Dilemele morale și valorice în acceptarea necondiționată a diferitelor tipuri de clienți

cu și fără dizabilități

Rogers (Farber şi Lane, 2002) când a conturat conceptul de acceptare necondiţionată a

accentuat atitudinea pozitivă (”positive regard”) şi căldura afectivă a terapeutului. Autorul a dorit
să-şi exprime dezaprobarea faţă de distanţa psihologică, răceala chiar aroganţa pe care a
perceput-o la comunitatea psihanalitică faţă de client. În scrierile sale adeseori se întâlneşte
asocierea dintre atitudinea pozitivă şi căldura lipsită de posesivitate a terapeutului
(”nonposessive warmth”). În scrierile sale timpurii (1951) Rogers percepea atitudinea pozitivă ca
fiind separată de acceptare. Pe măsură ce evoluează în înţelegerea, rafinarea acestui concept (în
1986) combină aceste două atribute în una singură: acceptare necondiţionată. În opinia lui Farber
şi Lane (2002) Rogers sugera că nu se poate accede la (cea mai bună) acceptare necondiţionată
decât numai prin empatizarea cu clientul. Truax şi Carkhuff afirmau <o înţelegere empatică
profundă arareori poate exista fără un prealabil sau concomitent sentiment de acceptare caldă,
neposesivă> (autorii citaţi de Farber şi Lane, 2002, p. 177). În opinia lui Rogers congruenţa
(prezenţa genuină a terapeutului) nu numai că reprezintă un prerechizit al acceptării
necondiţionate şi al empatiei ci şi cea mai importantă variabilă facilitatoare din cadrul relaţiei
terapeutice.
Barett-Lenard (Farber şi Lane, 2002) în 1986 afirma că acceptarea necondiţionată mai
degrabă reprezintă capacitatea terapeutului de a asigura o acceptare stabilă a clientului, fără
condiţionarea prezenţei acesteia sau fără variaţiuni ale acceptării în funcţie de atributele
clientului. Atitudinea pozitivă în opinia aceluiaşi autor se referă la nivelul căldurii afective, a
păsării terapeutului faţă de client.
Tringer (1994) arată că prin analiză factorială s-a descoperit că acceptarea necondiţionată
reprezintă o atitudine care de regulă se compune din trei elemente: căldură emoţională pozitivă,
nondirectivitate, acceptarea fără de condiţii. Căldura emoţională a terapeutului se manifestă
printr-o atitudine atenţională specifică, exprimată îndeosebi prin canale de comunicare neverbale
(zâmbetul, schimbul de priviri, tonalitatea, timbrul vocii, gesturile, postura corporală). Prin toate
acestea terapeutul oferă un feed-back care încurajează clientul. Această întărire pozitivă, însă nu
trebuie confundată cu condiţionarea mecanică, şi se referă în mai mare măsură la elemente
formale şi nu la conţinuturi. Contribuie la construirea atmosferei calde, pline de acceptare şi de
deschidere către pacient.
Truax (Tringer, 1994) a demonstrat - analizând conţinutul comunicaţional al şedinţelor
terapeutice - că empatia, nondirectivitatea şi acceptarea necondiţionată au şi în mod independent
efect de întărire asupra clientului. S-a putut observa că în urma acestei atitudini în manifestarea
clientului a crescut: frecvenţa diferenţierii sentimentelor, emoţiilor; orientarea către problemă;
înţelegerea (insigh-ul); similaritatea dintre stilul de exprimare a terapeutului şi clientului.
Acceptarea necondiţionată se adresează persoanei clientului şi nu unui comportament,
sentiment sau gând etc. al acestuia. Această atitudine are la bază pe de o parte convingerea
asupra valorii persoanei clientului în sine, iar pe de altă parte convingerea în capacitatea de
dezvoltare, creştere a clientului. La acestea se mai adaugă recunoaşterea dreptului celeilalte
persoane de a-şi conduce viaţa după propriile principii şi valori. Rogers (Tringer, 1994) arată că
trăirea de către client a faptului că există acceptare necondiţionată - adică în pofida
comportamentului negativ demonstrat, în ciuda mărturisirii celor mai ruşinoase fapte, gânduri,
sentimente ale sale, clientul nu trebuie să se confrunte cu frica privării de atitudinea caldă, plină
de acceptare a terapeutului (nu trebuie să îi fie frică de faptul că manifestarea sa în terapie,
consiliere va avea consecinţe relaţionale - constituie o trăire unică şi dătătoare de siguranţă, care
creează condiţii optime dezvoltării, creşterii persoanei aflate în procesul terapeutic.
Acceptarea necondiţionată poate fi definită şi prin conturarea a ceea ce nu face terapeutul
care dispune de această atitudine: nu judecă, nu critică, şi mai ales nu devalorizează clientul; nu
aduce în discuţie propriile puncte de vedere, propriile probleme; nu vorbeşte prea mult; nu
impune un traseu al discuţiei; nu este lipsit de răbdare; nu este rece şi nu se situează şi nu se
menţine la distanţă de client; nu este ironic (nici măcar în absenţa clientului);
Farber şi Lane (2002) arată că în literatura de specialitate se poate întâlni o confuzie între
termenii: deschidere (Liater; Truax şi Tausch); prezenţă genuină, acceptare necondiţionată,
căldură afectivă, respect, acceptare, empatie.
Acceptarea necondiţionată trebuie diferenţiată de atracţia interpersonală, aşa cum
aceasta este înţeleasă de psihologia socială. Atracţia interpersonală are la bază anumite trăsături,
abilităţi ale persoanei şi echilibrul dintre a oferi şi a primi (reciprocitate). Atracţia interpersonală
este deci condiţionată (Aronson, 1978), pe când esenţa acceptării necondiţionate constă tocmai în
lipsa condiţionării. În plus spre deosebire de relaţiile care se bazează pe atracţie interpersonală,
terapeutul nu aşteaptă reciprocitate de la client. În esenţă acceptarea necondiţionată şi conceptul
de iubire sunt aceleaşi, cu precizarea că iubirea de această natură trebuie să fie înţeleasă în sensul
teologic al conceptului de agape, ca acea iubire care i se cuvine oricărei persoane în mod
necondiţionat, iubirea care e plină de păsare dar nu şi de posesiune. Ceea ce descrie Rogers nu
este un sentiment paternalistic, nici sentimentalism, sau un plăcut şi superficial sentiment
protocolar „de societate” (Tringer, 1994).
Adeseori clienţii care recurg la asistenţă psihologică se confruntă tocmai cu dificultăţi de
conştientizare şi acceptare a propriei valori intrinseci care izvorăşte din calitatea lor de persoană.
Acceptarea necondiţionată reprezintă un ideal spre care se tinde în terapie. Merită
precizat faptul că există şi clienţi care se confruntă cu probleme psihice de o anumită natură sau
prezintă tulburări mai severe şi care pot trăi acceptarea necondiţionată a terapeutului ca o lipsă de
interes genuin, de implicare din partea acestuia. În cazul acestor clienţi tehnicile mai directive
sunt mai indicate.
În cadrul formărilor adeseori apare dificultatea de a înţelege esenţa adevăratei acceptări
necondiţionate. Nu trebuie să se uite faptul că nu comportamentele de un anumit tip, convingerile
de anumită natură trebuie acceptate sau întărite, ci acceptarea necondiţionată este destinată
persoanei. Terapeutul îşi poate menţine convingerea contrară celei clientului, dar în mod autentic
trebuie să se angajeze în înţelegerea motivelor pentru care clientul se comportă inadecvat,
indezirabil, inacceptabil şi având convingerea că acesta este capabil de schimbare, creştere,
dezvoltare, trebuie să îi asigure atmosfera plină de căldură şi acceptare în care schimbarea poate
surveni ulterior. „Terapeutul este un expert al procesului, nu o maşinărie de condiţionat. În
ultimă instanţă clientul este acela care decide felul în care şi măsura în care utilizează
posibilităţile” oferite de demersul terapeutic (Tringer, 1994, p. 64). Atmosfera plină de acceptare
presupune „respectarea şi acceptarea dreptului celuilalt de a a-şi conduce viaţa după propriile
sale convingeri şi valori” (idem, p. 64).
Terapeuţii începători adeseori la nivel verbal acceptă ideea valorii şi demnităţii clienţilor
lor, dar la nivelul convingerilor şi atitudinilor lor, neschimbat cred că ştiu cel mai bine ce ar
trebui să facă pacientul. Consecinţa acestui fapt este că „ei nu sunt parteneri în procesul
terapeutic, ci se simt liderii acestuia” (Tringer, 1994, p. 67).