anterior interzisă de
părinte. Dar el păstrează în interiorul său în raportul dintre eu și supraeu, o formă de pulsionalitate,
iubire și ură, devenită relativ inhibată în privința scopului, ceva mai sublimată. El dezinvestește parțial
părintele extern, devenit obiect intern. El îl “uită”, îl refuză [dénie] în[tr-o mișcare de] negare.
Supraeul tinde să se impersonalizeze; să devină instanță, parte din sine [soi], iar nu “corp străin
intern”.
Acceptarea autorității, a cărei derulare procesuală am schematizat-o, generează atunci un sentiment
de mândrie, de autonomie, de creștere narcisică la copil, dar și la părinte, la capătul acestei probe a lui
“nu” depășită împreună. Ni se pare, așadar, că proba lui “nu” se află în centrul internalizării și a
transformării autorității în supraeu. Copilul considera mai întâi autoritatea ca pe o expresie a
arbitrarului plăcerii părintești, opusă plăcerii lui de copil și alienant pentru eu. Autoritatea de bună
calitate devenind supraeu, iar aceasta întotdeauna în economia temperată în care ne situăm, încearcă
să-l conducă pe copil înspre o plăcere bună pentru eul său și pentru creștere.

De partea părintelui
Trebuie acum să schimbăm polul [vertex], pentru a încerca să înțelegem ce se întâmplă de partea
părintelui cu iubirea și pulsionalitatea în procesul de autoritate, în momentul probei lui „nu” depășită
împreună.
Când alege să spună nu copilului, pentru motive pe care le lăsăm deoparte pentru moment,
părintele nu se mulțumește să proscrie, să pună o limită acțiunii copilului. Nu-ul nu trebuie așadar
considerat numai în sensul unui răspuns al obiectului-părinte către copilul-subiect. Enunțând „nu”-ul,
părintele realizează ceea ce s-ar putea numi o ofertă a supraeului [surmoïque]. Acest lucru este cu
atât mai evident cu cât ne gândim că, totodată, actul de autoritate în forma sa completă va prescrie și
autoriza. În această situație proscrierea apare într-adevăr ca o limită care încadrează și conține
îndeplinirea unei dorințe, mai târziu și în alt fel, dincolo de renunțarea pulsională actuală. Această
ofertă parentală ce ține de supraeu se traduce, se externalizează prin actul de autoritate (scriere,
vorbire, gest, mimică, privire…). Complexitatea provine din aceea că forma manifestă a acestui act
este determinată în mare parte de ceea ce este latent, travaliul inconștient al supraeului parental și, mai
general, de întregul joc al instanțelor psihice parentale. În forma sa optimală, oferta super-egotică
exprimă acea competență parentală pe care o numim fermitate, adică acea calitate psihică ce permite
iubirii tandre părintești să se confrunte cu copilul, să facă dovada unei severități, a unei forța și unei
convingeri morale fac să treacă mesajul.

1
S. Freud, 1905.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 11

Or, am arătat deja că psihicul copilului dispune de foarte timpuriu de un aparat de interpretat
culpabilitatea altuia. Pornind de la indicii perceptive (în special tonul vocii, privirea) ce infiltrează
enunțul autoritar, copilul ia cunoștință, preconștient, de sentimentul inconștient de culpabilitate
parentală. Actul de autoritate este așadar afectat de acest sentiment ce traduce raportul forțelor
intrapsihice parentale existente. Mai mult încă, în acest efect retroactiv constituit de orice act de
autoritate, se actualizează de fiecare dată o parte din istoria subiectului-părinte și a grupului său
generațional.
De pildă, se întâmplă frecvent, în situație clinică, să avem de perlaborat următoarea problematică:
dacă reușește să perceapă acest sentiment inconștient de culpabilitate, părintele va recunoaște că el se
teme într-adevăr ca actul său de autoritate, fermitatea sa, să nu fie cumva resimțită de copil – de fapt,
de el însuși – ca o răutate, o agresiune, un act de ostilitate contrară idealului de iubire presupus a
îndruma educația. Se poate, într-adevăr, ca ambivalența parentală să fie dominată de ostilitate și ca
sadismul, scenariul sado-masochist să organizeze actul de autoritate. Este vorba despre întregul
ansamblu al forțelor de autoritate abuzivă. Dar noi ne interesăm aici mai degrabă de felul în care o
asemenea fantasmă sado-masochistă izbutește [vient], nu să exalte autoritatea ce devine în
autoritarism, ci să inhibe, să contra-investească fermitatea, adică acea violență minimală inerentă
exercițiului autorității, în folosul unei tandreți și a unei solicitudini excesive. Atunci părintele renunță
la componenta agresivă a pulsionalității angajate în actul de autoritate și enunță acele „nu-da”,
adevărate micro-mesaje paradoxale. Sau chiar, caz frecvent acum, părintele explicitează la nesfârșit
motivele actului său, fără a îndrăzni să pronunțe acel „nu, am spus, gata!”. Astfel, un asemenea enunț
nu este considerat un imperativ categoric, ce vehiculează valorile colective care vectorizează acel
moment al educației, ci ca o violență nedreaptă emanând din arbitrariul agentului autorității.
O conjunctură clinică activează această serie procesuală. Am întâlnit-o deja vorbind despre
complexul lui “Richard al III-lea”. În forma sa extremă, subiectul, estimând că a venit pe lume
“nedesăvârșit” [inachevé], scoate de aici argumentul pentru sfidarea oricărei autorități și impune
celorlalți omnipotența sa, ura, perversiunea sa narcisică, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul pe
care consideră că l-ar fi suferit. Forma banală a acestui complex este frecventă. Copilul a fost expus
încercărilor existenței și dezvoltă o atitudine tiranică. Dar aceasta nu se poate institui [s’établir], nu
poate dura fără acțiunea complementară a unui părinte sau a amândurora. Aceștia atribuie inconștient
nefericirea petrecută efectului ostilității lor inconștiente, minimă totuși. Supraeul lor a interpretat, de
exemplu, un gând de tipul “ah, dacă nu s-ar fi născut!” ca realizarea unei dorințe de distrugere. De
aceea, orice act de autoritate este presupus a repeta prejudiciul real și/sau pretins și produce o
culpabilitate inconștientă și, prin urmare, un indiciu pentru abținerea de la autoritate. Copilul
interpretează această abținere ca pe un abandon din partea părintelui. De fapt, în spatele solicitudinii
excesive există un abandon, cel puțin relativ, din partea supraeului părintelui. Lăsat în voia elanului
său de afirmare narcisică, copilul desfășoară, fără limita adecvată, dorința sa de cucerire. El cere, își
impune autoritatea cu asentimentul părinților, care văd aici o dovadă reînnoită a vitalității amenințate
altădată. Copilul percepe astfel că părinții săi se lasă bruftuluiți, fără să ofere omnipotenței sale vreun
indiciu de limitare [secours]. Copilul se simte vinovat de succesele agresivității lui, în pofida
afecțiunii reciproce. El se pune în [stare de] eșec, multiplică prostiile pentru a obține în sfârșit
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 12

pedeapsa care marchează limita. Recunoaștem aici elementele secvenței studiat de Freud1 în legătură
cu ființele excepționale și dezvoltată de noi în legătură cu clinica cotidiană.
Autoritatea părintească sfârșește totuși prin a se exprima, dar făcând-o în disperare de cauză și într-
o formă deseori stângace, excedată, epuizată, încă mai vinovată. Ea tinde astfel să creeze un raport
supraeu parental–supraeu infantil de tip sado-masochist. Fiindcă tot acest ansamblu procesual nu are
cum să nu genereze erotizare, prin co-excitație.
Această secvență este frecventă, pentru că: „Ne credem toți îndreptățiți să avem necaz pe natură și
pe destin pentru un prejudiciu congenital și infantil; pretindem toți o despăgubire pentru atingeri
timpurii ale narcisismului nostru și ale amorului nostru propriu.”2. O putem lua, așadar, ca fiind
constitutivă, drept fond minimal al triadei supraeu parental/autoritate/supraeu infantil. Și aceasta cu
atât mai mult cu cât actul de autoritate nu are niciodată cum să nu fie considerat de copil, este valabil
cu deosebire la adolescență, drept o piedică pentru libertatea sa, pentru afirmarea sa de sine și, deci,
drept un prejudiciu după multe altele.
Astfel, autoritatea parentală se află într-o poziție paradoxală: necesară pentru educația copilului, ea
reactivează mișcările pulsionale pe care ea are drept funcție să le regleze. Vom vedea în ce fel această
paradoxalitate a autorității reușește să se metabolizeze, să se deschidă, grație proceselor tranziționale.
Dar trebuie să mai indicăm o pistă de reflecție viitoare. Am eludat până acum această chestiune,
vorbind despre “părinte” fără a arăta în ce fel joacă diferența dintre sexe în această problemă. Până cu
puțin timp în urmă, legea se conforma prejudecății după care autoritatea era paternă. Codul civil din
1804 definise puterea părintească asupra copilului și de abia în 1970 legea a organizat principiul
“autorității părintești asupra copilului”. Dar egalitatea în drepturi și îndatoriri între tată și mamă nu
înseamnă identitate de rol patern și matern. Observăm aici că dezbaterea privitoare la exercițiul
autorității legat de diferențierea între tată și mamă, una clasică în lucrările despre educație, se
deplasează. Cum modelează cele două funcții, paternă și maternă, altfel spus cum modelează bi-
parentalitatea, corelativă dar diferită de bisexualitate, procesul de autoritate în fiecare dintre cei doi
părinți?
Copilul este abil, se știe, în a se folosi de aceste diferențe pentru a se sustrage exigențelor
autorității. El este abil în a se pune între cei doi părinți pentru a-i separa și pentru a juca după placul
său partiția oedipiană. Exercițiul autorității este astfel o ocazie, privilegiată și mereu reînnoită, de a
remanifesta în real pozițiile și rolurile imago-urilor scenei primitive.
Grupul familial găsește, deci, în autoritate, în proba lui “nu” ce formează nucleul ei, un moment
fecund în care se metabolizează, în efecte retroactive succesive, scena primitivă și organizarea
oedipiană. În acest sens, se poate afirma că procesul de autoritate este un organizator al aparatului
psihic familial și că el se află în lucru, sub forme specifice, încă de la instaurarea legăturii tată–mamă–
bebeluș.

4. AUTORITATE ȘI PROCES TRANZIȚIONAL: JOCUL DE ACORDAJ AL AUTORITĂȚII

1
S. Freud, 1916
2
S. Freud, 1916, p. 19.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 13

Cum să desfaci/dejoci [ouvrir] paradoxalitatea structurală a autorității? Această întrebare este

luminată de o reflecție prealabilă. Părintele, în pofida reperelor de care dispune pentru a-și exercita
autoritatea și despre care vom mai vorbi curând, trebuie să accepte să dedice unui travaliu delicat de
acordaj, pentru a-și ajusta actul la eul acelui copil anume, de o anume vârstă, în anume împrejurări.
De partea sa, copilul are nevoie să dispună de timp pentru a-și apropria subiectiv autoritatea, pentru a
derula proba lui „nu”. A sări peste acest interval, această amânare între actul de autoritate și cel de
ascultare, înseamnă a întâmpina riscul ca dominației unuia (părintele) să-i răspundă pasivitatea
rezistentă sau supusă a celuilalt, copilul.
Acest interval, ce formează limita temporală între sine-însuși și celălalt, lucrează pentru
tranziționalizarea autorității. Este timpul pentru jocul de acordaj al autorității, timpul convertirii
[mise en] în proces ludic a constrângerilor exercitate de autoritate. Dar o asemenea dimensiune ludică
a probei lui “nu” în viața cotidiană nu se întâmplă de la sine. Vom vedea că ea presupune ca părintele
să dea dovadă de umor față de rezistențele copilului, ca și față de propriile sale rezistențe sau rigidități
în exercitarea autorității.
În cura individuală, grupală, familială, jocul psihodramatic permite ca această problematică să fie
lucrată, atunci când sunt puse la joacă [se fait jeu avec] regulile jocului. Ne gândim, de pildă, la
copilul care, în joc, experimentează îndelung omnipotența, nu doar prin tematica fantasmelor pe care
le desfășoară, ci și prin faptul că se instituie în conducător de joc, făcând și desfăcând regulile după
nevoia sa [à sa convenanace] și supunând personajul jucat de terapeut autorității și dorințelor sale.
Până în ziua în care acesta, personajul jucat de terapeut, face să intre în rolul său faptul de a spune nu,
de a-și rezerva [ménager] un interval pentru a se supune, de a face manifeste propriile vederi, fără ca
totuși să vrea să distrugă un asemenea tiran, personajul în parte jucat, în parte pus în act de copil. El
își creează atunci un spațiu–timp de emergență a conflictului între sine și celălalt, de căutare de soluții
pentru coexistența dintre sine și celălalt. Copilul face, în și prin joc, experiența [faptului că] regulile
reglează. Ele nu mai impietează prin violență, nu mai abandonează prin inconsistența lor, nu mai
înnebunesc prin incoerența lor, contrar celor cărora sinele [soi] le păstrase urmele mnezice (de
exemplu, în momentele de dizarmonii interactive dominate de disritmie în îngrijire și în legătura
timpurie).
După ce va fi creat și distrus de nenumărate ori, în joc și la limita jocului, nu fără debordările
obișnuite, regulile și agentul autorității, copilul reinvestește limitele în „găsit–creat–distrus”. Atunci,
limita constituie legare–dezlegare, devine barieră/zonă de contact. Întâlnirea între unul și celălalt este
mai puțin amenințată de confuzie identitară. Separarea între unul și celălalt este mai puțin amenințată
de distructivitate. Puțin câte puțin este dezmințit enunțul fantasmatic după care ar fi incestual
[incestuel] să te atașezi și ucigaș să te detașezi1.
Astfel, autoritatea are nevoie să fie metabolizată prin joc, de fiecare dată când ea a fost
disfuncțională în viață. Dar, în plus, se dovedește [il nous apparaît] că autoritatea de bună calitate,
alcătuită din aliaje bune, funcționează la rândul său ca un proces tranzițional. Autoritatea cu care ne
identificăm este, atunci, în același timp, self și non self, este marcator al diferențelor între sine-însuși

1
A. Carel, 1997, p. 101.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 14

și celălalt și, corelativ, ea contribuie la investirea narcisică a micilor diferențe1. Dimpotrivă, năruirea
autorității familiale și sociale în situațiile de catastrofă, antrenează eșecul [faillite] limitelor și, deci, al
topicii. În această conjunctură subiectul și grupul său se simt amenințați de confuzia identitară. Micile
diferențe între sine-însuși și celălalt, între grupul său și grupul celorlalți sunt atunci suprainvestite,
pentru a încerca restaurarea, într-un mod defensiv, chiar într-un mod ucigaș, identitatea de sine.
Catastrofa este într-adevăr interpretată de subiect ca o trădare, un abandon din partea puterilor tutelare
ale destinului, autoritatea lor devenind nulă și neavenită. Supraeul protector și idealul eului temperat
sunt înlăturate de această vijelie și lasă câmp liber formelor extremiste, supra-anti-eu [surantimoi] și
ideal grandios sau nihilist.
Procesul de autoritate nu mai poate atunci să se restaureze prin simpla dinamică a întâlnirilor, aici
și acum, nici prin procesul tranzițional2. El trebuie să facă apel la alte surse. Trebuie să se recalifice,
relegitimeze prin alte fundamente, în poziție meta: generaționalul, lumea ideilor, amenințarea
pedepsei. Fundamente deja prezente, tăcute de obicei, dar a căror eficiență a fost neutralizată de criză.
Fundamente revelate de criză, în aceeași măsură în care sunt ele însele în criză, pentru studiul cărora
vom continua, într-o altă lucrare3, să ne sprijinim pe reflecțiile Hannei Arendt.

5. UMOR ȘI AUTORITATE

Cu toate acestea, fiecare dintre fundamentele autorității, strămoșii și generaționalul, lumea ideilor
și cultura, amenințarea pedepsei și justiția pot aluneca spre forme excesive, abuzive pentru subiect.
Tirania strămoșului devenit idol, exigența idealului devenit constrângere ideologică, violența
sancțiunii devenită forță samavolnică a unei pseudo-legi. Abuz care, am văzut, generează
transformarea în contrariul său: dezangrenare, nihilism etic,
De fapt, autoritatea și conflictualitatea întrețin, am spus deja, raporturi de reciprocitate4: se hrănesc
una pe alta. Autoritatea are drept reprezentare–scop să atenueze conflictualitatea proprie vieții în
comun, făcându-l pe fiecare să accepte o oarecare renunțare pulsională. În acest sens, autoritatea este
inerentă travaliului culturii. Conflictul are nevoie de autoritate pentru a intra în defervescență. Dar,
corelativ, autoritatea este sursă de conflictualitate, în măsura în care fundamentele ei, întotdeauna
relative, nu reușesc să stingă protestul mereu pe cale de a renaște față de actul de autoritate. Departe
de a regla pulsionalitatea, iată că în aceste condiții autoritatea exacerbează și provoacă conflictul.
Am vrea oare, în aceste condiții, să încercăm să definim o autoritate bună, care s-ar dovedi imediat
la fel de recuzabilă ca și mitul puterii bune?

1
G. Diatkine (2000), în raportul său “Surmoi culturel” [Supraeu cultural], de care am luat cunoștință după elaborarea
acestui text, aduce o altă lumină asupra acestei probleme a narcisismului micilor diferențe.
2
Nota mea: Procesul tranzițional este, de fapt, abolit într-o asemenea „conjuctură catastrofică”, fiind abolite limitele,
și tocmai absența lui făcând imposibil jocul „relației de autoritate temperată”, „în acordaj”. Restaurarea procesului
tranzițional împreună cu (re-)instituirea limitelor conduc la reluarea procesului de autoritate (într-un prim moment,
probabil, în forme destul de regresate, în care redevine imperios necesar intervalul dintre actul de autoritate și cel de
ascultare (n. t.)
3
În curs de apariție în Groupal, 10 (2001).
4
În orig., commensalité = faptul de a fi tovarăși la aceeași masă, comesean (n. tr.)
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 15

De unde, inversarea teoretică ce apare în filosofia politică, atunci când aceasta se interoghează cu
privire la societatea democratică. Autoritatea nu își află eficiența numai în fundamentele sale, ea
emerge, deopotrivă, spune P. Ricoeur (1989) urmând-o pe H. Arendt, din „dezbaterea de opinii”; ea
este rezultanta conflictualității inerente vieții în comun, cu condiția ca un contract colectiv,
Constituția, să fi fixat regulile jocului social. Autoritatea emerge din conflictul îngrădit [cadré], ea
produce astfel consimțământul subiecților; în diversitatea [pluralité] umană. Un consimțământ
întotdeauna precar și care se cere reconstruit. Autoritatea, după P. Ricoeur, se originează așadar în
trecut, dar temeliile ei, fundamentele ei, întotdeauna relative, sunt uitate. Noi am spune, sunt supuse
travaliului negativului. Datorită acestui fapt, întemeierea autorității trebuie repetată de fiecare dată
când contractul este pus la încercare, în operația ce merge de la conflict la consimțire. Autoritatea se
reîntemeiază în efectele ulterioare [après-coups] succesive ale existenței. Proba lui „nu” depășită
împreună este momentul procesual privilegiat al acestei întemeieri, în après-coups, a autorității, în
viața cotidiană.
Umorul joacă un rol esențial în această aventură a autorității zisă de bună calitate, de bun aliaj.
Ipoteza noastră este aceea că, în conflict, umorul ar fi, într-adevăr, un fel de catalizator pentru
emergența consimțământului. Un catalizator care introduce jocul și, deci, o plăcere specifică, acolo
unde confruntarea polilor contradictorii generează mai întâi neplăcere. Fiindcă umorul este el însuși o
formă de joc. Joc între Eu și Supraeu, spune Freud (1927), ca altădată între copil și părinte. Joc în
interiorul Supraeului, adăugăm noi1. Pentru că Supraeul oscilează între două forme: una, Supraeul
protector post-oedipian de latență [latentiel], moștenitor al autorității bi-parentale plină de
solicitudine, aliaj de fermitate și tandrețe; cealaltă, Supraeul sever și crud, „în forță” [sur fort], spune
Freud, „supra-anti-eu” [surantimoi], spune P.-C. Racamier, formă a supraeului ce alienează și
ademenește Eul. Autoritatea, precum Supraeul, oscilează între aceste două forme.
Umorul împărtășit ar fi un fel de regulator al acestei oscilații. El ar contribui la reducerea clivajelor
Supraeului și ale autorității, clivaje mereu pe cale de a renaște în individ [soi], în familie, instituție.
Mai precis, atunci când umorul părintelui este deja prezent în acest joc intern al Supraeului său,
copilul poate, în proba lui „nu”, să se identifice cu jocul umorului și să-și regleze propria oscilație.
Umorul transmis ar facilita transformarea formelor extremiste ale cuplului procesual
autoritate/Supraeu în forme temperate. Umorul, ca joc intra- și inter-psihic, ar contribui, nu la
rezolvare, ci la a face să avanseze puțin problematica economică a autorității, introducând un
principiu de co-reglare intersubiectivă, ce devine apoi auto-reglare internă.
Efectele unei asemenea avansări rezidă în ceea ce Freud a numit impersonalizarea Supraeului.
Supraeul, pentru a deveni instanță reglatoare internă a psihicului, pentru a nu fi mai mult un corp
străin intern, non sine [non soi], deși provine din internalizarea autorității altuia, Supraeul trebuie să
se impersonalizeze, să „uite” persoanele din care își trage obârșia. Mai general, el trebuie să-și uite
temeliile exogene. „Uită cele moștenite, înainte de a le dobândi”, am putea spune, parafrazându-l pe
Freud. E vorba aici unul din aspectele travaliului negativului, în ansamblul procesual: Supraeu
parental și generațional/autoritate/Supraeu infantil.

1
A. Carel, 1993, pp. 79-80, pp. 55-57.
ANDRÉ CAREL — Procesul de autoritate, în RFP, 1/2002, pp. 21-40 16

Această uitare a temeliilor poate fi o uitare fondatoare, atunci când funcționează mai mult ca o
uitare care păstrează, conservă, prin mecanismul negării, decât ca uitare care șterge, prin mecanismul
refuzului [déni]. În primul caz, autoritatea externă, personalizată, tinde să devină Supraeu intern,
impersonalizat. Este, în fond, același principiu ce prezidează mișcarea de internalizare a calităților
psihice bi-parentale, devenind cadru intern al bebelușului, în momentul desfășurării
intersubiectivității. Halucinare negativă a mamei devenită cadru intern al bebelușului, spune A. Green.
Astfel, valoarea autorității nu așteaptă numărul anilor. Ea operează în [interiorul] legăturii pe care o
structurează în registrul oedipian.
Supraeul „uită” autoritatea părinților de la care emană. Părinții „uită” fundamentele autorității pe
care o exercită. Un asemenea travaliu al negativului este fondator, în sensul în care, deopotrivă, el își
conservă, „uită” și transformă originile. În această perspectivă, autoritatea de bună calitate nu este
cumva agent și produs al travaliului de doliu originar, din care emerge Eul, în „găsit–distrus–creat”?
André Carel
16, Boulevard des Belges
69006, Lyon

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Arendt H. (1954), Qu’est-ce que l’autorité?, in La crise de la culture, “Gallimard/Folio”:

Carel A. (1993), Le jeu, le ręve et le soin, Gruppo, 9, Éditions Apsyégées.
— (1997), L’après-coup générationnel, in Le Générationnel. Approche en thérapie
familiale psychanallytique, Dunod.
— (1998), La parentalité et l’infantile, Groupal, 4, Éditions du Collège de psychanalyse
groupale et familiale.
Diatkine G. (2000), Surmoi culturel, Revue française de psychanalyse, 5, p. 1520-1588.
Donnet J.-L. (1995), Surmoi, I. Le concept freudien et la règle fondamentale, Monographies
de la RFP.
Enriquez E. (1989), Les figures du maître, Arcantères.
Freud S. (1905), Trois essais sur la théorie sexuelle, Gallimerd.
— (1910), Un souvenir d’enfance de Léonard de Vinci, OCP, PUF.
— (1912), Totem et tabou, OCP, PUF.
— (1916), Quelques types de caractères dégagés par le travail psychanalytique, OCP,
PUF.
— (1921), Psychologie des masses et analyse du moi, OCP, PUF.
— (1923), “Le moi et le ça”, OCP, PUF.
— (1927), L’avenir d’une illusion, OCP, PUF.
— (1927), L’humour, Gallimard.
— (1930), Le malaise dans la culture, OCP, PUF
— (1933), La décomposition de la personnalité psychique, OCP, PUF
— (1939), L’homme Moďse et la religion monothéiste, Gallimard.
Lagache D. (1973), Pouvoir et personne, NRP, n° 8, Pouvoirs.
Ricoeur P. (19889), Puvoir et violence, in Lectures 1, Le Seuil/Essais, “Points”.
Spitz R. (1965), De la naissance à la parole. La première année de vie, PUF, 1968.