Teama de a nu fi eficient în comunicarea cu clientul și diminuarea

empatiei în relația psihoterapeutică.

În cadrul psihoterapiei relația dintre terapeut și client este una de egalitate , bazată pe ideea de
unicitare a fiecărei ființe umane și de încredere în propriile ei forțe sanogene.Relația
terapeutică nu este una de reciprocitate , psihoterapeutul este cel cate ajută iar clientul este cel
care primește ajutor deși procesul terapeutic oferă și terapeutului la nivelul subconștient
posibilitatea de a-și împlini anumite nevoi. Wallin (2010) afirmă că rolul psihoterapeutului
este de a susține clientul să ”distrugă” tiparele de atașament din copilărie și să construiască
altele noi în cadrul relației terapeutice.În viziunea autorului accesarea , exprimarea clară și
reflectarea asupra sentimentelor , gandurilor și impulsurilor disociate și neverbalizate ajută la
schimbarea atitudinii clientului și adoptarea unei poziții mult mai reflexive și meditative față
de experiențele trăite. Holdevici (1996) descrie tre tipuri de relații psihoterapeutice:

1.Relația centrată pe realitate și obiect presupune din partea terapeutului – o atitudine calmă ,
atentă , interesată, empatică, - străduința de a crea un mediu bazat pe căldură și înțelegere în
care clientul poate menține contactul cu realitatea urmărind în același timp atitudinea
obiectivelor psihoterapeutice.Sarcina principală a terapeutului constând în câștigarea
încrederii clientului , fiind perceput de acesta ca o persoană cu un comportament constant ,
previzibil și pe care te poți baza.

2. Alianța psihoterapeutică se referă la colaborarea conștientă , rațională și non-regresivă

dintre terapeut și client bazată pe acordul celor doi parteneri de a lucra împreună în situația
psihoterapeutică.O bună alianță terapeutică oferă contextul în care psihoterapeutul poate
folosi intervenții pentru a provoca un efect terapeutic.

3.Relația de tip transferențial implică fixația afectivă a clientușui asupra psihoterapeutului pe

modelul relației părinte-copil. Este încurajată doar atunci când terapeutul intuiește că o
asemenea relație cucaracter regresiv nu împiedică clientul să testeze realitatea și să
diferențieze între aceasta și fantezie.

Este foarte util ca psihoterapeutul să fie constient de propria identitate de propriile scopuri ,
motivații , valori sentimente limite ,pentru a ajuta alte persoane să se cunoască mai bine. De
asemenea este important pentru terapeut să vină în întâmpinarea noilor experiențe de viață
deoarece dacă nu experimentează incertitudinea , singurătatea , angoasa este îndoielnic cum ar
putea înțelege clienții aflați în astfel de situații. Este o caracteristică esențială a
psihoterapeutului să acorde spijin celorlalți și presupune să nu abuzeze de rolul său pentru a-și
atinge propriile scopuri sau a-și întări propriul Ego.Un terapeut poate lucra eficient numai
cand este dispus emoțional să facă acest lucru. Deschiderea psihoterapeutului în raport cu sine
dar și cu ceilalți facilitează comunicarea autentică și deschiderea clienților. Este necesară
autodezvăluirea terapeutului atât cât să permită clienților să se raporteze la el ca la o persoană
fără ca aceasta să povestească fiecare aspect din scenariul său de viață.

Există psihoterapeuți care sunt dependenți de aprobarea clienților ,se simt insecurizați ,
amenințați , jenați iar aceste caracteristici le creează mari dificultăți în desfășurarea
activităților terapeutice. Adesea terapeuții pot fi învinovățiți ca acordă o grijă selectivă ,sau ca
nu manifestă suficientă grijă. Unel afirmații pot fi adevărate altele pot reprezenta manifestarea
geloziei. În astfel de cazuri este important să se exploreze împreună cu proprii clienți
sentimentele care se aduc în spatele criticismului.

Curajul este o condiție a eficienței unui psihoterapeut care lucrează cu un client și se

manifestă prin : acceptarea proppriei vulnerabilități , confruntarea cu celălalt , admiterea
greșselii de percepție, a fi în contact cu propriile emoții , asumarea riscurilor pe care așteaptă
să și le asume și clienții săi , a acționa în concordanță cu propriile principii , a fi direct și
sincer cu proprii clienți.

Un minim nivel de empatie reprezintă o necesitate umană universală pentru funcționarea intr-
o lume interpersonală în timp ce aptitudinea empatică îmbunătățește funcționarea
interpersonală (Feshbach ,1987).Persoana care nu poate înțelege starea sufletească a celorlalți
va fii incapabilă să stabilească și să întrețină relații intime(Baron-Cohen,1995).

Profilul psihologic al persoanei empatice cuprinde o serie de caracteristici și anume :

Altruism , o persoană generoasă , cu un comportament prosocial , bine adaptată social ,

Identifică starea emoțională a celorlalți , sensibilă și grijulie față de sentimentele celorlalți ,
poate diferenția expresia afectivă reală de cea falsă.

Un colectiv numeros de autori coordonați de Bohart și Greenberg (2011) au analizat empatia

prin prisma diferitelor orientări terapeutice , precum și rolul esențial pe care acesta ăl are în
demersul profund uman pe care-l propune psihoterapia. Deși există mai multe definiții ale
acesteia , autorii subliniază că atunci când se face referire la psihoterapie ar fi util ca empatia
să fie considerată un construct multidimensional.Empatia:Include o dimensiune cognitivă sau
de înțelegere și una afectivă sau experențială , include acțiune și comunicare , reprezintă un
mod de a fi împreună în relație , se întrepătrund cu conceptul de confirmare interpersonală sau
de valoare.

Bachelor(1988) a solicitat clienților să desrie modalitatea în care au experimentat ematia în

relația cu propriul psihoterapeut , descoperind 4 tipuri de empatie și comunicare.

1Empatia cognitivă- sentimentul că terapeutul înțelege experiența subiectivă a clientului

2.Empatia afectivă- senzația că terapeutul împărtășește aspecte din experiența afectivă a

clientului.

3.Empatia împărtășită- senzația clientului că terapeutul își arată empatia prin autodezvăluire.

4.Empatia de susținere- se referă la faptul că terapeutul este perceput ca fiind grijuliu , atent.

În cadrul psihoterapiei , empatia îndeplinește următoarele două funcții:

Funcția empatiei pentru relația terapeutică- empatia susține siguranța , facilitează

deschiderea și autodezvăluirea clientului , poate reduce rezistența(Jenkins,1995) și poate duce
la scăderea temerilor și a negării. Ea sporește încrederea clientului în ceea ce oferă terapeutul
și reprezintă o parte esențială în stabilirea unei relații de colaborare și cooperare (Bohart&
Tallman , 1996)De asemenea determină ungrad mai ridicat de autoacceptare a imperfecțiunii
și o mai mare încredere a clientului în ceilalți.Empatiaeste esențialî deoarece reprezintă
procesul prin care terapeutul și clientul dialoghează , descoperă , împărtășesc și creează
împreună noi sentimente.

Funcția empatică pentru clienți:-empatia facilitează în od activ mai multe procese

importante ale clientului în cadrul terapiei cum ar fi:

-autoexplorarea , dezvoltarea autoînțelegerii , relatarea propriei povești.

-deschiderea față de experiența interpersonală , acceptarea potențialului profund de experiențe

și deblocarea procesului de a experimenta noi situații și strategii.

-recunoașterea aprecierea trăirilor.

Empatia facilitează rezultatele clientului și geberează următoarele schimbări în

funcționareaclientului:-creșterea autoacceptării

-scăderea autocriticismului și a rușinii

- dezvoltarea unui concept de sine mai funcțional

Empatia terapeutică reprezintă un proces dinamic și continuu de coexistență de construire în

comun în care fiecare parte se construiește bazându-se pe cealaltă- clientul se angajază într-un
proces de explorare experimentare și și reflecție împreună cu terapeutul și ambii converg către
o nouă semnificație construită în comun.

Cum recunosti un om empatic?

E cald si afectuos, nu se simte stanjenit sau incurcat atunci cand te vede plangand si nu are o
problema cu a plange el insusi. Deasemenea, recunoaste cu usurinta ca si el are sentimente
puternice si greu de controlat si iti impartaseste o parte dintre ele. Are incredere in tine si in
faptul ca poti depasi situatiile dificile prin care treci si iti aduce aminte de punctele tale tari atunci
cand tu uiti ca le ai.
Inca un lucru pe care empaticii il fac de obicei este acela ca incearca sa inteleaga ce inseamna
un anumit lucru pentru tine chiar daca a se gandi la acel lucru ii face pe ei sa sufere

Putem contura doua modalitati distorsionate de relationare a psihoterapeutilor cu pacientii lor:

- "patologizanta", bazata pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate si pe evitarea pe cat
posibil a introspectiei. Aceasta tendinta de a patologiza reprezinta o incercare a terapeutului de a mari
distanta fata de pacient, prin accentuarea diferentelor dintre pacientul "bolnav" si terapeutul "sanatos"
;
- "normalizanta", bazata pe incercarea terapeutului de a minimaliza aspectele patologice evidente ale
pacientului sau. Acesta este tratat ca si cum ar fi o persoana normala, supus insa unor "imprejurari
sociale" care l-au transformat in victima. "Normalizarea" reflecta dorinta terapeutului de a nega
patologia de baza, in scopul prevenirii unei cresteri semnificative a propriei sale anxietati (in cazul in
care terapeutul ar raspunde in mod empatic pacientului sau).

Nu este de neglijat nici faptul ca terapeutii consacrati devin din ce in ce mai vulnerabili la stereotipii si
conventii, constatandu-se de multe ori un declin al capacitatii lor empatice.
In general, erorile in empatizare pot fi puse pe seama anxietatilor personale ale psihoterapeutului care
poate aborda fie o distantare excesiva fata de pacient, fie o identificare cu acesta. Ambele demersuri
sunt ineficiente si neproductive din punct de vedere terapeutic.

Referindu-ne la un nivel redus de empatie al terapeutilor, distingem urmatoarele categorii:

empatizatorul
patrunde si intelege doar o parte din experienta pacientului
"marginal"

empatizatorul este atat de preocupat de schimbarea pacientului incat esueaza

"evanghelic" in stabilirea unei comunicari empatice cu partenerul sau de relatie

empatizatorul se supraidentifica cu pacientul intr-o maniera simbiotica si,

"demonstrativ" evident, neproductiva

empatizatorul se poate identifica cu una din starile Ego-ului pacientului, dar nu

"compulsiv" poate parasi cu usurinta aceasta identificare

empatizatorul
nu poate sa-si abandoneze rolul si "masca profesionala"
"rational"

EAXERCIȚII- PUNERE ÎN LOCUL CLIENTULUI DE TERAPEUT

EXERCIȚII DESTINATE SPORIRII ACURATEȚEI CUNOAȚTERII INTUITIVE A

STĂRII EMPȚIONALE ALE CLIENTULUI.

Studiile lui (Mitrofan & Nuță ,2009) arată că succesul în psihoterapie este asociat cu
terapeutul care are opinii pozitive despre oameni îi consideră demni de încredere și capabili să
facă alegeri sănîtoase pentru ei.Terapeutul este interesat de modalitatea în care clientul
percepe lumea înconjurătoare , de imaginea de sine pozitivă și încrederea în propriile abilități
, de comunicarea în cadruș relației psihoterapeutice bazându-se pe valori personale ale
clientului

„Inteligenţa emoţională este capacitatea de a simţi, de a înţelege şi de a aplica efectiv puterea

şi acuitatea emoţiilor ca o sursă de energie umană, informaţie, conectare şi influenţa”, afirmă
Robert Cooper. Empatia, definită de către Claude Steiner ca fiind „un al şaselea simţ, prin
care percepem energiile emoţionale în acelaşi mod în care ochiul percepe lumina.”, este
considerată una dintre cele cinci componente ale inteligenţei emoţionale alături de:
cunoaşterea propriilor emoţii, gestionarea emoţiilor (autocontrolul), aptitudinea de a
utiliza emoţiile în mod productiv (motivaţia) şi capacitatea de dirijare a relaţiilor
interpersonale (sociabilitatea).
Conceptul de empatie a fost lansat de filozoful german Robert Vischer, care a denumit
fenomenul în limba sa maternă „Einfühlung”, însă C. Rogers este cel care a introdus termenul
în practica medicală, definindu-l ca fiind perceperea cu acurateţe a cadrul intern de referinţă al
altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semni-ficaţiile care-i aparţin „ca şi cum” ai fi
cealaltă persoană, însă fără a pierde condiţia de „ca şi cum”.
Empatia este ajutată de interacţiunea dintre creierul emoţional (sistemul limbic) şi creierul
cognitiv (cortexul), astfel distin-gându-se trei tipuri de empatie:
1. Empatia cognitivă – atunci când cineva recunoaşte ceea ce simte altă persoană.
2. Empatia emoţională – atunci când cineva simte ceea ce simte acea persoană.
3. Empatia de compasiune – atunci când cineva vrea să ajute cealaltă persoană să facă faţă
situaţiei şi emoţiilor.
Concluzionând asupra definiţiilor date empatiei, S. Marcus apreciază că punctul nodal al
conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de
către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia
partenerului.
Empatia, ce apare în momentul unei sincronizări fizice şi presupune suficient calm şi
receptivitate, astfel încât semnele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate şi
imitate de către propriul creier emoţional, se construieşte pe conştientizarea de sine şi cu cât o
persoană este mai conştientă de sentimentele şi emoţiile poprii, cu atât este mai capabilă să le
interpreteze pe ale celorlalţi. Cheia citirii sentimentelor persoanei de lângă noi stă în
descifrarea canalelor nonverbale: ritm şi ton al vocii, mimică, gesturi.
Teoriile terapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice”, astfel încât este foarte
important felul în care pacientul simte că terapeutul se racordează la emoţia lui, proces
numit OGLINDIRE.
C. Rogers consideră că pentru a da dovadă de înţelegere empatică terapeutul trebuie să fie
congruent în relaţia terapeutică, să manifeste o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de
client, având sentimente pozitive faţă de acesta pe care le exteriorizeze fără rezerve şi fără a
emite judecăţi de valoare şi să perceapă emoţiile şi trăirile încercate de pacient „din interior”
aşa cum îi apăr clientului şi să îi comunice acestuia înţelegere pe care o are faţă de ce simte
clientul.
De altfel, trei condiţii de bază sunt menite să declanşeze adoptarea unei conduite empatice
(Gârlașu-Dumitru, 2004):
1. Condiţie externă care se referă la modelul de empatizare al psihoterapeutului care îşi
percepe în mod nemijlocit pacientul de-a lungul desfăşurării psihoterapiei, fără a fi nevoie să
reprezinte sau să imagineze cum e în cazul transpunerii dramatice sau al activităţii artistice.
2. Condiţie internă care se referă la predispoziţiile psihice ale celui care simpatizează: în
încercarea de a sesiza trăirile pacientului, terapeutul nu trebuie să piardă distanţă sau
obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, deosebit de impor-tante în stabilirea
obiectivelor terapeutice.
Numai în acest mod, cel care empatizează poate să dea dovadă de o „empatie matură”, după
cum preciza I. Janis.
3. Condiţie circumstanţială care se referă la credinţa în convenţie bazată pe conştientizarea
celui care empatizează că nu devine celălalt, ci îşi păstrează propria identitate. Dacă condiţia
de „ca şi cum” se pierde, starea devine de identitate ceea ce frizează cu patologia.
Relaţia psihoterapeut-pacient implică un contact nemijlocit şi necesar, utilizând atât
comunicarea explicită de tip verbal sau nonverbal, cât şi pe cea implicită de natură empatică.
Din această perspectivă, sunt evidenţiate următoarele funcţii ale empatiei terapeutului
(Gârlașu-Dumitru, 2004):
1. Funcţia de înţelegere şi interpretare a stărilor psihice ale pacientului: se manifestă ca un
adjuvant ştiinţific aflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizării demersului de
cunoaştere a psihicului uman.
2. Funcţia de transpunere în psihologia pacientului: C. Rogers (1959) consideră că scopul
terapeutului este de a percepe cât mai sensibil şi mai acurat întregul câmp perceptiv al
clientului său şi de a comunica acestuia că vede lumea prin ochii partenerului său.
3. Funcţia de comunicare implicită între parteneri include nu doar comunicarea empatică
dintre terapeut şi pacient, dar şi invers, deschiderea pacientului în raport cu terapeutul.
4. Funcţia performanțială a empatiei terapeutului: empatia terapeutului trebuie ponderată de
intervenţia, prin contra-balansare, a unui fenomen de detaşare care este necesar în luarea
deciziei terapeutice pentru păstrarea condiţiei „ca şi cum”.
5. Funcţia de mediere în declanşarea orientării şi comportamentul helping. Profesia de
psihoterapeut impune adoptarea unei conduite altruiste faţă de pacient, empatia terapeutului
având rolul de a declanşa acest proces de oferire a sprijinului psihologic.
În literatura de specialitate sunt menţionate două modalităţi distorsionate de empatizare ale
psihoterapeuţilor cu pacienţii lor care au ca drept cauză anxietăţile personale ale terapeutului
care fie se distanţează excesiv de pacient, prin accentuarea diferenţelor dintre clientul bolnav
şi terapeutul sănătos, ceea ce se numeşte empatizare patologizantă, fie minimalizează
aspectele patologice evidente ale pacientului său, ceea ce este denumit empatizare
normalizantă. Ambele tipuri de raportare la pacient sunt însă ineficiente din punct de vedere
terapeutic.
J.M. Lewis împarte terapeuţii în următoarele categorii din punct de vedere al
empatiei: empatizator marginal – înţelege doar o parte din experienţa
clientului, empatizatorul evanghelic – este mult prea preocupat de schimbarea clientului încât
nu stabileşte o comunicare eficientă, empatizatorul demonstativ – se supraidentifică cu
pacientul într-o manieră simbolică contraproductivă, empatizatorul complusiv– se identifică
cu una din stările clientului dar nu poate părăsi cu uşurinţa această identificare
şi empatizatorul raţional – nu poate abandona rolul şi masca profesională.
Empatia are un rol foarte important în psihoterapie, fiind unul dintre aliaţii cei mai puternici ai
terapeutului, însă aşa cum spunea Rogers, e vital ca specialistul să păstreze condiţia de „ca şi
cum” ar simţi ce simte pacientul, evitându-se astfel amestecul emoţiei lui cu a clientului,
tocmai pentru a putea fi astfel capabili de a-l înţelege şi de a-l ajuta eficient pe pacient.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gârlaşu-Dumitru O. (2004), Empatia în psihoterapie, Editura Victor, Bucureşti
2. Goleman Daniel (2001), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti
3. Wood Robert, Tooley Harry (2007), Inteligenţa emoţională prin teste, Editura Meteor
Press, Bucureşti

Exerciții:

Exercitiu de dezvoltare personala pentru a schimba orice emotie doresti

Ia o foaie de hartie si fa din ea cinci bilete de marimi identice. Apoi incepe sa
notezi pe doua dintre ele. Pe primul bilet noteaza starea pe care o ai acum.
Poate simti suparare, tristete, incordare, tensiune, deprimare, neliniste, gelozie
etc. – orice simti acum, si vrei sa schimbi, pune pe primul bilet. Apoi, aseaza-l
pe podea intr-o parte a camerei astfel incat sa ai loc si pentru celelalte bilete,
asa incat sa le asezi la distante cat mai mari intre ele.
Treci apoi sa notezi pe alt bilet starea pe care o doresti sa o ai acum. Poate ca
doresti sa simti bucurie, incredere, impacare, iertare, pace, liniste, fericire etc.
– orice simti tu ca e potrivit pentru tine in acest moment al vietii tale. Dupa ce
ai notat aceasta stare pe bilet, mergi si aseaza-l pe podea la distanta de cativa
pasi buni fata de primul bilet, pe cat posibil in linie dreapta.
Ti-au mai ramas acum trei bilete necompletate. Ia unul dintre ele si scrie care
este o stare intermediara prin care crezi ca e nevoie sa treci ca sa ajungi in final
la starea dorita de tine. De exemplu, daca iti doresti ca stare finala impacarea,
poti sa pui pe biletul intermediar “calmul”, daca simti tu ca acesta te conduce
spre impacare. Dupa ce ai scris primul bilet intermediar, aseaza-l langa cel cu
starea ta actuala, dar pe directia biletului cu starea finala. Apoi mai ai doua
bilete de completat tot cu stari intermediare si va trebui sa le asezi in linie cu
celelalte.

Cand ai terminat de scris si asezat toate biletele, priveste aceasta linie si

analizeaza daca cele trei bilete intermediare au ordinea potrivita pentru tine,
adica daca sunt “pasii” corecti spre starea dorita de tine. Daca crezi ca e
necesara alta ordine a lor, poti sa o modifici chiar acum.

Daca ordinea este cea potrivita, atunci te pregatesti sa faci exercitiul.

 Aseaza-te, in picioare, chiar pe biletul cu starea actuala, primul bilet pe care l-ai
pus pe jos. Apoi, inchide ochii si simte pe deplin starea in care esti acum, fii
perfect atent la tot ceea ce simti in corpul tau, in mintea si emotiile tale cu privire
la aceasta stare prezenta. Apoi fa un mic pas spre biletul urmator, spre cel cu o
stare intermediara si, in timp ce faci acel pas, aminteste-ti un moment din viata ta
in care ai avut acea stare intermediara. Poate sa fie ceva recent sau poate sa fie
ceva din trecut; orice ar fi, trebuie sa faci in asa fel incat sa iti amintesti acel
moment si sa pasesti ca si cum ai ajunge exact in acel loc si timp si ai intra iar in
pielea ta de atunci.
 Paseste in continuare pana ajungi la biletul al doilea si cand ajungi acolo, trebuie
sa ramai si sa simti ca esti in acel moment si loc in care ai simtit starea
intermediara scrisa pe bilet. Retraieste intens cu tot corpul, cu mintea si emotiile
tale tot ceea ce ai simtit atunci.
 Simte pe deplin aceasta stare intermediara scrisa pe biletul numarul doi. Dupa
suficiente momente in care simti ca ai retrait aceasta stare, poti sa pasesti in fata
spre biletul numarul trei care contine o alta stare intermediara.
 Pana pasesti si ajungi la el, faci pauze si iti amintesti un moment din viata ta cand
ai simtit acea stare scrisa pe bilet. Poate sa fie un moment recent sau din trecutul
tau mai indepartat. Important este ca atunci cand ajungi la biletul numarul trei, sa
pasesti ca si cum ai intra in acel timp si loc unde ai simtit starea.
 Acolo, pe acel bilet, sa te simti ca apartii iar locului si timpului cand ai simtit
starea aceea si sa te lasi sa o simti pe deplin in corpul, mintea si sufletul tau.
 Ramai si aici suficient timp ca sa simti clar si intens acea stare si apoi paseste spre
biletul numarul patru, pe care ai scris o alta stare intermediara. Repeta aceeasi
cautare in trecut si intra intr-un loc si timp in care ai simtit starea intermediara de
pe biletul patru. Retraieste acel moment si simte tot ceea ce ai simtit atunci,
 priveste in mintea ta in acel timp si spatiu, astfel incat sa simti intens acea stare
intermediara care te apropie de starea finala dorita de tine.
 Paseste apoi spre biletul cu starea dorita de tine, biletul numarul cinci, si pe
masura ce te apropii incet de el, aminteste-ti un moment cand ai simtit pe deplin
aceasta stare pe care o doresti acum. Intra in acel loc si timp din trecutul tau cand
aveai aceasta stare si retraieste momentul. Pur si simplu, fii complet acolo, cu tot
corpul, mintea si emotiile tale.
 Asa vei reusi sa simti intens acea stare dorita de tine. Ramai in acest spatiu plin de
emotia pe care o doresti si absoarbe in tine cat mai multa emotie. Ca si cum ai
aspira si ai sedimenta in tine aceasta emotie in fiecare celula, in fiecare gand al tau
si in fiecare emotie. Ca si cum emotia dorita de tine este acum baza tuturor
celorlalte emotii.
 Pastreaza acest moment pentru 2-3 minute, in care sa fii complet proiectat in acel
timp si spatiu, cand ai simtit intens aceasta stare si sa o simti si acum cat poti tu de
intens.
 Apoi deschide ochii si fa un pas in lateral si intoarce-te iar la biletul numarul unu,
cel cu starea actuala. Intra iar pe acel bilet si simte iar starea ta initiala; in acest
moment, o sa vezi ca nu o sa o mai simti la fel de intensa. Stai deasupra biletului
numarul unu doar cateva momente si apoi paseste mai repede spre biletul doi, cel
cu starea intermediara.
 Simte iar acea stare intermediara pentru 30 de secunde, apoi mergi la biletul
numarul trei si simte si acolo starea intermediara pentru alte 30 de secunde. Apoi
mergi la biletul patru si simte si acolo 30 de secunde starea intermediara scrisa pe
bilet. In final, mergi la biletul cinci, cel cu starea dorita de tine si intra in locul si
timpul in care ai simtit intens acea stare.
Acolo ramai alte 30 de secunde sau maxim un minut in care sa simti intens
aceasta stare dorita, asa cum ai simtit-o in trecut. Paseste iar in lateral si vino
la biletul numarul unu si repeta acest traseu inca o data.

Pe masura ce repeti traseul de la biletul 1 la biletul 5, trebuie ca la fiecare

repetare sa mergi din ce in ce mai repede. Trebuie insa sa simti starile
intermediare, nu doar sa treci peste bilete. Te opresti suficient timp la fiecare
pana cand simti ceea ce ai scris pe bilete. Apoi mergi rapid mai departe pana
cand simti ca poti schimba cu usurinta starile intre ele.
***

Dupa 10-15 minute, cat dureaza acest exercitiu, o sa vezi ca ai complet o alta
stare. Dar nu asta este important. Magia acestui exercitiu este ca te invata cum
sa treci dintr-o stare in alta cu rapiditate, prin vointa.

Acest lucru este mai important decat ca te ajuta sa iti schimbi starea. Exercitiul
acesta nu iti da un peste, ci te invata sa pescuiesti. Iti invata mintea cu un nou
mod de functionare. Daca pana acum iti venea dificil sa crezi si sa poti sa iti
modifici starile, acum acest lucru este deplin inteles de mintea ta.