COMUNICARE TERAPEUTICĂ

ODETTE DIMITRIU

1
 CUPRINS

Introducere
I ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII TERAPEUTICE
1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea schimbării
2. Psihoterapia ca act de comunicare
3. Dialogul terapeutic
II PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:
PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL
1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu pacientul
2. Caracteristicile comportamentale ale psihoterapeutului -
evaluările pacientului cu privire la stilul terapeutic
3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu terapeutul
III MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE
1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală
2. Relaţia de tip transferenţial
3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică
4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect
5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională
IV COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Conceptualizări ale empatiei
2. Raportul empatiei cu psihoterapia
V COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Sugestia şi sugestibilitatea
2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea
3. Şcoala lui Milton H. Erickson
4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea
neurolingvistică
VI MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILITĂŢILOR DE
COMUNICARE ALE VIITORILOR TERAPEUŢI
1. Manifestarea empatiei în psihoterapie
2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii, autodezvăluirii
3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică
4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice (clarificarea, confruntarea,
restructurarea cognitivă, interpretarea, recadrarea, evitarea

2
 formulărilor negative, prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea
tehnicilor paradoxale, utilizarea prescripţiei simptomului, crearea
ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor, utilizarea
metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea autosurprinderii,
a notării gândurilor adaptative şi a segmentării
5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/ abandonarea
terapiei şi utilizarea rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie
6. Finalizarea psihoterapiei
7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie.Un studiu de caz

3
 INTRODUCERE

Pacienţii vin în cabinetele noastre cu o mare varietate de probleme şi

plângeri. Ar trebui să posedăm abilităţi, atât conceptuale, cât şi tehnice,
pentru a şti să traversăm cu succes terenul clinic al anxietăţii, singurătăţii,
depresiei, conflictelor interpersonale, tulburărilor alimentare, consumului
de substanţe, problemelor dintre părinţi şi copii, disputelor maritale,
disfuncţiilor sexuale etc. Deşi fiecare caz este unic, unele elemente care ţin
de o bună comunicare terapeutică ar putea să ne fie utile.
Se spune că psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă! A înţelege
contribuţia celor două dimensiuni şi a dobândi un echilibru adecvat al
acestora de-a lungul derulării psihoterapiei, devine esenţial în accelerarea
schimbării pacientului.
Parafrazându-l pe M. Hoyt, considerat un om al Renaşterii în câmpul
psihoterapiilor scurte, suntem interesaţi de patru factori E în terapie: unul
care ţine de estetică (este terapia atractivă şi interesantă?); altul care ţine de
etică (degajă respect reciproc, încurajează autonomia pacientului?); altul
care ţine de eficienţă (este terapia folositoare şi funcţionează?); şi nu în
ultimul rând, altul care ţine de empatie. De-a lungul activităţii mele
terapeutice, am fost interesată de capacitatea şi conduita empatică a
practicianului, considerate drept factori predictivi importanţi ai succesului
în psihoterapie.
Au trecut 10 ani de la publicarea celor două cărţi ale mele, „Tehnici
psihoterapeutice” şi „Empatia în psihoterapie”. Pe de o parte, am abordat
această tematică a tehnicilor psihoterapeutice având ca determinare faptul
de a fi lucrat o perioadă relativ lungă de timp în cercetarea psihologică,
ocupându-mă îndeosebi de problematica psihoterapiei, atât ca cercetare
fundamentală, cât şi ca activitate practică propriu-zisă. Pe de altă parte,
studiul dedicat empatiei în psihoterapie a scos în relief existenţa unei
aptitudini specifice a competenţei psihoterapeutului - predictivitatea
empatică. În câteva cuvinte, esenţa acestei disponibilităţi particulare rezidă
în competenţa cu care psihoterapeutul ajunge să cunoască nevoile unice şi
specifice ale pacientului, să proiecteze direcţiile programului terapeutic
(aşa-numita „terapie făcută la comandă” care să se muleze pe cerinţele
fiecărui pacient) şi să anticipeze rezultatele benefice cele mai probabile ale

4
tratamentului. În plus, prin intermediul predictivităţii empatice, terapeutul
poate să evalueze punctele tari şi resursele pacienţilor săi, favorizând
activarea şi stimularea disponibilităţilor acestora. Avem convingerea că
experienţa de a se simţi înţeleşi în profunzime şi în mod susţinut de
terapeutul lor, le va conferi pacienţilor un mai mare sens de coeziune,
stabilitate şi vitalitate.
Vom face câteva discuţii despre contextul şi cadrul terapeutic, natura
dialogului terapeutic şi psihoterapia - ca act de comunicare. Vom vorbi
despre partenerii de comunicare, pe de o parte, psihoterapeutul - actor şi
regizor al relaţiei cu pacientul, pe de altă parte, pacientul - aflat faţă în faţă
cu problema sa şi cu terapeutul. Vom prezenta şi analiza principalele
modele ale relaţiei psihoterapeutice (relaţia de tip transferenţial, contractul
sau alianţa terapeutică, relaţia centrată pe realitate şi obiect, alianţa
terapeutică în perspectiva psihoterapiei relaţionale). Dată fiind formarea
mea în domeniul psihoterapiilor comportamentale, vom analiza mai în
detaliu alianţa terapeutică din cadrul acestor abordări, cu accent îndeosebi
pe terapiile comportamentale (Skinner, Wolpe, Bandura), cognitiv-
comportamentale (Beck, Meichenbaum, Mahoney, Seligman), multimodale
(Lazarus), raţional-emotive şi comportamentale (Ellis).
Vom intra apoi în intimitatea procesului terapeutic şi vom oferi câteva
informaţii relevante despre natura intervenţiilor terapeutice: clarificarea,
confruntarea, interpretarea, recadrarea/resemnificarea, evitarea
formulărilor negative, prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea
tehnicilor paradoxale, utilizarea prescripţiei simptomului, a simbolurilor şi
ritualurilor, a metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea
autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a segmentării problemei
pacientului.
În vederea reliefării specificului comunicării terapeutice, ne-am propus
să analizăm comunicarea de tip empatic şi cea de tip hipnotic, precum şi
beneficiile acestor tipuri de comunicare în psihoterapiile actuale. Partea
finală a cărţii va fi dedicată prezentării unor posibile modalităţi de
antrenare a deprinderilor de comunicare ale specialiştilor din domeniul
clinic (prin manifestarea empatiei, respectului, căldurii, autenticităţii,
autodezvăluirii şi prin monitorizarea procesului de interacţiune). De
asemenea, vom lua în discuţie principalele dificultăţi apărute în practica

5
clinică (întreruperea/abandonarea terapiei), precum şi diverse modalităţi de
utilizare a rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie. În această perspectivă,
rezistenţele vor fi considerate drept posibili aliaţi şi nicidecum inamici de
care ar trebui să ne ferim în desfăşurarea terapiei.
Această carte se adresează psihologilor, medicilor, asistenţilor sociali,
pedagogilor şi tuturor celor interesaţi de stabilirea relaţiilor de ajutor.
Le mulţumesc profesorilor mei care mi-au acordat un sprijin valoros şi
constant pe tot parcursul formării mele ca psihoterapeut. De asemenea, le
mulţumesc studenţilor, masteranzilor şi psihoterapeuţilor aflaţi în
supervizare cu care desluşim împreună tainele unei bune comunicări
terapeutice. Le mulţumesc pacienţilor mei pentru „cadoul” pe care mi-l
oferă de fiecare dată, acela de a-şi dezvălui sufletul.
Nu în ultimul rând, le mulţumesc colaboratorilor mei, formatorilor,
cursanţilor şi membrilor Asociaţiei de Hipnoterapie şi Psihoterapie
Cognitiv-Comportamentală (AHPCC), ale căror întrebări vii şi incitante m-
au ajutat să-mi structurez gândurile şi să finalizez această carte.

6
 I. ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII TERAPEUTICE

Psihoterapia presupune în mod esenţial un tip special de comunicare

între terapeut şi unul sau mai mulţi pacienţi, propunându-şi drept obiectiv
producerea unor schimbări dezirabile în cazul pacientului. Deşi
psihoterapia este o interacţiune verbală, ea diferă de conversaţiile sociale
obişnuite, în termeni de obiective propuse, scopuri stabilite, emoţii
vehiculate, teme de discuţie abordate, cadru de desfăşurare şi roluri
asumate de cei implicaţi în comunicare. Comunicarea terapeutică poate fi
eficientă sau ineficientă, corectă sau incorectă, adecvată sau inadevată. Cea
ineficientă implică blamarea, desconsiderarea sau criticarea pacientului,
accentuează deficienţele sale şi îi sporeşte anxietatea. Cea eficientă îi
reduce pacientului anxietatea de bază (ca urmare a pespectivei temporale
îndelungate a afecţiunii sale) şi îi generează speranţă şi încredere,
sentimente care vor dăinui după ce terapia va lua sfârşit. Într-o comunicare
eficientă se subliniază responsabilitatea pacientului de a se schimba. Vor fi
întărite punctele forte şi abilităţile pacientului, nu slăbiciunile şi lipsurile
sale. În aceasta constă apelul recent la o psihologie pozitivă: „Mesajul
nostru este de a reaminti celor din domeniu că psihologia nu este doar
studiul patologiei, slăbiciunii şi prejudiciilor; este şi studiul forţei şi
virtuţii. Tratament nu înseamnă doar repararea a ceea ce s-a stricat, ci şi
îngrijirea a ceea ce este mai bun” (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000, cit.
din Hoyt, 2006).
În general, orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în
care se desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu
contextul său. Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie
evenimentelor din cursul psihoterapiei. Elementele care ţin de context ar
trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului
psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organizate,
activităţi variate au loc în limite definite cultural: şcoala este locul unde
studiezi, familia este locul unde creşti, cabinetul de psihoterapie este locul
unde se solicită şi se acordă ajutor psihologic (E. Gilliéron, 1992).
Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este
creat sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte

7
psihoterapia şi îi delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru
determină o înţelegere mai aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. „dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de
psihoterapie (frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării
şedinţelor de psihoterapie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit
număr de reguli specifice. În orice formă de psihoterapie se emit reguli
care permit distingerea comportamentelor pacientului şi terapeutului din
timpul şedinţelor, de cele care au loc în viaţa curentă. În fapt, este vorba de
„cadrul socio-cultural” al tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp
psihoterapeutic în interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi
complementară:
a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi
pacientului: ceea ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de
timp, este de natură terapeutică;
b. cadrul îi influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât
să devină posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia schimbării.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul
nu dirijează şi ghidează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul
său. Regulile care regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient
de referinţele sale culturale obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în
centrul lumii, cu toate neliniştile, frustrările şi anxietăţile pe care existenţa i
le provoacă. A admite că terapeutul dirijează şi ghidează psihoterapia
implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări a procesului,
pentru care pacientul îşi dă acordul.
„Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de
dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului

a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două forme de

psihoterapie: individuală şi de grup. De pildă, se cunoaşte faptul că situaţia

8
de grup provoacă mişcări regresive masive. În acest mod, grupul terapeutic
devine sediul fenomenelor regresive, în cadrul căruia sentimentele
comunităţii de scopuri şi de alianţă predomină, favorizând descărcări
emoţionale şi acţiuni de identificare ale participanţilor. În terapia de grup,
coeziunea este analogul relaţiei terapeut-pacient din terapia individuală.
Grupul de psihoterapie devine un microcosmos social, o reprezentare în
miniatură a universului fiecărui membru (Y.D. Yalom, M. Leszcz, 2008).
În lucrarea de faţă se va realiza o analiză mai aprofundată asupra
caracteristicilor relaţiei terapeutice din cadrul psihoterapiei individuale.
b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc interactiv între cei
doi protagonişti ai relaţiei. De aceea, în domeniul dinamicii interactive,
modificarea dispozitivului terapeutic va căpăta o mare importanţă.
Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte neutralitatea
psihoterapeutului care evită privirea pacientului său. Dinamica interactivă
este micşorată, iar schimburile se realizează, în mod esenţial, prin cuvânt.
Pacientul se supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită
întârziere. Acest dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate
spre cuvântul (bun sau rău) al analistului său.
În situaţia de faţă în faţă, punctele de interacţiune vor creşte, iar
schimburile sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în
general, întregul comportament nonverbal pot susţine sau contrazice
cuvântul. Congruenţa terapeutului („acordul deplin între experienţă,
conştiinţă şi comunicare”, C. Rogers, 1968) capătă o valoare importantă în
psihoterapiile actuale.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata
psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei
psihoterapii favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână
ceea ce poate face în ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că
viitoarea şedinţă este foarte apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că
acest aspect nu este valabil decât în cazul structurilor nevrotice de
personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu
pacientul un termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură
şedinţă (Bloom, 1981) sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie
20 de şedinţe). În psihanaliză, cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai

9
mult. Cele două proceduri privind durata psihoterapiei au, în mod evident,
un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel, fixarea unui termen îi
poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiune şi îi poate favoriza
dezvoltarea unui comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului,
dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele
mai multe ori ca psihoterapia să decurgă perfect în cazul său.
Terapiile de lungă durată se concentrează pe interpretare, unealta
emiterii ipotezelor. Fiind o terapie de profunzime, ea îţi propune să
producă modificări de durată la nivelul personalităţii pacienţilor.
În terapiile scurte se pleacă de la premisa că toţi pacienţii trebuie să-şi
rezolve anumite probleme (nu toate) în câteva şedinţe de psihoterapie.
Terapeutul specializat în demersuri scurte se concentrează pe intervenţia
terapeutică şi pe rezolvarea propriu-zisă a problemei pacientului. Prin
urmare, el poate să refuze un pacient pentru că nu are nevoie de terapie,
spre deosebire de adepţii terapiilor de lungă durată care afirmă că terapia
este valoroasă pentru oricine.
Ce le-ar putea reproşa terapeuţii de lungă durată celor de scurtă durată?
Faptul că nu sunt capabili să-şi menţină pacienţii pe o perioadă mai lungă
de timp (J. Haley, 1990). În plus, terapiile de scurtă durată sunt considerate
de aceştia ca fiind mai degrabă superficiale. Ca replică, terapeuţii de scurtă
durată spun că nu a fost găsită o corelaţie între durata terapiei şi succesul
acesteia. Dată fiind formarea mea în domeniul terapiilor scurte, vom
expune în continuare câţiva factori comuni pe care îi regăsim în
majoritatea terapiilor care sunt proiectate în mod deliberat să fie succinte şi
de scurtă durată (Budman, 1992):
 O alianţă terapeutică rapidă şi în general pozitivă între terapeut şi
pacient.
 Focalizare, specificarea clară a scopurilor realizabile ale
tratamentului.
 Definirea clară a responsabilităţilor pacientului şi terapeutului.
 Aşteptările cu privire la schimbare, convingerea că schimbarea se
află în mâna pacientului.
 Orientare aici-şi-acum (şi apoi), o focalizare terapeutică asupra
prezentului şi viitorului apropiat, mai degrabă decât asupra trecutului
îndepărtat.

1
  Convingerea pacientului de a trăi experienţe noi.
 Sensibilitatea la durată, o conştientizare a faptului că „prezentul
este un dar”, înţelegerea că viaţa este limitată şi că nu pot fi rezolvate toate
problemele, dar că acum se pot face unele schimbări importante.
Din perspectiva constructivismului strategic se pleacă de la „politica
paşilor mărunţi”, enunţată de Karl Popper. În natură, întotdeauna marile
schimbări au fost catastrofice sau cataclismice. În schimb, negentropia
lucrează încet, în linişte şi în paşi mici. Ca terapeuţi, vom funcţiona mai
bine dacă „începem să ne vedem mai degrabă ca slujitori ai negentropiei
decât ca mari vindecători sau presupuşi guru” (G. Nardone şi P.
Watzlawick, 2005). Acum multe secole în urmă, această perspectivă a fost
exprimată într-o povestire minunată:

După moartea sa, Sufi Abu Bakr Shibli a apărut în visul unuia dintre
prietenii săi. „Cum te-a tratat Dumnezeu?”, l-a întrebat prietenul. Sufi a
răspuns: „Cum stăteam eu în faţa tronului său, m-a întrebat: Ştii de ce te
iert? Eu i-am răspuns: Datorită faptelor mele bune? Iar Dumnezeu a spus:
Nu, nu din cauza acelor fapte. L-am întrebat: Deoarece am fost sincer în
adoraţia mea faţă de tine?, iar Dumnezeu mi-a spus: Nu. Apoi L-am
întrebat: Datorită pelerinajelor şi călătoriilor mele făcute în scopul de a
dobândi cunoaştere şi de a-i lumina pe ceilalţi?, iar Dumnezeu a spus din
nou: Nu, nu datorită acestor fapte. Aşa că L-am întrebat: O, Doamne,
atunci de ce m-ai iertat?, iar El a răspuns: Îţi aminteşti cum într-o zi rece
de iarnă te plimbai pe una din străzile Bagdadului şi ai văzut o pisică
înfometată care căuta disperată un adăpost pe un vând geros, iar tu ai
avut milă faţă de ea, ai pus-o în haina ta călduroasă şi ai dus-o la tine
acasă? I-am răspuns: Da, Dumnezeule, îmi amintesc. Iar Dumnezeu a
spus: Deoarece ai fost bun cu acea pisică, Abu Bakr, de aceea te-am
iertat” (A. Schimmel, 1983, cit. din G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).

1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea schimbării

Desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi conceptualizată ca

având cinci etape sau stadii (M. Hoyt). Aceste etape tind să apară în
succesiune şi fiecare decurge din cea anterioară, astfel încât următoarea

1
este o precondiţie a parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege
terapia înainte de a forma o alianţă; alianţa terapeutică stabileşte baza
pentru definirea scopurilor; stabilirea scopurilor duce la concentrarea
asupra unor strategii specifice de schimbare; atingerea scopurilor
antrenează discuţii cu privire la sarcinile pentru acasă, prevenirea
recăderilor şi perioada de pauză; finalul se îndreaptă către dezvoltarea
continuă a pacientului şi posibila sa întoarcere la tratament.

Figura 1. Structura temporală a terapiei (M. Hoyt, 2006, p. 115)

În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să reflecte sau să fie

paralelă cu mersul în ansamblu al tratamentului. Problemele apărute în
mod tipic în primele etape ale tratamentului sunt similare cu cele din
primele etape ale fiecărei şedinţe; etapa de mijloc a tratamentului se
aseamănă cu etapa de mijloc a fiecărei şedinţe; problemele ce
caracterizează etapele de mai târziu din cursul terapiei tind să caracterizeze
şi etapele de mai târziu ale fiecărei şedinţe. Recunoaşterea respectivelor
stadii/etape de tratament şi a sarcinilor specifice în cadrul acestora, atât
pentru fiecare şedinţă, cât şi pe durata întregului tratament, poate ajuta la
eficientizarea terapiei.

Figura 2, Terapia ca secvenţă de şedinţe structurate temporal (M.

Hoyt, 2006, p. 116)

1
 Aşadar, putem spune că există o structură sau un model de bază care
ne ajută să ne organizăm gândirea şi răspunsurile terapeutice atunci când
avem nevoie să ne dăm seama unde ne aflăm şi cum trebuie să comunicăm
terapeutic în vederea promovării schimbării.
Să luăm, de pildă, prima întâlnire terapeutică. Întâlnirea iniţială dintre
terapeut şi pacient are o mare importanţă asupra terapiei ca întreg. Aşa cum
obişnuim să spunem, un lucru bine început este pe jumătate făcut. În
această fază de început, scopul prioritar este acela de a se stabili o
atmosferă pozitivă, de încredere, în care terapeutul adună informaţii ce vor
fi utilizate în formularea diagnosticului şi în pregătirea bazei pentru
aplicarea intervenţiilor ulterioare. Fiind un maestru în ceea ce priveşte
negocierea cu rezistenţele pacientului, M. Erickson stipulează o regulă
importantă: învaţă şi utilizează limbajul pacientului. Limbajul personal şi
acţiunile terapeutului se vor adapta perspectivei şi stilului de comunicare al
partenerului său de relaţie terapeutică. De pildă, dacă pacientul este o
persoană logică şi raţională, terapeutul ar trebui să vorbească şi să
acţioneze într-un mod logic şi raţional, fără să adopte un limbaj creativ şi
imaginativ, cum s-ar comporta cu o persoană poetică şi imaginativă.
Primul stadiu al terapiei este esenţial. Prin acceptarea a ceea ce
pacientul comunică despre sine însuşi şi despre problemele sale şi vorbind
limbajul pacientul său, terapeutul poate să creeze o atmosferă de încredere,
înţelegere şi influenţă pozitivă, care va permite ghidarea actului
psihoterapeutic. În fapt, terapeutul îşi asumă puterea terapeutică şi învinge
rezistenţa pacientului la schimbare. Din primul contact cu pacientul său,
terapeutul îi stimulează încrederea şi motivaţia pentru schimbare, oferindu-

1
i sugestii pozitive şi ajutându-l să experimenteze ceva nou şi diferit, în
scopul producerii schimbării.
Ne punem întrebarea, cum şi când se realizează schimbarea în
psihoterapie? Într-un exemplu bine cunoscut de terapie de scurtă durată, J.
Haley (1984) povesteşte cum a venit la M. Erickson un pacient care
suferea de insomnie. Acesta încercase orice strategie posibilă pentru a
adormi, dar fără rezultate. Încă de la prima şedinţă, Erickson l-a întrebat
dacă ar dori să îndeplinească o sarcină, iar acesta a răspuns că este gata să
încerce orice. I s-a cerut să nu mai facă eforturi de a adormi noaptea atunci
când întâmpină dificultăţi de adormire, în schimb, a fost îndrumat să se
folosească de oportunitatea insomniei pentru a-şi curăţa podelele. Acestea
trebuiau să fie curăţate cu o perie mică şi cât mai meticulos cu putinţă.
Nedumerit de această sarcină, clientul a respectat instrucţiunea lui
Erickson şi a revenit la scurt timp, spunând că şi-a recăpătat capacitatea de
a adormi. Curăţarea podelelor din casă era, după câte se pare, atât de
nocivă, încât pacientul insomniac dorea să facă aproape orice pentru a
evita această corvoadă, inclusiv să doarmă.
Un alt exemplu de introducere a noutăţii în psihoterapie este oferit de
B. N. Steenbarger (2006) care a primit în terapie o studentă la medicină
foarte preocupată de modul în care arăta. Ea îşi petrecea multe ore în faţa
oglinzii, judecându-şi greutatea şi aspectul general. Şi-a restricţionat tot
mai mult aportul de alimente, doar pentru a cădea în episoade de tip
orgiac, mâncând în exces şi apoi făcând uz de laxative. Încântată de
capacitatea ei de a relaţiona cu pacienţii şi de a-i ajuta, dovedea o lipsă
totală de control în privinţa propriei alimentaţii. În mod interesant,
preocupările privind aportul alimentar nu o deranjau pe durata zilei din
timpul săptămânii lucrătoare, ci o consumau noaptea şi în weekend-uri.
Prin intermediul unui exerciţiu de imagerie dirijată, i s-a cerut în stare de
relaxare să se vizualizeze pe ea însăşi în postura de pacient. A fost
încurajată să se imagineze acasă purtând halatul alb de doctor şi hrănindu-
şi cu drag „pacientul” în timpul cinei, folosindu-şi tactul şi întreaga sa
experienţă clinică. Deprinderile ei clinice au fost aplicate asupra propriei
persoane, iar studenta la medicină a reuşit să pună capăt tiparului
dezechilibrat de alimentaţie.

1
 În general, pacienţii sunt blocaţi în modelele lor ciclice de
repetare/perpetuare a propriilor dificultăţi. Încă din fazele de început ale
terapiei, specialistul îşi propune să întrerupă aceste cicluri repetitive, prin
introducerea unei noi perspective sau prin crearea unei situaţii în care
pacientul să devină receptiv la informaţiile din mediul său natural. Acestea
vor da naştere unor opţiuni pentru schimbare. Noutatea nu numai că
activează şi stârneşte interesul pacientului, ci îl şi dezorientează într-un
mod pozitiv, generând perturbări în presupunerile anterioare şi în
convingerile sale prestabilite. A face ceva nou, îl „catapultează” pe pacient
în tratament, în ciuda rezistenţei sale, provocând aşteptările profund
înrădăcinate ale acestuia. Practic, procesul de schimbare ar putea fi definit
ca un nou ciclu de gândire, experimentare şi comportament (Tallman şi
Bohart, 2004). Gândurile noi încurajează experienţe noi care facilitează
comportamente noi. Aceste comportamente noi consolidează gânduri noi
menite să încurajeze experienţe ulterioare. Din această perspectivă,
noutatea poate lua mai multe forme: insight-uri, noi experienţe şi noi
abilităţi/deprinderi (Steenbarger, 2006).

2. Psihoterapia ca act de comunicare

Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece între
pacient şi psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine
stabilite. Relaţia trebuie privită într-o manieră sistemică, „un întreg în
interacţiune” care se traduce printr-un ansamblu de fenomene de legătură
între cei doi protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât si pacientul se
influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi influenţaţi
de contextul şi cadrul în care acţionează.

Figura 3. Axiomele comunicării în psihoterapie

1
  conţinutul:
ParadoxulDouăcomunicării:
ceea ce spun – nivelul
componente informaţional
ale comunicării
„Nurelaţia:
 putem cum
să nuspun
comunicăm!”
ceea ce spun – nivelul relaţional
Două moduri de comunicare:
 verbală – este
Interacţiunea nonverbală
o buclă retroactivă.
 cuvinte – gesturi
T P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: „Nu putem să nu

comunicăm!”. Într-adevăr, orice am face sau am spune, noi conferim un
sens. Înţelegerea sensului şi împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele
esenţiale ale relaţionării. De altfel, fiinţele umane sunt preocupate în
permanenţă de înţelegere şi sunt conduse de un efort întru semnificaţie.
Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm într-un
anumit mod. Rezultă că putem distinge două moduri de comunicare:
verbală şi nonverbală sau, în alţi termeni, digitală şi analogică. Modul
digital este reprezentat prin cuvinte, iar modul analogic prin gesturi,
atitudini posturale, expresii faciale, tonalitate vocală. Componenta
informaţională a comunicării este transmisă cu precădere pe cale digitală,
iar cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării:
nivelul conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, un pacient poate spune:
„Mă doare capul!” în mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar
relaţia cu terapeutul se va defini în funcţie de modul în care o va spune:
privindu-l în ochi şi cu o voce serioasă şi gravă sau evitându-i privirea şi
pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o valoare

1
deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instrument al
schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii
unui sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se
prezintă ca o transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi
fiind în acelaşi timp emiţători şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică
sursei că poate continua la fel cum a început. Cel negativ anunţă sursa că
este necesară o anumită schimbare, o ajustare în conduita sa
comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la abilitatea
celui care comunică de a răspunde într-un mod cât mai adecvat feedback-
ului.

Figura 4. Feedback

T P

O comunicare corectă presupune o interacţiune, nu o transmitere de

informaţii. Orice comunicare ar trebui să se organizeze şi să se realizeze ca
o interacţiune şi să fie bilaterală. Feedback-ul face ca procesul de
comunicare să fie circular şi nu linear şi multidirecţional. J.C. Abric (2002)
afirmă că feedback-ul (retroacţiunea) corespunde mai multor funcţii: de
control al înţelegerii şi al receptării în bune condiţii a mesajelor primite; de
adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor implicaţi (în cazul de faţă,
terapeutul şi pacientul); de reglare socială, prin flexibilitatea rolurilor şi
funcţiilor îndeplinite de cei doi (în măsura în care să faciliteze înţelegerea
punctului de vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială); nu în
ultimul rând, o funcţie socioafectivă, feedback-ul sporind „siguranţa
internă” a partenerilor de relaţie terapeutică.

3. Dialogul terapeutic
Dialogul are o istorie lungă, datează din vremea lui Platon şi a Cărţii
lui Iov, demonstrându-şi eficacitatea în combaterea problemelor celor mai

1
dificile ale vieţii. Termenul în sine este alcătuit din două părţi: prima dintre
ele dia-, după cum spune clasicistul S. Bertman (2004), nu provine „din
numărul grecesc doi, ci din prepoziţia grecească care înseamnă „prin” sau
„de-a lungul”, în timp ce a doua parte - log, înseamnă conversaţie sau
discurs. Astfel, dialogul ar fi de fapt o vorbire de-a lungul. Acest dialog ar
putea fi gândit în termenii folosiţi de M. Buber (1958) în studiul său „Ich
und Du” („Eu şi tu”). În relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea
fiecăruia, respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de celălalt.
În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se desfiinţează, se dizolvă,
rămânând numai autenticitatea dialogului, a comunicării, a creării
împreună, a adevărului descoperit împreună. „Spiritul nu este în Eu, ci în
relaţia dintre Eu şi Tu". În cadrul terapeutic, atunci când se întâmplă acest
lucru, este un semn evident că terapia progresează în mod eficient.
Din perspectiva psihoterapiei narative, în dialogul terapeutic pacienţii
duc în spate poveştile lor. Oricât de neînţelese pot fi aceste poveşti, oricât
de mare ar fi încărcătura lor emoţională sau oricât de lacunar ar fi redate în
cuvinte, cu toate acestea, ele conţin materialul din care se compune
psihoterapia. Cadrul terapeutic le oferă posibilitatea de a-şi spune propria
poveste. De altfel, genul de poveste pe care vrei să-l spui despre tine însuţi
are multe de-a face cu genul de persoană care eşti şi care poţi deveni.
În procesul terapeutic, pacienţii sunt naratorii principali. Astfel, ei ne
dezvăluie acele aspecte ale vieţii lor pe care le percep ca fiind conflictuale,
aspecte care îi rănesc sau care le sunt confuze. Ne este dezvăluit ceea ce
este important pentru ei şi, sperăm noi ca terapeuţi, ceea ce ei ar dori să
schimbe. Sau dezvăluie ceea ce ar vrea să spună şi să povestească într-un
alt mod. Procedând astfel, îi dăruiesc terapeutului cel mai mare dar pe care
îl poate oferi o persoană altei persoane - adică o dezvăluire a sufletului. Cu
toate acestea, pacienţii sunt surprinşi atunci când, la sfârşitul unei şedinte,
terapeutul le spune: „Mulţumesc că aţi împărtaşit asta cu mine!”. În
adâncul sufletului, ştim cu toţii cât de greu este să împărtăşeşti cuiva cele
mai intime gânduri sau cum este să fii vulnerabil în faţa altei persoane. În
cele din urmă, pacienţii se găsesc în cabinetele de terapie datorită curajului
lor sau din neputinţă şi disperare, pentru a ne încredinţa un cadou. Acest
cadou descrie cumva povestea lor personală, o poveste care momentan
poate fi una dramatică şi conflictuală.

1
 Făcând o paralelă cu poveştile mitologiei antice, L. Parker (2006) vede
pacientul confruntat cu o problemă existenţială ca situându-se „în afara
porţilor cetăţii”. În poveştile mitologiei antice, un personaj care se afla în
afara porţilor cetăţii era un personaj proscris care, dintr-un motiv sau altul,
nu avea ce să caute în interiorul oraşului. Ne putem întreba, câţi dintre
pacienţii noştri se află în ziua de astăzi în afara porţilor cetăţii? În acest
sens, redăm un exemplu preluat şi adaptat din cazuistica lui L. Parker
(2006).

Avea cel mai antrenant zâmbet din câte văzusem vreodată, aşa că
eram curioasă să aflu de ce venise la terapie. A răspuns spunând că
„simţea că nu-şi găseşte locul”. L-am întrebat când s-a simţit ultima dată
în locul potrivit. A spus că a fost atunci când „făcuse parte dintr-o gaşcă”.
Inima mi-a tresărit, pentru că ştiam câte ceva despre ce li se poate
întâmpla tinerilor atunci când vor să iasă dintr-un asemenea grup. Dar el
îi tot dădea zor, spunând că ştie unde ar fi fost acum dacă nu ar fi ieşit din
gaşca respectivă, că „acum ar fi fost la închisoare cu ceilalţi”. A mai spus
că îşi dorea ca viaţa lui să însemne ceva mai mult şi că dorea să se înscrie
la facultatea de electronică.
A venit doar de câteva ori la terapie, dar ceva trebuie să se fi
întâmplat în decursul acelor şedinţe, deşi nu mi-a fost niciodată clar ce
anume. Mi se întipărise în minte gândul că un tânăr atât de energic şi
promiţător, putea simţi că nu îşi găseşte locul în societatea actuală.
Doi ani mai tarziu, în cadrul unei expoziţii de artă fotografică, l-am
revăzut pe acel tânăr promiţător. L-am întrebat ce mai făcuse între timp.
Mi-a spus că fusese plecat în Italia o vreme. L-am întrebat despre
facultatea de electronică şi mi-a răspuns că încă se mai gândeşte la acest
lucru.
Cu toate că nu l-am mai văzut niciodată, încă mai simt durerea acelui
tânăr şi sentimentul că nu-şi găseşte locul nicăieri. Pot spera că scurta
noastră întrevedere sau alte câteva şedinte de terapie, să îl ajute pe acel
tânăr să-şi găsească locul înapoi în interiorul porţilor cetăţii.

1
 II. PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:
PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL

1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu pacientul

Profesiunea de psihoterapeut poate fi definită ca reprezentând

activitatea destinată cunoaşterii vieţii psihice a unui individ aflat în
dificultate şi derulată prin intermediul unor tehnici terapeutice specifice, în
scopul restabilirii echilibrului psihic al pacientului. Dacă statutul
profesional al terapeutului este bine precizat, rolurile acestuia se definesc
printr-o mare mobilitate. Se discută uneori despre o anumită atitudine
cameleonică pe care terapeutul o adoptă permanent în raport cu situaţiile
care se ivesc în derularea terapiei şi cu tipul de personalitate al pacientului.
În general, pentru psihoterapeuţi, diagnosticul, obiectivele şi planul de
tratament servesc drept linii directoare, dar nu sunt folosite într-o manieră
rigidă, precum ingredientele şi gramajele cuprinse într-o carte de bucate.
Un terapeut experimentat priveşte psihoterapia ca pe o călătorie ce poate
lua uneori întorsături neaşteptate. El întâmpină adeseori obstacole sau
impasuri pe parcursul acestei călătorii, care necesită alegerea unei rute
alternative. Cu alte cuvinte, terapeutul nu poate stabili dinainte un plan de
tratament bine detaliat pe care să-l urmeze fără nicio abatere. Mai degrabă,
el elaborează un plan care serveşte drept ghid general, în timp ce îşi
menţine flexibilitatea şi adaptabilitatea. Din punctul nostru de vedere,
terapeutul expert posedă această abilitate de a face o schimbare de direcţie
şi de a crea o nouă intervenţie terapeutică, atunci când alta eşuează.
Aşadar, el poate varia ritmul tratamentului, ca răspuns la reacţiile venite
din partea pacientului său. De asemenea, el poate aştepta momentul cel mai
potrivit pentru ca o intervenţie terapeutică să funcţioneze, înţelegând că
sincronizarea înseamnă totul într-o terapie bine făcută. Atunci când
terapeutul întâmpină rezistenţă din partea pacientului, el este capabil să
decidă care este cea mai potrivită cale de a negocia cu rezistenţele acestuia
la schimbare, astfel încât să rămână pe drumul cel bun şi să înainteze spre
atingerea obiectivului stabilit de comun acord cu pacientul său.

2
 Ascultarea – condiţie primă a relaţiei psihoterapeutice
O primă condiţie care ar trebui respectată în cadrul unei relaţii
autentice de comunicare este ascultarea. Mark Twain utilizează o metaforă
excelentă referitoare la cultivarea disponibilităţii de a-l asculta pe celălalt:
„Dacă eram făcuţi să vorbim mai mult decât să ascultăm, atunci am fi
avut două guri şi o singură ureche”.
Se accentueaza faptul că terapeutul ar trebui să dispună de aptitudinea
de a-l asculta şi a-l înţelege pe pacientul său. În această perspectivă, G.
Ionescu (1999) consideră că ascultarea poate fi analizată sub trei aspecte:
 ca solicitare a pacientului în nevoia lui de relaţionare
 ca disponibilitate fizică a clinicianului
 ca aptitudine profesională
Ascultarea ca solicitare a pacientului se află în strânsă legătură cu
caracterul directiv sau nondirectiv al anamnezei. Cu cât anamneza este mai
puţin directivă, cu atât se asigură pacientului o posibilitate mai mare de a fi
ascultat. Prin urmare, nondirectivitatea va asigura premisele pentru o bună
comunicare terapeutică.
În privinţa ascultării ca disponibilitate fizică, se consideră că limitarea
timpului necesar ascultării determină apariţia unor prejudicii în
comunicare. De altfel, elocvenţa şi concizia clinicianului nu trebuie să
vizeze disponibilitatea ascultării, ci excesul explicaţiilor, sfaturilor,
recomandărilor sau admonestărilor.
Ca aptitudine profesională, ascultarea este un act psihic care are un
caracter activ şi presupune capacitate de a-l înţelege pe celălalt. În
activitatea clinică, ascultarea se cere stimulată şi cultivată ca aptitudine
profesională, constituind pentru pacient adevăratul liant al relaţionării.
Aşadar, terapeutul funcţionează iniţial ca un ascultător bun: unul care
este pe deplin implicat, care ascultă şi observă într-un mod activ şi care
ghidează dialogul. De asemenea, este un terapeut care manifestă respect,
nu este deloc pasiv şi ştie să identifice modelele dezadaptative de gândire,
simţire şi comportament ale pacientului său.

Calitatea angajamentului

2
 Să fii implicat înseamnă să te intereseze dialogul şi să fii pregătit să
răspunzi, să participi şi să te angajezi. Este acelaşi gen de angajament pe
care ni-l luăm atunci când suntem captivaţi de un film sau de un roman bun
şi ne transpunem în diverse situaţii. Cu excepţia faptului că - şi aceasta este
cheia! - trebuie să fim imediat prezenţi la locul întregii secvenţe descrise
de pacientul nostru, prezenţi într-un mod pe care niciun film sau roman nu
ni l-ar putea pretinde. A fi prezent în acest mod înseamnă nu doar să fim
atenţi la situaţia descrisă de pacient, ci să aducem cu noi întreaga
experienţă clinică acumulată până în acel moment. Cu alte cuvinte, să ne
angajăm şi să fim prezenţi în comunicarea terapeutică înseamnă să
ascultăm atât cu inima, cât şi cu capul.

Observaţii clinice pe baza interviurilor

Observaţiile încep încă de când dai mâna cu pacientul în camera de
aşteptare sau în cabinetul de psihoterapie. De pildă, o palmă umedă poate
să ne dezvăluie nivelul său ridicat de anxietate. O strângere de mână mai
mult sau mai puţin fermă poate să ne spună câte ceva despre gradul său de
vulnerabilitate care însoţeşte de cele mai multe ori vizita la psiholog. Apoi,
mai este modul în care pacientul intră în cabinet şi se aşează pe fotoliu.
Toate acestea pot spune multe unui ochi bine format.
Odată ce terapeutul întâmpină un pacient, el va acorda o atenţie
amănunţită modului iniţial în care acesta i se adresează. De fapt, vorbim
despre adevăratul început al procesului terapeutic. Îl putem compara cu
prima replică dintr-un basm, unde „A fost odată…” este de natură să
capteze imediat atenţia auditoriului. Modul iniţial de adresare este invitaţia
deschisă a pacientului, oricât de ezitant este exprimată, să fie ascultat, iar
terapeutul să-i asculte povestea şi motivele pentru care a apelat la cabinetul
său de psihoterapie.

Ascultând într-un mod activ şi reflexiv

În ceea ce priveşte ascultarea, un terapeut eficient ar trebui să aducă cu
sine toate elementele terapiei centrate pe persoană a lui C.Rogers (1968):
empatie, o consideraţie pozitivă necondiţionată şi acceptare, atât a
pacienţilor, cât şi a lui însuşi. Această abilitate de a asculta cu cea de-a
treia ureche, le va permite terapeuţilor să fie atenţi la limbajul folosit de

2
partenerul lor de relaţie, inclusiv la metafore, imagini şi tipare de cuvinte
utilizate. De asemenea, vor fi atenţi la vocea pacienţilor atunci când ei
descriu diversele situaţii pe care le evocă. Vocea înseamnă atât stilul, cât şi
tonul utilizat de pacient în comunicare. În mod firesc, această capacitate de
ascultare activă necesită o pregătire îndelungată în perioada de formare a
psihoterapeuţilor.
Tehnica terapeutică a reflectării se referă la conştientizarea într-o
manieră empatică a semnificaţiilor şi sentimentelor explicite şi implicite
ale pacientului (Ivey şi Ivey, 2003).
Ascultarea reflexivă include următoarele elemente:
 să asculţi cu atenţie conţinutul şi semnificaţia a ceea ce îţi
comunică pacientul;
 prin intermediul refrazării, parafrazării sau sumarizării, să repeţi
conţinutul, emoţia şi semnificaţia celor spuse de pacient ;
 „citirea gandurilor” sau reflectarea gândurilor şi sentimentelor
implicite şi neconştientizate ale pacientului;
 încurajarea pacientului şi transmiterea clară a mesajului că
sentimentele şi gândurile sale (inclusiv ambivalenţa în ceea ce priveşte
propria sa schimbare) sunt de înţeles.
Prin reflectare, terapeutul poate capta experienţa interioară a
pacientului său şi poate reda această înţelegere, dintr-o pespectivă empatică
extinsă (Brodley, 1996, Cochran şi Cochran, 2006). De-a lungul
desfăşurării terapiei, utilizarea în mod frecvent a reflectării va contribui în
mare măsură la rezolvarea problemelor cu care se confruntă pacientul. În
următorul exemplu de dialog, Tania, în vârstă de 25 de ani, absolventă a
unei facultăţi de ştiinţe economice, a trecut recent printr-o despărţire, după
o relaţie pe termen lung cu Liviu. Dialogul ales este extras din şedinţele de
terapie desfăşurate pe o perioadă de 6 săptămâni (caz preluat şi adaptat
după A.J. Clark, 2007).

(Prima şedinţă)
Tania: Am crezut că ne vom petrece toată viaţa împreună. Liviu a fost
atât de special pentru mine, apoi s-a terminat totul.
Terapeutul: A fost atât de important pentru tine şi v-aţi făcut atâtea
planuri împreună. A plecat şi asta doare foarte tare.

2
 Tania: Simt un gol imens în viaţa mea. Ştiu că nu voi mai întâlni
niciodată pe cineva ca el. Este atât de dureros!
Terapeutul: Cumva simţi că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa de
bune cum erau atunci când erai cu Liviu şi asta te face să simţi o tristeţe
profundă.
(A treia şedinţă)
Tania: Când m-am întâlnit cu Liviu săptămâna trecută, s-a purtat ca şi
cum nici nu m-ar fi cunoscut. Am petrecut patru ani minunaţi împreună şi
eu credeam că o să dureze pentru totdeauna. Mă face să ma simt oribil că
nu am însemnat nimic pentru el.
Terapeutul: Te simţi trădată. Ai investit mult în această relaţie despre
care ai crezut că o să dureze pentru totdeauna. Acum ţi se pare că Liviu s-
a implicat prea puţin în această relaţie.
Tania: Totul este atât de confuz. Mă simt atât de enervată şi apoi
dintr-odată tristă. E prea mult pentru mine.
Terapeutul: Ai atât de multe sentimente diferite. Chiar şi să încerci să
înţelegi ceva din toate astea, pare atât de copleşitor.
(A şasea şedinţă)
Tania: Nu pot să rămân rănită pentru totdeauna. Am încercat să fac ca
lucrurile să meargă pentru noi doi, dar nu a mers.
Terapeutul: Simţi că ai făcut tot posibilul pentru a face ca relaţia să
meargă, dar acum crezi că e timpul să mergi mai departe. Acum întrevezi
posibilitatea unui viitor fără Liviu.
Tania: Liviu nu este singurul bărbat din lume cu care
m-aş putea înţelege. Sunt o supravieţuitoare şi ştiu că voi fi bine.
Terapeutul: Acum pari sigură că vei întâlni pe altcineva, căruia îi va
păsa de tine. Din anumite puncte de vedere, te socoteşti mai puternică,
după ce ai trecut prin această relaţie.

Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul s-a identificat

imediat cu Tania şi cu faptul că se simţea rănită şi respinsă de partenerul
său. Mai mult, a reuşit să-şi imagineze cum ar fi să fie în locul Taniei şi să-
şi vadă visurile pe termen lung înfrânte. Atunci când Tania a vorbit despre
incidentul în care Liviu s-a purtat ca şi cum nu ar fi cunoscut-o, terapeutul
a vizualizat scena şi a empatizat cu pacienta sa. În diferite momente, el s-a

2
situat pe acelaşi nivel de experienţă pe care se găsea Tania. Acest lucru s-a
întâmplat şi atunci când Tania a spus că este o „supravieţuitoare”, iar
terapeutul a simţit pe moment un val de bucurie care îi invadează faţa şi
pieptul.
La nivel interpersonal, terapeutul a reflectat paleta largă a
sentimentelor Taniei, de la chin şi suferinţă, la resentiment, iar în cele din
urmă la uşurare şi la un nivel relativ de echilibru sufletesc.
În decursul celei de a doua şedinţe de terapie, Tania a completat un
inventar de depresie şi a fost supusă unei evaluări proiective. Rezultatele
au sugerat că Tania este o persoană orientată spre interior, iar inventarul de
depresie o încadra în limite normale. În cea de a treia şedinţă, când Tania a
exprimat ostilitate faţă de Liviu, terapeutul a reflectat sentimentele ei de
trădare, cu un anumit grad de certitudine că Tania are capacitatea
emoţională de a-şi controla reacţiile. În cea de a şasea şedinţă, terapeutul a
înţeles deja modul general de funcţionare al Taniei. Atunci când i-a spus că
a devenit o persoană mai puternică, trecând prin experienţa relaţiei cu
Liviu, a fost o concluzie pe care a tras-o dintr-o perspectivă empatică
extinsă. Ultima replică a terapeutului este un răspuns centrat pe viitor,
menit să sublinieze resursele adaptative ale Taniei şi drumul ei spre
dezvoltare personală şi autoîmplinire.

Evaluarea
Metodele de evaluare au potenţialul de a oferi insight-uri valoroase cu
privire la ceea ce este individul, dintr-o perspectivă mai largă (Cates,
1999). Inventarele standardizate oferă date care cuprind răspunsurile unui
pacient, în comparaţie cu grupurile de referinţă specifice. Pot fi evaluaţi o
gamă largă de factori, precum depresia, anxietatea, abuzul de substanţe,
dereglările alimentare, satisfacţia maritală etc. De exemplu, după
completarea Inventarului de anxietate Beck, scorul unui pacient indică o
anxietate moderată, cu o creştere mai mare în sfera panicii. Această
informaţie va contribui la o mai bună descifrare a anxietăţii pacientului,
informaţie care va ajuta în procesul terapeutic.
Tehnicile proiective reprezintă o altă direcţie pe care clinicianul o ia în
considerare în scopul dobândirii unei înţelegeri mai aprofundate a
problematicii pacientului său. Există o gamă largă de tehnici proiective,

2
precum Rorschach, Testul de Apercepţie Tematică, desene ale figurilor
umane şi metode de completare a frazelor, care îl angajează pe pacient în
sarcini nonameninţătoare şi echivoce. Cu toate acestea, continuă să existe
rezerve în legătură cu folosirea tehnicilor proiective care se caracterizează
în general prin lipsa unor proceduri de scorare obiective. Deşi acestea sunt
probleme reale, ele devin mai puţin importante dacă rezultatele la probele
proiective sunt văzute drept instrumente generatoare de ipoteze. În această
perspectivă, am putea spune că dansăm şi flirtăm cu ipotezele, dar nu ne
căsătorim niciodată cu ele de-a lungul tratamentului psihoterapeutic.
Reluând exemplul Taniei, terapeutul a utilizat proba completării
frazelor aplicată în cea de-a doua şedinţă de terapie. Răspunsurile Taniei au
sugerat că, deşi se confrunta cu o criză personală în viaţa sa, nivelul
general de funcţionare psihologică părea a fi relativ normal. Tania a
răspuns: „Mă simt.... atât de rănită şi de tristă”; „Regret.... doar câteva
lucruri”; „Am nevoie.... să găsesc un sens în tot ceea ce s-a întâmplat”. În
răspunsurile referitoare la celelalte persoane, Tania a scris: „Ceilalţi
oameni... sunt în general buni”; „Tatăl meu.... este un om bun”; „Celorlalţi
colegi... le place să fie în prajma mea”. Răspunsurile Taniei în privinţa
evaluărilor generale cu privire la diverse evenimente de viaţă, au fost de
tipul: „Sunt cea mai bună.... atunci când sunt înconjurată de alţi oameni”;
„Cele mai fericite momente... au fost cele petrecute alături de Liviu”;
„Facultatea.... a fost o experienţă minunată pentru mine”.
Tehnica amintirilor timpurii (A. Adler, 1937) este o altă tehnică
proiectivă care oferă o evaluare participatorie şi nonintruzivă a funcţionării
personalităţii. Dintr-o perspectivă contextuală, tehnica amintirilor timpurii
aplicată Taniei ne oferă o privire de ansamblu asupra acestei proceduri.
„Eram gata să ies afară să mă joc în zăpadă cu sora mea mai mică. Elena
nu putea să-şi pună cizmele singură, aşa că am ajutat-o. Părea atât de
fericită când i-am pus cizmele în picioare”. Tania a adăugat că putea să
vadă cerul albastru prin geamul bucătăriei. În legătură cu amintirea cea mai
vie a Taniei, ea a răspuns: „Să văd faţa fericită a surorii mele atunci când
s-a ridicat în picioare, încălţată fiind cu cizmele”. În acest moment, Tania
s-a simţit „foarte fericită”.
Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul vizualizează scena
în care Tania şi Elena se găsesc amândouă în bucătărie. Printr-o

2
identificare tranzitorie cu Tania care şi-a ajutat sora, terapeutul simte în
mod intuitiv că pacienta sa este o persoană prietenoasă. Când Tania a spus
că se simte „foarte fericită” văzând faţa plină de încântare a surorii sale,
terapeutul a experimentat o senzaţie de bucurie în zona pieptului. Din
perspectivă interpersonală, detaliile şi temele amintirilor timpurii ale
pacientului contribuie la o înţelegere empatică aprofundată a problematicii
acestuia. În contextul unui sistem de convingeri unic, orice persoană
menţine convingeri de durată despre sine, despre ceilalţi şi despre
evenimentele din exterior (Clark, 2007). În cazul nostru, Tania se percepe
pe sine ca fiind competentă şi importantă, iar celelalte persoane sunt
percepute ca fiind valoroase. De asemenea, evenimentele din jur sunt
văzute ca fiind constructive şi gratificante. Modalitatea senzorială
predominantă a Taniei este cea vizuală. Culorile rămân în memoria ei şi
sugerează posibilitatea unei înclinaţii artistice a Taniei. Amintirile ei
timpurii sunt legate de casă, făcând aprecieri pozitive în legătură cu
experienţa casei părinteşti. Cizmele surorii sale par a fi importante doar în
măsura în care îi oferă Taniei un vehicul prin intermediul căruia poate să
ofere şi să acorde sprijin. Aminitirile timpurii ale Taniei trimit la
caracteristici de securitate, optimism şi interes social. Toate aceste
consideraţii sunt văzute de terapeut sub forma unor ipoteze în stabilirea
programului terapeutic.

Formularea întrebărilor
Eficacitatea unei întrebări depinde de mai mulţi factori, cum ar fi, de
pildă, tipul întrebării şi frecvenţa întâlnirilor (Cormier şi Nurius, 2003,
Sommers-Flanagan, 2003). Scopul principal al unei întrebări este acela de
a dezvolta sau a extinde cunoştinţele clinicianului cu privire la pacientul
său. De asemenea, este posibil ca un terapeut să pună o întrebare, în scopul
de a câştiga o perspectivă empatică mai profundă asupra problematicii
pacientului său (Martin, 2000). În unele cazuri, percepţiile şi reacţiile
pacientului la o situaţie pot fi neclare sau confuze, terapeutul făcând un
efort de clarificare a lor. Să luăm, de pildă, cazul unui adolescent care
întâmpină dificultăţi la matematică şi manifestă un dispreţ general faţă de
această materie. După ce terapeutul îi reflectă sentimentele, îl poate
întreaba: „De ce este matematica atât de grea pentru tine?”. În timp ce

2
discuţia începe să se centreze asupra temelor pentru acasă, terapeutul îl
întreabă: „Să fie oare faptul că ţi se dau prea multe teme?” şi „Ai prea
multe teme şi nu le poţi termina la timp?”. În acest caz, intenţia
terapeutului este de a explora în mod empatic informaţiile vagi sau neclare
comunicate de pacientul său. O întrebare care se dovedeşte de mare ajutor
într-o astfel de situaţie este de tipul: „Poţi să-mi dai un exemplu?” (Ivey şi
Ivey, 2003).
Se cunoaşte faptul că întrebările circulare favorizează obţinerea unei
înţelegeri empatice a pacientului. Un specialist foloseşte întrebări circulare
într-o manieră exploratorie, în scopul descifrării faţetelor multiple ale
experienţelor relatate de pacient. Să luăm, de pildă, situaţia unui pacient de
vârstă mijlocie care exprimă o profundă nelinişte cauzată de depresia
mamei sale. În timpul discuţiilor, terapeutul întreabă: „În afară de tine,
cine mai este afectat de depresia mamei tale?”. Imediat ce pacientul
răspunde, terapeutul adresează următoarea întrebare: „Dacă ar fi să
compari gradul de îngrijorare al surorii tale cu al tău, cât de neliniştită
este ea din cauza mamei voastre?”. În acest exemplu, întrebarea circulară
va permite pacientului să compare şi să-şi evalueze propria experienţă,
într-un climat explorator şi empatic.
Terapeutul ar trebui să se abţină de la adresarea unei întrebări, dacă
aceasta nu are un scop bine definit (Cormier şi Nurius, 2003). Utilizarea
greşită a întrebărilor are loc atunci când specialistul pune întrebări din
simplul motiv de a-şi satisface propria curiozitate. În absenţa unei
dispoziţii empatice la nivel interpersonal, întrebările pot fi intruzive sau
ameninţătoare (Ivey şi Ivey, 2003 ; Tomm, 1988). De asemenea, pot să
apară schimburi verbale de tipul întrebare-şi-răspuns între pacient şi
terapeut, diminuându-se astfel sau chiar eliminându-se sentimentul
înţelegerii empatice. De exemplu, după un şir lung de întrebări din partea
terapeutului, un pacient afirmă: „Nu vreau să mai vorbesc.” Drept răspuns,
terapeutul întreabă: „De ce nu vrei să mai vorbeşti?”. Pentru a limita acest
tip de interacţiune cu pacientul, la ora actuală sunt disponibile numeroase
ghiduri menite să-i ajute pe specialişti să obţină un nivel bun de înţelegere
empatică a pacienţilor. În această privinţă, în literatura de specialitate se
afirmă că întrebările eficiente trebuie să fie relevante, oportune, lipsite de
elemente acuzatoare şi centrate pe nevoile şi preocupările pacientului

2
(Clark, 1989, Cormier şi Nurius, 2003; Egan, 2002; Ivey şi Ivey, 2003;
Murphy şi Dillon, 2003).

Făcând apel la atingere

Ca gest sincer venit din partea terapeutului, contactul prin atingere este
o formă de comunicare în cadrul procesului terapeutic (Durana, 1998).
Corey (2003) afirmă: „Sunt momente în care, o atingere la momentul
oportun poate să transmită mult mai multă empatie decât o pot face
cuvintele”. Ca mod natural şi spontan de exprimare a sentimentelor,
atingerea pacientului pe mână, umăr sau pe partea superioară sau de mijloc
a spatelui, ar putea exprima un sentiment de susţinere şi reasigurare în
cadrul tratamentului . În cazul unui pacient care trece printr-o perioadă
dificilă, de izolare, singurătate sau depresie, atingerea contribuie la
exprimarea înţelegerii empatice din partea terapeutului său şi îi va permite
pacientului să exploreze problemele terapeutice la un nivel mai avansat
(Horton, 1998). Cu prilejul unor situaţii mai fericite, terapeutul se găseşte
în poziţia de a celebra succesele pacientului său, cum ar fi obţinerea unui
loc de muncă mult dorit sau conceperea unui copil, după o perioadă mai
lungă de încercări.
Fireşte, contactul prin atingere poate avea un potenţial dăunător,
indicând un eşec empatic sau o violare a încrederii pacientului. De
asemenea, un pacient se poate simţi ameninţat în timpul tratamentului de o
atingere nedorită din partea terapeutului, datorită diferenţei de sex sau de
statut (Durana, 1998). În alte cazuri, este posibil ca un pacient să perceapă
contactul prin atingere venit din partea terapeutului ca fiind condescendent
sau ca o invadare a graniţelor psihologice.
La nivel interpersonal, atingerea este mai probabil să fie percepută ca
fiind pozitivă atunci când relaţia terapeutică este suficient de bine stabilită
şi când terapeutul a obţinut o înţelegere substanţială a problematicii
pacientului (Horton, 1998). Un terapeut poate alege să însoţească atingerea
pacientului cu o explicaţie verbală, în scopul clarificării semnificaţiei
comunicării. De exemplu, terapeutul ar putea avea în faţă un pacient de
vârstă mijlocie care trece printr-o perioada dificilă de viaţă. În timp ce
terapeutul atinge mâna acestuia, el afirmă: „În acest moment, totul pare
copleşitor pentru tine din cauza multiplelor presiuni din viaţa ta”.

2
 La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de specialitate
care se referă la folosirea eficientă a contactului prin atingere în cursul
terapiei. În această privinţă, se specifică faptul că atingerea ar trebui să
dureze doar câteva secunde. De asemenea, ar trebui să fie sinceră şi
spontană, non-erotică şi să fie adecvată nevoilor şi pregătirii pacientului
(Corey, Corey şi Callahan, 2003; Durana, 1998; Horton, 1998). Pacienţii
care au fost victime ale unor abuzuri fizice sau sexuale în trecut sunt mai
înclinaţi la o reacţie adversă la contactul prin atingere din partea
specialistului. În acelaşi timp, s-a descoperit că folosirea judicioasă a
contactului prin atingere, poate avea un efect reparator şi de
decondiţionare, în cazul pacienţilor care au fost abuzaţi în copilărie
(Durana, 1998; Horton, 1998).

Conduita etică în relaţia psihoterapeutică

Freud (1964) susţinea un ideal etic dominant al comportamentului
psihoterapeutului atunci când scria că relaţia dintre analist şi pacient
trebuie să se bazeze pe iubirea de adevăr şi să înlăture orice urmă de fals
sau înşelătorie.
Probleme tehnice speciale cu implicaţii etice apar, de pildă, atunci
când sunt stabilite obiective terapeutice nerealiste, în nevoia de a insufla
speranţă pacientului. Fireşte, un anumit grad de aşteptări pozitive se
consideră, în toate tipurile de terapie, a fi un element absolut necesar în
vederea obţinerii efectului terapeutic. Dar nu trebuie să îl iluzionăm pe
pacient că terapia şi terapeutul pot rezolva orice. Această situaţie generează
aşteptări nerealiste, fiind stabilite scopuri care în final s-ar putea dovedi
ineficiente, mult prea îndepărtate de adevărata problemă a pacientului sau
chiar dăunătoare. De asemenea, stabilirea unor obiective prea generale sau
neclare şi obscure, ar putea constitui un factor de frânare a progresului
psihoterapeutic.
Necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare importanţă
pragmatică din două motive. Pe de o parte, constituie un ghid pentru
terapeut, oferind terapiei o direcţie specifică şi permiţând o evaluare
progresivă a rezultatelor obţinute. Pe de altă parte, pentru pacient, definirea
obiectivelor constituie o sugestie pozitivă, iar discuţia şi acordul cu privire
la durata şi obiectivele psihoterapiei poate întări acceptul pacientului şi

3
angajarea lui în producerea schimbării sale. Din perspectiva terapiilor
actuale, pacientul va trebui să se simtă implicat în mod activ în procesul
terapeutic. Mai mult, acordul cu privire la obiectivele care urmează să fie
atinse, îi vor transmite acestuia următorul mesaj oferit de terapeutul său:
„Cred în faptul că eşti pe deplin capabil să atingi acest obiectiv!” sau
„Cred că vei putea să duci la bun sfârşit rezolvarea problemelor tale!”
Acest tip de mesaj încurajează schimbarea şi motivează pacientul să
coopereze.
În acordul cu privire la obiectivele terapiei şi planificarea atingerii
acestora, este important ca terapeutul să nu exercite prea mare presiune pe
pacient şi să-i provoace astfel anxietate, ci mai degrabă să-l angajeze într-
un proces de atingere graduală a unor scopuri preliminare mai mici.
Pacientul nu trebuie să se simtă forţat să se schimbe, ci el va trebui să vadă
tratamentul ca fiind unul sistematic şi bine structurat, având stabilite
scopuri concrete şi specifice. Dacă pacientul se va simţi grăbit, riscul este
mai mare ca tratamentul să meargă într-o direcţie greşită. Este cunoscut
faptul că, în mod paradoxal, încurajarea pacienţilor să nu se grăbească şi să
o ia mai încet, adeseori va produce o schimbare mult mai rapidă. În
schimb, încercarea de a grăbi procesul, va încetini schimbarea, prin
activarea şi întărirea rezistenţei la schimbare a pacientului.
Pot apărea dificultăţi şi atunci când scopurile stabilite explicit sau
implicit depăşesc capacităţile pacientului, susţinând o apreciere falsă a
progresului care nu poate fi realizat (în realitate, pacientul având nevoie de
un tratament mai îndelungat). Pe de altă parte, pacientul poate atinge
anumite obiective, dar terapeutul le modifică apoi şi, astfel, prelungeşte
tratamentul. Fireşte, devine indezirabilă orice formă sau aspect al terapiei
care face pacientul dependent de tratament sau de psihoterapeut.

Capcanele în care poate fi prins un psihoterapeut

Terapeuţii se pot bloca de multe ori în anumite tipare de relaţionare
deficitare cu pacienţii lor. Cu cât acestea vor apărea mai devreme în
terapie, cu atât vor creşte şansele apariţiei unui impas terapeutic sau chiar a
unui eşec.

Capcana întrebărilor cu răspuns închis

3
 Terapeutul poate intra într-un tipar interacţional în care pune mai multe
întrebări la rând, la care pacientul răspunde foarte scurt, lacunar şi vag.
Această situaţie apare atunci când terapeutul are nevoie de multe informaţii
preliminare care să permită formularea cadrului problemei pacientului. De
asemenea, ar putea să apară şi atunci când terapeutul simte nevoia să
controleze şedinţa sau când pacientul se simte inconfortabil sau vulnerabil
în legătură cu anumite teme abordate. Această capcană este una
problematică deoarece îi atribuie pacientului un rol pasiv în terapie. Soluţii
pentru a o evita sunt completarea chestionarelor preliminare de către
pacienţi (înaintea şedinţei de terapie), folosirea întrebărilor cu răspuns
deschis, utilizarea ascultării reflexive mai degrabă decât a întrebărilor
adiţionale. În mod alternativ, terapeuţii îşi pot însuşi deprinderi de a obţine
informaţii specifice (vârstă, statut marital, identificarea problemei
pacientului), formulând întrebări cu răspuns deschis (întrebări care nu au
ca răspuns un simplu „da” sau „nu”).

Capcana „pacientul trebuie să se schimbe”

Din raţiuni lesne de înţeles, terapeuţii înclină balanţa în favoarea
pacienţilor care se implică în terapie, a celor care sunt motivaţi pentru
schimbare, complianţi la realizarea temelor pentru acasă şi în defavoara
celor care nu manifestă asemenea caracteristici. Dar, să nu uităm că
deseori, pacienţii manifestă ambivalenţă în ceea ce priveşte propria lor
schimbare, iar atunci când terapeuţii o susţin cu vehemenţă, pacienţii vor
răspunde prin a susţine contrariul (fără schimbare!), având tendinţa de a se
autoconvinge să nu se schimbe. Soluţia de a ieşi dintr-o asemena capcană
este aceea de a formula întrebări specifice, întrebări cu răspuns deschis,
urmate de ascultare reflexivă, pentru a susţine pacienţii în procesul lor de
schimbare.

Capcana cantonării rigide în teorie

Celebrul hipnoterapeut Milton Erickson ilustrează sintetic modul în
care terapeutul poate să ocolească această capcană:

Fiecare persoană este un individ unic. De aceea, psihoterapia ar

trebui să fie formulată pentru a putea întâlni unicitatea nevoilor

3
individuale, mai degrabă decât să croiască persoana pentru a se potrivi cu
patul procustian al unei teorii ipotetice asupra comportamentului uman
(cit. din J. Zeig, 2006).

O greşeală comună multor terapeuţi este aceea că unii dintre ei se

cantonează strict şi rigid în anumite proceduri terapeutice, deşi nu există
nicio evidenţă a faptului că se poate produce schimbarea. De pildă, această
inflexibilitate o regăsim frecvent la terapeuţii cognitivişti. Aceştia tind să
argumenteze, să explice, să interpreteze sau să recurgă la resemnificare,
ignorând orice alte strategii noncognitive (de exemplu, tehnica imageriei
vizuale sau a jocului de rol). Din perspectiva terapeuţilor cognitivişti,
modificarea cogniţiilor pacientului este singura cale menită să asigure
schimbarea.

Capcana expertului
Terapeuţii deţin multe informaţii despre comportamentele
simptomatice şi despre procedurile menite să ducă la ameliorarea sau
dispariţia lor. Este de la sine înţeles că unii terapeuţi pot avea credinţa că
cel mai bun mod de a-şi ajuta pacienţii este să le ofere propriile lor opinii
cu privire la simptomul prezent şi să le sugereze cum să facă schimbarea.
Conform tendinţelor actuale în psihoterapie, acest demers împiedică
pacienţii să-şi identifice în mod activ propria problemă şi să decidă singuri
când va avea loc schimbarea. Este de dorit ca terapeutul să facă trecerea de
la rolul de sfătuitor activ (în calitate de expert), la cel de facilitator activ al
schimbării pacientului, ghidând pacientul în procesul terapeutic.

Capcana etichetării
Metaforic vorbind, unii terapeuţi utilizează etichetele diagnostice ca pe
nişte baionete aruncate în buncărul inamicului: „Doctorul mi-a spus că am
o personalitate de tip borderline!”; „Mi s-a spus că sunt obsesivă şi pasiv-
agresivă...”; „Terapeutul mi-a spus că am tendinţe schizoafective!”.
Specialiştii utilizează deseori etichete diagnostice atunci când se referă
la pacienţii lor sau la problemele lor comportamentale (anxios, depresiv,
dependent, obez etc.). Unele orientări teoretice accentuează acceptarea de
către pacient a unor asemenea etichete, devenind un indicator important al

3
motivaţiei pentru schimbare. Este, de pildă, vorba despre demersul
interviului motivaţional (Miller şi Rollnick, 2002), aplicat îndeosebi în
cazul dependenţelor şi care pleacă de la următoarele premise: pacienţii sunt
ambivalenţi în privinţa schimbării lor, o ambivalenţă care îi menţine într-o
stare imobilă. Prin urmare, sarcina terapeutului este aceea de a ajuta
pacienţii să înţeleagă şi să rezolve această ambivalenţă, prin acceptarea
etichetei diagnostice („Sunt alcoolic!”, „Sunt dependent!”). Această
accceptare este un prim pas în direcţia producerii schimbării.
Cu toate acestea, pacienţii pot avea un istoric îndelungat de etichetare,
simţindu-se judecaţi şi stigmatizaţi de etichetele diagnostice sau pur şi
simplu nu sunt pregătiţi şi nu-şi doresc să fie caracterizaţi în acest mod.
Mai mult, unii dintre ei pot avea reacţii negative la astfel de etichetări,
pierzându-se în cele din urmă esenţa psihoterapiei. Demersurile terapeutice
actuale ajută pacienţii să se concentreze pe comportamentele specifice pe
care doresc să le schimbe, folosirea etichetelor fiind complet descurajată.

Capcana grabei în terapie

Se referă la tendinţa terapeutului de a se grăbi să rezolve o problemă
specifică a pacientului, distrăgându-i astfel atenţia de la problemele şi
motivele reale pentru care a apelat la cabinetul său. Rezultatul unei
asemenea capcane poate declanşa rezistenţa pacientului la terapie sau poate
apărea situaţia în care se lucrează asupra unor probleme clinice mai puţin
relevante, identificate iniţial de terapeut. Prin intermediul întrebărilor cu
răspuns deschis şi a ascultării reflexive, terapeuţii pot evita această capcană
a grabei.
O greşeală comună multor terapeuţi este aceea de a încearca din
răsputeri să producă schimbarea. În dorinţa de a-şi demonstra cât de
eficienţi sunt în calitate de „agenţi ai schimbării”, ei tind, de cele mai
multe ori în mod prematur, să-i grăbească pe pacienţi în procesul lor de
schimbare.

Capcana autodezvăluirii excesive

Unii terapeuţi se lansează în lungi destăinuri cu privire la propriile lor
limite şi deficienţe. În majoritatea situaţiilor, această procedură terapeutică
este utilizată în scopul demontării perfecţionismului de care poate da

3
dovadă un pacient. În acest mod, i se arată că toţi suntem supuşi greşelilor
şi că e bine să învăţăm să ne acceptăm propriile greşeli. Dacă
autodezvăluirea selectivă este adeseori o strategie eficientă, este evident că
un terapeut care se lansează în lungi destăinuiri, mai degrabă doreşte să
primească decât să ofere terapie. Fireşte, orice terapeut ar trebui să fie
conştient de propriile motive care l-au determinat să practice această
profesiune. În caz contrar, există posibilitatea apariţiei unor erori la
nesfârşit în procesul terapeutic.

Capcana dezaprobării
Pacienţii se simt de multe ori judecaţi şi etichetaţi datorită problemelor
lor comportamentale sau au credinţa că alţii sunt de vină pentru ceea ce li
se întâmplă în prezent. Uneori, terapeuţii consideră că aceşti pacienţi
trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propriile lor probleme. Ca
rezultat, pacienţii se pot simţi dezaprobaţi de terapeuţii lor şi îşi vor activa
rezistenţele la terapie. În psihoterapie, „vina” pentru problemele apărute
este irelevantă. Mai degrabă, ne interesează să stabilim ce comportamente
consideră pacientul că ar fi o problemă şi ce poate el să facă în direcţia
schimbării sale. De altfel, există demersuri terapeutice actuale care
promoveză ideea stabilirii unei reguli „fără vină” la începutul derulării
procesului terapeutic. Această regulă vine să sporească motivaţia de
însănătoşire a pacienţilor.
Menţionăm că o terapie soldată cu eşec („bad therapy”) este de cele
mai multe ori pavată cu bune intenţii, dar este condusă de practicieni mai
puţin bine antrenaţi şi/sau care aplică în mod incorect tehnicile terapeutice.
Dacă ignoranţa şi incompetenţa nu constituie caracteristici dezirabile ale
comportamentului terapeutului, acestea sunt mult mai puţin nocive decât
narcisismul, ostilitatea, sadismul, dorinţa de seducţie şi nevoia de
exploatare a pacientului.
Unii autori au realizat liste cu cele mai nocive răspunsuri venite din
partea terapeutului. În vârful listei cu răspunsuri destructive sunt atitudini
care denotă dispreţ, dezgust, nerăbdare, critică, lipsă de respect,
intoleranţă, inducere a unor sentimente de vină. Iată câteva răspunsuri
tipice:

3
 Desconsiderare: „Da, ştiu că ai dreptate în toate privinţele. Din
păcate, sunt o mulţime de persoane ca tine!”
Blamare: „De ce nu ai făcut ceva înainte ca fiul tău să se apuce de
droguri?”
Critică: „Ai făcut o încurcătură din toată această situaţie şi acum te
aştepţi ca eu să mai pot repara ceva”.
Nu trebuie ignorate nici lipsa de sensibilitate şi acurateţe în modul în
care sunt apreciate sentimentele pacientului, precum şi cultivarea
dependenţei pacientului faţă de terapeut. De pildă: „Ai parcurs un drum
lung în ultimele 18 luni de zile, dar dacă vei întrerupe terapia acum, te
poţi dezechilibra rapid şi vom fi nevoiţi să o luăm de la început”. La fel de
nocive sunt întrebările irelevante, observaţiile confuze sau falsele asigurări
venite din partea terapeutului.

Tehnicile terapeutice – o condiţie de succes a psihoterapiei

În general, se consideră că un psihoterapeut bun ar trebui să dispună de
un arsenal de tehnici diferite. Fireşte, acest lucru nu este suficient. A şti
cum să utilizezi diferitele tehnici trebuie să meargă mână în mână cu a şti
când să selectezi un anumit tip de proceduri, în ce tipuri de tulburări
psihice şi cum anume să le introduci în structura terapiei, astfel încât
pacientul să le înţeleagă utilitatea şi eficacitatea.
Psihoterapeutul trebuie să găsească punctul de intrare cel mai potrivit
pentru a demara procesul terapeutic. Acest punct de intrare este menit să-l
ghideze pe terapeut în selecţia şi sincronizarea unei intervenţii specifice,
astfel încât să poată fi obţinute beneficii maxime de pe urma psihoterapiei.
Fără un punct de intrare potrivit, unele intervenţii terapeutice nu au succes
sau pot fi chiar dăunătoare. În final, starea pacientului se poate înrăutăţi
sau acesta renunţă pur şi simplu la terapie (Cummings, O’Donohue şi
Ferguson, 2002).
Un terapeut care nu este la curent cu literatura pertinentă referitoare la
eficienţa tratamentului va sfârşi adeseori prin a risipi timpul şi banii
pacientului său.
Un terapeut bun trebuie să fie un „consumator inteligent de literatură
de specialitate”. De pildă, un terapeut care tratează o tulburare fobică
specifică prin tehnici rogersiene sau prin insight psihodinamic sau

3
disputare cognitivă este puţin probabil să obţină progrese clinice
semnificative. Cercetările demonstrează faptul că, în asemenea cazuri, se
impun tehnicile comportamentale de expunere in vivo şi in vitro. În cazul
agorafobiei şi a tulburării de tip panică se utilizează tehnicile terapiei
cognitiv-comportamentale, terapia comportamentală prin tehnica
expunerii, trainingul de comunicare în cuplu şi relaxarea. În cazul
tulburării obsesiv-compulsive se impune terapie cognitiv-
comportamentală, iar în cazul tulburării de stres postraumatic se utilizează
terapia comportamentală prin expunere şi terapie implozivă. În tratamentul
depresiei clinice se recunoaşte eficienţa tehnicilor comportamentale,
cognitive şi interpersonale, iar depresia majoră prin tehnicile terapiei
dinamice de scurtă durată şi a terapiei prin autocontrol. De asemenea,
numeroase tehnici comportamentale specifice pot fi utilizate în tratamentul
tulburărilor sexuale, iar disfuncţiile maritale necesită de multe ori tehnici
menite să-l determine pe pacient să-şi însuşească modele comportamentale
interpersonale mai adaptate şi mai eficiente. În cazul schizofreniei şi a altor
tulburări psihice severe, ca adjuvante ale tratamentului medicamentos, se
recunoaşte eficienţa terapiei de familie de orientare cognitiv-
comportamentală şi a terapiei cognitiv-comportamentale. Toate aceste
tratamente terapeutice aplicate în diverse tulburări psihice sunt validate
ştiinţific (conform APA - American Psychological Association).
Să nu uităm, psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă! A dobândi un
echilibru adecvat între cele două dimensiuni devine esenţial într-o terapie
eficientă, etică, estetică şi empatică, aşa cum ne exprimam în introducerea
cărţii de faţă. De cele mai multe ori, informaţiile ştiinţifice nu acoperă
arta introducerii acestor tehnici cu susţinere empirică riguroasă. Ne
referim, de pildă, la modul cum să introducem o anumită tehnică
terapeutică, dexteritatea de care trebuie să dăm dovadă, aplicarea unor
strategii de rezolvare de probleme sau de negociere cu rezistenţele
pacienţilor la schimbare.
Să luăm, de pildă, un exemplu. Cercetările demonstrează clar
importanţa factorilor nonspecifici (alianţa terapeutică) asupra rezultatelor
psihoterapiei (Thomas, Werner-Werner şi Murphy, 2005, cit. din
O’Donohue, 2006). Cu toate acestea, în literatura de specialitate se
vorbeşte destul de puţin despre arta stabilirii şi menţinerii acestor factori

3
nonspecifici. Ştim că o sarcină esenţială în terapie este crearea şi
menţinerea unei relaţii terapeutice optime. Terapeuţii începători ar putea să
gândească că acest lucru implică pur şi simplu „să fii amabil”. Fireşte,
acest lucru nu este totul! Relaţia terapeutică ar trebui să implice empatie,
acceptare pozitivă, insuflarea speranţei de vindecare, ajutarea pacientului
să exploreze arii noi de investigatie, oferirea de feedback-uri folositoare şi
uneori nedorite de pacient, trasarea unor limite clare (în special în cazul
pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip borderline).
Iată aşadar că practicarea riguroasă a unui set de tehnici nu garantează
în mod obligatoriu succesul obţinut de psihoterapeut.

Motivaţiile alegerii profesiei de psihoterapeut

În literatura de specialitate sunt prezente mai multe consideraţii cu
privire la motivaţiile care îl determină pe psihoterapeut să aleagă această
profesie. Unii autori consideră că elementul esenţial în cazul acestei
opţiuni profesionale îl reprezintă tendinţa terapeutului de a transcende
realitatea, de a intra în intimitatea sufletească a fiinţei umane. În fapt,
această tendinţă se referă la o „întâlnire interumană” a terapeutului şi
pacientului prin care se realizează o comunicare de o factură specială.
Referindu-se la profilul psihoterapeutului, C. Enăchescu (1998) remarcă
existenţa mai multor trăsături particulare, din care menţionăm: curiozitate
şi pasiune deosebit de dezvoltată pentru problemele vieţii sufleteşti,
fenomenele psihologice etc., domenii cărora le consacră energia şi timpul
lor; dorinţa de a înţelege, explica şi manipula procesele psihice; tendinţa de
consacrare profesională, dedicarea faţă de problemele de studiu şi
ştiinţifice; neglijarea propriilor interese, printre care se notează şi căsătoria
la o vârstă mai înaintată în raport cu cea obişnuită.

Câteva reguli de aplicat într-o psihoterapie eficientă

J. Haley (1990) afirmă că dacă ne uităm la istoria psihoterapiei,
observăm că cea mai importantă decizie care a fost luată vreodată a fost
taxa de terapie pe oră. În viitor, ne aşteptăm ca terapeuţii să adopte noi
moduri de taxare a pacienţilor lor. Cea mai evidentă ar fi să taxezi
pacientul după ce acesta a fost eliberat de simptomul său. Erickson
povesteşte că atunci când un copil a fost adus de părinţii săi la terapie, el

3
le-a spus acestora: „Vă voi trimite nota de plată atunci când copilul dvs.
îşi va depăşi problema!”
Fireşte, ca să aplici această modalitate de taxare, terapeutul ar trebui să
deţină abilitatea de a rezolva problema pacientului său. Se pune însă
întrebarea, ce taxă ar trebui să soliciţi pentru tratarea depresiei, anxietăţii,
fobiei sociale, disputelor maritale sau absenteismului la şcoală?
Un lucru este sigur, terapeuţii trebuie să devină din ce în ce mai
competenţi, pentru a putea rezolva cât mai multe cazuri.
Rezumăm câteva reguli de care am putea ţine cont pentru a deveni mai
competenţi şi pentru a reuşi să facem terapie mai bună (M. Hoyt, 2006).
Să nu subestimăm niciodată punctele forte ale pacienţilor! În cele din
urmă, puterea se află în pacient. Nu schimbăm pacienţii în adevăratul sens
al cuvântului, generăm doar contexte în care ei se pot schimba. De aceea,
trebuie să subliniem responsabilitatea pacientului de a se schimba. Aşadar,
să întărim punctele forte şi abilităţile pacientului, nu slăbiciunile şi
lipsurile sale. În aceasta constă apelul recent la o psihologie pozitivă.
Tratament nu înseamnă doar repararea a ceea ce s-a stricat, ci şi îngrijirea a
ceea ce este mai bun.
Să ajutăm pacienţii să se menţină sănătoşi! Este important ca pacienţii
noştri să achiziţioneze noi deprinderi de viaţă, pentru a se menţine sănătoşi.
Aceste deprinderi se pot realiza prin intermediul unor întăriri de natură
internă şi externă. Dacă un anumit comportament este întărit atât de o
motivaţie internă puternică, dar şi de societate, atunci respectivul
comportament va avea tendinţa de a se stabiliza.
Să stabilim o bună direcţionare pentru fiecare şedinţă şi pentru terapie
în ansamblul ei! Dacă avem prea multe informaţii, nu ne îndreptăm în
nicio direcţie. Să luăm în considerare „De ce acum?” caută pacientul
terapie. Care este teoria acestuia cu privire la comportamentul său
problematic? Să elaborăm un plan şi să conducem şedinţa după cum este
necesar. Să evităm ocolişurile care nu sunt necesare.
„Dacă un pacient îţi expune faptele goale, umblă la sentimente; dacă
îţi expune sentimente, umblă la faptele goale” (L. Roberts, 1974).
Să-i simpatizăm pe pacienţii noştri! Un aspect cunoscut în psihoterapie
este acela că dacă nu-ţi plac pacienţii, nu poţi empatiza cu ei. Empatia
terapeutului este o cale de cunoaştere a pacientului său. Simpatia este o

3
cale de relaţie. Dacă nu îţi simpatizezi pacientul, acest lucru se va
împotrivi muncii tale şi în mod sigur va fi observat de pacient. Într-o
manieră defensivă, pacientul se va îngropa tot mai mult în problemele care
l-au adus la terapie. De preferat ar fi situaţia în care terapeutul simte că
pacientul respectiv nu-i place sau nu-i inspiră încredere şi atunci să-l
direcţioneze în altă parte (S.R. Lankton, 1990). Dacă acest lucru se
întâmplă prea frecvent, terapeutul însuşi are nevoie de psihoterapie (I.
Holdevici, 2000).
Să acordăm o mai mare atenţie capacităţii şi conduitei empatice a
terapeutului! În această perspectivă, a fi empatic include acceptarea
perspectivei pacientului şi folosirea ascultării reflexive. Totodată, empatia
terapeutului are în vedere şi punerea în balanţă a ambivalenţei pacientului
faţă de schimbare.
Recunoaşterea problemei duce la explicaţii, experienţa duce la
schimbare! Înţelegerea şi insight-ul sunt rareori suficiente. Ar trebui să
ajutăm pacientul să experimenteze ceva nou. Acest lucru poate fi realizat
printr-o varietate de modalităţi:
 Educaţie (de ex., asigurând informaţii despre tulburările anxioase
sau depresive şi despre diferite tipuri de tratamente);
 O interpretare psihodinamică oportună a transferului (de ex.,
„Când aţi ezitat, m-am gândit că s-ar putea să vă aşteptaţi să vă răspund
la fel cum mi-aţi relatat că obişnuiau să vă răspundă părinţii dvs. Asta se
potriveşte cu întâmplarea dvs.?”);
 Reinterpretare (de ex., „V-aţi gândit că atunci când partenerul
dvs. procedează astfel, deşi pare că are o atitudine dominantă şi
supărătoare, poate că acela este modul lui de a încerca să-şi arate grija
faţă de dvs. şi să vă fie de ajutor?”);
 Întrebări referitoare la excepţiile de la comportamentul
problematic (de ex., „Ce aţi făcut diferit atunci când v-aţi simţit oarecum
nervos, dar nu aţi avut un atac accentuat de panică?”);
 Tehnici de imagerie mentală, vizualizarea rezultatelor dorite, jocuri
de rol, tehnici de relaxare şi hipnoză.
Să-i învăţăm pe pacienţii noştri să-şi însuşească noi abilităţi! În cazul
în care le vom prescrie sarcini pentru acasă, valorificând astfel timpul
extraterapeutic, să ne asigurăm că sarcinile sunt realiste.

4
 Tratăm o fiinţă umană, nu un diagnostic! Nu etichetele diagnostice
construiesc realitatea! Deşi diagnosticul este fără îndoială important în
tratamentul unor tulburări cu substrat biologic (schizofrenie, tulburări
bipolare, tulburări afective majore, epilepsie, cauze degenerative etc.),
diagnosticul este adeseori contraproductiv în psihoterapia de zi cu zi a
pacienţilor cu tulburări mai puţin severe (Yalom, 2002). Adeseori,
terapeuţii plasează problemele pacienţilor în sfera patologicului, din
dorinţa de a-i înţelege şi a-i ajuta. În acest mod, ei se află în situaţia
iluzorie conform căreia ştiu care este cauza tulburării. O asemenea
abordare nu face altceva decât să activeze rezistenţele pacienţilor la
terapie.
Să ştim să formulăm întrebări bune! În procesul terapeutic,
informaţiile cu privire la problema pacientului ar trebui obţinute într-o
manieră subtilă, indirectă şi metaforică. Lankton (1990) relatează cazul
unui tânăr de 24 de ani, foarte scund, care solicită terapie datorită faptului
că îi este teamă să se întâlnească cu fetele. El a venit la terapie pentru că
dorea să se căsătorească, să facă copii şi nu părea că acest lucru se va
întâmpla prea curând. În timpul terapiei nu a vorbit deloc despre înălţimea
lui. Problema sa trebuia abordată fără a amplifica anxietatea deja existentă.
Dacă l-ar fi întrebat: „Îţi dai seama că femeile preferă bărbaţii înalţi?”,
exista riscul să întărească frica deja existentă. Dar formulând întrebarea:
„Nu mi-ai spus când ai descoperit pentru prima oară că înălţimea ta
poate fi un avantaj în ceea ce priveşte întâlnirile cu fetele?”, pacientul a
răspuns că el, de fapt, nu consideră înălţimea sa un avantaj. Faptul că
statura sa a fost privită contrar imaginii generale, i-a dat curaj să vorbească
despre acest aspect.
În cazul în care un pacient nu face progrese, să luăm în considerare
dacă ar trebui abordate vreuna dintre următoarele aspecte:
 Stabilirea unui scop greşit care nu poate fi atins;
 Alianţă terapeutică precară; pacientul nu este pregătit pentru
schimbare/terapeutul insisistă prea mult pe ideea schimbării;
 Diagnostic ratat (de ex., depresie, abuz de alcool şi/sau droguri,
tulburare obsesiv-compulsivă).
Când ne împotmolim (şi cu toţii ne împotmolim), să nu dăm vina pe
pacient. Mai întâi, să vedem dacă el are vreo idee referitoare la ce ar fi

4
necesar pentru o mai bună funcţionare a terapiei. În cazul în care nu
depăşim acest impas, să încercăm să discutăm situaţia cu un coleg terapeut.
Deşi de obicei este tentant să te consulţi cu cineva din aceeaşi şcoală
terapeutică, este adesea de ajutor să vorbim cu cineva care aderă la o teorie
diferită şi are o instruire diferită. S-ar putea să poată vedea ceva ce
„lentilele” noastre nu văd.
Să avem umor! În psihologia timpurie, umorul era considerat un fluid
care circulă în interiorul corpului, influenţând dispoziţia sau starea de spirit
a persoanei respective. Astăzi nu mai privim umorul din punct de vedere
fiziologic, ci mai degrabă ca un capriciu, o toană, o fantezie. În
psihoterapie, este cel mai bine când umorul iese la iveală în mod natural şi
nu ca o tehnică. Umorul poate asigura confort şi relaxare şi poate ajuta la
construirea unei bune alianţe terapeutice.

2. Caracteristicile comportamentale ale psihoterapeutului –

evaluările pacientului cu privire la stilul terapeutic

În general, personalitatea psihoterapeutului a fost înalt acreditată în

obţinerea succesului psihoterapiei. Totuşi, nu există studii care să
evidenţieze o corelaţie între anumite caracteristici ale personalităţii
terapeutului şi eficienţa demersului terapeutic. Cercetările actuale susţin
ideea că trăsăturile de personalitate, utile pentru activitatea terapeutică,
sunt variabile în funcţie de tipurile de pacienţi sau de aspectul clinic al
tulburărilor. Schaap, Bennun, Schindler şi Hoogduin (1996) au constatat
că, luate separat, caracteristicile terapeutului şi pacientului explică doar o
mică parte din varianţa succesului terapeutic. În schimb, interacţiunea
specifică din cadrul relaţiei terapeutice corelează semnificativ cu
rezultatele terapiei.
În unele studii, evaluările pacienţilor cu privire la progresul în terapie
sunt considerate drept indicatori ai unui terapeut eficient. Caracteristicile
terapeutului pe care pacientul le percepe ca fiind importante şi care
stabilesc o corelaţie pozitivă cu rezultatele terapiei sunt următoarele (după
Lankton, 1990; Llewellyn şi Hume, 1979; Murphy, Cramer şi Lillie, 1984,
Wolf, Wolf şi Spielberg, 1980):

4
  să fie o persoană cu care pacientul să poată discuta problemele sale
personale şi care să-l ajute să-şi clarifice aceste probleme;
 să ofere căldură emoţională şi înţelegere;
 să aibă capacitatea de a percepe conţinuturi din discursul
pacientului care au o mare încărcătură emoţională;
 să ofere suport şi confort psihologic;
 să manifeste un profund respect faţă de pacient;
 să fie fermecător, simpatic şi să-l stimuleze în plan psihologic;
 să nu eticheteze pacientul şi să nu-i stabilească criterii exterioare şi
artificiale de sănătate şi eficienţă;
 să aibă simţul umorului;
 să ofere sfaturi utile.
Deşi aceste caracteristici vizează psihoterapeuţi proveniţi din şcoli
terapeutice diferite, rezultatele sunt oarecum surprinzătoare. De pildă,
Sloane şi colab. (1987) au făcut o comparaţie între evaluările pacienţilor
care au urmat psihoterapie comportamentală cu ale celor care au urmat
psihoterapie psihanalitică şi nu au găsit nicio diferenţă semnificativă. Se
confirmă astfel importanţa alianţei terapeutice, privită drept mijloc care
facilitează schimbarea terapeutică.

3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu terapeutul

În cazul pacientului, confruntat deja cu o suferinţă, putem delimita

câteva trăsături esenţiale, cu repercusiuni evidente asupra personalităţii
sale (Barker, cit. din Iamandescu, 1997):
 situaţia marginală (între lumea sănătăţii şi cea a tulburării psihice,
negând când una, când cealaltă), fapt care-l determină să fie instabil şi
dominat de stări conflictuale;
 restrângerea orizontului (de interese, de ambianţă);
 egocentrismul;
 sporirea anxietăţii de bază (ca urmare a perspectivei temporale
îndelungate a afecţiunii sale).
Personalitatea pacientului ar trebui înţeleasă nu atât în mod individual,
cât sub aspectul relaţiei sale cu terapeutul şi cu întreaga situaţie terapeutică
axată pe oferirea ajutorului psihologic. Educaţia, nivelul de instrucţie,

4
vârsta, sexul, statutul profesional şi cel marital, îi conferă pacientului un
set de roluri care sunt nu numai asumate, ci şi interiorizate. Într-o situaţie
de boală, matricea socială a individului influenţează atât răspunsul la
tratament, cât şi caracterul manifestărilor clinice, atitudinea faţă de boală,
modul în care îşi apreciază propria simptomatologie. De pildă, din
perspectiva clinicii psihiatrice, unele studii evidenţiază modul în care
contextul psihosocial al pacientului influenţează tipul de tratament pe care
acesta îl solicită, îl acceptă, precum şi modul în care el interpretează
efectele secundare.
În general, fiecare fiinţă care suferă de ceva din punct de vedere al
patologiei, îşi conferă cu de la sine putere prerogativele unicatului. Fiecare
vorbeşte convins despre „fobia sa”, despre „depresia sa”. Această nuanţă
de personalizare este imprimată nu atât de tulburarea în sine, cât de
răsunetul ei psihologic. Iamandescu (1997), consideră că „în această trăire
a bolii unicat, pacientul reflectă cadrul psihologic şi familial, ca şi
traiectoria de moment a evoluţiei sale în care l-a surprins apariţia
tulburării”. Toate aceste elemente de context psihosocial se adaugă celor
care derivă din structura personalităţii pacientului, ca şi din eventuale
experienţe ale unor îmbolnăviri anterioare.
În literatura de specialitate sunt conturate trei categorii de pacienţi:
aşa-numiţii pacienţi buni, care vor obţine rezultate pozitive în psihoterapie,
indiferent de psihoterapeutul lor; pacienţi răi, care nu obţin rezultate,
indiferent de cât de experimentat este terapeutul; şi acei pacienţi care
răspund doar la anumite terapii şi la anumiţi terapeuţi. Uneori, apare
evident faptul că un pacient se va relaţiona mai bine cu un psihoterapeut
care este mai tânăr sau mai în vârstă decât acesta, de acelaşi sex sau de sex
diferit sau care este specializat să lucreze cu o anumită categorie socială de
populaţie.
A.A. Lazarus (1987), autorul psihoterapiei multimodale, oferă în acest
sens exemplul unei paciente de 19 ani care se prezintă la cabinetul de
terapie datorită unor dificultăţi în relaţiile cu părinţii săi. După primele trei
şedinţe, terapia părea că nu se îndreaptă spre nimic. Pacienta a fost
îndrumată spre un coleg terapeut care era mult mai apropiat de ea ca
vârstă, putându-se astfel stabili premisele unei alianţe terapeutice mai
bune. Chiar din interviul iniţial, pacienta i-a mărturisit noului terapeut că

4
obişnuia să consume droguri. Atunci când a fost întrebată de ce nu i-a
mărturisit aceste lucruri primului său terapeut, pacienta a oferit următorul
răspuns: „Dr. Lazarus îmi aminteşte foarte mult de tatăl meu şi nu am fost
capabilă să mă deschid în faţa lui, aşa cum nu sunt capabilă să discut
asemenea lucruri cu mama sau cu tatăl meu”.
Factori care contribuie la succesul în psihoterapie
În literatura de specialitate sunt menţionaţi următorii factori care ţin de
pacient şi care contribuie la succesul în psihoterapie:
 Credinţa că schimbarea este posibilă şi că aceasta se produce încet
şi în paşi mici, în sensul că „schimbarea mică conduce la schimbări mai
mari” (Walter şi Peller, 1992) - expectanţa;
 Acceptarea responsabilităţii propriei însănătoşiri şi participarea
activă în psihoterapie - motivaţia;
 Faptul de a fi pregătit să discute problemele sale în mod deschis,
pe tot parcursul desfăşurării psihoterapiei - autoexplorarea;
 Acordul de a participa la exerciţii (de ex., joc de rol) şi acceptarea
feedback-ului necesar - receptivitatea;
 Îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe, în ideea de a lucra
în mod independent - transferul/ generalizarea.

Expectanţa
Avem în vedere două aspecte diferite: pe de o parte, expectanţa văzută
ca o caracteristică stabilă cu care pacientului intră în psihoterapie şi care
determină, în parte, rezultatele acesteia; pe de altă parte, expectanţa văzută
ca o variabilă independentă care poate fi indusă prin intermediul
instrucţiunilor terapeutului. Influenţa aşteptărilor iniţiale ale pacientului cu
privire la rezultatele terapiei nu a fost suficient de bine demonstrată
(Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996). Ceea ce rămâne însă
important este modul în care psihoterapeutul induce pacientului aşteptări
pozitive în legătură cu succesul terapeutic şi facilitează schimbarea.
Rosenthal, în faimosul său experiment realizat în 1966, a demonstrat
influenţa pe care experimentatorii o au asupra experimentelor pe care ei le
conduc. Prin aşteptările lor, experimentatorii influenţează comportamentul
şi eficienţa subiecţilor investigaţi. Prin urmare, aşteptările pozitive din
partea terapeutului pot îmbunătăţi într-o manieră semnificativă aşteptările

4
pacientului cu privire la psihoterapie. Fireşte, o condiţie importantă este
aceea ca expectanţele pozitive să nu fie înalt nerealiste sau utopice.

Motivaţia pentru psihoterapie

Motivaţia pentru psihoterapie a fost definită în mai multe moduri:
pregătire în vederea unei participări active, nevoie de schimbare,
recunoaşterea unor probleme de natură psihologică, nevoia de a se înţelege
pe sine. Neavând un concept bine stabilit, ca urmare a problemelor
metodologice întâmpinate, putem presupune că este necesar cel puţin un
nivel minim de motivaţie încă de la începutul psihoterapiei. În caz contrar,
există riscul apariţiei fenomenului de întrerupere şi abandonare a terapiei
(dropout).
Din perspectiva interviului motivaţional, motivaţia este probabilitatea
în care indivizii încep, continuă şi aderă la o strategie specifică de
schimbare şi adoptă comportamente specifice care îi direcţionează spre un
anumit scop (Miller şi Rollnick, 2002). Motivaţia poate presupune luarea
unei decizii de a face o schimbare, precum şi acţiuni şi diverse strategii
comportamentale care pot facilita schimbarea. Terapeuţii devin extrem de
eficienţi atunci când motivaţia pacienţilor vine din interiorul lor şi nu este
impusă din exterior.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele elemente care
ne ajută să înţelegem cât de puternică este dorinţa de schimbare a
pacientului (Ionescu, 1990; Rosenbaum şi Horowitz, 1983; Schaap, 1996;
Weber, 1984): gradul de suferinţă, iniţiativă proprie în căutarea
tratamentului (versus a fi trimis de altcineva); faptul de a fi pregătit să facă
sacrificii; loc al controlului intern; acceptarea rolului de pacient;
recunoaşterea problemei sale ca fiind de natură psihologică (versus
somatică); capacitatea de introspecţie; un anumit grad de forţă a Ego-ului;
expectanţe realiste; participare activă; beneficii secundare aduse de
tulburare; sinceritate, onestitate, francheţe; curiozitate şi nevoia de a se
înţelege pe sine; atracţie interpersonală; încredere în sine; un anumit grad
de dezvoltare cognitivă; experienţe timpurii legate de psihoterapie;
toleranţă la frustrare; variabile demografice.
Considerăm că motivaţia pentru psihoterapie reflectă, în fapt, nevoia
de schimbare a pacientului, o nevoie care rezultă dintr-un dezechilibru

4
creat între starea lui actuală şi starea (de sănătate) spre care acesta tinde.
Prin urmare, întrebarea nu trebuie pusă în termenii existenţei unei motivaţii
pentru psihoterapie. Mai degrabă, ea trebuie să vizeze cât de puternică este
dorinţa de schimbare a pacientului.
Având în vedere acest cadru teoretic de înţelegere a motivaţiei,
Prochaska şi diClemente (1982, cit. din Wilbourne şi Levensky, 2006) au
conturat un model transteoretic care defineşte etapele prin care indivizii
trec pe măsură ce realizează schimbări. Aceste etape includ
precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi menţinerea. Pe
măsură ce indivizii trec prin aceste etape, ei experimentează fluctuaţii în
ceea ce priveşte recunoaşterea problemei lor, ambivalenţă în privinţa
schimbării şi a luării deciziei.

Figura 5. Stadiile schimbării (Prochaska şi diClemente, 1982)

Pacientul aflat în stadiul precontemplaţiei nu are în vedere shimbarea.

Deşi acest individ poate experimenta distres în legătură cu o anumită
problemă, el nu a identificat-o încă şi nu este privită ca o problemă care
necesită atenţie. De exemplu, o persoană poate experimenta un anumit
număr de probleme legate de consumul de alcool, cum ar fi mahmureală,
conflicte maritale, dificultăţi la locul de muncă, fără a identifica băutura ca
o problemă ce merită luarea unei decizii.
Pe măsura sporirii gradului de conştientizare a problemei sale,
individul intră în contemplaţie, o etapă caracterizată prin ambivalenţă.

4
Ambivalenţa este văzută ca o stare în care pacienţii au motive
convingătoare pentru a-şi schimba comportamentul şi pentru a nu-l
schimba deloc. Un astfel de exemplu este un individ care doreşte să se
oprească din fumat pentru a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii şi relaţia cu
partenerul de relaţie şi în acelaşi timp nu doreşte să renunţe la acest obicei
pentru că ar pierde unele avantaje pe care le atribuie consumului de tutun
(de exemplu, controlul greutăţii sau diminuarea nivelului de stres). Prin
urmare, ambivalenţa reflectă experienţa pacientului care vrea să se
schimbe şi în acelaşi timp să rămână în aceeaşi stare. Pacienţii aflaţi în
stadiul contemplaţiei alternează între sublinierea motivelor pentru care ar
trebui să se schimbe şi sublinierea motivelor pentru a păstra lucrurile aşa
cum sunt.
Atunci când balanţa înclină în favoarea schimbării, pacientul trece în
etapa deciziei (pregătirii). Un pacient aflat în etapa pregătirii este
conştient de faptul că ceva trebuie să se schimbe şi face planuri de viitor în
direcţia propriei sale schimbări. Indivizii aflaţi în faza pregătirii pot schiţa
unele planuri de realizare a schimbării. În momentul în care ei încep să
acţioneze în direcţia schimbării, vor intra în etapa acţiunii. Când toate
acţiunile, chiar şi cele mai mici, lucrează împreună în direcţia schimbării
vieţii sale, persoana poate fi învăţată să intre în stadiul menţinerii.
Menţinerea poate varia în stabilitatea sa şi poate include reveniri la
comportamentele anterioare (P. Wilbourne, E. Levensky, 2006).
Interviul motivaţional produce schimbare comportamentală prin
crearea unei discrepanţe inconfortabile între viaţa pe care şi-o doreşte
pacientul (de ex., valori asumate şi scopuri propuse) şi viaţa pe care acesta
o trăieşte în prezent (consecinţele comportamentului problematic). Miller
şi Rollnick (2002) au în vedere motivaţia pacienţilor de a reduce această
discrepanţă inconfortabilă şi, în contextul unei intervenţii terapeutice
directive, suportive şi nonconflictuale, modificările comportamentale vor fi
în concordanţă cu valorile şi scopurile pacienţilor. Această perspectivă are
în vedere următoarele aspecte:
 Motivaţia pacientului trebuie să vină din interiorul său (opusă
forţelor externe);
 Terapeutul are un rol foarte important în identificarea şi
dezvoltarea acestei motivaţii de schimbare a pacientului.

4
 Autoexplorarea
Autoexplorarea este considerată drept o condiţie esenţială în vederea
producerii schimbării în psihoterapiile nondirective. De pildă, Orlinsky şi
Howard (1986) au trecut în revistă mai multe studii care implică gradul de
autoexplorare a pacientului şi au ajuns la concluzia că nu există o corelaţie
pozitivă între adâncimea autoexplorării şi rezultatele terapiei. Cu alte
cuvinte, această caracteristică comportamentală a pacientului se manifestă
atât în terapiile soldate cu succes, cât şi în cele care eşuează.

Receptivitatea şi transferul/generalizarea
Conform mai multor autori, receptivitatea („deschiderea”) pacientului
la psihoterapie stabileşte o corelaţie pozitivă cu rezultatele procesului
terapeutic.
În privinţa procesului de transfer/generalizare (îndeplinirea sarcinilor
terapeutice între şedinţe), considerăm că acesta reprezintă un aspect
esenţial al psihoterapiilor actuale. Îndeosebi în psihoterapiile de orientare
comportamentală se pune un accent deosebit pe procedurile de autocontrol,
în scopul facilitării şi accelerării procesului de generalizare. După I.
Holdevici (1996), autocontrolul reprezintă o capacitate dobândită care se
formează prin învăţare, în urma unor contacte variate, iar repertoriul
tehnicilor de autocontrol se construieşte progresiv în cursul interacţiunii cu
diverşi factori din mediul exterior. Metodele concrete de autocontrol includ
tehnici de relaxare, autosugestie şi autoprogramare psihică.

Strategii de coping şi stilul interpersonal al pacientului

H. S. Sullivan (1953) a fost unul dintre primii autori care a recunoscut
rolul important al interacţiunii şi comunicării în etiologia şi tratamentul
diverselor tulburări psihopatologice. Oamenii tind să dezvolte propriul lor
stil interacţional care devine cu atât mai clar, în măsura în care este mai
puţin variat şi mai consistent. Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin
(1996) au analizat problemele legate de motivaţia pentru psihoterapie a
pacienţilor, în contextul caracteristicilor personalităţii lor. Aceste dificultăţi
se datorează în mare parte rigidităţii şi inflexibilităţii tiparului lor

4
interacţional. În această perspectivă, au fost definite următoarele tipuri
dificile de pacienţi:
Pacienţii dominatori
Etichetaţi drept încrezători în sine, dominanţi şi competitivi,
„autoritar-despotici”, aceşti pacienţi conţin trăsături ale personalităţii
narcisice şi obsesivo-compulsive stabilite în DSM-V (APA, 2013).
Pacienţii dominatori dovedesc o lipsă de empatie manifestată într-o mare
varietate de contexte. Se caracterizează prin modul lor autoîncrezător şi
coercitiv de interacţiune cu ceilalţi, fiind independenţi, energici şi, într-o
anumită măsură, atrăgători. Datorită felului lor „special” de a fi, consideră
că problemele lor sunt unice şi pot fi înţelese doar de anumite persoane. În
faţa altora, pot să apară ca fiind preţioşi şi rigizi, perfecţionişti şi
inflexibili. Orice lucru, oricât de bine ar fi realizat, nu pare a fi suficient de
bine făcut. Insistă ca ceilalţi să se conformeze modului lor de a face
lucrurile.
În vederea motivării acestor pacienţi pentru psihoterapie, terapeutul ar
trebui să-i trateze într-o manieră curtenitoare şi plină de respect. Adeseori,
apar dificultăţi în asumarea rolului lor de pacient şi a poziţiei lor
(dependente) în psihoterapie. De aceea, terapeutul trebuie să-i asculte cu
mare interes, să-i sfătuiască oarecum puţin şi să respecte modul în care s-
au descurcat până în momentul de faţă. Propunerile şi sfaturile pentru
schimbare vor fi prezentate într-o asemenea manieră, încât să li se ofere
mereu posibilitatea de a face o alegere.
Pacienţii paranoizi
Etichetaţi drept „reci”, serioşi, critici, rezervaţi şi defensivi, aceşti
pacienţi conţin trăsături ale personalităţii paranoide şi antisociale stabilite
în DSM-V (APA, 2013). Pentru aceştia, lumea apare ca fiind
ameninţătoare şi ostilă. „Fac din ţânţar armăsar” şi exagerează orice
dificultate apărută. Nu au încredere în alţii pentru că se tem de faptul că
informaţiile vor fi folosite împotriva lor. Hipervigilenţi, iau măsuri de
protecţie împotriva oricărei ameninţări percepute. Sinceritatea, loialitatea şi
fidelitatea altora sunt puse la îndoială. Deşi sunt critici faţă de alţii, au mari
dificultăţi în a accepta critica. Manifestă o dorinţă excesivă de a fi
independenţi, mergând până la culmea egocentrismului şi a importanţei de
sine exagerate. Evită, de regulă, intimitatea, cu excepţia celor în care au

5
absolută încredere. Trăsăturile antisociale se referă la dificultăţile lor de a-
şi onora obligaţiile financiare, de a acţiona ca un părinte responsabil şi de a
susţine un comportament constant în muncă.
Aceşti pacienţi trebuie să fie abordaţi în terapie cu mare grijă. De
pildă, un terapeut care nu dovedeşte un bun autocontrol, poate submina
încrederea pacientului în procesul psihoterapeutic. Terapeutul trebuie să fie
atent în alegerea cuvintelor, foarte clar în oferirea informaţiilor, dar şi
tolerant, fără a adopta un comportament submisiv sau, dimpotrivă, un aer
de prea mare autoritare şi prestigiu. Moralizarea pacienţilor sau expunerea
punctelor de vedere personale ale terapeuţilor trebuie pe cât posibil evitate.
Utilizarea sugestiilor indirecte, precum şi acceptarea lumii „paranoide” a
pacienţilor lor, reprezintă un mijloc eficient de „înrolare” a acestora în
terapie. Teama paranoidului de a nu-şi pierde independenţa şi puterea de a
controla evenimentele va trebui să fie manevrată cu mare abilitate de
terapeut.
Pacienţii obstrucţionişti
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept ostili şi neimplicaţi, rebeli-
neîncrezători, conţin trăsături ale tulburărilor de personalitate antisocială şi
schizotipală descrise în DSM-V (APA, 2013). Aceştia au serioase probleme
în conformarea la normele sociale şi în îndeplinirea sarcinilor profesionale.
Imprevizibili şi explozivi, adeseori creează o distanţă faţă de ceilalţi,
simţind o lipsă de apreciere din partea acestora. Având o autostimă redusă
şi abordând o atitudine cinică, îşi exprimă opoziţia fie deschis, fie prin
continue uitări şi amânări ale sarcinilor, tergiversând lucrurile şi
dovedindu-se în mod intenţionat ineficienţi (o exprimare pasivă a
agresivităţii lor mascate). Protestează adeseori în faţa altora în legătură cu
cât de absurde sunt lucrurile care li se cer, displăcându-le sugestiile directe
din partea altora referitoare la cum să fie mai productivi.
Pacienţii obstrucţionişti au nevoie de o abordare tolerantă şi plină de
răbdare din partea psihoterapeutului. Dacă va fi criticat de pacientul său,
este preferabil ca terapeutul să-şi exprime mai degrabă regretul, decât să
adopte un comportament defensiv în faţa acestuia. Abordarea acestor
pacienţi nu trebuie să fie coercitivă, ci trebuie să li se ofere posibilitatea de
a-şi formula propriile lor opinii. De-a lungul desfăşurării psihoterapiei, este
preferabil ca terapeutul să le ofere sugestii indirecte de continuare a

5
tratamentului. De asemenea, este important ca descrierile, exemplele şi
formulele sugestive oferite de terapeut să concorde cu ideile şi nevoile
reale ale pacientului. Numai în acest mod, pacientul obstrucţionist va fi
pregătit să coopereze în procesul psihoterapeutic (Dhaenens, Schaap, De
Mey şi Naring, 1989).
Pacienţii evitanţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept inhibaţi, nesiguri şi submisivi, conţin
trăsături ale tulburărilor de personalitate evitante şi obsesivo-compulsive
descrise în DSM-V (APA, 2013). Rigizi, pasivi şi egoişti, aceştia consideră
că au probleme adânci şi conflicte serioase care nu pot fi rezolvate de alte
persoane. În general, nu sunt dispuşi să intre în relaţii decât dacă li se dă o
garanţie extrem de fermă de acceptare necritică. Comportamentul lor social
este stângaci, nesigur şi nonasertiv. Luarea de decizii este evitată, amânată,
tergiversată din cauza unei frici insolite de a nu face vreo eroare. Au o
mare nevoie de a fi asertivi, dar îi împiedică inhibiţiile, ruminaţiile şi
îndoielile lor. Extrem de perfecţionişti, propriile lor greşeli sunt comparate
cu idealurile înalte pe care şi le fixează. Ca urmare, au tendinţa de a se
simţi vinovaţi şi de a se autopedepsi.
În general, terapeuţii pot deveni descurajaţi şi iritaţi datorită
pesimismului şi modelului comportamental rigid adoptat de această
categorie de pacienţi. Este esenţial ca terapeutul să manifeste răbdare,
înţelegere, interes faţă de pacient şi să nu fixeze obiective terapeutice prea
înalte. Experienţa clinică ne demonstrează că un pacient pesimist nu se va
simţi niciodată cu adevărat înţeles de un terapeut optimist. Mai eficientă ar
putea fi o etichetare sau conotaţie pozitivă a simptomului. Evidenţiind
valoarea pozitivă a simptomului, putem prescrie pacientului evitant însuşi
simptomul pe care îl manifestă, respectiv non-schimbarea. Această
abordare paradoxală devine eficientă ca tehnică terapeutică îndeosebi în
utilizarea resemnificării (I. Dafinoiu, 2000). Cu un pacient evitant,
psihoterapia ar trebui să se desfăşoare în paşi mici şi concreţi. Terapeutul
trebuie să rămână empatic, prietenos şi înţelegător, să se abţină să insufle
prea multă speranţă sau să adopte un comportament mult prea directiv faţă
de partenerul său de relaţie. Dimpotrivă, psihoterapeutul poate adopta un
stil chiar mai pasiv decât pacientul său. Important este să sugereze, într-o

5
manieră indirectă, modul în care schimbarea terapeutică este posibilă, chiar
dacă pacientul nu este încă pregătit pentru această schimbare.
Pacienţii dependenţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept submisivi şi pasivi, conţin trăsături ale
tulburării de personalitate dependente descrise în DSM-V (APA, 2013). Se
găsesc într-o continuă căutare de suport afectiv, manifestând o dependenţă
excesivă faţă de alţii. În general, au puţine ambiţii şi pretenţii, puţin
entuziasm în ceea ce întreprind şi tind să supraaprecieze calităţile celorlalţi.
În contactele interpersonale manifestă o atitudine critică şi rejectantă, dar,
în acelaşi timp, sunt cuprinşi de teama de a nu fi abandonaţi. Prin
comportamentul lor, stimulează hiperprotecţie şi dominare din partea
persoanelor cu care intră în contact. Uşor de lezat prin critică sau
dezaprobare, au dificultăţi în a-şi formula propriul lor punct de vedere sau
în a fi asertivi. De asemenea, manifestă o încredere de sine scăzută, precum
şi dificultăţi în luarea deciziilor sau în asumarea responsabilităţii.
Datorită faptului că sunt anxioşi, aceşti pacienţi pot fi motivaţi în
psihoterapie prin oferirea unui mediu cât mai cald şi mai suportiv.
Încrederea de sine poate fi întărită prin cât mai mute feedback-uri pozitive
oferite de psihoterapeut. Prin urmare, terapeutul ar trebui să puncteze în
permanenţă aspectele care merg bine în terapie, dar şi circumstanţele care
au dus la eşecurile pacientului. De asemenea, pot fi utilizate strategii
paradoxale, cum ar fi etichetarea pozitivă a comportamentului
simptomatic. În mod alternativ, pot fi punctate posibilele „dezavantaje” şi
„pericole” care atrag după sine schimbarea, întărindu-le, în acest mod,
responsabilitatea propriei lor schimbări.
Strategiile psihoterapeutice descrise, având drept sursă propriul stil
interpersonal al pacientului, ar trebui aplicate încă din fazele timpurii ale
terapiei, pentru a putea fi puse în beneficiul tratamentului. Se impune ca un
psihoterapeut bun şi cu adevărat abil în domeniul artei sale profesionale,
să-şi adapteze intervenţiile în funcţie de tipul de personalitate şi de nevoile
reale ale pacientului său.
Parafrazându-l pe H. Tellenbach, C. Enăchescu (1998) a numit această
atitudine mobilă a terapeutului drept „cameleonism”. Rolul atitudinii
cameleonice este reprezentat prin supleţea adaptării terapeutului la situaţii
diverse, fiind concomitent şi o formă de a conduce pacientul către situaţia

5
dorită de echilibru psihic. Cameleonismul apropie pacientul de terapeut,
făcând posibilă mai uşor „intrarea” pacientului în relaţia psihoterapeutică.
Şi, nu în ultimul rând, această flexibilitate atitudinală îi va permite
terapeutului să abordeze diversele dificultăţi care survin pe parcursul
desfăşurării terapiei: abandonul din programul terapeutic („dropout-ul”),
rezistenţele şi noncomplianţa pacientului la terapie, aspecte pe care le vom
dezbate în capitolul final al cărţii.

Caracteristicile comportamentale ale pacientului

N.A. Cummings şi J.L. Cummings (2006) împart pacienţii în două
mari categorii: pacienţi de tip ceapă şi pacienţi de tip usturoi. Cum a apărut
această clasificare?
Aşa cum ştim cu toţii, după ce măncăm ceapă, suferim din cauza
gustului care stăruie cu fiecare înghiţitură sau eructaţie. De cealaltă parte,
după ce mâncăm usturoi, nu mai suntem conştienti de miros, dar toţi cei
din apropierea noastră îndură mirosul persistent. În mod asemănător, există
pacienţi care suferă (ceapă) şi pacienţi care îi fac pe alţii să sufere
(usturoi). Autorii mai sus menţionaţi ar fi putut să folosească termenii
standard de intra şi extrapunitiv, dar i-au preferat pe primii deoarece,
afirmă ei, practicienii reţin mai bine termeni plini de vervă, memorabili şi
de impact. Terapia de tip ceapă se axează pe reducerea culpabilităţii, în
timp ce terapia de tip usturoi se bazează pe creşterea anxietăţii.
Clasificarea propusă vine să atragă atenţia asupra faptului că
psihoterapeuţii sunt antrenaţi în general în utilizarea tehnicilor terapeutice
axate pe reducerea anxietăţii şi a culpabilităţii (aplicabile doar în cazul
pacinţilor de tip ceapă). La baza comportamentului de tip usturoi stă
negarea, iar diminuarea culpabilităţii în cazul unui pacient de tip usturoi
este asemănătoare cu situaţia în care pui paie pe foc. Pacienţii de tip
usturoi pot simula vinovăţia. Ceea ce apare uneori ca sentiment de vină în
cazul lor este, de fapt, nemulţumirea lor din cauza problemelor cu care se
confruntă. În momentul în care un terapeut reduce anxietatea pacienţilor de
tip usturoi, ei îşi pierd motivaţia pentru tratament şi pleacă spunând „La
revedere, de fapt, nu am avut nevoie de tine de la bun început!".
Pacientii de tip ceapă se simt vinovaţi, în schimb, pacienţii de tip
usturoi, nu! La primii dintre ei, tehnicile de reducere a culpabilităţii îi

5
destind şi le insuflă speranţă, astfel încât tratamentul continuă în direcţia
atingerii obiectivului terapeutic. Să-l faci pe pacientul de tip usturoi să se
simtă mai bine, va conduce la o încheiere prematură a tratamentului. Cu
pacienţii de tip usturoi, terapia va fi accelerată şi, în final, încununată cu
succes, doar dacă terapeutul va fi capabil să menţină suficientă anxietate
pentru a-l motiva pe pacient să continue terapia.

Figura 6. Psihodinamica cepei şi a usturoiului

(reducerea culpabilităţii versus accentuarea anxietăţii)

Pacienţi care suferă Pacienţi care îi fac pe alţii să

(intrapunitivi) sufere (extrapunitivi)

O axiomă terapeutică este următoarea: întotdeauna să tratăm usturoiul

înaintea cepei! De pildă, poate să apară situaţia în care pacienţii de tip
ceapă să capete brusc valenţe temporare de usturoi, moment în care
psihoterapeutul ar trebui să întrerupă terapia cepei şi să trateze usturoiul.
Aducem în discuţie o pacientă care suferă de agorafobie, dar şi de
alcoolism şi care îşi foloseşte temerile legate de ieşirea din casă, tocmai în
scopul de a-şi subjuga logodnicul. Agorafobia este aproape întotdeauna de
tip ceapă, dar intervenţiile terapeutice menite să-i diminueze sentimentele
de culpabilitate, nu dau rezultate într-o asemenea situaţie. Dependenţa de
alcool este o manifestare a usturoiului care se impune a fi tratată cât mai
rapid. Doar după ce tratamentul împotriva dependenţei de alcool conduce
la abstinenţă, se poate aborda cu succes şi agorafobia pacientei.
De altfel, cele mai multe dintre întreruperile premature ale terapiei ar
putea fi eliminate dacă psihoterapeuţii ar trata întotdeauna usturoiul

5
înaintea cepei şi ar continua terapia usturoiului cu pacienţii de tip usturoi,
în ciuda manifestărilor ocazionale de tip ceapă.
Vom reda în continuare un caz preluat şi adaptat din cazuistica lui N.A.
Cummings (2006).
Sorin, un bărbat de 38 de ani, inginer proiectant, a venit la cabinetul de
psihoterapie în urma divorţului de soţia sa. Aceasta obţinuse custodia celor
doi copii ai lor şi îi refuza pacientului dreptul de a-i vizita. Lipsindu-i cu
adevărat copiii, Sorin a intrat într-o depresie profundă, cu pierderea
apetitului, a somnului şi incapacitate de a se concentra la locul de muncă.
Era o persoană submisivă şi nonasertivă, cu mari dificultăţi de a spune
„nu” şi de a-şi refuza colegii de birou să realizeze o sarcină în plus. Când
era rănit, se refugia în munca sa, iar comportamentul său din afara biroului
a devenit chiar şi mai submisiv. Personalitatea sa obsesivă îl făcea să se
tortureze în legătură cu orice decizie pe care trebuia să o ia. Prin urmare,
Sorin era rezumatul unui pacient de tip ceapă. Plictisită de acest „mini-
bărbat”, cum îl numea soţia sa, ea s-a îndrăgostit de altcineva şi n-a mai
vrut sa mai aibă de-a face cu el. În terapie, pacientul se învinovăţea
profund pentru cele întâmplate. Se simţea vinovat pentru că şi-a neglijat
soţia si copiii, îşi mărturisea şi amplifica fiecare greşeală, iar depresia sa a
devenit şi mai profundă. Medicul psihiatru i-a prescris antidepresive, care
nu au avut efecte vizibile asupra dispoziţiei sale. Mare parte din depresia
lui Sorin era, de fapt, o stare de furie şi ostilitate faţă de soţia sa, dar
deviate spre sine, internalizate, în modul tipic al cepei. Deoarece depresia
sa îl îndemna la ideaţie suicidară, au fost utilizate tehnici terapeutice
menite să-l ajute să-şi exteriorizeze rapid această furie. Treptat, depresia s-
a redus, furia şi nemulţumirea faţă de soţia sa au ieşit tot mai mult la
suprafaţă, au răbufnit, ajungând în final să-şi ameninţe fosta soţie cu
bătaia. Prin urmare, acest bărbat submisiv s-a transformat într-unul violent
de tip usturoi. Terapia de tip ceapă (de reducere a culpabilităţii) a fost
suspendată şi s-a instituit rapid terapie de tip usturoi, fiind ajutat să accepte
hotărârea Curţii Judecătoreşti de a sta departe de soţia şi copiii săi pentru o
perioadă de timp. Depresia s-a ameliorat, pacientul a acceptat să ia o pauză
în privinţa fostei sale soţii, iar pasul următor al terapiei a avut drept
obiectiv tratarea personalităţii sale obsesive.

5
 Pe lângă dimensiunea ceapă/usturoi, mai există o alta cu privire la
condiţia analizabilă, respectiv nonanalizabilă. Condiţiile analizabile se
referă la faptul că este util să recurgem la o cercetare amănunţită şi la o
înţelegere a trecutului pacientului, pentru a înţelege comportamentul său
actual. În schimb, prin prisma condiţiilor nonanalizabile, concentrarea
asupra trecutului pacientului devine de cele mai multe ori dăunătoare. În
acest ultim caz, poate să aibă loc mai degrabă o exacerbare decât o
reducere a simptomatologiei acestor pacienţi.
Referitor la panorama psihopatologiei cepei şi a usturoiului,
Cummings & Cummings (2006) includ în prima categorie „analizabilă”
următoarele condiţii psihologice: anxietatea, fobiile, depresia,
isteria/conversia, tulburarea obsesiv-compulsivă. În categoria
„nonanalizabilă” de tip ceapă este inclusă schizofrenia care provoacă
suferinţă propriei persoane. În categoria „analizabilă” de tip usturoi sunt
incluse dependenţele, stilurile de pesonalitate, tulburările de personalitate,
nevrozele impulsive, hipomania, personalitatea narcisică şi personalitatea
de tip borderline. În categoria „nonanalizabilă” de tip usturoi sunt incluse
schizofrenia cu atac asupra mediului înconjurător (versus asupra propriei
persoane, ca în cazul celei de tip ceapă) şi schizofrenia impulsivă.
Ne propunem să luăm în discuţie prima categorie „analizabilă” de tip
ceapă. O problemă frecvent întâlnită în cazul pacienţilor care apelează la
cabinetele de psihoterapie sunt atacurile de panică. Din punctul de vedere
al autorilor mai sus menţionaţi, acestea apar ca urmare a unei „frici
fundamentale şi nerecunoscute de abandon”. În cazul apariţiei atacurilor de
panică, se activează o compulsie repetitivă, determinându-l pe pacient să
răspundă cu panică în situaţii care ameninţă cu singurătatea. Acest lucru
începe devreme în copilărie şi are un efect profund asupra organismului în
dezvoltare.
Să ne imaginăm situaţia unui copil care a adormit pe bancheta din
spate a maşinii. Mama trebuie să oprească la un magazin pentru a face
câteva cumpărături. Nedorind să-şi trezească copilul şi gândindu-se că va fi
plecată doar un minut sau două, încuie maşina, lăsând copilul adormit. Este
plecată mai mult timp decât se aştepta. Copilul se trezeşte şi, văzând că
mama lipseşte, începe să plângă. Străini binevoitori se strâng lângă
ferestrele maşinii, încercând să-l liniştească pe copil, dar acest lucru nu

5
face altceva decât să sporească panica acestuia. Chiar în momentul în care
copilul, care acum deja ţipă, este copleşit de o panică extremă, mama
soseşte şi îl strânge în braţe. El se linişteşte şi învaţă (este condiţionat) că
de fiecare dată când este ameninţat cu părăsirea, declanşarea unui atac de
panică va înlătura posibilitatea de abandon. Ajuns la maturitate, va
experimenta atacuri de panică de fiecare dată când survine o ameninţare cu
abandonul: despărţirea de un iubit sau o iubită, ameninţare de divorţ,
părăsirea casei părinteşti, frica faţă de pierderea unui serviciu sau eşecul la
şcoală şi, în cazuri grave, simpla ameninţare a dezaprobării din partea
prietenilor sau colegilor.
Condiţionarea timpurie este atât de profundă, încât mulţi profesionişti
în sănătatea mintală concluzionează că, din păcate, singura soluţie este
medicaţia pe tot parcursul vieţii. Punctul de intrare iniţial în tratamentul
atacurilor de panică este abordarea directă şi frontală a atacurilor de panică
(prin intermediul tehnicii expunerii, a tehnicilor cognitiv-comportamentale
şi a relaxării). Cel de-al doilea punct de intrare este acela în care pacientul
va fi ajutat să-şi creeze un repertoriu de răspunsuri alternative la
ameninţările de abandon.
În centrul agorafobiei şi a fobiilor multiple se află nevoia de a reprima
o relaţie ambivalentă (Cummings & Cummings, 2006). Cu alte cuvinte,
sentimentul de furie al pacientului fobic este deplasat în interiorul fobiei.
Două elemente sunt necesare pentru a se naşte o fobie: o relaţie
ambivalentă inacceptabilă cu o persoană semnificativă pentru pacient şi
posibilitatea de a o deplasa. Oportunitatea se prezintă singură, în mod
întâmplător, precum în exemplul care urmează.
Să luăm, de pildă, cazul unei paciente care nu-şi poate recunoaşte
sentimentul de furie faţă de partenerul său de viaţă, de teamă să nu fie
nevoită să-l părăsească. În drumul spre casă, circulaţia se blochează şi este
nevoită să stea mai mult de o oră în maşină. Până acum, a reuşit să-şi
reprime propria furie. De data aceasta, însă, blocată în trafic şi cu garda
jos, mintea îi cutreieră încoace şi încolo, iar sentimentele faţă de partenerul
său de cuplu încep să iasă la suprafaţă. La un moment dat, izbucneşte o
frică intensă în timp ce abia o încearcă gândul de a-şi părăsi soţul. Începe
să devină conştientă de propriul ei sentiment de furie reprimată şi se
panichează. Această frică va fi transferată imediat asupra blocării

5
circulaţiei. Sentimentul că este prinsă în căsnicia sa se transformă în
sentimentul că este blocată în trafic. Panica este copleşitoare şi, de atunci,
evită să se mai urce la volan, de teamă să nu fie din nou prinsă în trafic.
Neputinţa de a conduce propria maşină a înlocuit neputinţa de a ieşi din
propria sa căsnicie.
În cazul depresiei reactive apare acelaşi sentiment de a fi prins într-o
capcană. Incapabil să exprime ură faţă de cineva care i-a cauzat un anumit
tip de pierdere şi care între timp a decedat, persoana direcţionează ura spre
sine, spre interior. Mecanismul de apărare utilizat este introiecţia sau, în
termeni comportamentali, internalizarea. Există numeroase circumstanţe
care pot contribui la apariţia unei depresii reactive: decesul părintelui care
l-a respins pe pacient pe tot parcursul vieţii, survenit tocmai în momentul
în care acesta începe să se împace cu sentimentele sale de furie şi să-şi
accepte părintele; moartea unui copil, legat de care unul dintre părinţi îl
învinovăţeşte nerostit pe celălalt, pe care, de altfel, îl iubeşte; o
retrogradare (venită din partea unui şef autoritar) care ar putea să însemne
sfârşitul carierei, în caz că angajatul îşi exprimă deschis furia faţă de
pierderea poziţiei sale; alte pierderi în care pacientul, pentru un motiv sau
altul, nu poate sau nu vrea să-şi recunoască sau să-şi exprime propriul
sentiment de ostilitate. Din această cauză, pierderea sănătăţii şi suferinţa
care o însoţeşte, se manifestă sub forma unui tip de depresie reactivă.
Pacientul este furios pe această pierdere, dar este incapabil să se exprime
altfel decât prin depresie. Am încetat să mai fim surprinşi de numărul mare
de cazuri în care pacienţii care suferă de o boală cronică îşi internalizează
furia, exprimând-o astfel: „Sunt furioasă pe mama mea care mi-a transmis
genetic cancerul la sân!”, sau un pacient cu probleme cardiace: „M-am
îmbolnăvit de inimă pentru că soţia mi-a gătit toată viaţa mese
nesănătoase!”. Incorectitudinea unui asemenea sentiment de furie şi
nemulţumire îl va determina pe pacient să o îndrepte spre propria persoană,
rezultatul fiind apariţia unei depresii reactive. Alţi pacienţi, care nu-şi
internalizează în acest mod propriile sentimente de ostilitate, par să accepte
şi să se adapteze la bolile cronice de care suferă, urmând un regim medical
adecvat şi adoptând o viziune optimistă cu privire la propria lor afecţiune.
Aşadar, noncomplianţa la tratament poate fi o manifestare a depresiei

5
reactive şi ar trebui să fie abordată în cazul fiecărei afecţiuni cronice
(Cummings & Cummings, 2006).
Depresia cronică apare atunci când are loc o pierdere majoră, în
special a unui părinte, într-o etapă critică din viaţa copilului. Ea poate
rezulta ca urmare a decesului unui părinte sau a unui divorţ prematur.
Copilul va internaliza această furie faţă de părintele pierdut sau pentru o
altă persoană semnificativă din viaţa sa. Depresia este atât de bine sădită în
copilul devenit adult, încât terapia cu greu o poate scoate la suprafaţă. Se
va prezenta la cabinetul nostru de psihoterapie ca fiind o persoană cu un
nivel scăzut de energie, care nu-şi face prieteni cu uşurinţă, căreia îi
lipseşte entuziasmul şi care are dificultăţi de a stabili relaţii bazate pe
intimitate. Ultima situaţie reprezintă frica de a se ataşa de cineva, pentru a
nu suporta o altă pierdere. Depresia cronică mai poate rezulta din abuzul
incestuos în perioada copilăriei, rezultatul fiind că respectivul copil şi-a
pierdut şi tatăl, şi dragostea faţă de el.
Punctul de intrare cel mai potrivit pentru asemenea pacienţi este să
accepte cu sinceritate că depresia lor cronică nu poate fi eliminată în
totalitate, dar că pot învăţa să trăiască vieţi frumoase, în ciuda ei. Odată
acceptată această perspectivă, se va porni o terapie migăloasă şi de mai
lungă durată.
În cazul reacţiilor conversive, principalul mecanism de apărare utilizat
de pacienţi este refularea. Conform tradiţiei psihanalitice, multă vreme s-a
considerat că scopul terapiei este acela de a aduce la suprafaţă materialul
reprimat de pacient, cu mare încărcătură sexuală. Deoarece simbolismul
sexual este atât de evident în simptomatologia pacientului, terapeuţii sunt
tentaţi să se grăbească, punând în legătură simptomele conversive cu
simbolismul lor sexual. Experienţa clinică ne demonstreză că acest punct
de vedere este greşit, determinându-l pe pacient să se îndepărteze mai
degrabă decât să se îndrepte spre tratament. Într-o asemenea situaţie, mai
utilă s-ar dovedi pentru început o intervenţie paradoxală, în care accentul
să fie pus pe defensele utilizate de pacient şi să se ignore materialul sexual
reprimat de acesta.
De pildă, o pacientă a fost diagnosticată cu paralizie conversivă a
picioarelor încă din prima noapte a lunii de miere. Într-o manieră pasiv-
agresivă, aceasta i-a spus noului soţ că doreşte să sisteze contactele sexuale

6
cu el, datorită bolii de care suferă. În general, pacienta manifestă o
atitudine critică faţă de lume, faţă de noul ei partener şi, în mod implicit,
faţă de terapeut. Pentru o perioadă de timp, terapeutul consideră că este
important să-şi menţină pacienta pe postul de persoană cu probleme
neurologice reale, oferindu-i următorul mesaj: „Datorită afecţiunii de care
suferiţi, va trebui să vă odihniţi cât mai mult posibil. Aveţi nevoie de
şedinţe de fizioterapie pentru a nu se agrava problema de care suferiţi. De
asemenea, vă recomand să evitaţi consumul de alcool şi activitatea
sexuală”.
Primele trei sarcini (doza de odihnă, fizioterapia şi consumul de
alcool) au fost adăugate pentru a împiedica recunoaşterea faptului că
punctul central îl constituia activitatea sexuală. A fost solicitată cooperarea
partenerului ei, care l-a asigurat pe terapeut că va avea grijă ca noua sa
soţie să se odihnească cât mai mult (ca urmare a surmenajului intervenit
după toate pregătirile de nuntă), să facă şedinţe de fizioterapie şi să nu
consume alcool.
Această temă pentru acasă a fost repetată şi în următoarele două
şedinţe, după care pacienta a relatat că a putut să facă câţiva paşi în casă.
Altă dată a relatat că a mers împreună cu soţul ei timp de o jumătate de oră
în afara casei. Fără să-şi dea seama, ea semnala din ce în ce mai mult că
este pregătită să se confrunte cu propria sa problemă.
Într-o asemenea situaţie, este util să-i prescriem pacientului aceeaşi
temă pentru acasă, fără să schimbăm prematur regimul impus. În timpul
următoarei şedinţe, pacienta a relatat că poate să meargă din nou, fără
probleme. În acest mod, s-au stabilit bazele tratamentului, prin
consolidarea relaţiei terapeutice, fiind abordată teama pacientei de
intimitate.
În cazul tulburării obsesiv-compulsive, mecanismul de apărare folosit
de pacienţi este intelectualizarea, respectiv separarea gândului de emoţie
într-o situaţie dificilă. Această defensă împiedică pacientul să simtă
dificultatea respectivei situaţii, prezentându-se ca fiind lipsit de orice
emoţie. Mai târziu, emoţiile vor fi conştientizate, dar conectate la un
eveniment neutru. Intervenţia terapeutică cea mai eficientă o reprezintă
conectarea gândului la emoţie, astfel încât ambele să se producă în acelaşi
timp. Când se întâmplă acest lucru, pacientul cu tulburare obsesiv-

6
compulsivă nu va mai recurge la intelectualizare, sentimentele sale vor ieşi
la suprafaţă, iar semnificaţia lor va fi conştientizată. În acest mod,
pacientul va putea deveni accesibil psihoterapiei şi se va declanşa procesul
de schimbare.
În psihoterapie, punctul de intrare cel mai potrivit este să se descopere
ritualul magic în stilul de viaţă al pacientului cu tulburare obsesiv-
compulsivă. Din păcate, de multe ori acesta poate trece neobservat. Acest
ritual poate să înceapă încă din copilărie şi să fie considerat de pacient ca
având un rol protector. Pentru a-l descoperi şi a-l scoate la suprafaţă,
terapeutul va trebui să cerceteze cu multă atenţie şi migală. Structura
acestei patologii este păstrată datorită eforturilor pacientului de a-şi
controla fixaţiile fobice, prin înfăptuirea unor ritualuri cu rol protector
(spălare repetată pe mâini pentru a evita contaminarea cu microbi;
dimineaţa, la ridicarea din pat, piciorul drept să atingă primul podeaua;
ziua să înceapă întotdeauna cu repetarea unor formule mentale, rugăciune
sau incantaţie; diverse alte comportamente de nestăpânit).
Cummings & Cummings (2006) prezintă cazul unui bărbat care se
îmbrăca mereu în costume negre şi cravate sobre, dar care întotdeauna
purta numai şosete albe. Fiind o persoană meticuloasă, părea destul de
inadecvat să poarte asemenea şosete, afectând imaginea persoanei distinse
şi sobre care se dorea a fi. La o analiză mai atentă, s-a dovedit că pacientul
respectiv considera că şosetele albe îl protejează de eventuale probleme
emoţionale, pe când şosetele închise la culoare îl făceau să se simtă
vulnerabil. Terapeutul a reuşit să obţină cooperarea pacientului,
interzicându-i acest ritual şi obţinând acceptul acestuia de a purta şosete
negre. După câteva ore, pacientul era la pământ, spunând că nu mai poate
lucra, nu mai poate mânca sau dormi. A venit la următoarea şedinţă de
terapie, simţindu-se complet lipsit de apărare. De-abia din acest moment,
psihoterapia a putut să înceapă cu adevărat. Dacă ritualul său nu ar fi fost
interzis, şedinţele ar fi continuat cu intelectualizări interminabile din partea
pacientului.
În privinţa condiţiilor analizabile de usturoi, să luăm cazul
dependenţelor. În toate dependenţele, fie ele de alcool, cocaină sau alte
substanţe, mecanismul de apărare este negarea. Atât de generalizată este
negarea, încât pacientul poate să fie în etapa terţiară a dependenţei sale.

6
Înconjurat de o serie de probleme de natură somatică, ocupaţională şi
socială, pacientul poate să nege în continuare că are o problemă de adicţie.
Alături de aspectele de natură psihologică, într-o dependenţă se produc
schimbări celulare şi chimice ale corpului care însoţesc ingestiile
prelungite şi repetate de substanţă. În acest context, vor spori şi mai mult
dorinţele pacientului dependent. Aceste schimbări organice sunt
permanente, determinând ca în stadii mai avansate ale dependenţei,
întoarcerea la un consum controlat să fie puţin probabilă, dacă nu chiar
imposibilă. Atât timp cât pacientul consumă respectiva substanţă,
psihoterapia care îşi stabileşte drept obiectiv recuperarea pacientului, va
deveni dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Dorinţa nerostită a multor
pacienţi dependenţi este aceea că spitalizarea şi psihoterapia vor face
posibilă reluarea comportamentului lor anterior, dar, de data aceasta, cu
posibilitatea de a limita consumul. Experienţa clinică ne demonstreză că
doar un angajament de abstinenţă din partea pacientului reprezintă cel mai
bun punct de plecare în procesul terapeutic. Odată ce pacientul îşi va
asuma acest angajament de abstinenţă, negarea va fi micşorată şi va
continua să se diminueze cu timpul, dar niciodată nu va dispărea complet.
Abstinenţa este mai mult decât să fii curat pe parcursul celor 28 de zile de
reabilitare a pacientului şi nu se obţine cu uşurinţă (Cummings &
Cummings, 2006).
Utilizând oportunitatea oferită de punctele de intrare potrivite pentru
condiţiile psihologice menţionate mai sus, evitând tratarea pacienţilor de
tip usturoi ca fiind pacienţi de tip ceapă, ştiind cum să ne facem un aliat
din rezistenţa pacientului la schimbare, psihoterapia devine un sistem util
şi eficient pentru toţi aceşti pacienţi care prezintă o mare varietate de
comportamente problematice.

6
 III. MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE

1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală

Relaţia psihoterapeutică este un factor esenţial în tratamentul efectiv al

pacientului, iar asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea cu
succes a acestei relaţii, ar trebui să fie primordială. Se pune o întrebare
firească şi anume, care dintre modelele relaţiei psihoterapeut-pacient oferă
aceste condiţii optime şi asigură progresul terapeutic?
T. B. Karasu (2000) afirmă că „dacă se exclude scopul, relaţia
terapeutică în sine constituie atât forţa, cât şi slăbiciunea psihoterapiei”.
Această dualitate este legată de conceptul de autoritate, care poate fi
definit în diverse moduri. În cel mai pur sens, se referă la un individ care
este specialist în domeniul său şi care, deci, este îndreptăţit să i se acorde
credibilitate sau acceptare. În alt sens, se referă la forţa care necesită
supunere. În decursul diferitelor tipuri de psihoterapii sau în momente
diferite de desfăşurare a aceluiaşi tip de terapie, se creează variate tipuri de
relaţii terapeutice. În fiecare caz, problema etică a terapeutului este cum să-
şi folosească „puterea” mai corect. Cu alte cuvinte, se pune problema
gradului în care relaţia terapeutică este de tip „autoritar” sau „egalitar”.
O relaţie terapeutică umanitară (adult-adult sau camarad-camarad)
câştigă teren şi este considerată a fi de dorit, facilitând un schimb liber de
informaţii între psihoterapeut şi pacient, faţă de modelul medical
tradiţional (medic-pacient) sau modelul strict comportamental (profesor-
elev). În acest context, se poate naşte întrebarea dacă nu cumva ar putea să
iasă la suprafaţă noi dileme etice ale relaţiei terapeutice egalitare.
Unii autori menţioneză că „distanţa socială” dintre terapeut şi pacient
ar fi necesară pentru succesul tratamentului. Puterea terapeutului de a
induce încredere pacientului, precum şi rezultatele terapeutice, ar fi
diminuate de familiaritatea crescândă dintre cei doi parteneri ai relaţiei.
Dar unde se termină noile graniţe ale parteneriatului şi unde încep cele ale
familiarităţii reale şi prieteniei?
Aflaţi în faţa acestei întrebări deschise, vom reda, în continuare, câteva
modele ale relaţiei psihoterapeut-pacient: relaţia de tip transferenţial,
contractul sau alianţa psihoterapeutică şi relaţia centrată pe realitate şi

6
obiect. În final, vom prezenta o perspectivă panteoretică asupra relaţiei
terapeutice, considerată fiind ingredientul cheie al schimbării terapeutice.
Vom porni această discuţie, nu înainte de a avansa şi un punct de
vedere al psihofarmacologiei cu privire la relaţia terapeutică. Referindu-se
la psihiatrie, unii clinicieni au încercat o dihotomie a relaţiei terapeutice în
relaţie psihoterapeutică şi relaţie „chimioterapeutică” sau
„medicamentoasă”. Relaţia chimioterapeutică este o relaţie formală,
superficială şi care se reduce la manipularea produsului psihofarmacologic.
După G. Ionescu (1999), „chiar în situaţiile în care se folosesc exclusiv
substanţe psihofarmacologice […] nu se poate vorbi de o relaţie
chimioterapeutică întrucât, orice act terapeutic implică un conţinut
psihologic”.

2. Relaţia de tip transferenţial

În psihanaliza ortodoxă, relaţia transferenţială oglindeşte situaţia de a
trăi în prezent, faţă de o altă persoană, sentimente, pulsiuni şi situaţii
defensive inadecvate. S. Freud (1992) consideră că fenomenele de transfer
sunt „copii ale tendinţelor şi fantasmelor care trebuie aduse în planul
conştient, ca urmare a efortului de progres al analizei, având drept trăsătură
caracteristică înlocuirea unei persoane anterior cunoscută de pacient, cu
persoana actuală a medicului”. Rolul tehnicii psihanalitice este de a
descoperi şi izola transferul. Prin urmare, procesul analitic se va defini prin
lupta pacientului care se cramponează de vechile obiecte, transferul
psihanalitic reprezentând tendinţa acestuia de a le depăşi.
Plecând de la definiţia lui Freud, R. Greenson (1967, cit. din G.
Stricker, 2006) afirmă că transferul se referă la „trăirea faţă de o persoană,
în prezent, a sentimentelor, atitudinilor, fanteziilor şi mecanismelor
defensive şi care sunt neadecvate în relaţia cu respectiva persoană,
reprezentând o repetare a unor reacţii ce îşi au originea în raportarea la
persoane semnificative din copilăria timpurie, în mod inconşient deplasate
asupra figurilor din prezent”. Caracteristica decisivă a acestei definiţii este
concepţia conform căreia transferul este repetitiv şi bazat pe experienţe
trecute. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o deplasare înspre terapeut a
sentimentelor ce-şi au originea în relaţiile cu figurile semnificative
anterioare din viaţa pacientului, cel mai adesea, cu părinţii săi.

6
 În demersul psihanalitic, relaţia transferenţială este utilizată terapeutic,
explicându-i-se pacientului modul său de acţiune, cât şi rădăcinile sale în
istoria vieţii acestuia. Transferul constituie „piatra unghiulară” a
psihanalizei, pe baza căreia terapeutul îşi va elabora interpretările. Odată
cu insight-ul (descoperire intuitivă şi bruscă) asupra acestor probleme,
vălul iraţional care maschează adevăratele origini ale acţiunilor pacientului
se dă la o parte. În acest context, pot să apară schimbări în sfera
personalităţii pacientului.
În cadrul terapiei, pacienţii tind să retrăiască, într-un efort de căutare a
gratificaţiei, relaţiile trecute. Astfel de repetări ale trecutului în relaţia cu
terapeutul, pot conduce la manifestarea de către pacienţi a unor „structuri
libidinale sau comportamentale (de dependenţă sau agresiune) foarte
puternice faţă de analist” (Schaap, Bennun, Schindler şi Hoogduin, 1996).
Reacţiile transferenţiale pot fi pozitive sau negative. Primele includ
reacţii precum simpatie, dragoste, respect, ataşament, încredere, grijă,
devoţiune, admiraţie pentru terapeut şi furnizează o bază a alianţei
terapeutice care va conduce la stabilirea relaţiei obiectuale reale. În
reacţiile transferenţiale negative, pacientul actualizează vechile conflicte.
Acest transfer negativ desemnează diferitele forme de agresiune în relaţia
cu terapeutul: mânie, ură, neîncredere, ostilitate, teamă, resentiment.
Relaţia transferenţială devine importantă deoarece aruncă o lumină
asupra modelelor de identificare din copilărie, cât şi asupra unor
particularităţi ale relaţiilor pacientului cu cei din jur. În cele din urmă,
relaţia transferenţială va trebui dezvoltată, astfel încât pacientul să ajungă
să o privească aşa cum este ea de fapt (o reeditare a relaţiei sale cu o figură
parentală din copilărie). În finalul terapiei, pacientul va fi capabil să
stabilească relaţii mature cu persoane importante din anturajul său.
Contratransferul se referă la ansamblul sentimentelor şi atitudinilor,
conştiente şi inconştiente, ale terapeutului faţă de pacient. Atitudinile
antiterapeutice care pot apărea sunt ilustrate prin punerea la distanţă a
pacientului, atacuri sadice subtile, impresia de omnipotenţă afişată de
terapeut. Un contratransfer accentuat este interpretat ca un semn de
nevroză a terapeutului. În ideea de a împiedica apariţia contratransferului,
se impune o analiză didactică necesară viitorului psihanalist.

6
 În ultimele decenii, datorită integrării în psihanaliza clasică a
conceptelor şi tehnicilor specifice psihologiei relaţiilor interpersonale, se
remarcă o accentuare a ceea ce specialiştii numesc caracterul diadic al
relaţiei psihoterapeutice, ceea ce presupune o redimensionare a
conceptelor clasice de transfer şi contratransfer. Astfel, transferul nu mai
este privit ca o distorsionare a unei realităţi psihologice, ci ca un fenomen
complex şi multidimensional, pacientul şi terapeutul contribuind reciproc
şi semnificativ la bunul mers al terapiei. Mai mult, „contratransferul nu
mai este considerat ca un accident nefericit în cursul psihoterapiei, accident
ce trebuie eliminat sau măcar ţinut sub control prin intermediul analizei
personale a terapeutului”(H. H. Strupp, 1992).
Aşadar, se acceptă tot mai mult faptul că psihanalistul interacţionează
emoţional cu partenerul său de relaţie şi susţine în mod empatic procesul
insight-ului şi al transformării lumii interioare a pacientului.
Din perspectiva analizei jungiene, M. Minulescu (2001) consideră că
psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale conţinerea, empatia şi
construirea unei relaţii umane. „În cadrul analizei jungiene, obiectul
analizei eului nu este de a săpa pur şi simplu după traume oribile pentru ca
individul să ajungă să-şi blameze propriii părinţi pentru toate suferinţele şi
alcătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa modelelor
familiale şi a modalităţilor în care acestea acţionează încă, în care eul este
încă prins în capcana unui comportament destructiv şi de autoapărare”.
Relaţia terapeutică psihanalitică implică regula asociaţiei libere:
pacientul spune, pe cât posibil, tot ceea ce îi vine în minte, fără a înlătura
gândurile prosteşti, banale şi fără a pune în acţiune dorinţa de a face o
impresie bună. Această regulă se bazează pe ceea ce susţine Freud şi
anume, prin asociaţia liberă, inconştientul va releva conţinuturile sale
reprimate, iar pacientul se va elibera de efectele lor. Asociaţia liberă
include şi incitarea pacientului de a-şi relata visele. Freud (1958) afirmă că
visul exprimă frici şi pulsiuni inconştiente şi este considerat drept „calea
regală” a cunoaşterii activităţilor inconştiente ale psihicului.
Corespondentul asociaţiilor libere ale pacientului îl constituie „atenţia
flotantă” sau „atenţia liber-fluctuantă” a analistului - expresia
„inconştientului său expert”. Se referă la un mod special de ascultare şi o
anumită identificare cu ideile şi afectele pacientului. Terapeutul nu trebuie

6
să aibă idei preconcepute atunci când îşi ascultă pacientul, dar trebuie să
recepteze, fără efort, ideile (în aparenţă incongruente) prezente în discursul
acestuia.
În privinţa interpretării, Freud o consideră drept actul ştiinţific
fundamental care asigură accesul la cauzalitatea comportamentului uman.
Interpretarea constă în aplicarea unor relaţii cunoscute, cu rol de reguli, la
date concrete. Aceste reguli sunt referenţialele teoretice fundamentale ale
psihanalizei: presiunea pulsiunilor care vor să se exteriorizeze (principul
plăcerii), contestări între Sine, Eu şi Supraeu (conflicte, sursă de nevroză),
apărarea Eu-lui împotriva pulsiunilor, influenţa complexului Oedip asupra
conduitelor.
O terapie psihanalitică bine condusă va determina pacientul ca, în
final, să-şi lărgească sfera propriei conştiinţe. Este vorba despre o
„vindecare prin conştiinţă” (P. Ricoeur, 1998), analiza substituind unei
conştiinţe imediate şi disimulante, o conştiinţă mediată şi instruită conform
principiului realităţii.
Conform tendinţelor actuale în psihoterapiile dinamice de scurtă
durată, relaţia psihoterapeutică este considerată a fi cel puţin tot atât de
importantă ca şi tehnicile psihanalizei. După I. Dafinoiu (2000), următorii
factori sunt esenţiali în aceste demersuri dinamice scurte:
 accentul pus pe alianţa terapeutică;
 un curs orientat spre scop al tratamentului;
 un stil empatic, nondirectiv şi nonevaluativ al tratamentului;
 „identificarea” pacientului cu terapeutul;
 acceptarea insight-urilor şi a tehnicilor analitice.
Lui Alexander şi French (1946) le datorăm conceptul de experienţă
emoţională corectivă, ca principiu terapeutic fundamental al psihoterapiei
etiologice. În definiţia lor, se referă la „reexpunerea pacientului, în
circumstanţe mult mai favorabile, la situaţiile emoţionale care nu au putut
fi gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul trebuie să treacă
printr-o experienţă emoţională corectivă pentru a repara influenţa
traumatizantă a experienţelor anterioare.” De asemenea, autorii mai sus
menţionaţi au subliniat faptul că „insight-ul intelectual singur nu este
suficient”, punct de vedere adoptat de majoritatea psihoterapeuţilor. Prima
şi cea mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în

6
psihoterapa dinamică de scurtă durată, după ce pacientul a renunţat la
rezistenţa sa, se află în legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă
aici-şi-acum.
Cu toate acestea, experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul
procesului terapeutic ori de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său
ca pe cineva care reacţionează la sinele său real, la sentimentele sale reale
şi la gândurile sale reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a
reacţionat părintele său patogenic. În final, asemenea experienţe vor avea
loc şi în afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul începe să
descopere că, datorită comportamentului său schimbat, oamenii
reacţionează faţă de el şi îl tratează diferit faţă de cum era tratat în trecut.
Aşadar, relaţia autentică dintre pacient şi terapeut este prin ea însăşi o
experienţă emoţională corectivă.

3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică

Psihoterapia comportamentală
Mai mult decât oricare altă formă de psihoterapie, terapia
comportamentală ridică anumite probleme etice specifice, atât conceptuale,
cât şi metodologice. Acestea gravitează în jurul incapacităţii de a vedea
pacientul ca un întreg şi separării care se face între persoană şi problema
sau simptomul său. Pacientul ar fi pentru unii autori behaviorişti timpurii
un „model de om-maşină”, terapeutul un tehnician sau o „maşină de
întărire socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962), iar pacientul
unealta sa.
Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a
comportamentului rezidă în aplicarea lor eficientă şi impersonală, fără
necesitatea de a lua în calcul implicaţiile semnificaţiei comportamentale a
pacientului. De asemenea, datorită faptului că metodele acţionează rapid,
pacientul nu are timp să reflecteze cu privire la repercusiunile acestora.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a
unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie
directă a simptomului). Ne punem următoarele întrebări: în ce moment este
obligat psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să
recomande pacienţilor o altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor

6
(de sondare a conflictelor mai vechi şi mai adânci)? Dacă nu face acest
lucru, înşală oare pacientul şi/sau pe sine însuşi?
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia
comportamentală este aceea că orice comportament, normal sau anormal,
este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui
Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste, numeroşi autori (Bandura,
1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au dezvoltat
principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale.
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;
Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968;
Dollard, 1974; Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un
răspuns condiţionat la un stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când
acest răspuns a devenit inadaptat pentru organism sau chiar dăunător. Din
această perspectivă, tulburările psihice sunt deprinderi învăţate sau
răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli
specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi
alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei
terapeutice, cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va
axa pe reorientarea (recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul
fenomenal (simptomele), a căror dispariţie atrage după sine vindecarea
tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica intrapsihică a subiectului sunt
ignorate.
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un
rol important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi
deplasează accentul pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-
pacient. Relaţia terapeutică a fost oarecum ignorată şi considerată drept un
factor nespecific în psihoterapia comportamentală. Terapeuţii behaviorişti
timpurii erau văzuţi drept „ingineri comportamentali” care utilizau tehnici
adecvate, singurele responsabile pentru succesul terapeutic înregistrat. În
această perspectivă, identitatea şi comportamentul terapeutului au fost
considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au
înregistrat succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor
înainte ca tehnica desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi

7
Miller (1950) afirmau, într-o manieră tranşantă, că anxietatea pacientului
poate fi redusă în mare măsură dacă terapeutul nu adoptă o manieră
autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat, mai târziu, să îmbine
terapia comportamentală cu terapia rogersiană, care acordă o importanţă
deosebită conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii
au rămas în mare parte ignorate de cercetătorii şi terapeuţii de orientare
comportamentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au rămas, în
mare parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au determinat blocarea
realizării unor studii sistematice. Abia după ce terapia comportamentală s-a
constituit ca şcoală terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile
sale tehnice, microprocesele din interiorul relaţiei au fost luate în
considerare.
În acest context, s-au raportat analize şi studii diferenţiate privind
relaţia terapeutică. Morris şi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut
cald şi prietenos obţine rezultate mai bune decât un terapeut rece. Se pune
însă întrebarea dacă terapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de
dimensiuni seci?! Emmelkamp şi Ultee (1984) acordă o importanţă
deosebită feedback-urilor pozitive dintre psihoterapeut şi pacient de-a
lungul desfăşurării terapiei comportamentale. Autorii menţionaţi consideră
că instrucţiunile tehnice, alături de feedback-urile pozitive, constituie
agenţi terapeutici specifici. În teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971)
susţine că importanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele verbale
venite din partea terapeutului. Prin intermediul tehnicii modelării,
pacientul îşi va însuşi un comportament mai adaptativ şi mai eficient,
imitând modelul furnizat de terapeut. Pentru ca terapeutul să poată adopta
acest rol, este necesar să se prezinte în faţa pacientului său ca fiind atractiv
şi cu un statut înalt de expert. De asemenea, identificarea pacientului cu
terapeutul este necesară în termenii identificării cu strategiile sale de
coping. Conform lui Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să încerce să
se arate „perfect”, „ireproşabil” sau „lipsit de probleme” în faţa pacientului
său, dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a face faţă situaţiilor
stresante.
Mai recent, relaţia terapeutică în psihoterapiile de orientare
comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi

7
componentă terapeutică (Schaap, 1996). În acest sens, relaţia terapeutică
poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra eficacităţii diferitelor
strategii orientate în direcţia schimbării terapeutice. Eficienţa psihoterapiei
comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeutice sunt
cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar
psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe pozitive cu privire la
rezultatele terapiei. Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se
influenţează în mod reciproc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un
răspuns emoţional pozitiv, va deveni pentru pacient o sursă mai puternică
de întărire socială, un model mai atractiv, potenţând procesul de modificare
comportamentală a acestuia.
Dintre tehnicile psihoterapiei comportamentale menţionăm inhibiţia
reciprocă, inhibiţia condiţionată, desensibilizarea sistematică şi imersia
sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite).

Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la
un stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această
tehnică permite declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste
anxietăţii. Răspunsul patologic va dispărea, ajungându-se treptat la o
desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat prin
simptom. De exemplu, se poate condiţiona un răspuns de relaxare şi calm
la cei care în urma unui accident de maşină dezvoltă o stare de fobie la
folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă oferită de
terapeut, pacientul exersează relaxarea, trecând pe la locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care
simptomul este legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se
dobândirea unei toleranţe tot mai mari la situaţiile anxiogene: fobii,
obsesii, disfuncţii sexuale etc.

Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor
condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin
repetiţie. Din această perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de
răspuns nu duce la întărire, ci la însăşi stingerea răspunsului respectiv.

7
Acest fenomen se explică prin creşterea inhibiţiei reactive (de protecţie),
având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un dezgust condiţionat faţă
de răspunsul primar devenit simptom. Prin condiţionare excesivă se poate
obţine un răspuns invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar mai
puternic decât acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea
spontană a balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar,
creându-se astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent utilizată în
cazul ticurilor şi balbismelor.

Desensibilizarea sistematică
Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea
mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.
Termenul de „desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În
cadrul acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod
care este incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli
anxiogeni reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
a. Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul
„simţ muscular”, prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de
relaxare progresivă Jacobson (1938). În scopul facilitării relaxării
subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie
sau medicamente.
b. Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ierarhie a
situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare,
de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
c. Procedeul desensibilizării
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie acestuia situaţii
diverse, începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele generatoare
de anxietate. Aflat în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi
imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în
momentul în care dispare anxietatea. Terapia continuă până în momentul în
care pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp ce îşi reprezintă scene

7
care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte, durata terapiei se
scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se
confrunte cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de
psihoterapie. Durata medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de
minute, şedinţele fiind bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii
(agorafobie, claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare
precoce, impotenţă, vagininsm, dispareunie, frigiditate), unele tulburări
psihosomatice, înlăturarea dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie
nervoasă).

Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)

Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la
stimulul condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intervenţia
relaxării. În practica psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se
bazează pe imersie şi anume: imersia în realitate (tehnica expunerii,
flooding) şi imersia în imaginaţie (terapia implozivă).
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se utilizează în
general la subiecţi cu capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor
consideră că expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte
superioară celei imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea
reală la stimuli anxiogeni este prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi imagineze
situaţii care îi produc anxietate, iar terapeutul manevrează astfel situaţia,
încât să declanşeze o creştere masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă
asigurată de terapeut determină ca stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar
comportamentul de evitare a situaţiei anxiogene să se stingă în timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata
prezenţei comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20
şedinţe, cu o durată de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul depresiilor
reactive, tulburărilor fobice, tulburărilor obsesiv-compulsive, tulburărilor
de dinamică sexuală şi contraindicate în cazul unor afecţiuni psihice severe
(psihoze).

7
 Psihoterapia cognitiv-comportamentală
De la debutul ei (începutul anilor 1970), terapia cognitiv-
comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy, CBT) sau modificarea
cognitiv-comportamentală tinde să integreze preocupările abordărilor
psihodinamice şi sistemice cu tehnicile terapiei comportamentale, conform
curentului integrativ din psihoterapie.
După D. Meichenbaum (1992), următorul context a determinat apariţia
terapiei cognitiv-comportamentale:
 O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice şi empirice
ale abordării terapeutice strict comportamentale şi sesizarea limitelor
acesteia;
 Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura, 1974; Kanfer şi
Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au evidenţiat rolul mediator al
proceselor cognitive, atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în
înţelegerea şi tratarea problemelor comportamentale;
 Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în mijlocul unei
„revoluţii cognitive”, conform expresiei lui Dember (1974) sau, mai bine
zis, este o parte integrantă a unei „evoluţii cognitive”. Activitatea unor
psihologi cognitivişti a oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale
psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele
cognitive sunt îmbinate cu cele de tip comportamental, astfel încât devine
dificil să separăm net psihoterapia comportamentală de cea cognitivă.
În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de
gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora
asupra pacientului (Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt
considerate drept cauza primară a unui comportament dezadaptativ. Acest
punct de vedere ar fi mult prea simplist, cogniţiile fiind doar o parte
integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein, 1990; Greenberg
şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum, 1990;
Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile
sentimente, aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre
gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede
(Ellis, 2001). Cogniţia, în toată complexitatea ei, nu este decât o verigă a
unui întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci când încercăm să prevedem

7
recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma criticilor soţiei aduse
acestui pacient, poate fi un predictor mai bun decât orice alt factor specific
cognitiv.

Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, Hollon şi
Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente
cognitive, procese cognitive şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului,
dialogul interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul individului este
în cea mai mare parte a timpului automatizat sau prescris. Există însă
numeroase situaţii când automatismul comportamentelor individuale este
întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o decizie în condiţii de
incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vorbire mintală
internă”. Cognitiv-comportamentaliştii consideră că natura şi conţinutul
acestor gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă,
astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de
cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia
cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare,
euristici mintale şi metacogniţii (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o
anumită imagine despre sine şi despre lume şi rareori caută să le infirme
acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale
(„mental habits”) la care apelează indivizii atunci când trebuie să emită
judecăţi în condiţii de incertitudine. Conform psihoterapiei cognitiv-
comportamentale, starea emoţională a unui pacient (depresia, anxietatea)
influenţează şi colorează afectiv alegerea unor exemple euristice din
experienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne influenţează
selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii în care se
angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste procese reflectă
persoana respectivă. Terapeutul cogntiv-comportamentalist ajută pacientul
să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a prinde”, „a monitoriza” şi „a

7
evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi comportamente. De fapt,
aceste verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura centrală a
discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale.
Psihoterapeutul încurajează în permanenţă pacientul să se implice în
asemenea activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie
să se asigure că pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse
autoatribuiri în privinţa modificărilor comportamentale apărute de-a lungul
desfăşurării psihoterapiei
CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor personale,
concepte împrumutate din paradigma procesării informaţiilor. Aceste
structuri cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre
curente şi conduce la organizarea unor noi seturi de informaţii (Neimeyer
şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte, schemele personale sunt entităţi specific
organizate care cuprind cunoştinţele unui individ despre sine şi despre
lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare şi ghidare a setului
propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează
evenimentele.
Acordându-se o mare importanţă schemelor personale, sarcina
principală a terapeutului cognitiv-comportamentalist este aceea de a ajuta
pacientul să înţeleagă modul în care acesta îşi concepe şi îşi construieşte
propria realitate. De asemenea, terapeutul ajută pacientul să aprecieze cât
de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă propria sa concepţie
despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie cronică se
îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă
convingerea că este respins, asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci
când un depresiv spune: „Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine
mai degrabă o descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu
realizează este că el însuşi contribuie la acest tipar interacţional. Într-o
manieră colaborativă, terapeutul va ajuta pacientul să descopere şi să-şi
modifice tiparul de relaţionare cu caracter autodefensiv.
Un corolar important al acestei poziţii constructiviste este acela că
terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar exista doar o singură
„realitate”. În plus, sarcina terapeutului nu se rezumă doar la a educa şi
corecta concepţiile eronate ale pacienţilor (erori în gândire, gânduri
iraţionale). Conform tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model

7
terapeutic se statuează existenţa unor „realităţi multiple”. Sarcinile de
colaborare între terapeut şi pacient constau în a-l ajuta pe acesta din urmă
să aprecieze cum îşi creează el asemenea „realităţi” şi ce „preţ” trebuie să
plătească pentru asemenea construcţii, care este „impozitul” pe care
pacientul trebuie să-l achite în vederea menţinerii concepţiei sale eronate
despre sine şi despre lume. Răspunsul nu este de domeniul abstractului, ci
este căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţională, atât în
timpul şedinţelor de terapie, cât şi in vivo. În acest sens, se realizează
experienţele emoţionale corective.
Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihoterapia cognitiv-
comportamentală explorează ce anume ar putea întreprinde pacienţii în
vederea modificării propriilor lor convingeri iraţionale şi comportamente
dezadaptative. Mai mult, terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea
apariţiei unor posibile obstacole în însuşirea modificărilor
comportamentale dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o altă poziţie
decât cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer (1985) şi Mahoney
(1988), abordarea terapeutică raţionalistă vizează monitorizarea şi
corectarea convingerilor iraţionale ale pacienţilor prin dispute logice,
instruire, strângere de date empirice menite să le infirme aceste convingeri.
În contrast, psihoterapia cognitiv-comportamentală are o orientare
fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de
terapeut prin intermediul unor proceduri nondirective. Intenţia terapeutului
este de a vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât de a contesta,
confrunta sau interpreta gândurile acestuia.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre
identificarea gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea
acestor gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente. Prin
intermediul raţionalizării, terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia
dintre gândire, sentiment şi comportament, plecând de la modelul cognitiv
al depresiei (A. T. Beck, 1976). Acest model a fost conceput pentru tratarea
depresiei în principal, dar şi a anxietăţii generale, sociale, a tulburărilor
psihosomatice sau a durerilor cronice.

Figura 7. Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck, 1967)

7
 Experienţe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

Simptome depresive

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din

înţelegerea tiparelor comportamentale şi din efortul constant de a le
modifica. Adeseori, comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale
pacienţilor derivă din sistemul lor iraţional de convingeri/credinţe. Acest
sistem de credinţe este strâns legat de trăsături care ţin de competenţa
personală şi stima de sine a individului şi se sintetizează în fraze de genul:
„Sunt nefericit!”, „Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, „Nu pot să fac
nimic cum trebuie!”, „Sunt condamnat la suferinţă!”.
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un
profesor, ghid, antrenor. Pe de altă parte, pacientul îşi asumă un rol activ în
procesul de descoperire, prin intermediul automonitorizărilor, urmăririi
gândurilor negative automate (temele pentru acasă) şi raportării succeselor
şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.

7
 Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nu mă simt deloc Mă simt moderat Sunt extrem de
stresat stresat stresat

Redăm un model de fişă de autoevaluare a unui pacient cu tulburare

anxioasă:

data starea situaţia gânduri răspuns Concluzi

emoţiona anxiogen negative raţional e
lă ă automat
experime e
ntată
Cum te-ai Ce făceai Notează Care este Cât de
simţit şi în gândurile răspunsul mult mai
cât ţi-a momentul negative tău crezi în
fost de confruntăr care ţi-au raţional gândurile
rău? ii cu trecut la aceste tale
situaţia prin gânduri? negative?
anxiogenă minte. Cât de Cum te
? Cât de mult simţi
mult crezi în acum şi
credeai ele? ce poţi
în ele? face
acum?

O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa acordată

conceptului de prevenire a recăderilor („relapse prevention”). Impus de
Marlatt şi Gordon (1985), conceptul este relevant pentru toate formele de
intervenţie cognitiv-comportamentală. Dacă terapeutul anticipează
producerea unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei
legături afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de a face faţă
unor astfel de situaţii.

8
 În opinia terapeuţilor cognitiv-comportamentalişti, o cauză majoră a
recăderilor ar fi adunarea unor argumente insuficiente împotriva gândurilor
negative. Pentru a antrena această capacitate de a descoperi
contraargumente la gândurile negative, în cursul unor şedinte de role-
playing, pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale
negative, iar terapeutul îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu
devine eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când punctele
slabe ale argumentării sunt identificate, el învaţă să găsească argumente
mai convingătoare.
Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ajută pacienţii să reconstituie
cognitiv eşecurile şi dezamăgirile lor, apreciindu-le mai degrabă ca pe nişte
situaţii din care se poate învăţa ceva, decât să fie privite într-o manieră
catastrofizantă. Asemenea oamenilor de ştiinţă, pacientul învaţă din greşeli,
fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul „livrează”
speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutorarea sau
culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în dialogurile interioare ale
pacienţilor.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa terapeutică deţine
următoarele caracteristici menite să asigure bunul mers al terapiei: spirit de
colaborare, căldură, empatie, rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă,
încredere (R. Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi
de descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare
atunci când pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi
sugestii de însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul.
Pentru ca pacientul să poată să-şi strângă datele necesare, terapeutul
formulează întrebări socratice despre cum ar putea să se comporte într-o
manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: „Nu ştiu!”, terapeutul va
replica: „Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest „noi” colaborativ, de
echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume
responsabilitatea propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său
terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic,
ci acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul
lui Colombo. Cu alte cuvinte, terapeutul îl „înrolează” pe pacient în

8
terapie, îl „trage pe sfoară” şi îi deschide calea modificării
comportamentale dezirabile, în scopul unei adaptări mai eficiente la
realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente
personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale
tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform
autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate,
deoarece acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor.
Aşa cum pentru Freud visele sunt „calea regală de acces la inconştient”,
emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-comportamentală „calea
regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de
conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită
experienţă emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu
persoanele semnificative din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai
degrabă decât una directivă, terapeutul CB analizează împreună cu
pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest mod, sunt
luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul
emoţional al interacţiunii psihoterapeut-pacient. Psihoterapia cognitiv-
comportamentală nu adoptă o perspectivă anistorică, dimpotrivă, ajută
pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la comportamentele sale
actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens
din perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul respectiv, sunt
transferate negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt
considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este,
înainte de toate, o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre
dificultăţile curente ale pacienţilor (generate de problemele lor de
relaţionare). În plus, multe dintre dialogurile interne (sau credinţele
iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din partea altor
persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor altora
asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie tiparele comportamentale recurente
ale pacienţilor şi modul în care acestea sunt reflectate, în mod constant, în
relaţiile lor interpersonale.

8
 Psihoterapia raţional-emotivă şi comporatamentală
Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962) accentua faptul că fiinţa umană
„poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de propria sa gândire, chiar şi
atunci când această gândire este complet separată de întăririle sau
pedepsele din exterior”. Din această perspectivă, Beck (1976) continuă:
„Conţinutul specific al interpretării unui eveniment conduce la un răspuns
emoţional specific … În funcţie de tipul de interpretare, persoana
respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau furioasă - sau poate să nu
aibă nici un fel de reacţie particulară”.
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia
raţional-emotivă şi comportamentală (Rational Emotive Behavior Therapy
sau REBT) propusă de Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:
 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;
 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la
un grad mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, perturbările
emoţionale se referă la gânduri iraţionale, sentimente inadecvate şi
comportamente disfuncţionale. Toate cele trei componente se află într-o
interacţiune reciprocă. Atunci când oamenii au probleme „emoţionale”
severe (anxietate sau depresie), REBT consideră că ei au idei iraţionale şi
comportamente de autoapărare care însoţesc şi creează aceste probleme.
De asemenea, credinţele iraţionale „autosabotoare” derivă din
comportamente şi sentimente inadecvate, iar comportamentele
dezadaptative sunt provocate de emoţiile şi cogniţiile disfuncţionale.
Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de
credinţe ale oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa
lor (As) contribuie într-o mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi
comportamentale (Cs) şi fiecare din aceste trei elemente se influenţează şi
se includ reciproc. Mai mult, fiecare element în parte presupune elemente
integrative cognitive, emoţionale şi comportamentale.
Din perspectiva REBT, pentru a fi raţională, o persoană trebuie să fie
pragmatică, logică şi în acord cu realitatea obiectivă. Aşadar,
raţionalitatea se defineşte ca fiind ceea ce îi ajută pe indivizi să îşi atingă

8
scopurile de bază, este logic (nonabsolutist) şi este consecvent cu realitatea
obiectivă.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A.
Ellis, se impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente (Disputing) împotriva iBs
Es - noua filosofie eficientă propusă de RET (Effective New
Philosophy)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane (Goals)
Un eveniment nefericit activator (A s) contribuie, dar nu produce
perturbare psihică şi se manifestă la nivelul C s (consecinţe emoţionale şi
comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care se autoperturbă,
datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As.
Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor
emoţionale, construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale
(Beck, 1967; Glasser, 1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby,
1984; Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).
Din perspectiva teoriei ABC a personalităţii, dacă A s este interpretat
drept susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau
implicit (la nivel inconştient) asupra factorilor B s si Cs, într-o manieră
favorabilă. Persoana în cauză va gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!”
şi va experimenta consecinţa emoţională (a plăcerii sau a fericirii) şi
consecinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta acel A s). În
schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a
scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit
(inconştient) asupra Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă.
Persoana va gândi astfel (Bs): „Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va
experimenta consecinţa emoţională (a frustrării şi nefericirii) şi
comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina acel A s).
De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de Freud (1920)
pe care a denumit-o principiul plăcerii. De asemenea, a fost sprijinită de

8
teoriile existenţialiste şi umaniste care neagă modelul stimul-răspuns
condiţionat (behaviorismul radical) şi care au aderat la modelul stimul-
organism-răspuns. Modelul din urmă include factorul B s, respectiv
sistemul de credinţe al oamenilor, conferind un rol important diferenţelor
individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).

ABC-ul tulburărilor emoţionale

Modelul ABC al psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale
devine mult mai complex atunci când este aplicat tulburărilor nevrotice.
Atunci când scopurile oamenilor (Gs) sunt împiedicate sau blocate de
evenimentul activator (As), oamenii au de ales între a răspunde (conştient
sau inconştient) la As, atrăgând după sine consecinţe negative (Cs) fie
adecvate, fie inadecvate. Dacă sistemul lor de convingeri (B s) este raţional,
auto-ajutător („self-helping”), ei vor adopta atitudini sau filosofii care le
vor permite să-şi atingă propriile scopuri. Credinţele lor raţionale (rB s) vor
duce la consecinţe emoţionale sănătoase (C s) - cum ar fi sentimente
adecvate de dezamăgire, regret, frustrare, precum şi la consecinţe
comportamentale sănătoase (Cs) - acţiuni adecvate îndreptate în scopul
încercării de schimbare, de îmbunătăţire sau ocolire a acelui eveniment
activator (As) care le sabotează propriile scopuri (G s).
Modelul ABC al tulburărilor emoţionale presupune că iB s
(convingerile iraţionale) şi DAs (atitudinile disfuncţionale) stau la baza
filosofiilor autoperturbatoare şi prezintă două caracteristici:
 constau din cerinţe şi comenzi dogmatice şi rigide formulate
explicit şi/sau (în mod frecvent) implicit şi sunt exprimate în termeni de:
„trebuie”, „s-ar cuveni să...”, de genul: „Este absolut necesar ca scopurile
mele să nu fie blocate şi să fie pe deplin realizate!”
 rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri înalt
nerealiste şi mult prea generalizate, de tipul: „Dacă scopurile mele
importante sunt blocate şi nerealizate, atunci... a) Este îngrozitor!, b) Este
insuportabil!, c) Sunt cea mai incapabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în
obţinerea a ceea ce îmi doresc şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc,
acum şi în viitor!”
Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în psihoterapia
raţional-emotivă şi comportamentală de factorul D („Disputing”), respectiv

8
disputarea covingerilor iraţionale (iBs), până când se ajunge la noua
filosofie eficientă (E) propusă de A. Ellis. Această nouă filosofie se referă
la un set temeinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să fiu
plin de succes şi demn de iubire, dar nu am făcut nimic în acest sens!”,
„Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă trateze cu multă consideraţie, dar nu
există niciun motiv pentru ca ei să procedeze în acest mod!”

ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni (C s)
influenţează în mare măsură evenimentul activator (A s) al acestora (Ellis,
Yeager, Di Mattia şi Di Giuseppe, 1989). De pildă, dacă un bărbat îşi
critică soţia (As), ea poate să gândească în următorul mod: „Nu ar trebui să
fie atât de exigent! Ce pisălog!” şi poate reacţiona cu furie şi ostilitate la
nivelul C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi ostilitatea soţiei sale
drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la nivelul C prin
depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator
negativ şi reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între A s şi Bs. Criticile permanente ale
soţului la adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe
aceasta din urmă să creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti,
nesuferitule!”, îl poate încuraja pe acesta să o critice şi mai des şi chiar să o
lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât soţia sa poate gândi: „Da,
acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să intentez divorţ (C2 al
ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem
familial sunt deosebit de profunde şi complexe. În REBT nu sunt vizate
toate aceste interacţiuni, ci doar acele gânduri, sentimente şi acţiuni care
implică tacit cerinţe imperioase şi absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A1) îşi
poate spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se
simte tot mai dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el
(C1). Dar, tot la nivel raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă
îndepărtez sexual de el” (B2) şi va avea păreri de rău (B2) în legătură cu
modul în care soţul se poartă faţă de ea (A2), dar şi în legătură cu modul în
care ea gândeşte: „Cred că am fost prea meschină faţă de el!” (B1) şi cu

8
îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni REBT, persoana în cauză nu este
nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste referitor la
atitudinea critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar
trebui să mă critice în acest mod, e un nesuferit!” (B1), continuând pe
acest ton asaltul împotriva soţului ei (C2). Cererile absolutiste, în locul
preferinţei fireşti de a nu se produce acest A s, vor duce la sentimente şi
comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această persoană se va
perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale.
Ea poate insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las soţul să mă
critice!” (A1); (2) „Nu trebuie să-mi consider soţul un nesuferit!” (B1);
(3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să mă comport agresiv faţă de el!” (C1).
Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta un comportament
dezadaptativ de tip nevrotic.
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de
viaţă şi, în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere
atât de critic (A), să nu-l mai considere un nesuferit (B) şi să nu mai fie
furioasă şi agresivă (C) faţă de el. Sau, din contră, ar putea să pretindă
faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest mod, devenind la rândul său
anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.
Din perspectiva lui Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare
în parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile
întâmpinate în viaţa de zi cu zi. Teoria şi practica REBT consideră că cei
doi vor înţelege mai bine aceste perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice
preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor lor raţional-emotive şi
comportamentale. Dacă Bs-ul lor raţional-emotiv este preferenţial, probabil
că nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din contră, dacă se exprimă
în termeni de cerinţă absolutistă, atunci sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale,
cogniţiile pot fi „reci”, „calde” şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat,
soţul are posibilitatea de a alege între trei tipuri de cogniţii, în situaţia în
care partenera sa manifestă ostilitate faţă de el: (1) „Soţia mea este
furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş vrea să nu se
mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-sentimente

8
calde); (3) „Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să mă atace! Nu este
îndreptăţită să procedeze astfel! O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se
referă la evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de
la slab conturate, până la puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente
distincte, de la sentimente puternice până la unele foarte puternice.

Tehnici raţional-emotive şi comportamentale

Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de
identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:

Figura 9. Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1962)

As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
activator gânduri iraţionale comportamentale

(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai confruntat cu A s;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit A s (anxietate, culpabilitate,
depresie, mânie) şi comportamentele negative care conduc la eşec, în
raport cu As.

În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se

cere să consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată
gândurile negative. De asemenea, psihoterapeutul îi trasează unele sarcini
de natură comportamentală, de tipul:
 distragerea atenţiei prin cufundarea în activităţi agreabile;
 exerciţii de atacare a ruşinii, adică încercarea de a scăpa de
ruşinea iraţională, prin efectuarea în public a unor acţiuni ridicole sau
stupide, pentru ca pacientul să nu mai aibă sentimentul de jenă;
 imageria raţional-emoţională - o formă de practică mentală
intensă (destinată stabilirii unor noi tipare) prin care pacienţii se
autoimaginează gândind, simţind şi acţionând exact în felul în care ar dori
în viaţa reală;

8
  realizarea repetată a unor acţiuni de care pacientul se teme sau
pentru care nu are aptitudini;
 autoacordarea de recompense şi sancţiuni.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care rezultă din
principiile terapiei raţional-emoţionale şi comportamentale. Adoptând o
atitudine persuasivă, terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi
modifice gândurile iraţionale şi atitudinile disfuncţionale. Terapia este un
proces educaţional, iar terapeutul este profesorul care dă teme de rezolvat
pentru acasă elevului (pacientului) său.
Scopul final al psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale este
să antreneze o schimbare filosofică profundă prin intermediul unei
schimbări emoţionale şi comportamentale a pacientului.

Psihoterapia multimodală
Psihoterapia multimodală (A. Lazarus, 1976) reprezintă un demers
eclectic în care personalitatea umană este abordată în termenii a şapte
modalităţi interactive: comportament, afectivitate, senzaţii, imagerie,
cogniţii, relaţii interpersonale şi funcţionare biologică. Cadrul teoretic al
terapiei multimodale provine din principiile teoriei învăţării sociale, teoria
sistemelor generale şi teoria comunicării.
Adoptând modelul teoretic al tulburărilor comportamentale,
practicienii multimodali au o concepţie pluralistă cu privire la etiologia şi
tratamentul tulburărilor nevrotice. În această perspectivă, se consideră că,
în mod obişnuit, pacientul este afectat de o multitudine de probleme
specifice care pot fi abordate printr-o multitudine de strategii specifice. În
final, cu cât un pacient învaţă mai mult din psihoterapie, cu atât există o
probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.
După Lazarus (1984), poziţia multimodală afirmă că un tratament
cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor dezadaptative, a
sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a
credinţelor iraţionale, a relaţiilor interpersonale tensionate şi a posibilului
dezechilibru biochimic. În măsura în care problemele interactive
manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate, procesul de
diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care

8
intervenţiile terapeutice remediază tiparele dezadaptative şi deficiente
prezente, rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai
lungă.
Terapia multimodală necesită o „croire” precisă a climatului terapeutic
care să se muleze pe nevoile şi aşteptările pacientului. Termenul de „terapie
făcută la comandă” („bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia
multimodală (B. Zilbergeld, 1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei
sunt adaptate necesităţilor fiecărui pacient în parte. Întrebarea de bază a
terapeutului multimodal este de genul: „Cine sau ce se potriveşte cel mai
bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”. De altfel, autorul acestei
terapii introduce noţiunea de eclectism tehnic, referindu-se la faptul că
terapeutul ar trebui să determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii
terapeutice sunt cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce
condiţii.
Lazarus (1989) consideră că este „contraproductiv cu unii pacienţi să
oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii, chiar dacă terapia este
foarte bine structurată, activă şi directivă, nu vor apărea progrese
semnificative”. Prin urmare, terapeutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în
permanenţă strategiile pentru a schimba cursul terapiei. De pildă, pot
apărea situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat sistemul familial decât
individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti sau să ajustezi
tratamentul la pacient şi nu invers.
Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale are drept
scop identificarea problemei pacientului şi se bazează pe un set de mai
multe întrebări. Aceste întrebări vizează următoarele aspecte:
 Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii, halucinaţii,
tulburări de gândire, comportamente inadecvate şi/sau bizare, incongruenţă
afectivă);
 Dacă sunt semne de patologie organică sau de perturbare a
activităţii motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);
 Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
 Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi monitorizarea
evenimentelor principale care le-au precipitat;
 Care sunt factorii antecedenţi importanţi;

9
  Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschisă problema
pacientului;
 Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapiei;
 Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea adoptării unui
anumit stil terapeutic (dacă este preferabilă o abordare directivă sau
nondirectivă);
 Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine cel mai bine
interesele: ca persoană individuală, ca parte dintr-o diadă, triadă, familie
şi/sau grup;
 Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfăcătoare cu
terapeutul sau dacă ar trebui să se adreseze în altă parte;
 Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să caute sprijin
psihologic în acel moment - de ce nu mai devreme sau mai târziu;
 Care sunt aspectele pozitive, punctele tari, atuurile pacientului.
Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi terapeutului
suficiente date în vederea stabilirii programului de tratament. Pasul
următor va consta în construirea profilului celor şapte modalităţi
interactive - BASIC I.D., profil care stabileşte o punte de legătură între
evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor elabora ipoteze
de lucru care pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze singuri propriul profil al
modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu
în mod independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere
pacienţilor o scurtă explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie
prezentată succint pe o foaie de hârtie şi care aduce următoarele precizări:
Comportament B („Behavior”) - În general, se referă la
comportamentele direct observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi,
răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o listă a lor în care să specificaţi acele
comportamente pe care doriţi să le întăriţi/optimizaţi şi cele la care doriţi
să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A („Affect”) - Se referă la emoţii, sentimente puternice,
dispoziţie de bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi
emoţiile nedorite (anxietate, culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la
capitolul comportament (B) ce tipuri de reacţii comportamentale adoptaţi
atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.

9
 Senzaţie S („Sensation”) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative
(tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în
stomac). Dacă una din aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă
simţiţi într-un anumit mod, completaţi-le la capitolul comportament (B)
sau afectivitate (A).
Imagerie I („Imagerie”) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care
vă revin în memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria
voastră persoană. Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut,
prezent sau viitor care vă tulbură într-un mod sau altul. Dacă unele din
aceste imagini determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii
neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C („Cognition”) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau
în calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale
pe care le aveţi în legătură cu propria personă (de tipul: „Sunt un ratat!”,
„Sunt incapabil!”, „Ceilalţi nu mă plac!”). Notaţi modul în care aceste idei
şi gânduri vă influenţează propriul comportament (B), propriile sentimente
(A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I („Interpersonal Relationships”) - Notaţi orice
interacţiune negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener
de viaţă, prieteni, rude, şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură
cu modul în care vă tratează celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi
modul în care influenţează şi sunt influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de
relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D („Drugs, Biology”) - Realizaţi o listă a
medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor
sau nu. Includeţi problemele de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care
le-aţi avut sau de care suferiţi în continuare.
Stilul terapeutic al lui Lazarus se defineşte prin directivitate, pe care o
consideră rapidă şi eficientă. Se departajează de stilul socratic de punere a
întrebărilor al lui Beck, mulţi pacienţi fiind refractari la instrucţiunile
didactice. Lazarus găseşte oportună integrarea strategiilor cognitive şi
comportamentale în metoda terapeutică pe care o propune. De pildă, atunci
când învăţăm un pacient să-şi dispute credinţele iraţionale şi când iese la
iveală un grad semnificativ de anxietate, se poate face o trecere simplă şi
naturală spre exerciţiile de relaxare şi desensibilizare.

9
 Din această perspectivă, dificultatea cea mai mare constă în aceea că
terapeutul trebuie să ştie când anume trebuie să fie utilizată o anumită
procedură, cum să o introducă, cum să o „vândă” pacientului şi cum să fie
implementată în programul de psihoterapie. Obţinerea cooperării
pacientului şi a complianţei acestuia la terapie devine o problemă de
importanţă esenţială, fiind menită să asigure succesul psihoterapeutic.
Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea relaţiei
terapeutice este o parte integrantă în procesul de identificare a problemei
pacientului. Cu alte cuvinte, în timp ce sunt strânse informaţii cu privire la
factorii antecedenţi, dificultăţile actuale cu care se confruntă, variabilele
care menţin problema şi în timp ce sunt căutate tehnicile cele mai adecvate
care urmează să fie puse în acţiune, terapeutul dovedeşte empatie,
înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de pacient. Pentru o mică parte a
pacienţilor, terapia de relaţie este atât necesară, cât şi suficientă pentru a se
înregistra un progres în terapie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care îl
oferă relaţia terapeut-pacient reprezintă acel sol în care tehnicile
terapeutice prind rădăcini (Lazarus şi Fay, 1984).
În vederea ilustrării specificităţii acestui demers terapeutic, vom
analiza în continuare tehnica conectării, utilizarea strategiilor cognitive,
precum şi a celor noncognitive şi noncomportamentale în psihoterapia
multimodală.

Tehnica conectării („bridging”)

În mod tipic, şedinţele de terapie multimodală încep cu întrebarea: „Ce
s-a întâmplat în această săptămână?” Dacă s-au trasat anumite sarcini
pentru acasă, şedinţa se va deschide prin punctarea acestor sarcini. De
pildă, se pot adresa întrebări de genul: „Ţi-ai calculat caloriile şi ţi le-ai
notat în agendă?” sau „Ai deschis pâna la urmă discuţia X cu soţul tău?”.
Lazarus obişnueşte să ia notiţe în timpul şedinţelor, pentru a reţine
aspectele care trebuie trecute în revistă sau a clarifica unele puncte mai
puţin clare. Anumiţi pacienţi vin la un moment dat cu probleme presante
care necesită o relativă modificare a planului de tratament. De asemenea,
sunt unii pacienţi reticenţi care trebuie îndemnaţi să aducă în discuţie
problemele adiţionale care apar. De pildă: „Înainte de a continua cu

9
exerciţiile de imagerie şi relaxare, este ceva despre care ai dori să
discutăm?”
Lazarus consideră un nonsens faptul că orice alege pacientul să spună
în terapie ar fi important din punct de vedere terapeutic. Unii dintre
pacienţi pot insista pe aspecte irelevante şi neînsemnate, evitând în acest
mod problemele reale cu care se confruntă. Există mai multe moduri prin
care terapeutul poate schimba direcţia discuţiei. „Mi-ai vorbit despre
căsătoria lui X şi Y, dar aş prefera să-mi vorbeşti despre propria ta relaţie,
îndeosebi despre ceea ce simţi în legătură cu noul loc de muncă al soţului
tău”.
Terapeutul va trebui să dea dovadă de vigilenţă pentru ca psihoterapia
să rămână orientată pe scopul propus. În acest sens, tehnica conectării
(“bridging”) se dovedeşte a fi eficientă. Prin intermediul conectării,
terapeutul se situează în mod deliberat pe modalitatea preferată de pacient
(B, A, S, I, C, I, D), după care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care
par a fi mult mai productive din punct de vedere terapeutic.
Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în care terapeutul
doreşte să obţină din partea pacientului mai multe date despre reacţiile
emoţionale şi sentimentele acestuia în legătură cu o situaţie dată (caz
preluat şi adaptat după Lazarus, 1987):
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu faptul că soţul tău a plecat de
la masă?
Pacienta: Probabil, el moşteneşte această natură irascibilă de la
propria sa mamă. Pot vorbi ore întregi despre familia lui.
Terapeutul (încercând să rămână centrat pe problemă): Te-a supărat
acest comportament, faptul că s-a ridicat şi a plecat de la masă?
Pacienta: Fratele lui se comportă în acelaşi mod. Au învăţat aceste
lucruri de la mama lor. Tatăl lor, în schimb, era atât de drăguţ şi amabil …

Comentariu: În acest moment, mulţi terapeuţi sunt înclinaţi să

întrerupă discursul pacientului şi să puncteze faptul că nu i s-a răspuns la
întrebare. Pacientul rezistent este provocat de terapeut să renunţe la
intelectualizare. În opinia lui Lazarus, aceste atacuri sunt contraproductive
de cele mai multe ori. Pacienţii se pot simţi adeseori neînţeleşi, criticaţi sau
atacaţi atunci când terapeutul schimbă cursul ideilor sau simt că terapeutul

9
nu vorbeşte pe limba lor. Terapia multimodală porneşte de acolo de unde
se situează pacientul şi apoi, trage o punte de legătură cu ariile de discurs
mai productive. În acest exemplu, terapeutul intenţionează să pătrundă în
lumea afectivă a pacientului său, în timp ce acesta insistă să rămână centrat
pe modalitatea cognitivă. Câştigarea accesului la modalitatea afectivă, prin
intermediul tehnicii „bridging”, necesită ca terapeutul să se situeze pe
conţinutul cognitiv propus de pacient (nu mai mult de 2 până la 5 minute),
după care se va face trecerea la o modalitate mai puţin „ameninţătoare” (de
pildă, modalitatea senzorială), iar, în final, se va adresa din nou reacţiilor
emoţionale ale acestuia. Discuţia poate urma în acest mod:

Terapeutul (continuând să rămână centrat pe modalitatea cognitivă):

Aşadar, soţul tău este o copie fidelă a propriei sale mame.
Pacienta: Da, este interesant cum el şi fratele său au grijă de mama
lor, în timp ce sora lor seamănă cu tatăl - freudienii ar putea să analizeze
aceste identificări în familia lor. Sora lor a ales să se căsătorească cu un
bărbat care este asemănător soţului meu în multe privinţe … (Discuţia
rămâne centrată pe dinamica familiei soţului său timp de câteva minute).
Terapeutul („bridging”): Apropo, atunci când vorbeai despre el şi
familia lui, ai observat cumva o anumită senzaţie în corpul tău?
Pacienta: Senzaţie? (pauză) Nu-mi dau seama ce vrei să spui …, cred
că pieptul, nu..., mai degrabă gâtul şi maxilarele le simt tensionate.
Terapeutul: Hai să ne concentrăm mai mult pe aceste senzaţii din
gâtul şi maxilarele tale. Te superi dacă închizi ochii pentru o clipă şi
analizezi aceste senzaţii?
Pacienta (se supune şi închide ochii timp de 45 secunde): Am observat
că am o respiraţie mai accelerată.
Terapeutul: Această stare de tensiune şi respiraţie accelerată au vreo
legătură cu propriile tale sentimente faţă de partenerul tău?
Pacienta: (deschizând ochii) Nu-mi dau seama ce vrei să spui! (pauză)
Simt că îmi vine să plâng … Poate să fie atât de rău (izbucnind în
lacrimi)! Lasă-mă să-ţi spun ceva! Nu merit să fiu tratată în acest mod de
el (plângând)!
Terapeutul: Aşadar, cred că te simţi nu numai tristă, dar şi furioasă.

9
 Pacienta (suspinând): Şi mă simt abandonată (continuă să plângă). Ei
bine, nu cred că rezolv ceva, smiorcăindu-mă în acest fel …
Terapeutul: Aşadar, îţi exprimi aceste sentimente faţă de el sau
continui să pretinzi că nu te deranjează în niciun mod comportamentul
lui?
Pacienta (ştergându-şi lacrimile): Cred că ar trebui să mai repetăm
puţin, ca în şedinţa trecută în care mi-am exersat deprinderile de
comunicare asertivă cu şefa mea.

În mod obişnuit, terapeutul ar fi trebuit să insiste pe reacţiile afective

ale pacientei sale, până când s-ar fi fost convins că ea îşi acceptă pe deplin
propriile sentimente. În exemplul de mai sus, deoarece pacienta a dorit să
se îndrepte spre o soluţie centrată pe acţiune, terapeutul a reluat training-ul
asertiv exersat într-o şedinţa anterioară de terapie.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la
teoriile unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici
împrumutate din psihanaliza freudiană, Gestalt-terapie sau terapia
rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică, terapia multimodală
consideră o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care nu decurg
din modelul lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea
psihologilor sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă sau
teorie în psihologie care să fie capabilă să explice orice se observă în
comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o teorie,
tehnicile şi nu teoriile sunt cele care se aplică oamenilor. Cu alte cuvinte,
studiul efectelor psihoterapiei este întotdeauna studiul efectelor tehnicilor
puse în acţiune.

Utilizarea strategiilor cognitive

Clinicienii care se limitează doar la procedurile comportamentale şi
care evită abordarea proceselor cognitive, vor afla curând că oamenii pot
submina cele mai bune planuri de întărire şi modelare a propriului
comportament, datorită propriei lor gândiri. Unele din cele mai frecvente
erori cognitive includ suprageneralizarea, gândirea dihotomică,
perfecţionismul, imperativele categorice, concluziile pripite, falsele

9
atribuiri, „catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi aprobat. În măsura în
care individul se angajează în una sau mai multe din aceste cogniţii
disfuncţionale, există posibilitatea apariţiei unor comportamente deficitare
şi a unor tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea
intervenţiilor cognitive în psihoterapia multimodală (Lazarus, 1987, p.
306-309):

Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre

mine că sunt o persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să
mă cunoască mai bine, descoperă că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac
lucruri mai bine decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu
îngăduitor şi bun la inimă în general, dar cel adevărat din mine este cu
totul diferit - sunt un nesuferit şi un antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care este cea
antipatică, nesuferită, egoistă şi plină de gelozie, prefer să consider că ai
diferite faţete ale personalităţii şi că fiecare aspect este la fel de real ca şi
celălalt. Aşadar, latura amabilă, îngăduitoare, tolerantă din tine este la fel
de reală ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică. Vreau să
spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase la iveală, iar în
alte circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative. Dar fiecare din
ele este la fel de „real”. Ce părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac
pe mine însumi. În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des:
„Eşti rău!”, „Eşti antipatic!”, „Eşti nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire
şi să nu mai pui etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii
logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că eşti un copil rău. Ei ar fi specificat ce
anume ai făcut şi ar fi numit „rău” acel comportament al tău. Înţelegi
această distincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc
cuvântul… Aha, am găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună
şi, în ce mă priveşte, acest lucru o face în faţa mea o persoană mincinoasă

9
şi nu vreau să am de-a face cu mincinoşi. Eşti de acord cu mine că dacă
cineva a spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de
importanţa acestei minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă
prietena ta spune minciuni 10% din timp, asta înseamnă că 90 % din timp
este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este
20% din timp egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau
nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
Terapeutul: Ce vrei să spui?
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în
comportamentul cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea
analogie. Ai în faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi
concluzia că tot coşul este plin cu mere putrede, în loc să cauţi mai
departe în el. Din punctul tău de vedere, mincinosul este o persoană care a
spus o dată o singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o
anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă
motivul pentru care gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care
au obişnuit să te critice. Hai să modificăm din acest moment modul tău de
a gândi. Vrei să închizi ochii şi să repeţi această frază de cinci-şase ori?
„Latura generoasă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”. Vrei să
spui această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să
muncesc pentru a se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi
da o listă cu tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în
legătură cu modul lor de a gândi. Aş vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi
spui ce tipuri de greşeli identifici în cazul tău. Vrei să faci acest lucru?
Pacientul: Desigur!

9
 Utilizarea unor strategii terapeutice noncognitive şi
noncomportamentale
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile
noncognitive şi noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase
din punct de vedere terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica „scaunului
liber” care aparţine psihodramei şi terapiei gestaltiste, fiind considerată
foarte utilă în exersarea comportamentului asertiv al pacienţilor. De
asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi atunci când se are
în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale
pacientului. Spre deosebire de rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia,
căldura, acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate de
terapeut faţă de pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se
produce modificarea comportamentală a acestuia. „Atunci când clientul
este ajutat de psihoterapeut să-şi clarifice unele confuzii şi incertitudini
prin intermediul reflectării empatice şi acceptării, este timpul să se treacă
la acţiune. În acest moment, se revine la administrarea de sarcini pentru
acasă şi la însuşirea de către client a diverselor strategii de a face faţă
situaţiilor” ( Lazarus, 1987, p. 311).
Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o tehnică menită
să conducă la reevaluarea diverselor experienţe de viaţă ale pacienţilor.

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în

cap. Ce poate să ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci
părinţilor mei că îmi vâră prostii în cap? Toate aceste lucruri sunt încă în
mine şi adeseori îmi revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi îmi dau
seama care este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai
crede în asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât
mai confortabil pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog
să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi
să mergi în trecut, o maşină care te va readuce oricând doreşti în prezent.
Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai
atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te
vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.

9
 Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când
aveai 5 ani. Micuţul Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre
el. Desigur, el nu realizează că acest bărbat este el însuşi cel care vine din
viitor. Dar simte ceva special pentru această persoană, o afinitate
puternică şi, de aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi
imaginezi această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt
acum, vine spre copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: „Mihai, aş vrea
să vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?
Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri
despre păcat, despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate
astea sunt nişte prostii, Mihai, doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde
doar că eşti de acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor pedepsi. Dar, ascultă-
mă cu atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil
bun, chiar dacă nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest
mod pentru următoarele 5 minute)
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-
am spus! Acesta este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai
ceva de adăugat pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei
sunt bine intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre
religie.

În sinteză, în psihoterapia multimodală se consideră că următoarele

componente stabilesc succesul tehnicilor comportamentale:
 Terapeutul ar trebui să manifeste o bună cunoaştere, competenţă şi
încredere în validitatea tehnicilor utilizate;
 Un practician eficient ar trebui să ştie cum să-l determine pe
pacient să adere la programul de tratament.

4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect

1
 În şcolile terapeutice incluse în orientarea experienţialistă contează în
mai mică măsură ceea ce face psihoterapeutul (respectiv tehnicile
utilizate), cât ceea ce este el. După I. Mitrofan (1999), „dacă
comportamentul terapeutului nu va fi expresia anumitor atitudini şi
convingeri profund înrădăcinate în personalitatea sa, el nu va reuşi să
declanşeze la client genul de proces numit „actualizare de sine” sau
„creştere (dezvoltare) personală”.
Terapia centrată pe client, denumită ulterior terapie centrată pe
persoană, se înscrie în curentul orientărilor psihoterapeutice experienţiale.
C. Rogers consideră că atitudinea principală a terapeutului este cea de
considerare pozitivă necondiţionată manifestată faţă de client. Această
acceptare necondiţionată presupune comunicare empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip
comprehensiv).
În ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine sarcina de a
dirija explorarea Eu-lui şi de a propune interpretările materialului astfel
descoperit. Fireşte, clientul va schimba de mai multe ori interpretarea unui
material experienţial dat, în funcţie de gradul său de înţelegere de sine
(respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). În situaţia terapeutică,
pacientul este în acelaşi timp obiect şi agent. Acest tip de relaţie se
deosebeşte de relaţia transferenţială, în care pacientul percepe terapeutul ca
pe o figură semnificativă din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de
relaţia specifică terapiilor comportamentale, care se bazează de cele mai
multe ori pe o convenţie de învăţare. Prezumţia lui Rogers este aceea că
oamenii sunt esenţialmente demni de încredere şi că au un enorm potenţial
de a se autoînţelege şi de a-şi rezolva problemele, fără o intervenţie directă
din partea terapeutului. Cu alte cuvinte, ei sunt capabil de creştere
autodirecţionată (G. Corey, 1991).
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţialistă şi Gestalt-
terapia, aduc numeroase contribuţii în privinţa specificării a ceea ce
înseamnă de fapt relaţia psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor ei
dimensiuni: empatie acurată, căldură nonposesivă, autenticitate,
concreteţe, autodezvăluire, concentrare pe aici şi acum, dimensiuni pe care
le vom analiza în capitolul final al cărţii (referitor la modalităţile de
antrenare a disponibilităţilor de comunicare ale terapeuţilor).

1
 Psihoterapia existenţialistă
Bazată pe filosofia existenţialistă promovată de Kierkegaard,
Nietzsche, Heidegger, Sartre şi Buber, terapia existenţialistă s-a dezvoltat
prin contribuţia lui Binswanger, Frankl, May şi Yalom.
Corey (1991) sistematizează temele centrale ale terapiei existenţialiste
în următoarele afirmaţii:
 capacitatea omului de a fi conştient de sine;
 libertatea de alegere din mai multe alternative şi responsabilitatea
direcţionării propriului destin;
 năzuinţa spre identitate şi relaţionare (omul fiind supus
sentimentului singurătăţii şi izolării, dar în acelaşi timp năzuind spre relaţii
cu alţii pentru a-şi căpăta sau păstra sensul);
 căutarea semnificaţiei şi scopului vieţii, în condiţiile în care
individul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza existenţială majoră descrisă
de V. Frankl, 1963), astfel încât trebuie să descopere un nou sens, prin
angajarea în creaţie, dragoste şi muncă;
 anxietatea este o condiţie a vieţii, distingându-se anxietatea
existenţială, o formă de anxietate normală şi stimulentă pentru dezvoltare;
se urmăreşte transformarea anxietăţii nevrotice în anxietate normală şi
dezvoltarea capacităţii de a trăi în condiţiile unei anxietăţi normale (R.
May, 1983);
 conştiinţa morţii şi a nefiinţei - sursa energiei vieţii şi a
creativităţii.
Prin intermediul terapiei existenţialiste, clienţii devin capabili să se
angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o existenţă autentică (plină de
sens), în conformitate cu propria evaluare a ceea ce este valoros pentru ei
înşişi. Clienţii ajung să recunoască căile prin care vor putea trăi autentic şi
vor face alegerile care să-i conducă la devenirea a ceea ce ei sunt capabili
să devină.
I. Yalom (2010) consideră că psihoterapia existenţialistă reprezintă o
abordare dinamică a terapiei care se concentrează pe grijile înrădăcinate în
existenţa individului. Din această perspectivă, conflictul fundamental nu
derivă din tendinţele instinctuale reprimate (psihodinamica freudiană) sau
din conflictele internalizate cu persoanele semnificative din viaţa noastră

1
(psihodinamica neofreudiană interpersonală), ci din confruntarea
individului cu datul existenţei. Cele patru griji fundamentale ale omului:
moartea, libertatea, izolarea şi lipsa sensului, constituie psihodinamica
existenţialistă. Ele joacă un rol extrem de important la orice nivel al
organizării psihice a individului şi au o mare semnificaţie în domeniul
clinic.
Acest sistem psihoterapeutic pune un accent deosebit pe unicitatea
fiecărui individ şi a felului său propriu de a fi în lume. Terapeutul evită
diagnosticul, intelectualismul abstract, interpretarea şi încurajează procesul
clientului de descoperire prin experimentare. Eforturile sale se îndreaptă în
direcţia înţelegerii lumii subiective a clientului său. G. Corey (1991)
descrie terapia drept o „călătorie în comun a terapeutului şi clientului, o
călătorie care sapă adânc în interiorul lumii, aşa cum este ea trăită şi
percepută de către client”. Fireşte, în această călătorie nu numai clientul
trece printr-o serie de modificări, ci şi terapeutul se dezvoltă o dată cu
clientul său. Cel care doreşte să lase neschimbate modul de a fi şi propria
creştere ar trebui să nu devină terapeut.
În psihoterapia existenţialistă, calitatea relaţiei psihoterapeut-client
este cea care vindecă, şi nu tehnicile terapeutice. Prezenţa terapeutului
joacă un rol crucial în această relaţie. Din păcate, terapeuţii sunt mult prea
concentraţi pe conţinutul a ceea ce spun şi mai puţin pe distanţa care se
creează între ei şi proprii lor clienţi. Tocmai această calitate a relaţiei
terapeutice vine să energizeze dificilul efort îndreptat în direcţia schimbării
clientului.
În psihoterapia existenţialistă, relaţia terapeutică se bazează în primul
rând pe respect. Această caracteristică implică încrederea terapeutului în
potenţialul clientului de a face faţă „în mod autentic” propriilor sale
tulburări şi de a descoperi moduri alternative de a fi. Terapeutul îl ajută pe
client să înţeleagă cum acesta, în anumite circumstanţe, şi-a „limitat”
propria existenţă. Mai mult, clientul devine responsabil pentru asumarea
unui asemenea tip de existenţă.

Gestalt-terapia
Gestalt-terapia promovată de Fritz Perls este o abordare existenţialistă
bazată pe premisa că „oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă

1
şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea
maturităţii”. Fără conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare
pentru schimbarea personalităţii. Fiind în legătură cu experienţa sa
subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă. Devenind
conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o
manieră plină de sens.
După I. Mitrofan (1999), terapeuţii gestaltişti „… caută să declanşeze
în clienţi capacitatea de a deveni observatori conştienţi, în prezent, ai
propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena prezentului şi
reexperimentate, pentru a deveni comprehensibile”. Scopul final este
obţinerea conştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea
dihotomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care stă în
calea completării afacerilor neterminate („unfinished business”).
În viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte
şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate de teamă, durere, vină,
anxietate sunt aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu putem să evoluăm decât
dacă vom putea să ne încheim afacerile noastre mai vechi.
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său,
conştientizarea de moment, mesajele corpului, energia, evitarea şi blocajele
în conştientizare. Clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile
deplin, să fie atenţi la mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate
de mesajele corpului. O mare parte din gândirea noastră este o modalitate
de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe
experienţa lui „aici şi acum”. Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările
unui client spun o întreagă istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele
cuvintelor” (Perls, 2008).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe diferite aspecte
de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care înlocuieşte personalizarea;
ambiguitatea lui „poate”, „un fel de”, „posibil”, „probabil”, „se pare că”,
„bănuiesc” sunt înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie”, „este
necesar să” reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi
sunt înlocuite cu „eu vreau să”, „eu doresc să”, „eu aleg să”. În acest mod,
clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alegerilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client.
Se consideră că din interacţiunea terapeutică, clientul învaţă despre el

1
însuşi şi va fi capabil să se schimbe. „A veni în întâmpinare” şi „a intra în
rezonanţă” cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea terapeutului
gestaltist. În acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt
importante, cât atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în
relaţie cu clientul său.

Congruenţa în relaţia psihoterapeutică

Conceptul de congruenţă ne oferă o viziune integratoare cu privire la
caracteristicile relaţiei terapeutice.
C. Rogers (1968) înţelege prin congruenţă „acordul dintre experienţă,
conştiinţă şi comunicare”. Cu alte cuvinte, congruenţa constă în potrivirea
dintre trăirea internă şi expresia externă. Cu cât individul este mai puţin
anxios, cu atât îl va putea înţelege mai bine pe celălalt şi va fi mai capabil
să obţină o mai profundă înţelegere de sine. Cu cât se va înţelege mai bine,
cu atât va atinge un nivel mai înalt de congruenţă. Psihoterapeutul trebuie
să trăiască cu adevărat sentimentele pe care le manifestă faţă de client.
Relaţia terapeutică dintre cei doi se compromite dacă psihoterapeutul se
comportă ca şi cum ar simţi sentimente călduroase faţă de client, ca şi cum
s-ar abţine să-l judece, ca şi cum ar accepta partenerul său de relaţie aşa
cum este. La nivel subconştient, clientul percepe diferenţa psihologică
dintre exprimarea sentimentelor autentice ale terapeutului şi imitarea,
respectiv artificialitatea lor.
În relaţia psihoterapeutică, terapeutul trebuie să fie sigur că este
deschis faţă de propria trăire a experienţei, adică trebuie să fie prezent într-
un mod congruent. „Un terapeut va încerca, desigur, să dezvolte acest
proces în principal în afara şedinţelor, prin terapie personală sau
supervizare, însă aspectul referitor la atenţia acordată propriei experienţe
rămâne fundamentală” (G. Vanaerschot, 2011).
Plecând de la conceptul de congruenţă, C. Rogers (1968) prezintă
următorul model de comunicare în terapie:
1. Comunicarea terapeutului în relaţia cu clientul său este marcată de
gradul de congruenţă care se manifestă la terapeut.
2. Cu cât congruenţa terapeutului se dovedeşte a fi mai mare, cu atât
este mai posibil ca mesajele acestuia să fie mai lipsite de semnificaţii
obscure şi ambigue, aşadar, să fie mai bine înţelese de client.

1
 3. Cu cât comunicarea terapeutului este mai clară, cu atât partenerul
său de relaţie îi va răspunde cu mai multă claritate. Chiar dacă clientul nu
este întru totul congruent în experienţa sa cu tema abordată, totuşi,
răspunsul său va fi mult mai clar decât dacă ar fi primit din partea
terapeutului mesaje ambigue.
4. Cu cât terapeutul va fi mai congruent şi va exprima într-o manieră
mai autentică ceea ce simte în legătură cu subiectul în discuţie, cu atât el va
fi mai dispus şi mai liber să-l asculte pe clientul său. Prin urmare, cu cât va
fi mai puţin defensiv, cu atât va putea să asculte într-o manieră mai
adecvată ceea ce îi comunică partenerul său de relaţie.
5. La acest stadiu, clientul se simte înţeles empatic. El simte că, în
măsura în care se exprimă mai bine pe el însuşi (într-o manieră defensivă
sau cu congruenţă), terapeutul va înţelege mai bine modul său de a percepe
tema dezbătută. Cu alte cuvinte, terapeutul va putea sa vadă lumea prin
proprii ochi ai clientului.
6. Pentru client, faptul de a se simţi înţeles înseamnă că terapeutul
său manifestă o consideraţie pozitivă faţă de el.
7. În măsura în care clientul,
a) îl percepe pe psihoterapeutul său ca fiind congruent şi integrat în
această relaţie,
b) simte că terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă faţă de el,
c) simte că terapeutul îl înţelege empatic,
se stabilesc condiţiile unei relaţii terapeutice.
8. În măsura în care clientul experimentează această relaţie
terapeutică cu elementele ei caracteristice (a, b, c), comunicarea sa se va
elibera de tot mai multe obstacole. Treptat, mecanismele defensive vor
diminua, iar clientul va tinde să comunice cu o tot mai mare congruenţă.
9. Comunicând mai liber, intervenind tot mai puţine distorsionări
defensive, clientul va fi acum mai capabil să asculte cu o mai mare atenţie
ceea ce îi comunică terapeutul (repetarea punctului 4, din punctul de
vedere al clientului).
10. În măsura în care clientul este mai capabil să asculte,
terapeutul simte că este înţeles empatic (repetarea punctului 5), simte că
partenerul său de relaţie manifestă o consideraţie pozitivă faţă de el

1
(repetarea punctului 6) şi apreciază relaţia ca fiind de natură terapeutică
(repetarea punctului 7).
11. Această situaţie semnifică faptul că procesele terapiei şi efectele
sale se produc, într-o anumită măsură, la ambii protagonişti ai relaţiei. Prin
urmare, ambii parteneri devin, într-un anumit sens, „terapeuţi” (unul
pentru celălalt).
12. În acest lanţ de evenimente pot să intervină unele elemente
limitative menite să ameninţe procesul descris. Dacă un client introduce în
răspunsul său la punctul 3 elemente noi care ies din domeniul de
congruenţă al terapeutului şi ating un domeniu în care acesta este
noncongruent, atunci terapeutul va fi tot mai puţin capabil să-l asculte pe
clientul său, îi va trimite mesaje ambigue şi se vor manifesta tot mai multe
distorsionări defensive venite din partea clientului. În această situaţie, toate
procesele descrise anterior se vor derula invers.

Din punctul de vedere al psihoterapiei rogersiene, relaţia terapeutică nu

numai că uneşte două persoane, dar le şi transformă. Deşi relaţia este o
creaţie a celor doi, aceştia vor fi întrucâtva transformaţi de procesul de
relaţionare. Transformarea clientului se referă la dispariţia simptomelor
şi/sau schimbarea structurală a personalităţii acestuia. În acelaşi timp,
psihoterapeutul va fi şi el supus unor transformări. În încercarea de a afla
cât mai multe despre clientul său, modul în care terapeutul se priveşte pe el
însuşi poate fi modificat de-a lungul interacţiunilor cu partenerul său de
relaţie, dobândind, în acest mod, o mai profundă înţelegere de sine. Mai
mult, cu fiecare nou client va spori şi mai mult gradul de maturitate
emoţională a terapeutului. Acesta participă la procesul de schimbare a
clientului, fără a fi tentat să modeleze respectiva schimbare după propria sa
imagine. Terapeutul nu joacă rolul unui ghid, judecător sau model în
relaţie, ci serveşte drept rezonator şi amplificator la eforturile de redresare
ale clientului.

5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională

De la sfârşitul anilor ’80, J.D. Safran, J.C. Muran şi M. Rothman au

cercetat relaţia terapeutică, axându-se îndeosebi pe derularea negocierilor

1
dintre terapeut şi pacient pe toată durata desfăşurării psihoterapiei. În acest
sens, au fost identificate şi clasificate diverse tipuri de dezacorduri apărute
în diada terapeutică şi s-a conturat un proces în vederea depăşirii acestora
într-un cadru de tratament relaţional.
E. Bordin (1979) avansează o concepţie panteoretică asupra alianţei
terapeutice. Din această perspectivă, alianţa terapeutică este ancorată într-
un aici şi acum conştient (I. Dafinoiu, J.L. Vargha, 2005). O bună alianţă
terapeutică este o condiţie prealabilă pentru schimbare în orice formă de
psihoterapie. Alianţa este alcătuită din trei componente interdependente:
sarcini (activităţi specifice în care pacientul trebuie să se implice pentru a
putea beneficia de tratament); obiective generale spre care se îndreaptă
tratamentul; legături (calitatea afectivă a relaţiei terapeut-pacient). Cele
trei dimensiuni ale alianţei se influenţează una pe cealaltă într-o manieră
activă. Calitatea relaţiei influenţează măsura în care pacientul şi terapeutul
sunt capabili să negocieze sarcinile şi obiectivele terapeutice, iar abilitatea
de a negocia sarcinile şi obiectivele terapeutice mediază calitatea relaţiei.
Ulterior, Gaston (1990) a adăugat o a patra dimensiune, cea a înţelegerii şi
implicării empatice a terapeutului.
Din punctul de vedere la psihoterapiei relaţionale, alianţa terapeutică
este considerată ingredientul cheie al schimbării terapeutice. Fireşte, ca
toate celelalte relaţii, alianţa terapeutică necesită efort şi este una
complicată. Atât terapeutul, cât şi pacientul se îmbarcă în tratament, luând
după ei propriile lor aşteptări de la celălalt şi propriile lor credinţe
emoţionale şi cognitive. Aceste scheme interacţionează pe măsură ce
fiecare membru al diadei terapeutice contribuie cu propriul self relaţional
la alianţa terapeutică. Rezultă astfel un proces intersubiectiv de negociere
Vorbind despre procesul de negociere în relaţia terapeutică, este
important să înţelegem ce aduce fiecare participant la negociere. Persoana
este un „fenomen relaţional” (Muran, 2001; Safran, 1998). Pe baza
interacţiunilor cu ceilalţi, cu persoane semnificative care contribuie la
dezvoltarea primului plan de relaţionare, fiecare îşi dezvoltă propria
schemă relaţională. Aceste scheme furnizează aşteptări cognitive şi
afective, proceduri şi strategii în negocierea relaţiilor. Schemele relaţionale
conturează percepţiile noastre cu privire la mediul exterior, fapt ce conduce
la gânduri şi comportamente ce vor influeunţa la rândul lor mediul, într-o

1
manieră menită să confirme schema respectivă. De exemplu, dacă o femeie
se teme că ceilalţi o vor considera indezirabilă/neatrăgătoare şi
interacţionează cu precauţie şi într-o manieră autodepreciativă, este posibil
ca ceilalţi să păstreze distanţa faţă de ea, tocmai din acest motiv. Această
eroare cognitivă întăreşte ideea şi schema ei relaţională că este
neatrăgătoare, în locul ideii că cel mai probabil, tocmai anxietatea şi
comportamentul ei distant sunt motivele pentru care ceilalţi o consideră
neatrăgătoare. Aceste scheme conduc la formarea unor modele de
interacţiune redundante menite să limiteze posibilitatea unei noi experienţe
interpersonale.
Alianţa terapeutică este esenţială în cazul facilitării modificării
schemelor relaţionale. Ea poate fi utilizată pentru a introduce un alt tip de
relaţie - una care să infirme vechile credinţe ale pacientului. Pentru a
realiza acest lucru, este necesar ca iniţial să facem posibilă identificarea
schemelor relaţionale adaptative şi dezadaptative. De-a lungul timpului,
aceste scheme dezadaptative au fost întărite, iar acum sunt folosite în mod
reflex, inconştient.
Dezacordurile în alianţa terapeutică sunt inevitabile şi orice intervenţie
poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra calităţii relaţiei
terapeutice, în funcţie de înţelesul particular conferit de pacient. În sens
invers, orice intervenţie depinde într-o măsură mai mare sau mai mică de
relaţia preexistentă dintre terapeut şi pacient. Aceste dezacorduri se referă
la „schimbările negative în calitatea alianţei existente sau la dificultăţile
în stabilirea alianţei” (Samstag, Muran şi Safran, 2004). Dezacordurile în
alianţa terapeutică sunt reciproc influenţate pe măsura ce pacientul şi
terapeutul „pun pe masă” propriile lor stiluri de relaţionare, conturate şi
formate prin prisma experienţelor anterioare. Cercetările subliniază faptul
că identificarea şi lucrul asupra acestor dezacorduri joacă un rol important
în explorarea şi, în cele din urmă, în restructurarea schemelor
dezadaptative de relaţionare ale pacientului (Safran, Muran şi Rothman,
2006).
În dezacordurile de tip retragere, pacientul se retrage sau se detaşează
parţial de terapeut, de propriile sale emoţii sau de unele aspecte ale
procesului terapeutic. Dezacordurile de tip retragere se pot manifesta în
forme diferite. În unele cazuri, este evident faptul că pacientul are

1
dificultăţi în a-şi exprima îngrijorările sau nevoile legate de relaţia
terapeutică. De exemplu, pacientul îşi poate exprima îngrijorarea într-un
mod abil, indirect sau cu o oarecare reţinere. Nu este un lucru neobişnuit ca
terapeuţii şi pacienţii să formeze o pseudoalianţă. În astfel de cazuri,
progresul terapeutic poate avea loc doar până la un anumit nivel.
Dezacordurile de tip confruntare sunt adeseori mai puţin subtile, deoarece
pacientul îşi exprimă în mod direct supărarea, resentimentele sau
nemulţumirea faţă de terapeut sau faţă de unele aspecte ale terapiei.
Pot fi identificaţi markeri specifici care indică începutul unui dezacord.
Exemple de astfel de markeri pentru dezacordurile de tip retragere sunt:
momente în care pacientul este în faza de negare, discuţii aleatorii despre
alţi oameni sau evenimente, schimbarea discuţiei sau povestirea prea
detaliată. Markerii pentru dezacordul de tip confruntare pot include
multiple plângeri la adresa terapeutului: punerea la îndoială a
competenţelor terapeutului, plângeri în legătură cu întregul cadru
terapeutic (timp, durată, frecvenţă), plângeri legate de lipsa progresului
terapeutic sau în legătură cu stilul personal al terapeutului. Identificarea
acestor markeri este un prim pas important în procesul de soluţionare a
dezacordurilor.
În funcţie de strategiile de coping şi de stiul lor interpersonal, pacientul
prezintă cu predominanţă un anumit tip de dezacord terapeutic. Cu toate
acestea, pe măsură ce planul terapeutic se derulează, ambele tipuri de
dezacorduri pot ieşi la suprafaţă în cazul aceluiaşi pacient. De asemenea,
un impas terapeutic specific poate implica atât trăsături de tip retragere, cât
şi trăsături de tip confruntare.
În psihoterapia relaţională se promovează utilizarea metacomunicării,
terapeutul demonstrând şi încurajând starea de mindfulness. Această stare
se referă la o conştientizare centrată pe prezent, nonevaluativă, în care
fiecare senzaţie, gând sau sentiment apărut în câmpul atenţiei, va fi
recunoscut şi acceptat. Împrumutată din filosofia budistă, starea de
mindfulness ne va permite să descifrăm complexitatea matricei relaţionale.
Centrarea pe procesul aici-şi-acum îi oferă pacientului un feedback în
legătură cu relaţia stabilită cu terapeutul său.
Un prim principiu al metacomunicării este acela că ea ar trebui să se
bazeze pe intuiţiile şi sentimentele care vin din partea terapeutului la un

1
moment dat. Practicienii trebuie să fie conştienţi de faptul că situaţia
terapeutică este în mod constant în schimbare. Ceea ce a fost adevarat în
timpul unei şedinţe, poate să nu mai fie adevărat în timpul sedinţei
următoare şi ceea ce a fost adevărat la începutul întâlnirii, să nu mai fie
adevărat mai târziu în aceeeaşi şedinţă. Centrarea se face pe aici şi acum în
relaţia terapeutică şi pe momentul actual şi nu pe evenimentele care au
avut loc în trecut (chiar dacă este vorba despre o şedinţă anterioară sau
despre un moment diferit în aceeaşi şedinţă). Este important să nu facem
interpretări în salturi cu privire la alte relaţii, ci este necesară centrarea
doar pe relaţia prezentă - cea terapeutică.
Aşadar, terapeutul îl va determina pe pacient să-şi concentreze atenţia
asupra unor diferite stări de conştiinţă („La ce te gândeşti când spui asta?”
sau „Ce simţi acum?”) în diverse momente ale procesului relaţional. De
asemenea, sunt preţuite dezvăluirile experienţelor personale ale
terapeutului, cum ar fi „Simt că te îndepărtezi de mine acum şi nu ştiu
sigur cu ce aş putea să te ajut”. Aceste dezvăluiri îl vor ajuta pe pacient să-
şi centreze atenţia în direcţia tiparelor relaţionale dintre el şi terapeut. Ele
fac trecerea de la o formă implicită de conştientizare a lor, la una explicită,
încurajând o analiză mai profundă. Iniţierea acestei analize mai profunde,
împreună cu colaborarea terapeut-pacient în timpul momentelor de
dezacord sau impas terapeutic, pot servi la întărirea legăturii dintre cei doi
şi, nu în ultimul rând, la infirmarea vechilor scheme relaţionale ale
pacientului. De-a lungul terapiei, vor fi puse la grea încercare aceste
scheme relaţionale vechi şi vor fi susţinute altele noi, mai sănătoase şi mai
eficiente.
Un alt principiu este acela că metacomunicarea trebuie să se centreze
pe concret şi specific, nu pe idei generale. Este promovată conştientizarea
experienţială, în detrimentul speculaţiilor intelectuale sau abstractizărilor.
Acest tip de concreteţe şi specificitate ajută pacienţii să devină observatori
ai propriului lor comportament, încurajând astfel conştientizarea propriilor
lor scheme relaţionale dezadaptative şi stimulând schimbarea.
Adeseori, suntem tentaţi să întrerupem procesul de soluţionare a unui
dezacord, dacă metacomunicarea iniţială nu este bine primită de pacient.
Cu alte cuvinte, apare temerea că alianţa terapeutică este în pericol. Este
important pentru terapeut să depăşească rezistenţa la metacomunicare şi să

1
recunoască faptul că metacomunicarea este doar un pas în procesul de
soluţionare a dezacordului, nicidecum o ultimă intervenţie.
Clinicianul va trebui să monitorizeze în permanenţă calitatea
responsivităţii pacientului la intervenţiile utilizate în procesul terapeutic.
Autorii psihoterapiei relaţionale (Safran, Muran şi Rothman, 2006) vorbesc
despre o intuiţie fină şi subtilă a terapeutului cu privire la calitatea acestei
responsivităţi. Dacă o intervenţie eşuează în tentativa de explorare mai
profundă sau chiar inhibă, devine imperios necesar să explorăm modul în
care pacientul experimentează acest lucru. În timp, acest tip de explorare
va putea ajuta la clarificarea modului caracteristic al pacientului de a
construi relaţii interpersonale şi poate conduce treptat la evidenţierea
schemelor sale relaţionale deficitare. De asemenea, poate conduce la
rafinarea abilităţilor terapeutului de a înţelege propria sa contribuţie în
interacţiunea cu pacientul său.
Prin evidenţierea dezacordurilor terapeutice şi prin angajarea unui
dialog în legătură cu câmpul său relaţional, terapia va stimula procesul de
autodescoperire şi autodefinire al pacientului. Prin experienţe repetate,
pacienţii devin tot mai conştienţi când, în ce mod şi, probabil, de ce
utilizează mecanismul retragerii sau al confruntării în relaţiile cu ceilalţi
(H. Harper, 1989). Prin conştientizare activă, ei învaţă să negocieze între
nevoia de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii, renunţând treptat la
mecanismele lor defensive apărute în urma unor nevoi pe care le
dezaprobă.
Din punctul de vedere al psihoterapiei relaţionale, nevoia de
autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii sunt nevoi fundamentale umane.
Prin nevoia de autodefinire înţelegem nevoia a fi independent, inclusiv de
a-ţi exersa autoeficienţa, în timp ce nevoia de a stabili relaţii are mai multe
de-a face cu satisfacerea nevoii de securitate şi de afiliere. Aceste nevoi
sunt opuse din punct de vedere dialectic, iar oamenii fac eforturi continue
în dorinţa de a le satisface pe amândouă. Cele două nevoi fundamentale şi
conflictuale ar trebui integrate în înţelegerea interacţiunilor terapeutice. În
fapt, această tensiune dialectică stă la baza dezacordurilor interpersonale.
În dezacordurile de tip retragere, prin angajarea unor comportamente
compliante sau prin evitarea interacţiunilor dificile, pacienţii tind către
nevoia de a stabili relaţii, prin sacrificarea nevoii lor de autodefinire şi

1
independenţă. În dezacordurile de tip confruntare, pacienţii favorizează
nevoia lor de autodefinire, prin formularea explicită a propriilor lor nevoi,
într-un mod în care încearcă să împiedice nevoia lor firească de relaţionare.
În continuare, vom prezenta un caz menit să ilustreze procesul de
soluţionare a dezacordurilor în alianţa terapeutică. Şedinţa a debutat cu un
dezacord de tip retragere (caz preluat şi adaptat după Safran, Muran şi
Rothman, 2006).
Liza este o femeie de 32 de ani care a solicitat psihoterapie datorită
lipsei de direcţie în viaţă şi a dificultăţilor de menţinere a unei relaţii pe
termen lung. La începutul celei de-a cincea şedinţe, pacienta anunţă că
modificarea programului de la serviciu va face dificilă continuarea terapiei.
Aflată în etapa de tip retragere, Liza este cumva ambiguă în legătura cu
intenţiile sale legate de a mai rămâne sau nu în terapie. De aceea, caută
îndrumare din partea terapeutului său, într-o manieră neproductivă şi
insistentă. Terapeutul răspunde ezitării Lizei într-un mod uşor iritat. Atunci
când Liza îl întreabă dacă îi poate sugera nume ale altor terapeuţi care ar
putea să se plieze mai bine pe noul ei program de la serviciu, el răspunde:
„Aş avea unul sau două nume”. În fragmentul următor, terapeutul
abordează dezacordul apărut în alianţa terapeutică:
Terapeutul: Sunt curios şi puţin surprins. Atunci când am început
terapia, erai conştientă de faptul că vei începe un job nou.
Liza: Da, dar nu ştiam exact care va fi programul meu.
Terapeutul: S-a mai întâmplat ceva cu tine în ultimul timp?
Liza: Nu, asta e tot. Ce ai face dacă ai fi în situaţia mea?
Terapeutul: Ca să fiu sincer, nu ştiu.
Liza: Ei bine, eu fac doar ceea ce este corect…, în orice caz, corect
pentru mine.
Terapeutul: Mă întreb, oare ce se întâmplă acum în interiorul tău.
Liza: Nu ştiu la ce te referi.
Terapeutul: Trăiesc un sentiment ca şi cum te-ai abţine de la a-mi
spune ceva. Seamănă cu ceea ce trăieşti tu acum?
Liza: Cred că da, puţin.
Terapeutul: Îmi poţi spune mai multe?
Liza: Ei bine, nu sunt sigură că îmi oferi ceea ce am eu nevoie. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi în şedinţa anterioară.

1
 Comentariu: Deşi terapeutul a avut o discuţie cu Liza în care cererea ei
a fost întâmpinată cu oarecare iritabilitate, el este acum capabil să utilizeze
metacomunicarea, având ca punct de plecare faptul că Liza este reţinută în
a face declaraţii. Acest demers facilitează aprofundarea, iar Liza va putea
să furnizeze informaţii noi despre sentimentul de insatisfacţie avut în
legătură cu şedinţa anterioară. Ea recunoaşte că are anumite frustrări în
legătură cu modul în care se desfăşoară terapia. Pe măsura aprofundării
experienţei aici-şi-acum, Liza mărturiseşte că se simte „puţin frustrată…
dar, poate că cer eu prea mult”. Prin această afirmaţie, Liza deschide calea
unei conştientizări emoţionale mai adânci. Totuşi, atunci când a fost rugată
de terapeut să-şi exploreze mai adânc starea de frustrare, Liza se retrage în
evitare:
Terapeutul: Ai vrea să explorezi mai în profunzime propria ta stare de
nemulţumire?
Liza: Nu ştiu.
Terapeutul: Ai idee de ce ai asemenea reţineri?
Liza: N-aş vrea să spun ceva care să fie interpretat greşit.
Terapeutul: Ce s-ar putea întâmpla dacă aş înţelege greşit ceea ce
spui?
Liza: Nu ştiu… ai putea să o iei personal.
Terapeutul: Şi ce s-ar întâmpla dacă aşa ar sta lucrurile?
Liza: Te-ai putea simţi jignit (urmează o pauză lungă, iar pacienta
devine uşor tristă).
Terapeutul: Poţi să-mi spui prin ce treci chiar acum, în acest moment?
În acest moment, Liza şi-a sacrificat propria libertate de exprimare,
fiindu-i teamă că, dacă ar spune ce ar gândi, acest lucru ar putea să
rănească şi să distrugă relaţia terapeutică. Cu alte cuvinte, s-a angajat într-o
luptă între nevoia de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii. Acum, Liza
şi terapeutul vor intra în etapa autoafirmării.
Liza: …poate sunt puţin supărată.
Terapeutul: Mai poţi să-ţi exprimi şi alte sentimente?
Liza: De ce trebuie să-mi fac griji pentru sentimentele tale? Nu văd
niciun progres. Vreau să aflu ce pot să fac pentru a mă simţi mai bine. E
ca şi cum aş vrea să-mi spui ce mă împiedică să devin o persoană mai

1
fericită. De ce intru mereu în asemenea situaţii neplăcute? Cred că vreau
să-mi spui tu cum să procedez.
Terapeutul: Bine. Să văd dacă am înţeles ce mi-ai spus.
Liza: Ok.
Terapeutul: Îmi poţi spune dacă am înţeles corect sau nu. Îmi spui
„Vreau să ştiu ce se întâmplă… ce mă împiedică să fac ceea ce vreau să
fac, ce mă împiedică să fiu mai fericită şi mai mulţumită”.
Liza: Da.
Terapeutul: Şi ceva de genul „Vreau să-mi spui tu sau să-mi arăţi tu
calea cea bună… ”. Îmi poţi spune mai multe?
Liza: În mare, vreau să aud ce ai de zis. Ţi-am oferit toate datele şi
cred că acum ştii cum văd eu lucrurile. Vreau să-mi spui ce crezi (în acest
moment, Liza face un gest empatic cu mâna).
Terapeutul (imită gestul cu mâna al Lizei): Atunci când faci acest gest,
ce emoţii şi sentimente îţi apar?
Liza: Nu ştiu. E ca şi cum… e spectacolul tău sau ceva asemănător.
Mingea este în terenul tău.
Terapeutul: Bine... „Mingea este în terenul tău!” Se pare că eu tot
continui să pun mingea în terenul tău, decât să-mi asum responsabilitatea
de a te ajuta.
Liza: Da… cred că asta este!
Pe toată durata explorării, Liza şi-a arătat din ce în ce mai mult
frustrarea în legătură cu ajutorul primit în terapie. Comunicarea ei implicită
devine în final explicită, spunând: „Ajută-mă!” şi „Spune-mi ce să fac!”.
Liza caută direcţii concrete de îndrumare, iar terapeutul îşi joacă mai
departe rolul, pe măsură ce plasează responsabilitatea pe umerii ei („Voi
continua să pun mingea la tine în teren!”). Treptat, începe să se evidenţieze
nevoia Lizei de a fi protejată. Pe măsură ce terapia avansează, devine tot
mai clar faptul că pacienta a evitat această dorinţă tocmai datorită fricii ei
de a nu fi abandonată. Din punctul ei de vedere, dacă şi-ar exprima dorinţa
de protecţie, probabil că va fi dezamăgită de ceilalţi. Această stare de fapt
se traduce printr-o perpetuă oscilare a Lizei între complianţă cu
resentimente şi cereri indirecte de protecţie.
Acest caz subliniază numeroase aspecte specifice psihoterapiei
relaţionale. Preocuparea constantă asupra a ceea ce se întâmplă chiar acum

1
în cabinet cu privire la rezistenţa de suprafaţă a pacientei (de a se angaja
într-un program terapeutic prestabilit), a facilitat identificarea matricei
relaţionale responsabile de apariţia dezacordului în alianţa terapeutică.
Eforturile constante de metacomunicare au fost esenţiale în grăbirea
soluţionării dezacordului de tip retragere. În final, pacienta a devenit mult
mai activă în terapie şi mai interesată să descopere componentele afective
şi cognitive care îi influenţează propriul comportament relaţional.

1
 IV. COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. Conceptualizări ale empatiei

Premise terminologice
Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor Lipps
(1906) care introduce termenul de Einfűhlung (empatie) în psihologie.
Psihologul român V. Pavelcu (1965) afirmă că există o mare bogăţie de
termeni în limba noastră care să desemneze traducerea termenului german
de Einfűhlung, dintre care menţionăm: intuiţie proiectivă, fuziune afectivă,
proiecţie afectivă, intuiţie afectivă, simpatie simbolică, intuiţie
simpatetică, întrepătrundere afectivă, introiecţiune, intropatie, simpatie,
transpunere, identificare, transfer (C. Rădulescu-Motru), însimţire (P.
Antonescu), proiecţie simpatetică (T. Vianu) şi empatie (P. Andrei). În
final, a fost acceptat termenul de empatie care a căpătat precizările de
rigoare, în vederea evitării confuziilor cu alte fenomene psihice aflate în
proximitate (proiecţie, simpatie, identificare).

În tabelul de mai jos, vom reda sintetic următoarele precizări

terminologice cu privire la fenomenul empatic (S. Mar cus, 1997):
EMPATIE

„Eul” se simte „celălalt” - „transpunere psihologică” a

pentru a-i retrăi stările,
gândurile, acţiunile, fără
pierderea identităţii
proprii.
eului în psihologia celuilalt;
- empatia devine o cale
empirică de cunoaştere a
celuilalt (în empatie ne
substituim pe noi altora);
- „transpunerea psihologică”
pe care o presupune empatia
elimină posibilitatea
înţelegerii unei contopiri cu
celălalt (ca în cazul
identificării).

1
 IDENTIFICARE
„Eul” se topeşte în - reprezintă un model de
celălalt, devine celălalt, alienare empatică;
pierzându-şi propria - dacă empatia simbolizează
identitate. mai mult acţiunea în privinţa
transpunerii psihologice,
identificarea simbolizează mai
degrabă starea ca atare.
SIMPATIE

„Eul” se simte alături de - în simpatie, îi substituim pe

„celălalt” căruia îi acordă
sprijin moral sau factic.
PROIECŢIE
alţii nouă;
- dacă empatia devine o cale
de cunoaştere, simpatia
devine o cale de relaţie.

„Eul” impune propriile - cale de exacerbare a

stări celuilalt, absolutizând propriului eu în relaţia sa cu
propria identitate de sine şi lumea.
reprezentând, într-un
anumit sens, opusul
empatiei.

Definiţii ale empatiei

O mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferite de literatura de
specialitate cu privire la empatie, incluzând: preluarea rolului celuilalt
(Mead, 1934); ascultarea cu cea de-a treia ureche (Reik, 1948);
introspecţie prin procură (Kohut, 1959), cunoaştere emoţională
(Greenson, 1960); intrare imaginativă în viaţa interioară a celuilalt
(Kadushin, 1972); efortul de a vedea şi de a experimenta lucrurile din
perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979); intrarea în
interiorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt (Compton şi Gallaway,
1999); preluarea perspectivei celuilalt (Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994).
În prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamă o punere de
acord a punctelor de vedere, relativ diversificate, care se întind pe o
perioadă de aproape un secol, începând cu lucările lui T. Lipps, E.
Titchener, M. Scheller şi până la cercetările actuale, în care empatia este
privită ca o dimensiune a inteligenţei emoţionale (D. Goleman, 2001). La
baza diverselor definiţii acordate conceptului de empatie se manifestă în

1
mod vădit nevoia autorilor de a-şi plasa propriile teorii cu privire la
declanşarea conduitei empatice.
C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în
domeniul psihoterapiei, consideră că „a fi empatic înseamnă a percepe cu
acurateţe cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale
emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ‚ca şi cum’ ai fi cealaltă personă,
dar fără a pierde condiţia de ‚ca şi cum’”. Perceperea acestui cadru intern
de referinţă al altuia presupune un amplu proces cognitiv, emoţional,
motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.
Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică:
Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât mai mult
modificarea personalităţii clientului va avea şanse să se producă;
Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă
de client, cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în
totalitate, are sentimente pozitive faţă de client, pe care le exteriorizează
fără rezerve, nu emite judecăţi de valoare;
Dacă terapeutul „ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate
de client în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă „din interior”, aşa cum îi
apar clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci
condiţia va fi îndeplinită.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că „empatia este
mecanismul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate
direcţiile, cu privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966)
defineşte empatia ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o
fantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-ar contopi pe sine cu o altă
persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească sentimentele şi
atitudinile altuia.
Mai recent, M.H. Davis (1983) consideră că empatia este o combinaţie
între asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei
de substituire emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic
oferă o interpretare multidimensională a fenomenului empatic, prin
combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.

Empatia – trăsătură înnăscută sau dobândită?

1
 În mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsătură înnăscută sau
poate fi dobândită pe parcursul vieţii. În opinia reputatului cercetător S.
Marcus (1997), „în cadrul empatiei sunt implicate o serie de predispoziţii
care se constituie ca un fundament necesar, cu program ereditar peste care
se clădeşte viitorul comportament empatic”. Acesta se organizează pe
măsura dobândirii unei experienţe, în practica socială, ca şi pe măsura
instituirii unui antrenament dirijat. Argumentele aduse în favoarea ambelor
alternative (ca trăsătură înnăscută sau dobândită) sunt următoarele:
 Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recent dezvoltate a
creierului uman, respectiv a lobului frontal anterior. După o lobotomie
anterior frontală, pacientul va pierde, în afară de unele competenţe proprii
gândirii abstracte, abilitatea de a empatiza cu alţii (Clark, 1980);
 Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestările conduitei
empatice (indicatori de tip electrodermografic, electromiografic,
electrooculografic, vasoconstrictiv sau vasodilatator) pledează în favoarea
invocării unei structuri bazale a fenomenului empatic;
 Unele premise psihologice conduc la ideea recunoaşterii unor
predispoziţii proprii conduitei empatice. Avem în vedere precocitatea
empatică a copiilor în atribuirea şi jucarea de roluri (jocurile copiilor „de-a
grădiniţa” sau „de-a doctorul”, stabilirea unor relaţii autentice de
comunicare cu păpuşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969),
empatia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată, ci este un
fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prin socializare şi evoluţie este
organizarea fenomenului empatic;
 Dintr-o viziune predominant formativă, empatia ne apare ca un
fenomen perfectibil care poate fi supus unor antrenamente dirijate (K.
Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi L. M. Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L.
Haynes şi A. Avery, 1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979).
În psihologia românească se acordă o atenţie deosebită valenţelor
aptitudinale ale fenomenului empatic. Cercetările au drept obiectiv
surprinderea unui nivel supramediu de manifestare empatică, fără de care
nu apare posibilă realizarea performanţelor în anumite profesii. A fost
subliniat rolul empatiei în creaţia scenică, în creaţia literară, în activitatea
didactică şi cea psihoterapeutică. Contribuţii valoroase a adus Gh. Neacşu
în lucrarea „Transpunere şi expresivitate scenică” (1971) în care este

1
analizată conduita empatică prin creaţia scenică, punându-se în evidenţă
specificitatea transpunerii actoriceşti.
În vederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi pentru a deveni
mai empatici, D. S. Săucan (1999, cit. din Adler şi Towne, 1993) prezintă
tehnica „pernei” („pillow”). Astfel, în abordarea unei probleme, autorii
propun să adoptăm următoarele patru perspective diferite:
Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti!”
Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când ne confruntăm cu
o problemă. În general, rămânem fixaţi pe propria noastră poziţie şi avem
tendinţa să nu-l apreciem pe cel care nu este de acord cu noi. Conform lui
P. Watzlawick (2005), „credinţa că punctul nostru de vedere asupra
realităţii este singura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnică
dintre deziluzii”.
Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!”
Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriului punct de vedere şi
la încercarea de a sprijini poziţia partenerului de comunicare. Este vorba
despre o preluare a perspectivei celuilalt, în vederea înţelegerii
comportamentului acestuia.
Poziţia 3: „Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!”
Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şi a slăbiciunii
argumentelor partenerilor de relaţie. Această perspectivă ne ajută să găsim
elementele comune între atitudinea noastră şi a celorlalţi.
Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cum pare a fi!”
Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şi controversele
între cei care comunică şi vor fi valorizate elementele pozitive ale relaţiei.
Abordarea unei probleme din perspectivele descrise (cele patru, plus
„mijlocul pernei”, ca o concluzie) va determina creşterea toleranţei noastre
faţă de poziţia adoptată de o altă persoană.

Empatia ca trăsătură de personalitate

În opinia lui S. Marcus (1997), „empatia reprezintă un mod de
adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o
persoană la alta, putând tinde spre valenţe înalt performanţiale”. Ar fi greu
de presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să evite un
comportament empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de

1
neadaptare socială care frizează patologicul. Faptul că se vorbeşte în sfera
normalului de gradiente empatice şi nu de tipuri neempatice, îl
îndreptăţeşte pe autorul mai sus menţionat să considere empatia drept
trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modelele tipologice ale
empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de personalitate, menţionăm
următoarele aspecte:
 persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa unei atitudini
optimiste, căldură, emoţionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate,
extraversiune, tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament
prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonală, manifestă raţiuni
umaniste pentru alegerea profesiunii medicale;
 persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase,
intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate
pe sine, introverte, nu acordă atenţie sentimentelor altora.

2. Raportul empatiei cu psihoterapia

Filosoful american transcendentalist H. D. Thoreau se întreba prin anii

1854: „Ce miracol mai mare s-ar putea întâmpla, decât a ne uita unii prin
ochii altora preţ de o secundă?”. Mai târziu, în 1976, psihanalista de
origine poloneză A.B. Szalita declara: „Empatia, precum însăşi viaţa, este
o descoperire permanentă, fie ea şi la scară mică.”
În general, se consideră că empatia reprezintă o trăsătură fundamentală
a relaţiilor de ajutor. Teoriile alianţei terapeutice situează empatia „în
centrul relaţiei terapeutice” (W. Meissner, 1996). În activitatea socială,
empatia a fost şi continuă să fie considerată drept un principiu de bază
(Compton şi Gallaway, 1994; Fisher, 1978; Hepworth şi Larson, 1993;
Perlman, 1979; Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994; Turner, 1999). Este însă
surprinzător faptul că majoritatea textelor care vizează practica muncii
sociale se bazează îndeosebi pe lucrări apărute în urmă cu mai multe
decenii, îndeosebi pe lucrările lui Rogers (1957, 1975), Truax şi Carkhuff
(1967). În ultimii ani, Bohart şi Greenberg (1997) şi Clark (2007) au adus
contribuţii semnificative în domeniul raportului empatiei cu psihoterapia.

1
 Psihoterapia centrată pe persoană şi empatia
În terapia centrată pe client şi mai apoi în terapia centrată pe persoană,
C. Rogers a fost primul teoretician care a menţionat explicit semnificaţia
majoră a înţelegerii empatice de-a lungul scrierilor sale. Alături de
congruenţă şi de acceptarea pozitivă necondiţionată, înţelegerea empatică a
fost identificată drept o conduită a terapeutului menită să contribuie la o
modificare semnificativă a clientului în relaţia de tratament. Atunci când
Rogers (1957) a vorbit pentru prima dată despre importanţa condiţiilor
facilitatoare care conduc la schimbare terapeutică, a declanşat o
controversă în ceea ce priveşte validitatea teoriei sale. Această controversă
a continuat ani de-a rândul. Prin încercările sale, Rogers a formulat şi a
expus pe scară largă semnificaţia empatiei, văzută drept un mod de
înţelegere a cadrului intern de referinţă al altei persoane (Teich, 1992).
Explicaţiile sale legate de empatie au încurajat cercetări extinse asupra
efectelor înţelegerii empatice şi a modalităţilor posibile de operaţionalizare
a acestui termen, în scopul tratamentului. Alţi cercetători continuă să îi
dezvolte ideile, iar abordarea centrată pe persoană rămâne o forţă influentă
în teoria şi practica psihoterapiei actuale.

Psihoterapia psihanalitică şi empatia

Berger (1987) menţionează că Freud a făcut referire la empatie de
cincisprezece ori în opera sa şi că o considera a fi esenţială în procesul
terapeutic. Cu toate acestea, nici cazuistica lui Freud, nici alte lucrări ale
sale şi nici logica teoriei freudiene nu sugerează că empatia ar juca un rol
distinct ca metodă de obţinere de informaţii în teoria clasică. Eagle şi
Wolitzky (2011) sunt de acord cu Shapiro (1981) care considera că, „deşi
Freud a menţionat empatia în lucrările sale despre psihologia maselor, el
nu a fost preocupat de aceasta ca instrument principal al analizei.”.
S. Ferenczi a exprimat un rol central al empatiei în lucrările finale ale
vieţii sale (Rachman, 1997). Din perspectiva psihanalitică a psihologiei
sinelui, H. Kohut a formulat diverse teorii în legătură cu rolul empatiei în
procesul de tratament şi în dezvoltarea umană.

Psihologia sinelui şi empatia

1
 H. Kohut a dezvoltat o abordare a psihologiei sinelui în care empatia
funcţionează iniţial ca o metodă de observaţie şi un mod de ascultare
menite să faciliteze înţelegerea de către terapeut a ceea ce îi comunică
pacientul său (Silverstein, 1999). Într-o etapă următoare sau cea de
explicaţie, terapeutul aplică insight-urile pacientului, derivate din
înţelegerea empatică, ca o condiţie necesară în utilizarea interpretărilor.
Empatia este o „introspecţie prin procură”, concept prin care Kohut
înţelegea că numai prin introspecţia din experienţa noastră putem afla cum
ar putea să se simtă o altă persoană aflată într-o situaţie psihologică
similară.
Cu toate că psihologia sinelui accentuează rolul empatiei terapeutului,
această abordare menţine o modalitate clasică de a acţiona terapeutic prin
observaţie şi inferenţă (Bohart şi Greenberg, 1997). Doar în ultimii ani ai
vieţii sale, Kohut (1991) a recunoscut că empatia este terapeutică şi
vindecătoare prin ea însăşi. Kohut a vorbit de asemenea despre funcţia
centrală a empatiei în dezvoltarea emoţională a indivizilor, în primele
stadii ale vieţii şi de-a lungul duratei vieţii lor. Mai mult, autorul considera
că lipsa exprimării înţelegerii empatice din partea unui părinte faţă de
copilul său, ar putea avea implicaţii psihopatologice pe termen lung.

Psihologia individuală şi empatia

În psihologia individuală, A. Adler face numeroase referiri explicite la
empatie. „Empatia apare în momentul în care o fiinţă umană vorbeşte cu
alta. Îţi este imposibil să înţelegi un alt individ dacă în acelaşi timp îţi este
imposibil să te identifici cu el” (Adler, 1927). Ulterior, a dezvoltat propria
sa concepţie cu privire la empatie şi la identificarea noţiunii de sentiment
social. Capacitatea unui individ de a empatiza cu alţii reprezintă un
potenţial înnăscut care trebuie hrănit încă din stadiile primare ale vieţii,
pentru a se dezvolta corespunzător mai târziu (Adler, 1931/1958, Mosak şi
Maniacci, 1999). Adler (1927) afirmă: „Dacă ar fi să căutăm originea
acestei abilităţi de a acţiona şi a simţi ca şi cum am fi altă persoană, am
găsi-o în existenţa unui sentiment social înnăscut”. În legătură cu acest
aspect, sentimentul social este capacitatea de a fi interesat de alţii şi de a
experimenta o senzaţie de înfrăţire cu umanitatea (Ewen, 2003). Alienarea
şi centrarea pe sine sunt opuse conceptului de empatie. Într-un efort de a

1
defini sentimentul social, Adler citează dintr-un autor englez anonim, care
spune: „Să vedem prin ochi străini, să auzim cu urechi străine, să simţim
cu inimile altora” (Ansbacher şi Ansbacher, 1956, cit. din A.J. Clark,
2007).
Un alt construct major din psihologia individuală este stilul de viaţă.
Formându-se încă de la începuturile copilăriei, toate experienţele unei
persoane sunt percepute sau interpretate printr-un stil de viaţă axiomatic,
care este în mare parte un proces inconştient. Ideea de stil de viaţă include
părerile şi credinţele individului despre sine, despre ceilalţi şi despre
evenimente, într-un cadru silogistic (Manaster şi Corsini, 1982). Odată ce
stilul de viaţă al unui individ este format, acesta se mai schimbă doar dacă
persoana respectivă reuşeşte să obţină un insight în legătură cu propria sa
viziune înrădăcinată asupra vieţii. Un terapeut care foloseşte în mod
constant empatia de-a lungul tratamentului, poate înţelege mai bine stilul
de viaţă al pacientului (Sharf, 2004).

Psihoterapia existenţialistă şi empatia

Psihoterapia existenţialistă are trăsături comune cu psihologia
individuală în ceea ce priveşte importanţa pe care o acordă ambele
orientări unicităţii şi valorii individuale, precum şi căutări sensului vieţii
(May, 1939).
În psihoterapia existenţialistă, terapeuţii încearcă să înţeleagă empatic
experienţele fenomenologice sau subiective ale persoanei. Pentru a putea
cuprinde perspectivele personale ale clientului, un terapeut se străduieşte
să empatizeze cu individul, de-a lungul unui proces de înţelegere profundă
(van Kaam, 1969). Cu toate că se concentrează asupra problemelor
imediate ale clientului, terapeutul menţine de asemenea o perspectivă
continuă asupra potenţialităţilor individului. Prin procesul de tratament,
terapeutul încearcă să cunoască şi să afirme esenţa funcţionării actuale a
clientului, în timp ce îşi imaginează ce fel de persoană ar putea deveni. M.
Buber (1958) vedea acest proces ca imaginare a realului, prin confirmarea
sau afirmarea întregii potenţialităţi şi unicităţi a celuilalt. Un aspect
asemănător al condiţiei umane este căutarea sensului sau a scopului în
viaţă. Printr-o căutare subiectivă, terapeutul încearcă să se axeze empatic
pe probleme care întreţin căutarea sensului vieţii (V. Frankl, 1959).

1
 Metoda terapiei existenţialiste accentuează mutualitatea în
interacţiunile dintre client şi terapeut, cu implicaţii în ceea ce priveşte
conceptualizarea şi utilizarea empatiei. În contrast cu credinţa lui Rogers
referitoare la faptul că este necesar să se menţină o concentrare empatică
asupra cadrului de referinţă al clientului, Buber (1957) susţine că un
terapeut ar trebui să-şi menţină identitatea sa separată pentru a putea
înţelege condiţii pe care clientul nu le poate percepe. Printr-un schimb
direct sau prin dialog, un terapeut comunică clientului său perspective care
exprimă ceea ce a fost înţeles din punct de vedere empatic. Cadrelor de
referinţă individuale, atât ale clientului, cât şi ale terapeutului, li se conferă
legitimitate într-o întâlnire existenţială autentică (Van Balan, 1990,
Wolowitz, 2002). Aceasta este o validare care confirmă perspectivele
ambilor parteneri de relaţie terapeutică. Printr-un proces care este ancorat
într-o reală reciprocitate şi schimb de dialog, devine posibilă obţinerea
unui nivel mai profund al empatiei. Acest contact uman trebuie să permită
şi să respecte asemănările şi diferenţele dintre oameni (Havens, 1974,
Schmid, 2001, cit. din A.J. Clark, 2007). Buber afirmă că doar prin
onorarea poziţiilor unice ale fiecărei persoane pe tărâmul relaţiilor
interumane este posibil să se realizeze o responsabilitate comună care să
reducă izolarea şi manipularea indivizilor (Jourard, 1959, May şi Yalom,
2005). În acest scop, Buber (1957) vorbeşte despre relaţia Eu-Tu care
subliniază autenticitatea şi respectul mutual din interacţiunile umane.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală şi empatia

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, relaţia de
colaborare între pacient şi terapeut este o condiţie necesară în vederea
facilitării aplicării unor tehnici specifice. Înţelegerea empatică contribuie la
dezvoltarea relaţiei terapeutice şi ajută la clarificarea structurilor cognitive
ale pacientului de-a lungul tratamentului (Haaga, Rabois şi Brody, 1999,
Keijsers, Schaap şi Hoogduin, 2000). În această privinţă, Watson (2002)
spune: „În abordările comportamentale, empatia este folosită în vederea
identificării condiţiilor de bază şi a accesării reacţiilor afective. Se
stabileşte o comunicare deschisă între terapeut şi pacient pentru a se putea
stabili condiţii suportive în vederea provocării cogniţiilor disfuncţionale
ale pacientului şi pentru a merge până la capăt cu intervenţiile

1
comportamentale”. Într-un studiu realizat pe un grup de pacienţi externaţi
care au beneficiat de psihoterapie cognitiv-comportamentală în vederea
tratării depresiei, Burns şi Nolen-Hoeksema (1992) au evaluat calitatea
relaţiei de tratament. Pacienţii trataţi de terapeuţi cu nivel ridicat de
empatie şi căldură au înregistrat progrese cu mult superioare celor
înregistrate de pacienţi ai căror terapeuţi indicau scoruri scăzute de
empatie. Calitatea colaborării are un impact substanţial asupra ameliorării
depresiei, iar terapia empatică a fost asociată cu efectele benefice ale
relaţiei de tratament (Wampold, 2001, cit. din Clark, 2007).
Ca abordare cognitiv-comportamentală, terapia cognitivă subliniază
importanţa utilizării empatiei acurate şi a atitudinii nonevaluative a
terapeutului, în vederea facilitării colaborării terapeutice şi a înţelegerii
comportamentelor dezadaptative ale pacienţilor (Beck, Rush, Shaw şi
Emery, 1979). Pe de altă parte, Beck atrage atenţia ca terapeutul să nu
acorde o încredere exagerată empatiei. Dacă se întâmplă acest lucru, poate
exista pericolul ca terapeutul să accepte „veridicitatea” credinţelor
negative şi autosabotoare ale pacientului. Pe parcursul desfăşurării
terapiei, terapeutul ar putea începe să creadă că părerile unui pacient
reprezintă percepţii corecte asupra diverselor situaţii de viaţă. Devine
necesar ca specialistul să caute surse alternative de obţinere a informaţiilor
obiective, pentru a aduce un echilibru în raporturile subiective ale
pacientului.
O relaţie empatică întreţine un tip de colaborare care permite aplicarea
eficientă a intervenţiilor cognitiv-comportamentale. În acelaşi timp,
înţelegerea empatică trebuie luată drept o entitate terapeutică separată,
menită să contribuie la progresul tratamentului şi la schimbarea
pacientului. Safran şi Segal (1990) afirmă că empatia adevarată reuşeşte să
facă mai mult decât să asigure o precondiţie pentru intervenţiile cognitive
eficiente. Ea poate deveni una dintre cele mai puternice căi de a provoca
schemele interpersonale disfuncţionale ale pacientului. Din perspectiva
psihoterapiei cognitive, schemele reprezintă structuri cognitive care
constau în presupunerile şi credinţele de bază ale unui individ, credinţe
dezvoltate în primii săi ani de viaţă (Beck şi Weishaar, 2005). Una dintre
ţintele majore ale terapiei cognitive este de a disloca credinţele
disfuncţionale înrădăcinate ale pacientului şi de a dezvolta scheme mai

1
adaptative şi mai eficiente. În cazul în care un pacient refuză să discute
despre posibilitatea unor perspective alternative, este folositor ca terapeutul
să exploreze empatic reacţiile emoţionale ale individului. Pacientul se
poate simţi criticat şi ameninţat şi doar prin validarea empatică a
perspectivelor pacientului, devine posibilă examinarea proceselor de bază
(Safran şi Segal, 1990).
În efortul înţelegerii empatice, e posibil ca terapeutul să tindă să
presupună că schemele disfuncţionale ale pacientului şi gândurile sale
automate sunt statice şi de neschimbat (Beck, 1976). O poziţie mai
eficientă ar fi aceea că punctele de vedere negative ale pacientului ţin doar
de cogniţie şi se pot schimba, prin confirmarea sau negarea lor de-a lungul
procesului terapeutic. Această observaţie necesită ca terapeutul să încerce
menţinerea unei poziţii obiective şi mai puţin implicate emoţional, pentru a
completa atitudinea empatică a terapeutului. Echilibrarea multiplelor cadre
de referinţă permite terapeutului să fie mai puţin critic faţă de
comportamentul dezadaptativ al pacientului său. Ţinând cont de acest
aspect, Safran şi Segal (1990) afirmă că terapeutul se pune în locul
pacientului şi se simte emoţional afectat de ceea ce îi spune. Astfel,
răspunsurile pacientului la comentariile empatice ale terapeutului denotă
faptul că pacientul se simte cu adevărat înţeles de terapeutul său. În această
privinţă, o relaţie terapeutică sănătoasă contribuie la procesarea eficientă a
emoţiilor şi gândurilor negative. În consecinţă, consolidarea funcţionării
cognitive a pacientului favorizează intervenţia tehnicilor cognitiv-
comportamentale.
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală şi empatia
Din perspectiva acestei abordări terapeutice, o relaţie caldă nu este o
condiţie necesară şi suficientă pentru a se produce modificarea
personalităţii clientului (Ellis, 2005). Curând după ce Rogers (1957) a
identificat condiţiile menite să asigure creşterea terapeutică, Ellis (1959) a
declarat că i se pare foarte „suspect” că ar fi absolut necesar ca tratamentul
să includă anumite condiţii, în vederea atingerii acestui deziderat. Sunt
făcute referiri la momentele din viaţa de zi cu zi, precum lecturile
personale şi diversele schimbări din mediu, prin intermediul cărora
oamenii realizează modificări de bază în comportamentul lor, fără să
beneficieze de terapie. Cu toate că a fost de acord că este de preferat să

1
existe un bun raport terapeutic, Ellis (2001) a subliniat în primul rând
importanţa acceptării necondiţionate şi depline a pacientului, ca parte a
unei colaborări strânse în procesul de tratament. Într-un cadru conceptual
alcătuit din două părţi, Ellis a descris o formă generală a terapiei raţional-
emotive şi comportamentale (REBT) care are multe puncte în comun cu
terapia cognitiv-comportamentală şi o formă preferenţială a REBT, care
subliniază schimbarea filosofică profundă în percepţia pacientului despre
sine şi despre ceilalţi.
Din perspectiva REBT, Dryden (1990) a conceptualizat empatia
afectivă, care se axează pe înţelegerea pacientului într-o manieră
asemănătoare cu terapia centrată pe persoană. Dryden (1990) a propus de
asemenea termenul de empatie filosofică în tratamentul REBT. Empatia
filosofică este menită să transmită o înţelegere din partea terapeutului a
presupunerilor şi convingerilor care stau la baza percepţiilor pacientului
(Wilkins, 2003, cit. din Clark, 2007). În acest sens, REBT merge dincolo
de simpla înlăturare a simptomelor pacientului şi, la un nivel filosofic, îşi
propune să realizeze o schimbare eficientă în valorile de bază ale acestuia.
Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului
Fireşte, în efortul de a intra în cadrul intern de referinţă al pacientului,
psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere distanţarea sau
obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, pe care le
considerăm esenţiale în vederea obţinerii unei empatii mature. Aceste
deprinderi de detaşare sunt privite în mod diferit de principalele şcoli
psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiile de orientare comportamentală îşi
concentrează atenţia pe simptomele manifeste ale pacienţilor, în timp ce
psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şi
transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse în derularea
psihoterapiei nu neagă faptul că psihoterapeutul trebuie să se prezinte în
calitate de expert mai mult sau mai puţin detaşat. Abordarea
experienţialistă evită orice tentativă a terapeutului de manifestare a unei
obiectivităţi şi distanţări faţă de client, în efortul de a nu ştirbi cu nimic din
unicitatea partenerului său de relaţie.
Cummings & Cummings (2006) împart pacienţii în două mari
categorii: pacienţi de tip ceapă - intrapunitivi şi pacienţi de tip usturoi -
extrapunitivi, respectiv pacienţi care suferă şi pacienţi care îi fac pe alţii să

1
sufere. Autorii menţionaţi afirmă: „Suntem pregătiţi să fim plini de
empatie, compasiune şi să nu judecăm pe nimeni, deoarece până şi
pacienţii de pe axa a II-a din DSM sunt, în cele din urmă, victime. Aceasta
este o neînţelegere nefericită a scopului psihoterapiei. Vrem să spunem că
tratamentul ar trebui să îl ajute pe pacient să se schimbe, nu doar să se
simtă mai bine, pentru că are un terapeut empatic. Şi chiar mai rău, scopul
psihoterapiei nu este să gâdile narcisismul terapeutului, „Vezi cât de
înţelegător şi binevoitor sunt?”. O psihoterapie eficientă ar putea, în mod
necesar, dar temporar, să-l facă pe pacient să se simtă mai rău, aşa cum se
întâmplă cu unele proceduri terapeutice precum chirurgia, ortopedia,
administrarea unor medicamente neplăcute la gust, chimioterapia sau
radioterapia”.
Considerăm că menţinerea de către terapeut a unui echilibru optim
între deprinderile de detaşare şi cele empatice, va putea asigura o bună
direcţie în procesul terapeutic. Cu cât terapeutul va putea separa cât mai
bine elementele subiective de cele obiective prezente în activitatea
terapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un mod mai adecvat
rolul de clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră
necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând
aceea de a distinge între ceea ce este în interiorul său şi ceea ce este în
interiorul pacientului său şi de a cunoaşte această diferenţă. Din
perspectiva actuală a psihoterapiei relaţionale, diada terapeutică poate fi
descrisă ca un proces reciproc de recunoaştere a subiectivităţilor
participanţilor şi de negociere a dialecticii dintre subiectivitate şi
obiectivitate, ca şi între dorinţele şi nevoile pacientului şi ale terapeutului
(Safran, Muran şi Rothman, 2006). În acest context, capacitatea şi conduita
empatică a terapeutului facilitează progresul în terapie.

Rezistenţe faţă de empatie

În literatura de specialitate sunt descrise două modalităţi distorsionate
de relaţionare a terapeuţilor cu pacienţii lor:
 „patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu accente puse pe
obiectivitate şi pe evitarea pe cât posibil a introspecţiei. Această tendinţă
de a patologiza reprezintă o încercare a terapeutului de a mări distanţa faţă

1
de pacient, prin accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi
terapeutul „sănătos” ;
 „normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a minimaliza
aspectele patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca şi cum ar
fi o persoană normală, supus însă unor „împrejurări sociale” care l-au
transformat în victimă. „Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a
nega patologia de bază, în scopul prevenirii unei creşteri semnificative a
propriei sale anxietăţi (în cazul în care terapeutul ar răspunde în mod
empatic pacientului).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devin din ce în
ce mai vulnerabili la stereotipii şi convenţii, constatându-se de multe ori un
declin al capacităţii şi conduitei lor empatice.
În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu anxietăţile
personale ale psihoterapeutului care poate aborda fie o distanţare excesivă
faţă de pacient, fie o identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt
ineficiente şi contraproductive din punct de vedere terapeutic.
Sintetizând ideile lui J. Lewis (1978) cu privire la nivelul scăzut de
empatie al clinicienilor, delimităm următoarele categorii:

empatizatorul „marginal” - pătrunde şi înţelege doar o parte din

experienţa pacientului.

empatizatorul „evanghelic” - este atât de preocupat de schimbarea

pacientului, încât eşuează în stabilirea
unei comunicări empatice cu
partenerul său de relaţie.
empatizatorul - se supraidentifică cu pacientul într-o
„demonstrativ” manieră simbiotică şi, evident,
neproductivă.
empatizatorul „compulsiv” - se poate identifica cu una din stările
Ego-ului pacientului, dar nu poate
părăsi cu uşurinţă această identificare.
empatizatorul „raţional” - nu poate să-şi abandoneze rolul şi
„masca profesională”.

1
 Pentru a răspunde în mod empatic pacienţilor lor, specialiştii întăresc
ideea ca viaţa personală a terapeutului să dovedească o anumită stabilitate
şi demnitate morală. Dacă situaţia terapeutică este utilizată în scopul
compensării „sărăciei” vieţii sale personale, terapeutul mai degrabă
bulversează pacientul decât să îi ofere şansa reală a schimbării.

Tendinţe actuale de cercetare a empatiei în psihoterapie

Realizând o trecere în revistă a principalelor teme în legătură cu
fenomenul empatic, vom reda în tabelul de mai jos punctul de vedere
tradiţional comparativ cu cel actual referitor la empatia în psi hoterapie.
Abordarea tradiţională Abordarea actuală
- realitatea pacientului - înţelegerea terapeutului văzută
considerată ca fiind ca fiind parţială şi supusă
cognoscibilă; greşelii;
- acordarea terapeutului la - acordarea terapeutului la
sentimentele de bază ale limbajul şi la semnificaţiile
pacientului; conferite de pacient;
- orientată pe context (cultural/
- orientată pe persoană;
sociopolitic);
- poziţia de persoană care învaţă
- poziţia de expert a terapeutului;
a terapeutului;
- privilegierea înţelegerii de - privilegierea înţelegerii de către
către terapeut a ceea ce îi pacient a ceea ce îi comunică
comunică pacientul; terapeutul;
- implicarea empatică a - implicarea empatică atât a
terapeutului în procesul terapeutului, cât şi a pacientului
psihoterapeutic; în procesul psihoterapeutic;
- mutuală şi reciprocă -
- unidirecţionată - deductivă.
inductivă.

1
 V. COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Analiza specificului comunicării hipnotice în psihoterapie va pleca de

la definirea sugestiilor terapeutice, va continua cu prezentarea unor mituri
şi idei preconcepute în legătură cu hipnoza, definiţii asupra hipnozei,
structura unei şedinţe de hipnoză, şcoala lui Milton H. Erickson, iar în final
vor fi menţionate câteva tehnici de consonanţă terapeutică utilizate în
programarea neurolingvistică. Dacă în capitolul anterior am făcut precizări
în legătură cu importanţa comunicării empatice în psihoterapie, de data
aceasta vom încerca să aruncăm o privire asupra specificului comunicării
hipnotice. Considerăm că fără o înţelegere empatică a problematicii şi
lumii pacientului său, terapeutului îi va fi mai greu să formuleze sugestii
terapeutice aducătoare de sănătate şi eficienţă.

1. Sugestia şi sugestibilitatea

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a rămas pentru

mult timp asociat cu practicile de vrăjitorie şi magie. Cum vechile
convingeri au viaţă lungă, sugestia primeşte uneori şi astăzi o conotaţie
peiorativă în accepţiunea sa curentă, politică sau medicală.
Este o idee înfăptuită, …
Considerarea sugestiei drept „idee trezită în creier şi acceptată de
acesta” aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În această perspectivă,
sugestia este o idee care se transformă în act, realizându-se un „fapt
psihologic individual”.
Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre subiect şi
cel care induce sugestia. Este vorba despre un raport afectiv care reprezintă
efectul vechilor sentimente inconştiente (de origine infantilă şi sexuală) pe
care subiectul le „transferă” asupra persoanei care îl sugestionează.
… o asociaţie de idei …
Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei declanşată de o
impresie exterioară şi caracterizată printr-o îngustare a câmpului de
conştiinţă şi absenţa unei influenţe inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera
înseamnă „a lăsa să se înţeleagă” sau a declanşa o înlănţuire de idei şi
chiar de acţiuni.

1
 … care modifică sistemul nervos.
Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de modificări
dinamice în sistemul nervos, prin intermediul evocării conştiente sau
inconştiente a unei imagini. Din perspectiva pavloviană, sugestia este
„refexul condiţionat cel mai caracteristic al omului”.
Sugestia este de asemenea o relaţie,…
Schultz (1920) consideră sugestia drept o „relaţie interpersonală” în
care trăirile reciproce sunt influenţate într-o manieră determinantă, prin
stabilirea unei identităţi, prin acel „noi” care se formează.
… care ne influenţează viaţa.
Freud (1930) recunoaşte faptul că este un „fapt fundamental al vieţii
psihice al omului”, prin sugestie înţelegând „influenţa exercitată asupra
unui subiect, ca urmare a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard
(1965) avea să susţină faptul că eficacitatea oricărui terapeut depinde de
puterea sa de sugestie conştientă şi inconştientă.
Contribuţii teoretice importante în domeniul sugestiologiei a adus
cercetătorul român V. A. Gheorghiu (1982) care a realizat o distincţie între
sugestia înţeleasă ca stimul sugestiv, comportamentul sugestiv şi
sugestibilitate, aceasta din urmă fiind privită ca disponibilitate a
individului de a fi influenţat prin sugestie. Autorul mai sus menţionat
defineşte sugestia sau situaţia-sugestie drept o „incitaţie susceptibilă să
declanşeze reacţii spontane nemediate de instanţele reflexive ale
gândirii”. Individul confruntat cu această incitaţie venită dinafara sau
dinăuntrul său trebuie să dispună totdeauna, în principiu, atât de
posibilitatea de a se conforma, cât şi de aceea de a nu se conforma
mesajului incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este
vorba de sugestie, ci de un comportament forţat.
În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, sugestiile utilizate
în stare de relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, sugestiile trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze
propriile experienţe ale subiectului. De exemplu, în inducerea stării de
relaxare, terapeutul îi poate descrie pacientului o situaţie în care acesta a
relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat. Sugestiile sunt în mod implicit sau
explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării unei schimbări

1
dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de către
terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge.
În vederea realizării unei comunicări hipnotice eficiente, Yapko (1995,
cit. din Holdevci, 2010) oferă următoarele indicaţii:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează limbajul
pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăirile în
termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze predominant
timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială dominantă
a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a reacţiona;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concordanţă cu
intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât cele foarte
precise.
În privinţa sugestibilităţii, aceasta reprezintă o funcţie normală a
psihismului în cazul fiecărui individ în parte. Se măsoară prin viteza de
reacţie faţă de sugestie şi prin intensitatea acestei reacţii. Gheorghiu (1993)
propune termenul de sugestionalitate în vederea evitării tendinţei de a se
confunda sugestia cu metoda, precum şi conferirii sugestibilităţii unui
statut analog celui de raţionalitate.
Sugestibilitatea diferă de la o personă la alta, precum şi la acelaşi
individ, în funcţie de vârstă, neputând fi definită ca o caracteristică a
personalităţii. Nivelul sugestibilităţii depinde, în mod egal, şi de anumite
stări psihopatologice. Astfel, pacienţii psihotici sunt consideraţi mai puţin
sugestionabili, iar cei nevrotici pot avea adeseori un nivel de sugestibilitate
superior faţă de subiecţii normali. Pentru anumite stări de dependenţă, cum
este toxicomania, se pare că hipersugestibilitatea este o consecinţă a
utilizării drogurilor şi nu o trăsătură înnăscută a pacientului dependent.

1
 Anumite circumstanţe pot antrena o stare de hipersugestibilitate. Este
cazul stării hipnotice care provoacă o hipersugestibilitate utilă pentru
terapeut în vederea administrării sugestiilor terapeutice.
Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim în jurul
vârstei de 7-8 ani. Contrar unei idei răspândite, este mai ridicată la
persoanele cu un coeficient de inteligenţă peste medie. Atitudinile şi
motivaţiile pozitive facilitează sugesibilitatea, ca şi frustrările şi pedepsele
din trecut. De pildă, se consideră că subiecţii pedepsiţi mai frecvent în
copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalţi. Din perspectivă
psihodinamică, J. Hoareau (1993) consideră că transferul joacă un rol
important în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.
Yapko (1995) a adus contribuţii valoroase cu privire la sugestibilitate
şi la comunicarea hipnotică eficientă. În sens larg, sugestibilitatea este
definită ca o deschidere de a accepta şi de a răspunde la idei şi informaţii
noi. Odată acceptată, noua informaţie va putea, în funcţie de valoarea sa
subiectivă, să modifice experienţele interioare ale persoanei într-o măsură
mai mare sau mai mică. În procesul psihoterapeutic, pacientul este
sugestibil pentru că doreşte să se elibereze de simptom.
Pentru a fi eficient, terapeutul va ţine cont de gradul de sugestibilitate
al pacientului, descoperind nevoile sale unice, aşteptările sale şi încercând
să „muleze” demersul psihoterapeutic în funcţie de acestea.

2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea

Mituri şi realitate în legătură cu hipnoza

Charcot este cel care a introdus termenul de hipnoză în lumea medicală
şi am putea spune că nu a servit întru totul cauzei hipnozei, fiind asimilată
cu isteria, o formă dispreţuită de nebunie pentru marele public. Respinsă de
majoritatea corpului medical, hipnoza a fost deturnată de la scopul ei iniţial
de către hipnotizatorii de „estradă”, oferindu-i imaginea unui remediu
miraculos.
Şi cum ideile false au viaţă lungă, ele continuă să persiste în
numeroase medii şi să mascheze ceea ce hipnoza este cu adevărat: un
fenomen natural care ne permite să ne actualizăm disponibilităţile latente
de autoînsănătoşire.

1
 Răul a fost făcut! Hipnoza încă este prezentată ca o modalitate prin
care poţi să vindeci prin magie orice tip de afecţiune, printr-un control pe
care îl ai asupra celuilalt.
Înainte de a defini hipnoza, ceea ce nu este deloc un lucru simplu, ni s-
ar părea important să facem o trecere în revistă a ideilor preconcepute cu
privire la hipnoză, în vederea restabilirii adevărului. În acest mod, vom
putea să delimităm mai bine câmpul de aplicaţie a hipnozei, precum şi
limitele acesteia.
Următoarele idei false şi prejudecăţi continuă să existe cu privire la
hipnoză:
1. Hipnoza este o formă de somn
Termenul grecesc „hypnos” înseamnă „somn”, dar un pacient
hipnotizat nu doarme. Am putea spune că se află într-o stare de relaxare şi
atenţie profundă, el fiind capabil să vorbească, să audă ce se întâmplă în
jurul lui, să se mişte şi să gândească. Numeroase cercetări ne-au adus un
număr important de elemente care vin să ne demonstreze că „somnul”
hipnotic nu seamană în niciun caz cu somnul normal.
Electroencefalograma ne indică faptul că un pacient hipnotizat nu are
aceleaşi traseu ca al unei persoane aflate în stare de conştiinţă normală, nici
al unei persoane aflată în somn normal. Este cert faptul că hipnoza şi
somnul sunt două fenomene diferite. Menţionăm însă că un subiect poate,
într-o şedinţă de hipnoză, să adoarmă şi să manifeste toate caracteristicile
unui somn natural.
2. Hipnoza este o stare indusă sau provocată în întregime de
hipnotizator
Hipnoza este, în esenţă, o stare „autohipnotică” deoarece se produce în
interiorul persoanei hipnotizate. Relaţia dintre subiect şi hipnotizator este
cea care declanşează fenomenul hipnotic, terapeutul punând în acţiune
diverse tehnici care vor permite declanşarea fenomenului hipnotic.
3. Hipnotizatorul trebuie să fie o persoană dinamică, energică,
charismatică, chiar misterioasă
Dacă ar fi adevărat, hipnoza s-ar reduce la o luptă între voinţa
persoanei hipnotizate şi cea a hipnotizatorului, acesta din urmă fiind
înzestrat cu o voinţă mai puternică decât a primului. Probabil din această
falsă credinţă îşi trage seva mitul hipnotizatorului „bărbos” şi cu „privire

1
pătrunzătoare”. Dimpotrivă, este evident faptul că fiecare poate învăţa
tehnica hipnotică, ştiindu-se că practica sa necesită o anumită pregătire şi
antrenament. Pe de altă parte, nu trebuie să negăm situaţia în care
hipnotizatorul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce alţii se aşteaptă de la el.
Prin urmare, el ştie că puterea sa de sugestie este considerată de ceilalţi ca
fiind crescută.
4. Doar persoanele „slabe”, pasive sau bolnave pot fi hipnotizate
Este exact invers! Persoanele care răspund cel mai bine la hipnoză sunt
inteligente, au un Ego stabil, o bună capacitate de concentrare a atenţiei.
Nu se tem să se abandoneze total hipnozei, ştiind că pot să-şi revină fără
probleme la sfârşitul şedinţei.
5. Subiectul este sub controlul hipnotizatorului care îl obligă să facă
lucruri împotriva voinţei sale sau să divulge anumite secrete
Este una din marile temeri ale majorităţii persoanelor care vor „să fie
hipnotizate”. Acest aspect nu survine decât în condiţii experimentale şi
niciodată nu putem forţa pe cineva să facă un lucru care să contravină
moralei sale. În situaţia terapeutică, sugestia devine eficientă doar atunci
când este acceptată de pacient, scopul final fiind acela de a-l ajuta să se
elibereze de simptom.
6. Hipnoza poate fi nocivă pentru subiect
Atunci când şedinţa este bine condusă, hipnoza oferă o senzaţie de
bine interior, iar starea post-hipnotică este percepută drept o stare
„nirvanică”.
7. Un subiect dobândeşte noi capacităţi fizice, psihice sau
extrasenzoriale sub hipnoză
Da, dar numai dacă aceste capacităţi se află deja în noi. Hipnoza nu
face altceva decât să permită punerea în evidenţă şi actualizarea
potenţialităţilor şi resurselor noastre interioare. În starea hipnotică,
capacităţile noastre de vizualizare sunt crescute. În plus, putem intra într-o
relaţie directă de comunicare cu propriul nostru corp şi cu propriul psihic.
8. Dispariţia simptomului antrenează apariţia unui nou simptom
Se discută deseori despre apariţia unui simptom de substituţie prin
deplasare, ca urmare a aplicării tehnicii hipnotice. Dacă ar fi să privim
lucrurile în acest mod, substituţia de simptom nu este specifică doar
terapiei hipnotice, ci oricărui tip de tratament simptomatic.

1
 Practica terapeutică ne demonstrează că se înregistrează destul de rar
apariţia unui simptom de substituţie. Mai mult, acest nou simptom nu
constituie o agravare a stării pacientului. Dimpotrivă, substituţia de
simptom ar putea permite demararea unei psihoterapii verbale cu privire la
deplasarea de simptom produsă.
Hipnoza nu poate duce la dispariţia unui simptom prin simple sugestii,
dacă pacientul, din anumite motive insuficient de bine conştientizate,
doreşte să le menţină. În plus, să nu uităm faptul că sugestiile pot fi
acceptate numai dacă pacientul este de acord cu ele în prealabil.
9. Hipnoza este doar un fenomen psihologic superficial
Starea hipnotică implică angajarea întregii personalităţi a individului.
Prin urmare, modificarea stării de conştiinţă antrenează schimbări
psihologice profunde.
10. O persoană hipnotizată nu poate ieşi din transa hipnotică
Este mai dificil să menţinem starea de transă hipnotică decât să ieşim
din ea. În cazul în care terapeutul părăseşte cabinetul de psihoterapie şi îşi
lasă pacientul singur, el se va trezi după un anumit timp sau va intra într-un
somn din care se va trezi în mod natural.
11. „Nu pot fi hipnotizat!”
Deşi unele persoane sunt mai „hipnotizabile” decât altele, cercetările
actuale arată că 85% din oameni posedă această aptitudine (J. Hoareau,
1993).
Factorii care interferează cu receptivitatea la hipnoză pot fi de ordin
terapeutic, în sensul că, la nivel inconştient, pacientul nu vrea să se
însănătoşească, cu alte cuvinte, nu vrea să renunţe la beneficiile secundare
pe care i le aduce afecţiunea sa. De asemenea, concepţiile eronate cu
privire la hipnoză, cât şi dorinţa prea „puternică” de a fi hipnotizat
(fenomen întâlnit în mod frecvent în cabinetele de psihoterapie), ar putea
să conducă la diminuarea responsivităţii la hipnoză.

Definiţii asupra hipnozei

Teoriile moderne asupra hipnozei ne incită la întrebarea dacă nu cumva
ar trebui să gândim hipnoza la plural, mai degrabă decât la singular. La ora
actuală, coexistă mai multe „hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice
distincte.

1
 În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice distincte cu
privire la abordarea hipnozei: hipnoza considerată ca stare modificată de
conştiinţă („state-theory”) şi hipnoza ca stare psihologică construită
(„non-state theory”).
Teoreticienii primei orientări (Hilgard, 1968; Erickson, 1980; Chertok,
1981; Spiegel & Spiegel, 1978) susţin faptul că starea de veghe obişnuită
este transformată într-o stare hipnotică, cu caracteristici distincte, prin
utilizarea unor procedee de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de
somn şi relaxare). Starea de transă hipnotică permite manifestarea unor
fenomene psihice cu atât mai probabile cu cât hipnoza este mai profundă,
de genul regresiei, amneziei, catalepsiei, analgeziei.
Ilustrativă în acest sens este teoria neodisocierii a lui E. R. Hilgard
(1965) care constă din trei seturi de afirmaţii: dezvoltate, interactive şi de
stare.
Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit căreia
susceptibilitatea hipnotică la tânărul adult este rezultatul păstrării în timp a
abilităţii pentru hipnoză (pe care, de altfel, o posedă fiecare copil).
Conform autorului mai sus citat, toţi copiii normali s-au născut cu un
potenţial în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţii lor pentru experienţe
hipnotice profunde. Un copil care se simte în largul său atunci când se lasă
condus de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva fără a interveni
spiritul autocritic, mai târziu va învăţa să se lase absorbit de experienţe noi
(citit, muzică, joc, înot) şi îşi va menţine trează abilitatea pentru hipnoză.
Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii intime a inducţiei
hipnotice şi a transei hipnotice. Hilgard dedică o atenţie specială naturii
relaţiei hipnoterapeut - subiect în cadrul şedinţelor de hipnoză. La
începutul terapiei, subiectul aduce cu sine „bunăvoinţa” pentru trăirea unei
experienţe de tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială este destul de
impersonală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice
persoană.
Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale aceluiaşi
hipnotizator vor determina apariţia unor relaţii transferenţiale, atât
pozitive, cât şi negative. Calităţile specifice ale hipnotizatorului (vocea,
tonalitatea sa) vor activa tipare specifice din trecutul pacientului şi se vor

1
extinde până în momentul în care hipnotizatorul îi va reaminti de persoane
semnificative din viaţa sa.
Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-zisă. În
inducţie, Hilgard se foloseşte de metafora „observatorului ascuns” pentru a
denumi partea inconştientă a psihismului, disociată de cea conştientă. Când
subiectul intră în hipnoză, sunt înlăturate o serie de controale şi
monitorizări normale, astfel încât mişcările motorii sunt trăite ca
involuntare, memoria şi percepţia sunt distorsionate.
Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi Coe, 1972;
Spanos, 1991) consideră că situaţia hipnotică este mai bine explicată ca
interacţiune socială. Atât hipnotizatorul, cât şi subiectul îşi asumă anumite
roluri. Este suficient ca o situaţie să fie definită de tip hipnotic pentru ca
reacţia subiectului la testele de susceptibilitate hipnotică să fie mai intensă.
Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă legătură între atitudinea
acestora faţă de hipnoză şi convingerile pe care le au despre
susceptibilitatea lor hipnotică. Aprecierea dacă o persoană consideră că a
fost hipnotizată depinde nu numai de ceea ce crede acea persoană că este
specific pentru hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră că ar corespunde
dorinţei hipnotizatorului.
După Dafinoiu (1996), în lumina acestei concepţii, „hipnoza există, dar
ca etichetă pentru un context, mai degrabă decât ca stare alterată a
conştiinţei”. De fapt, autorii teoriei non-stării hipnotice înlocuiesc o
metaforă (cea de „stare” sau de „transă”) cu o alta, cea de „rol”, fără ca
prin aceasta să se dea un răspuns la problema referitoare la diferenţele
interindividuale. De asemenea, nu oferă o explicaţie suficient de plauzibilă
pentru situaţiile în care transpunerea în rol se realizează printr-un
mecanism de autohipnoză sau se produce în mod spontan.
În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la nivel emisferic
(activarea emisferei drepte şi dezactivarea celei stângi). Starea hipnotică se
caracterizează prin modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului,
modificări ale proceselor cognitive (capacitate de testare a realităţii mai
redusă, sugestibilitate şi creativitate crescută, o mai mare toleranţă la
ambiguitate), procesare simultană şi paralelă a informaţiei, în locul
procesării lineare.

1
 Unestahl (1987, cit. din I. Holdevici, 2010) consideră că este prematur
să definim hipnoza ca o comutare la nivel emisferic. Autorul propune
utilizarea a două modalităţi distincte de funcţionare a conştiinţei: modul
dominant (D) - responsabil de realizarea proceselor logice şi modul
alternativ (A) - responsabil de producerea insight-ului, inclusiv a
fenomenelor de tip hipnotic. Din această perspectivă, fenomenele hipnotice
sunt plasate alături de cele de intuiţie, creaţie, meditaţie.

Profunzimea hipnozei
Cercetătorii fenomenului hipnotic au alcătuit numeroase scale de
evaluare a gradului de susceptibilitate hipnotică. De obicei, aceste scale se
utilizează mai mult în scopuri experimentale. Clinicienii testează
receptivitatea la hipnoză a pacienţilor prin utilizarea unor probe izolate din
cadrul acestor scale.

Actualmente, în domeniul hipnozei clinice şi experimentale se

utilizează cel mai frecvent scalele de susceptibilitate hipnotică Standford
(SHSS), autori Weitzenhoffer şi Hilgard (1962) şi Harvard (HGS), autori
Shor şi Orne (1971). Vom reda itemii comparativi ai susceptibilităţii
hipnotice dintre scalele Stanford (forma A) şi Harvard (Hilgard, 1971).

probe aplicate probe criteriul de notare (după scala

la scala aplicate la Harvard)
Standford scala
(forma A) Harvard
1. oscilaţia  căderea  capul subiectului se apleacă
corpului capului în urma sugestiilor cu cel puţin
5 cm;
2. închiderea  idem  pleoapele subiectului se
ochilor (închiderea închid (ca urmare a inducţiei)
ochilor) înainte ca experimentatorul să
ceară acest lucru;
3. coborârea  idem  coborârea cu cel puţin 15 cm
mâinilor a mâinilor înainte ca
experimentatorul să ceară acest
lucru;

1
4. imobilizarea  idem  braţul nu se poate ridica mai
braţului mult de 2,45 cm când
experimentatorul îi spune că nu
poate ridica braţul;
5. încleştarea  idem  subiectul nu reuşeşte să-şi
degetelor desfacă degetele atunci când
experimentatorul îi cere acest
lucru;
6. rigiditatea  idem  braţul subiectului se lasă în
braţului jos cu mai mult de 5 cm înainte
de a i se cere să încerce să-şi
îndoaie braţul;
7. apropierea  idem  mâinile sunt la nu mai mult
braţelor de 15 cm depărtare una faţă de
alta atunci când
experimentatorul îi cere să
revină la poziţia iniţială a
mâinilor;
8. inhibiţia  inhibiţia  subiectul nu poate mişca
verbală comunicării capul înainte de a i se spune de
(subiectului i către experimentator să oprescă
se sugerează încercarea;
faptul că nu
poate să
mişte capul
în semn de
„Nu!”
9. halucinaţia  idem  subiectul execută mişcări ca
pozitivă (i se şi cum ar dori să alunge musca
sugerează că respectivă;
aude bâzâitul
unei muşte)
10. catalepsia  idem  ochii subiectului rămân
pleoapelor închişi chiar dacă i se
sugerează de către
experimentator să încerce să-şi
deschidă ochii;

1
11. sugestie  sugestie  subiectul execută în cele din
post-hipnotică post- urmă o mişcare parţială ca şi
(schimbare de hipnotică (i cum ar dori să-şi atingă glezna;
scaune) se sugerează
că îşi atinge
glezna)
12. amnezia  idem  subiectul reproduce în 3
post-hipnotică minute cel mult 3 probe (sau
mai puţin) înainte de a
comanda încetarea amneziei.

Hipnotizabilitatea
Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a atinge un
anumit nivel sau o anumită profunzime a stării hipnotice.
Hipnotizabilitatea constituie un dat al personalităţii relativ stabil care
depinde de subiectul hipnotizat, nu de experimentator. În literatura de
specialitate se specifică faptul că aproximativ 80% din persoane sunt
hipnotizabile, dintre care 3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau,
1993).
Identificarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea reprezintă
una dintre cele mai importante probleme ale fenomenologiei hipnotice.
Vârsta
Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6 ani. La 7 ani,
copiii sunt în general foarte buni subiecţi, hipnotizabilitatea lor crescând
progresiv, pentru a atinge un maximum la pubertate. Perioada 14-21 de ani
este considerată a fi cea mai indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se
atinge o mare profunzime a stării hipnotice. Cercetătorii susţin că
hipnotizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.
Sexul
Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte sexul
subiectului (sau al hipnoterapeutului) referitoare la hipnotizabilitate.
Coeficientul de inteligenţă
Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive
slabe între hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce pledează în favoarea ideii
că subiecţii mai inteligenţi pot să reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice

1
(Weitzenhoffer, 1963). Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient
de inteligenţă pot avea aptitudini diferite în ceea ce priveşte capacitatea lor
de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu deficit mintal sunt greu
hipnotizabili, fără a putea preciza însă, pragul minimal care să permită
intrarea în transă. Condiţia este ca subiectul să poată înţelege instrucţiunile
hipnotizatorului şi să se poată concentra asupra lor.
Profesia, naţionalitatea, rasa
Unele studii arată faptul că persoanele care ar desfăşura o activitate
monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât altele. Artiştii (cărora li
se atribuie o mare capacitate imaginativă) şi oamenii de ştiinţă (cu o
gândire analitică dominantă) înregistrează scoruri scăzute de
hipnotizabilitate. Considerăm că aceste diferenţe se datorează mai degrabă
existenţei unor factori specifici de personalitate decât unei profesii anume.
În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele latine ar fi
mai hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De asemenea, asiaticii şi
indienii ar fi subiecţi mai buni pentru hipnoză decât europenii.
Hipnotizabilitatea şi personalitatea
Niciun studiu nu a permis definirea unui „profil de personalitate” care
să permită o anumită predicţie cu privire la capacitatea unui subiect de a fi
hipnotizat. Ar putea fi vorba despre un talent, cum este cel pentru muzică
sau desen (Hilgard, 1968).
În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt mai sociabile,
mai atrase spre grup, capabile de înfruntare şi căutătoare de experienţe noi,
inedite. Deşi nu există nicio corelaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate,
absenţa imaginaţiei este un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.
Personalitatea hipnoterapeutului
În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să practice
hipnoza, acestea pot fi extrem de variate. Autorii semnalează o dorinţă
inconştientă de putere „magică” asupra pacientului şi o nevoie de a juca un
rol parental atotputernic. Hoareau (1993) remarcă o tendinţă spre
histrionism a terapeutului, precum şi o nevoie paradoxală de intimitate şi
distanţare faţă de pacient.

Vizualizarea şi imageria mintală

1
 Tehnicile de vizualizare şi-au făcut proba în S.U.A. prin contribuţiile
lui Carl Simonton (1980). Radiolog şi oncolog, le cerea pacienţilor în
timpul şedinţelor de radioterapie să-şi vizualizeze tumora şi efectele
razelor asupra ei. Rezultatul consta în obţinerea unei remisiuni cu o durată
mai mare şi cu efecte secundare considerabil diminuate.
Vizualizarea permite cel mai adesea practicarea unor exerciţii fizice
imaginare, folosite în tehnicile de reeducare la pacienţii aflaţi după o lungă
perioadă de imobilizare. De asemenea, îşi poate găsi o aplicaţie importantă
în tehnica desensibilizării prin imaginaţie dirijată (aflat în stare de relaxare,
subiectului i se cere să-şi reprezinte situaţia generatoare de anxietate).
Scopul este acela de a permite pacientului să retrăiască „pozitiv” situaţia
anxiogenă.

„Structura hipnozei”
 convorbirea preliminară
 inducţia propriu-zisă
 adâncirea transei hipnotice
 dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)

Convorbirea preliminară
Are o mare importanţă în buna desfăşurare a terapiei prin hipnoză. Se
vor discuta opiniile şi convingerile pacientului în legătură cu hipnoza. În
cazul în care pacientul afirmă că nu poate fi hipnotizat, terapeutul nu
trebuie să prindă mingea care i se aruncă şi să nu se angajeze într-o
discuţie contradictorie.
Dorinţa de performanţă a pacientului, cu efecte negative asupra
instalării transei, poate fi diminuată utilizând analogia lui Erickson: „Te
simţi ca şi cum te-ai afla într-o sală de aşteptare şi nu eşti atent la nimic.”
Înainte de a se trece la inducţia propriu-zisă, experimentatorul testează
gradul de receptivitate la hipnoză al subiectului. În acest sens, pot fi
utilizate probe de tipul oscilaţiei corpului, încleştării degetelor, catalepsiei
pleoapelor, rigidităţii braţului etc. din scalele de susceptibilitate hipnotică
Standford (SHSS) sau Harvard (HGS).
Pentru exemplificare, oferim testul oscilaţiei corpului.

1
 Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de un perete şi
să-şi relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se dă este următorul:
„Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa punctul de
la rădăcina nasului între ochi pentru a obţine o relaxare cât mai bună. Eu
voi pune mâinile pe umerii tăi şi vei simţi cum mâinile mele te trag tot mai
mult pe spate. Lasă-te condus de acest gând. Nimic rău nu se poate
întâmpla. Eu voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.
Sunt susceptibili la hipnoză acei subiecţi care au tendinţa de a-şi
înclina corpul în direcţia sugerată.

Inducţia hipnotică propriu-zisă

Presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici, pe un stimul
monoton (pendul, metronom), pe o anumită zonă a corpului, cât şi
administrarea unor formule sugestive de calm, relaxare, somnolenţă. În
timpul inducţei hipnotice, terapeutul contribuie la sărăcirea stimulărilor
senzoriale ale subiectului (prin limitarea mişcărilor corporale) şi sparge
tiparul relaţiilor adaptative normale ale acestuia, creând o atmosferă
„magică”.
În cazul hipnozei ericksoniene, metodele de inducţie sunt informale.
De pildă, se poate porni inducţia cu ceea ce pacientul are deja în minte
(propriul simptom), cu relatarea unei povestiri metaforice sau utilizarea
unui ritual de transformare şi însănătoşire.

Adâncirea transei hipnotice

Se realizează prin diferite tehnici: reprezentarea unei monede sau a
unei medalii care se scufundă uşor în apă, aplicarea unor „pase” lente
deasupra corpului (Hoareau, 1993), tehnica numărării (Hartland, 1971),
concentrarea pe propria respiraţie, tehnica „treptelor” sau a „covorului
zburător” (pentru copii).
În această fază se administrează sugestiile terapeutice specifice pentru
care a fost indusă hipnoza.
Tehnica sugestiilor directe este folosită în hipnoza tradiţională. De
exemplu, în cazul unei persoane supraponderale, sugestia terapeutică ar
putea fi de tipul: „De acum înainte, atunci când vei mânca, te vei sătura
foarte repede. Hrana îţi va fi indiferentă”.

1
 Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în vedere activarea
resurselor latente în scopul autoînsănătoşirii. Reluând exemplul, terapeutul
îi poate sugera pacientei o situaţie magică de tipul: „Îţi imaginezi cum treci
prin uşi din ce în ce mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.

Dehipnotizarea
Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o numărătoare
inversă. Hartland (1971) propune următoarea procedură:
„Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi ajunge cu
numărătoarea la 1, vei fi complet treaz. Vei reveni cu plăcere la starea ta
obişnuită de veghe. Te vei simţi bine, înviorat, odihnit, ca după un somn
bun.
5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la normal, 3 - Revii
tot mai mult, 2 - Când voi ajunge cu numărătoarea la 1 îţi vei reveni
complet, 1 - Acum eşti pe deplin treaz, ai mintea limpede, clară …”.
Reţinem faptul că hipnoza nu este o psihoterapie în sine, dacă nu este
integrată într-un sistem terapeutic ori dacă nu este asociată cu sugestii
terapeutice specifice. Practicarea ocazională a hipnozei poate fi un
exerciţiu util pentru fiecare psihoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi
varieze atitudinile, să nu se „anchilozeze” într-un ortodoxism al unui
anumit tip de abordare psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de
adaptabilă şi flexibilă, încât facilitează adesea intervenţiile altor tehnici
provenite din şcoli variate de psihoterapie. De asemenea, tehnica hipnotică
permite accelerarea stabilirii şi intensificării relaţiei terapeutice. Hipnoza
se foloseşte cu succes atât în faza de investigare a conflictelor, cât şi în
etapa finală, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter general de
întărire a Eu-lui pacientului.

Studii de caz
Vom prezenta două studii de caz menite să ilustreze modul în care pot
fi structurate şedinţele de hipnoterapie (O. Gîrlaşu-Dimitriu, 1994).
Alina, în vârstă de 23 de ani, studentă, se prezintă la cabinetul de
psihoterapie pentru a urma „câteva şedinţe de hipnoză” în vederea tratării
tricotilomaniei care o afectează. Conform DSM-IV-R (APA, 2000) sunt
stabilite următoarele criterii de diagnostic pentru această tulburare:

1
 a. incapacitate recurentă de a rezista impulsurilor de avulsiune a
părului propriu, ducând la o pierdere notabilă a părului;
b. creşterea senzaţiei de tensiune imediat înaintea avulsiunii părului;
c. senzaţie de relaxare atunci când îşi smulge părul;
d. nu există nici o asociere cu o inflamaţie preexistentă a tegumentelor
şi nu apare ca răspuns la idei delirante sau halucinaţii.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în jurul vârstei de 6
ani. Copilăria i-a fost marcată de neînţelegerile dintre părinţi, finalizate
prin divorţul lor. „Mă temeam ca mama să nu renunţe la mine”.
Multă vreme, Alina a negat acest comportament, încercând să ascundă
sau să camufleze aria afectată de la nivelul scalpului. Pierderea părului este
caracterizată prin şuviţe scurte, rupte care apar împreună cu firele de păr
normal.
Chestionarele de personalitate pun în evidenţă o structurare de tip
accentuat a personalităţii, caracterizată prin instabilitate psihică - tendinţe
slabe spre moderate, emotivitate - tendinţe moderate.
Şedinţa 1. A debutat cu explicarea în ce constă hipnoterapia, spunându-
i-se pacientei că tratamentul va fi gradat, iar succesele se vor instala
treptat. Au fost realizate pentru început exerciţiile de greutate şi căldură din
cadrul antrenamentului autogen Schultz.
Şedinţele 2-3. S-au aplicat două teste pentru măsurarea gradului de
susceptibilitate hipnotică şi anume, testul încleştării degetelor şi al
catalepsiei pleopelor. Alina a reacţionat la ambele teste, mai mult, devine
conştientă de faptul că poate obţine beneficii psihologice importante
rezultate din starea hipnotică. S-a realizat exerciţiul calmării respiraţiei din
cadrul antrenamentului autogen Schultz.
Relatările pacientei aflate în stare de relaxare: „Trupul meu parcă
dormea, dar mintea îmi rămânea deosebit de vioaie”; „Vocea dvs. intra în
urechea mea şi îmi umplea tot capul”.
Şedinţele 4-5-6. Au fost dedicate aprofundării transei hipnotice. S-a
folosit tehnica bazată pe numărare, asociată cu o tehnică de imagerie
vizuală (coborârea scării). S-a obţinut o stare de transă uşoară caracterizată
prin catalepsie oculară, catalepsia membrelor şi anestezie („mâna în
mănuşă”). Au fost administrate următoarele sugestii ţintite:

1
 „Încetezi să-ţi mai rezolvi propriile probleme prin smulgerea
părului”;
„Ai un control perfect asupra mişcărilor mâinilor tale”;
„Muşchii feţei se relaxează perfect, începând cu rădăcina firului de
păr şi până la bărbie”;
„Asociezi smulgerea părului cu o senzaţie de durere şi de tensiune”.
Treptat, ideile sugerate în stare de transă hipnotică au fost prescurtate,
simplificate într-o formă care să păstreze esenţialul şi care să fie repetată
şi-n afara contextului terapeutic:
„Smulgerea părului - durere şi tensiune”;
„Mă controlez perfect în orice situaţie”.
Şedinţele 7-8. După o absenţă de o săptămână, Alina revine la cabinet
şi relatează: „Acum duc mâna spre firele de păr, dar nu le mai smulg”.
S-a reluat tehnica tensiunii condiţionate în urma tentativei de smulgere
a părului şi s-a aplicat metoda întăririi Eu-lui a lui Hartland. Au fost
administrate o serie de sugestii menite să ducă la creşterea încrederii în
sine, precum şi la reducerea anxietăţii:
„Eviţi situaţiile generatoare de stres”;
„Te eliberezi de condiţionările negative din trecut”;
„Faci zilnic exerciţii de relaxare”.
Şedinţele 9-10. Au fost folosite elemente din tehnica imaginii ideale
(Graham, 1990) menite să ducă la formarea imaginii pozitive faţă de
propria persoană. În acest sens, a fost utilizată metoda oglinzii.
„Într-o poziţie comodă, te relaxezi profund, tot mai profund. Acum îţi
imaginezi că ai o oglindă în spate şi una în faţă. Arunci o privire rapidă în
oglinda din spate şi ai imaginea ta nedorită (îţi smulgi părul, eşti
anxioasă, lipsită de încredere în tine). Apoi priveşti în oglinda din faţă şi
ai imaginea clară a persoanei care doreşti să fii (stăpână pe tine, cu un
păr frumos, strălucitor, pe care îl laşi să crească în voie). Acum te
identifici cu imaginea pozitivă a persoanei care doreşti să fii şi trăieşti un
sentiment corespunzător de bine şi de calm interior”.
Şedinţele 11-12. Au fost dedicate evaluării progreselor făcute de Alina
în timpul tratamentului. Pacienta consideră terapia aplicată utilă şi-şi
exprimă dorinţa de a practica independent antrenamentul autogen Schultz,
precum şi o tehnică de autohipnoză.

1
 S-a constatat faptul că debutul tricotilomaniei a fost legat de
„pierderea” tatălui prin divorţul părinţilor, iar exacerbările tulburării se
datorau perturbării relaţiilor dintre mamă şi pacientă. Actualmente, Alina
este căsătorită şi se găseşte într-un climat afectiv securizant. În partea
finală a terapiei, partenerul ei a fost inclus în programul terapeutic, fiind
sfătuit să recurgă la un sistem de recompense/întăriri în faţa eforturilor
soţiei sale. Deşi sunt cunoscute exacerbările frecvente ale tricotilomaniei,
timp de aproximativ o jumătate de an, Alina nu a mai prezentat această
tulburare.

O altă pacientă, Dana, în vârsta de 27 de ani, studentă, se prezintă la

cabinetul de psihoterapie pentru tratarea unei bulimii nervoase. Criteriile
de diagnostic ale acestui tip de tulburare sunt următoarele:
a. episoade recurente de exces alimentar;
b. sentimentul de lipsă de control asupra comportamentului alimentar;
c. persoana se angajeaza regulat fie în vomare autoprovocată, uz de
laxative şi diuretice, dietă strictă sau post, fie în exerciţii viguroase pentru
a preveni creşterea în greutate;
d. preocupare excesivă, persistentă pentru conformaţia şi greutatea
corpului.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în urmă cu trei ani
de zile, la puţin timp după căsătorie. De asemenea, se aduce în discuţie
tendinţa mamei pacientei de a o supraalimenta în copilarie. În acest mod, s-
a realizat o condiţionare timpurie de tipul: orice situaţie stresantă de viaţă
este asociată de pacientă cu hrană - considerată drept sursă de securizare
(„Hrana în exces îmi dă impresia de certitudine”). Chestionarele de
personalitate pun în evidenţă o structurare de tip accentuat a personalitaţii
caracterizată prin anxietate - tendinţe slabe spre moderate, depresie -
tendinţe moderate,
A fost propus un program terapeutic structurat în trei faze:
1. faza de pregătire a schimbării;
2. faza intermediară, orientată asupra comportamentului bulimic însuşi;
3. faza finală, care constă în asigurarea pe termen lung a rezultatelor.

1
 Sedinţele s-au desfăşurat bisăptamânal, durata totală a terapiei fiind de
3 luni de zile. Prezentăm descrierea unor sedinţe de terapie şi a modului în
care au fost aplicate tehnicile terapeutice.
Şedinţele 1-2. Au fost dedicate fazei de pregătire a schimbării, prin
parcurgerea următoarelor etape:
 selecţia si precizarea scopurilor şi a duratei terapiei;
 stabilirea unui autocontrol asupra tiparului alimentar, prin
intermediul unei agende în care pacienta notează alimentele ingerate;
 concentrarea asupra senzaţiei gustului hranei şi asupra senzaţiei de
saţietate;
 reducerea frecvenţei vomismentelor, prin fixarea unui număr
maximal şi stabilirea orarului lor;
 reducerea ritmului ingestiei (prin numărarea înghiţiturilor);
 identificarea stimulilor susceptibili de a determina excesul
alimentar.
Şedinţele 3-4-5. S-a făcut trecerea la faza intermediară orientată asupra
comportamentului bulimic însuşi. A fost utilizată tehnica hipnoanalitică a
semnalului ideomotor care constă în executarea unor mişcari (de exemplu,
utilizarea degetului arătător) pentru exprimarea unor răspunsuri pozitive
sau negative.
Concluziile rezultate în urma aplicării acestei tehnici, precum şi din
psihoterapia verbală realizată ulterior, au fost următoarele:
 Hrana devine pentru pacientă un răspuns pozitiv la orice stare
afectivă negativă;
 Teama inconştientă de a nu se identifica la maturitate cu mama sa
care este o persoană supraponderală;
 Instalarea unei stări afective negative si autocritică în urma unui
episod de exces alimentar;
 Diminuarea pulsiunii sexuale ca urmare a recurgerii la vărsăturile
autoprovocate.
Şedinţele 6-7-8. S-au utilizat tehnici de imagerie mintală centrate pe
conştientizarea imaginii corpului. Au fost utilizate metafore terapeutice de
tipul:
 urcarea unei scări dintr-un imobil şi pierderea de kilograme la
fiecare etaj;

1
  vizualizarea propriului corp pe o plajă, într-un costum de baie;
 imaginarea unei situaţii magice care provoacă subţierea: trecerea
prin uşi din ce în ce mai strâmte.
Şedinţele 9-10-11. Au fost administrate sugestii cu caracter general de
întărire a Eu-lui, de tipul:
„Te simţi bine în propriul corp”;
„Dai la o parte fricile inutile”;
„Inspirând şi apoi expirând profund, îndepărtezi tensiunea”.
Actualmente, Dana a căpătat un control mai bun asupra propriului
comportament alimentar. De asemenea, practică unele tehnici de relaxare
însuşite de-a lungul desfăşurării terapiei şi consideră că se simte mult mai
bine în propriul său corp.

3. Şcoala lui Milton H. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, profesor de
psihiatrie la Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrările sale au
avut o influenţă considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii
Institutului de Cercetări Mintale (Watzlawick, Bateson, Haley şi
Weakland) îl consideră pe M. Erickson (1901-1980) drept părintele terapiei
familiale şi al abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie hipnotică,
fondată în exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de
terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei,
precum şi naşterea a ceea ce se cheamă terapia strategică.
Terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata conform
căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul
terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime
pacientului, terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o
realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea
oferită în psihanaliză. „Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”.
Acesta reprezintă ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza
noastră personală. Inducţia ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii
iniţiate prin intermediul metaforelor, poveştilor, anecdotelor, simbolurilor
sau ritualurilor.

1
 Terapia ericksoniană recunoaşte faptul că pacientul se „vindecă”
singur. Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient să-şi descopere şi să-şi
folosească propriile resurse interioare.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus conceptul de
limbaj injonctiv în câmpul psihoterapiei. În cea de-a doua parte a activităţii
sale profesionale, Erickson a utilizat tot mai mult prescripţiile
comportamentale directe în afara transei hipnotice, în scopul dobândirii
schimbării terapeutice.
În general, în psihoterapiile tradiţionale se utilizează limbajul indicativ
sau descrierea, explicaţia, confruntarea, interpretarea. Acesta este limbajul
ştiinţei clasice şi al cauzalităţii lineare. Indicativul este un mod verbal
personal şi predicativ care exprimă o acţiune, o întâmplare sau o stare
prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, prezent sau viitor. Pe de
altă parte însă, limbajul indicativ nu se potriveşte foarte bine descrierii
fenomenelor sistemice şi nonlineare (aşa cum sunt relaţiile interumane).
Ne punem întrebarea, ce alt tip de limbaj ar putea fi folosit în situaţia
terapeutică? Un răspuns în acest sens vine din partea lui G. S. Brown
(1973) care introduce pentru prima dată conceptul de limbaj injonctiv.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie puternică
asupra cuiva, este un ordin precis, formal. Forma primară a comunicării
matematice nu este descrierea, ci injoncţiunea. La fel şi în arta gătitului, în
care gustul unei prăjituri, deşi indescriptibil literalmente, poate fi
comunicat cititorului sub forma unui set de injoncţiuni, respectiv reţeta
prăjiturii. Muzica este o artă similară. Compozitorul nu îşi propune să
descrie setul de sunete pe care le are în minte, nici setul de sentimente
asociate cu acestea, dar notează un set de comenzi la care, dacă muzicianul
se va supune, poate rezulta o reproducere a experienţei iniţiale a
compozitorului (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005)
Psihoterapia clasică şi-a petrecut cea mai mare parte din timp în scopul
de a-l învăţa pe pacient un limbaj „nou”, respectiv conceptualizările
şcolilor din care terapeutul făcea parte. Doar atunci când pacientul începea
să gândească în termenii acestei epistemologii, schimbarea terapeutică
devenea posibilă. Fireşte, acest proces putea să dureze mult timp. Din
contră, în formele actuale de psihoterapie, terapeutul învaţă limbajul

1
pacientului şi modul în care acesta îşi construieşte realitatea, reducându-i
astfel rezistenţa la schimbare.
Principiile limbajului terapeutic ericksonian s-au născut din metodele
utilizate de Erickson în inducţia transei hipnotice. Nardone şi Watzlawick
(2005) afirmă: „În inducţia transei, Erickson imita stilul perceptiv şi
comunicaţional al pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până când
pacientul intra în transă hipnotică”.
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de comunicare
„tracing technique”. Autorii programării neurolingvistice au descoperit că
în prima întâlnire terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi
conceptele personale cu privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai
mult, el imita formele comunicării nonverbale ale pacientului, în scopul de
a-l face pe acesta să se simtă cât mai în largul său. În acest mod, reuşea să-l
influenţeze în mod gradat, prin intermediul sugestiilor şi instrucţiunilor
paradoxale, provocând schimbarea pacientului în direcţia însănătoşirii.
Încă din antichitate a fost luată în considerare eficienţa tehnicilor de
persuasiune. În „Elogiu către Alexandru”, Aristotel spunea că dacă vrei să
convingi pe cineva de ceva, trebuie să-i foloseşti propriile argumente. Mai
recent, psihologia experimentală a demonstrat că fiinţele umane sunt atrase
şi influenţate de lucruri care le sunt familiare sau sunt similare cu ei înşişi.
Din perspectiva psihologiei sociale, R. Cialdini (1984) a studiat diverse
strategii de persuasiune şi într-un studiu al său cu privire la tehnicile de
vânzare, a constatat că agenţii de vânzare care seamănă într-un anume mod
cu clienţii lor, încheie mult mai rapid contractele. Această asemănare poate
fi în termeni de vârstă, religie, idei, limbaj, preferinţe. Clienţii nu
realizează că agenţii de vânzări sunt antrenaţi să imite limbajul lor şi să
intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi tocmai acele puncte de contact
interpersonal, utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să semneze
contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa
utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţământul sau
acceptul populaţiei ţintă cu privire la un produs sau la o anumită categorie
de servicii. Succesul multor companii de publicitate se datorează faptului
că ele reflectă, în strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi
limbajul de zi cu zi al populaţiei ţintă.

1
 Utilizarea limbajului injonctiv ocupă un loc central în hipnoterapie. De
fapt, sugestiile hipnotice nu sunt altceva decât injoncţiuni de a ne comporta
ca şi cum ceva ar fi real. Cu alte cuvinte, injoncţiunile pot construi realităţi
(Nardone şi Watzlawick, 2005). Există numeroase exemple din diverse
domenii ale ştiinţei, precum şi din viaţa de zi cu zi, care ne arată că noi
utilizăm mereu presupuneri nedovedite sau greu de dovedit şi care ne
conduc la rezultate practice, concrete. De pildă, ideea radicalului din
numere negative este fictivă. Cu toate acestea, matematicientii, fizicienii şi
programatorii o includ în ecuaţiile lor şi ajung la rezultate concrete.
Revenind la domeniul psihoterapiei, să nu uităm faptul că marea
majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm nu sunt în legătură
cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor - realitatea de prim ordin
(Watzlawick, 1976), ci sunt în legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea
pe care le atribuim acestor obiecte sau situaţii - realitatea de ordin secund.
Filosoful grec Epictet spunea: „Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se
întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă”. Cei mai mulţi dintre
noi cunoaştem diferenţa dintre un optimist şi un pesimist: optimistul vede
întotdeauna partea plină a paharului, iar pesimistul pe cea goală. Sticla
umplută cu ceva lichid în ea este realitatea de prim ordin. Dar, rezultă două
realităţi de ordin secund, cu alte cuvinte, două lumi diferite, lumea
optimistului şi cea a pesimistului. Din această perspectivă constructivistă,
putem spune că toate terapiile sunt preocupate să aducă schimbări în modul
în care oamenii şi-au construit realităţile de ordin secund (de care sunt în
întregime convinşi că există cu adevărat). Dacă o schimbare de ordin prim
nu modifică sistemul de credinţe fundamentale ale pacientului şi se axează
mai mult pe o ameliorare tranzitorie a simptomelor, schimbările de ordin
secund sunt transformative şi promovează schimbarea (Nardone şi
Watzlawick, 2005).
În hipnoza ericksoniană, întrebarea fundamentală de la care se pleacă
în demararea terapiei este următoarea: Ce vrem să comunicăm pacientului
pentru a accelera schimbarea? Scopurile terapeutice derivă din răspunsul
la această întrebare. În acest sens, stabilirea sarcinilor este o metodă
excelentă de accelerare a progresului terapeutic. În cadrul hipnozei
ericksoniene, se consideră că schimbarea în terapie este un proces care ţine
de reasocierea vieţii interne a pacientului. Prin urmare, resursele interne ale

1
acestuia vor fi rearanjate la nivel experienţial şi recontextualizate. După J.
Zeig (2006), acest proces complex poate fi analizat punându-se în evidenţă
aspectele care vizează stabilirea scopurilor în terapie.
În hipnoza ericksoniană, ne interesează „strategiile” sociale şi
interpersonale pe care pacientul le utilizează pentru a-şi construi propria
depresie, anxietate sau nesiguranţă de sine. Din perspectiva psihiatriei,
depresia este o tulburare a creierului. Din perspectiva constructivismului
social, „depresia” este o etichetă utilizată pentru a descrie un complex
fenomenologic. Prin urmare, un terapeut ericksonian poate crea o „hartă”
fenomenologică a modului în care pacientul îşi „construieşte” propria
depresie. Din această pespectivă, depresia este concepută ca o serie de
acţiuni intrapsihice şi sociale: se poate „face” depresie orientându-ţi atenţia
spre interior versus exterior, devenind inactiv versus activ social, trăind
mai degrabă în trecut decât în prezent, selectând aspectele negative ale
existenţei şi accentuând devalorizarea şi autoînvinovăţirea. În cadrul
acestui model, clinicianul stabileşte fenomenologia „depresiei”, văzută ca
un set de componente descriptibile.
Un alt aspect de care ţinem seama în stabilirea scopurilor se referă la
întărirea aspectelor pozitive şi a resurselor pacientului. El este ajutat să-şi
descopere forţele interioare nebănuite, fiind orientat în terapie către un
viitor mult mai constructiv. „Starea” soluţiei la problema pacientului îşi are
propria sa fenomenologie. Prin urmare, se poate crea o „hartă”
fenomenologică a stării soluţiei, incluzând componente psihologice şi
sociale.
În terapia ericksoniană se pune accent pe întărirea autodeterminării
pacientului. Jay Haley (1976) a explicat cu înţelepciune că psihoterapia
este o problemă, nu o soluţie. Scopul este de a-i îndepărta pe pacienţi de
psihoterapie şi de a-i întoarce înapoi la cursul normal al vieţii, cât mai
curând posibil.
De asemenea, şcoala lui Erickson promovează utilizarea tehnicilor
sistemice şi interacţionale. Terapeutul va trebui să caute soluţii care să-i
implice pe ceilalţi. Pacienţii au propriile lor scheme relaţionale şi manifestă
diverse probleme în cadrul unei matrice sociale. Prin urmare, schimbarea
ar trebui să implice în mod constructiv matricea socială a pacientului şi nu

1
trebuie să ne orientăm exclusiv doar în direcţia schimbării intrapsihice a
acestuia.
Hipnoza ericksoniană îşi propune accesarea asociaţiilor constructive
existente în cazul unui pacient, dar care momentan sunt inactivate. De
pildă, orice fumător ştie cum să se simtă confortabil fără ţigară, orice
persoană anxioasă ştie cum să se relaxeze şi orice persoană depresivă ştie
cum să-şi schimbe dispoziţia. Rolul terapiei ericksoniene este acela de a
ajuta pacientul să-şi identifice şi să-şi recontextualizeze propriile resurse,
astfel încât acestea să fie accesate în mod constructiv.
Pe măsură ce terapeutul înţelege modul în care pacientul îşi
„construieşte” problema, poate să delimiteze mai bine direcţiile de
schimbare. Cu alte cuvinte, terapeutul poate să stabilească fenomenologia
problemei pacientului său. Să luăm din nou depresia ca exemplu. Dacă un
pacient este orientat spre interior, vom găsi o soluţie pentru a fi captat şi
absorbit de lumea exterioară. Pentru a contracara absorbţia sa în trecut,
vom implica pacientul în prezent. Indivizii retraşi pot deveni implicaţi
social. Se pleacă de la premisa că fiecare pacient dispune de o serie de
abilităţi care pot fi accesate în cadrul terapiei la nivel experienţial. Rolul
terapeutului este de a-l ajuta pe pacient să realizeze şi să consolideze setul
său de abilităţi care conţin soluţia la problema cu care se confruntă. În
general, pacienţii ştiu ce să facă şi cum să procedeze în direcţia schimbării
lor, dar s-ar putea să nu realizeze că ştiu acest lucru. Se pune întrebarea,
cum putem noi ca terapeuţi să-l ajutăm pe pacient să-şi conştientizeze
potenţialităţile latente autocurative de care dispune. Un răspuns se găseşte
în aplicarea tehnicii „împachetării cadoului” (Zeig, 2006).
Sarcinile terapeutice reprezintă o cale de a oferi pacientului soluţii de
vindecare. Există două categorii de sarcini care pot fi adimistrate unui
pacient: sarcini directe-congruente şi sarcini incongruente. Sarcinile pot fi
date în afara şedinţei de terapie („homework”) sau în timpul şedinţei de
terapie. În plus, notăm faptul că sunt sarcini pe care pacientul le urmează şi
altele pe care le respinge. De asemenea, sunt sarcini de realizat şi sarcini
oferite de terapeut tocmai în scopul de a activa rezistenţele pacientului la
schimbare, dar care vor conduce în final la rezolvarea problemei.
Următorul tabel redă utilizarea sarcinilor în psihoterapie, ca idei de
„împachetare a cadoului” (după J. Zeig, 2006).

1
Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în
şedintei de terapie) afara şedinţei de terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală
(Frankl)
Antrenament de Prescripţia simptomului
relaxare/meditaţie/autohipnoză (Weeks şi L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii
(Lankton şi Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor
cuplurilor) (Erickson)
Notare: liste/autobiografii/istorie Utilizarea ritualurilor
socială/jurnale (Gilligan; van der Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului
(Keeney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)

Sarcini directe-congruente (în Sarcini incongruente (în

timpul şedinţei de terapie) timpul şedinţei de
terapie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în
stare de hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă
congruentă menţionată mai sus

4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea

neurolingvistică

În ultimele decenii, programarea neurolingvistică (Neuro Linguistic

Programming - N.L.P.) a deschis noi direcţii de investigare a căilor de
adâncire a comunicării hipnotice eficiente. De altfel, această abordare îi
oferă terapeutului un arsenal de tehnici menite să faciliteze comunicarea

1
terapeutică, în scopul producerii modificărilor comportamentale dezirabile.
Se cunoaşte faptul că demersul hipnotic devine mult mai eficient dacă se
utilizează cuvinte şi fraze cheie extrase din limbajul pacientului. În plus,
comunicarea hipnotică îşi sporeşte valoarea dacă terapeutul utilizează
modalitatea senzorială dominantă a pacientului.
N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin elaborarea
unui metamodel pentru limbaj, menit să permită accesul la înţelegerea mai
profundă a ceea ce spun oamenii. Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J.
Grinder, 1982) valorifică cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a
hipnozei ericksoniene, din terapia sistemică de familie (V. Satir), din
Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de funcţionare ale
limbajului propuse de gramatica generativă transformaţională (N.
Chomski).
Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii. Perspectiva
social-constructivistă afirmă că, dimpotrivă, cuvintele şi dialogul social în
care limbajul se manifestă construiesc realitatea (McNamee, 1992;
Wittgenstein, 1953). Cuvintele vehiculează înţelesuri socialmente
construite, iar explicaţiile pe care le propunem în legătură cu noi, cu
ceilalţi sau cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul interacţiunii
cu ceilalţi.
Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că limitele limbajului
sunt limitele „hărţii” pe care individul o are despre realitatea în care se
află. Interacţiunea prilejuită de relaţia terapeutică modifică „harta”
pacientului prin intermediul unui „dialog transformaţional” (Sexton,
Whiston, 1994), în care reprezentările şi organizarea informaţiilor de care
acesta dispune sunt schimbate prin renegocierea unor noi premise şi
semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000), „limbajul implică nu numai un
schimb verbal, el este un proces activ al adoptării unor poziţii relaţionale şi
al unor secvenţe comportamentale, în funcţie de aspectele importante ale
poveştii fiecăruia”.
În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pentru a evidenţia
limitele limbajului. Activitatea terapeutului constă în a identifica „modelul
lumii“ pe care fiecare persoană şi-l construieşte, pornind de la propria
realitate. Acest model va fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de

1
alegere ale pacientului. Metamodelul propus îl ajută pe terapeut să
dobândească o înţelegere empatică a universului interior al pacientului său.
Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului: structura
superficială şi structura profundă. Dacă structura superficială este
reprezentată de discursul oral sau scris al unei persoane, structura profundă
este discursul nerostit, în fapt, reprezentarea lingvistică a universului său
interior. Psihoterapeutul descoperă elementele lipsă din discursul manifest
al pacientului, în ideea de a reconstitui cât mai complet posibil „modelul
lumii” pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte după
următorul model:
Figura 10. Practica comunicării în psihoterapie (P. Sary, 1990)

Sincronizarea

Stabilirea relaţiei
Culegerea de informaţii

Ghidarea terapiei Observaţia

Toate cele Stabilirea obiectivului terapeutic

şase elemente se află într-o strânsă interdependenţă. Prin urmare, nu se
poate stabili o relaţie psihoterapeutică eficientă dacă terapeutul nu se
sincronizează cu partenerul său de relaţie, nu îi observă comportamentul
nonverbal şi nu culege informaţiile utile în vederea stabilirii obiectivului
terapeutic, toate aceste elemente permiţând ghidarea psihoterapiei în
direcţia producerii schimbării.
1. Stabilirea relaţiei
În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează ţinând cont de
contextul, cadrul şi gradul de congruenţă manifestat de psihoterapeut.
2. Sincronizarea
Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se produce
atunci când doi oameni se află în acord. De pildă, privind două persoane

1
care se plimbă într-un parc, acestea adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând
două persoane care discută într-un loc public, fără a auzi conţinutul
conversaţiei lor, vom observa că acestea adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii.
Plecând de la acest fenomen natural, au fost elaborate tehnici de
sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei psihoterapeut-
pacient. Sunt descrise două tipuri de sincronizare: nonverbală şi verbală.
Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată.
Sincronizarea directă se realizează atunci când interlocutorul reproduce
aceleaşi mişcări ale partenerului de discuţie. Atunci când suntem într-o
relaţie empatică cu cineva, corpul nostru adoptă o postură asemănătoare
corpului celuilalt, facem gesturi similare, respirăm la fel, ritmul vorbirii şi
intensitatea vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea
încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage mai degrabă
decât identice cu cele pe care dorim să le reflectăm: de pildă, reflectarea
mişcărilor corpului pacientului prin diverse înclinări ale capului,
încrucişarea braţelor prin încrucişarea picioarelor, reflectarea respiraţiei
foarte rapide a pacientului prin mişcări ritmice ale mâinii aşezate pe braţul
fotoliului etc.
Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către psihoterapeut a
registrului senzorial pe care se situează pacientul în realizarea discursului
său verbal. Tehnicile N.L.P. au la bază ceea ce autorii numesc modalităţi
sau submodalităţi senzoriale care sunt, de altfel, sisteme bazate pe
reprezentări. Există trei modalităţi senzoriale principale: vizuală, auditivă
şi kinestezică, în cadrul acestora funcţionând mai multe submodalităţi -
forme prin intermediul cărora creierul uman procesează informaţiile.
O afirmaţie de genul: „Văd despre ce este vorba, am deja o imagine
clară cu privire la situaţia descrisă” exprimă utilizarea unui limbaj vizual;
„Îmi sună familiar situaţia descrisă” - limbaj auditiv; „Mă presează
situaţia descrisă, mă simt ca şi cum aş fi strivit de această situaţie” -
limbaj kinestezic.
Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor pacientului şi îl
determină pe psihoterapeut să înţeleagă în ce manieră pacientul său îşi
structurează experienţele şi reprezentările. În N.L.P., limbajul senzorial
este constituit din substantive, verbe, adjective şi locuţiuni adverbiale care
trimit la unul dintre cele trei registre senzoriale.

1
 P. Sary (1990) oferă un ghid util terapeutului în vederea reperării
registrului senzorial pe care se situează partenerul său de comunicare.

VIZUAL

Substantive: perspectivă, viziune, iluminare, optică, unghi, punct de

vedere, aspect, orizont, iluzie, imagine, faţadă, grafică, ecran, ochire,
privire.

Verbe: a ilumina, a vedea, a observa, a vizualiza, a imagina, a apărea, a

zări, a descrie, a detalia, a diminua, a elucida, a figura, a focaliza, a picta,
a scruta, a distinge, a discerne, a ilustra, a clarifica, a expune, a ilumina,
a privi, a ascunde, a afişa, a arăta, a se întuneca, a se lumina.

Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare, mic, deschis,
închis, izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat, imens, copleşitor, îngust.

Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă privire, la

prima vedere, a sări în ochi, bătător la ochi, a vedea roşu în faţa ochilor, a
fi bine văzut.

AUDITIV

Substantive: muzică, cuvinte, discurs, zgomot, strigăt, şoaptă,

neînţelegere, zarvă, audienţă, trăncăneală, ton, voce, bârfă, vorbărie,
flecăreală, monolog, dialog, tonalitate, sunet, ritm melodie, cacofonie,
dezacord, ecou, simfonie, cântec, audiţie.

Verbe: a auzi, a-(şi)spune, a asculta, a urla, a schimba, a numi, a foşni, a

fredona, a amplifica, anunţa, a (se)întreba, a se exprima, a discuta, a
enunţa, a bombăni, a mârâi, a bodogăni, a declara, a striga, a suna, a
răsuna, a dialoga.

1
Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut, vorbăreţ, melodios,
oral, disonant, nemaiauzit, vocal.

Expresii: a da tonul, a astupa urechile, a reduce la tăcere, a fi la unison,

cu surle şi trâmbiţe, altfel spus, a pleca urechea, a face pe surdul, a ţine
sub tăcere, a impune tăcere.

KINESTEZIC

Substantive: respiraţie, tensiune, gravitaţie, greutate, senzaţie,

sentimente, presiune, şoc, impact, contact, mişcare, temperatură, energie,
stres.

Verbe: a simţi, a atinge, a palpa, a lovi, a apuca, a strivi, a amortiza, a se

îngreuna, a se încovoia, a apăsa, a presa, a izbucni, a bate, a tatona.

Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber, entuziast, rece,

glacial, moale, dur, sensibil, obositor, copleşitor, iritat, irascibil, insensibil,
sentimental, liniştit, palpabil, insuportabil.

Expresii: a fi cu picioarele pe pământ, a fi sătul până peste cap, a-şi bate

cuie în talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un pas de, a prinde o ocazie, a
profita de o ocazie, a pune mâna în foc.

3. Observaţia
Conform programării neurolingvistice, a observa înseamnă în acelaşi
timp a decoda şi se referă la strângerea de informaţii nonverbale cu privire
la interlocutor.
La nivelul macro-observaţiei se iau în considerare corpul (postura,
mersul, gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul, volumul, debitul),
respiraţia (abdominală, mediană, superioară, rapidă, lentă).
La nivelul micro-observaţiei, atenţia se îndreptă asupra „micro-
comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările muşchilor feţei (tensiunea

1
maxilarului inferior, încreţirea frunţii, încruntarea sprâncenelor, clipirea
ochilor), mişcările gurii (deschisă sau închisă, rictus mai mult sau mai
puţin pronunţat, dimensiunea, culoarea şi tonusul buzei inferioare),
coloritul pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea pronunţată) şi, bineînţeles,
mişcările ochilor.
În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept „căi de acces ocular”
şi reflectă modul în care un individ procesează informaţia. Mişcările
ochilor sunt descrise din punctul de vedere al observatorului, nu al
subiectului. În mod schematic, se consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în
sus corespund vizualului, ochii îndreptaţi în zonele laterale corespund
auditivului, zona de jos din dreapta corespunde auditivului intern („vocea
interioară”, „dialogul interior”), iar zona de jos din stânga corespunde
kinestezicului.
Conform spiritului N.L.P., terapeutul ar trebui să se situeze într-o
metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale atât pacientul, cât şi natura
relaţiei dintre el şi partenerul său de comunicare terapeutică.
4. Culegerea de informaţii
Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se faptul că
psihoterapia este în primul rând „arta de a pune întrebări bune”. Întrebările
terapeutului vor avea un efect asupra modelului lumii pacientului său,
lărgindu-i această viziune şi oferindu-i noi alternative comportamentale.
Fireşte, culegerea de informaţii presupune observaţie, ghidare în direcţia
stabilirii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi care vin să întărească
relaţia terapeutică şi sincronizarea.
În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de precizie şi
cele orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia asupra întrebărilor de
precizie care devin pentru terapeut instrumente utile de accesare a
modelului lumii interlocutorului său.
Întrebările de precizie se referă la generalizările, omisiunile şi
distorsionările identificate în structura superficială a limbajului utilizat de
parternul nostru de comunicare.

1
 Procesele de generalizare
În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii universali,
operatori modali (necesitate, posibilitate) şi reguli-judecăţi fără origine
specificată. Vom reda următorul tabel:

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Cuantificator tot, toţi, Reluarea, într- Găsirea unui
i universali mereu, o manieră contraexempl
totdeauna, interogativă, a u care să pună
niciodată, cuvântului sub semnul
nimeni, nimic, utilizat: tot, îndoielii
toată lumea, toţi etc. generalizarea.
de fiecare dată Chiar nimic
etc. nu-ţi mai
Nimic nu îmi merge?
merge! Chiar toată
Toată lumea lumea te
mă blamează! blamează?
Operatori trebuie, nu Ce s-ar Specificarea
modali trebuie, se întâmpla rezultatelor, a
1. Necesitate impune, dacă…? obstacolelor şi
2. Posibilitate posibil, Ce te consecinţelor.
imposibil împiedică
Lucrul acesta să…?
nu este Şi dacă ai
posibil, nu pot putea să…?
să mă
comport
altfel...!

1
Reguli- E rău să faci Este şi Regăsirea
judecăţi fără lucrul acesta! părerea ta? originii
origine E bine să fii Conform cărei acestor reguli-
specificată onest! păreri? judecăţi şi
Pe ce se precizarea
bazează contextului în
părerea ta? care s-a făcut
Cum îţi dai afirmaţia.
seama?

Procesele de omisiune
În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea simplă,
suprimarea indexului de referinţă, omisiunea comparativă şi utilizarea
verbelor nespecifice.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Omisiunea Sunt furios! Faţă de cine? Precizarea
simplă Nu sunt de Faţă de ce? contextului
acord! specific
Suprimarea Asta nu are Ce anume nu Regăsirea
indexului de importanţă! are indexului de
referinţă Mi s-a spus importanţă? referinţă
că… Cine anume a
Ei nu mă spus lucrul
ascultă! acesta?
Cine anume nu
te ascultă?
Omisiunea Sunt mai puţin Mai puţin Denumirea
comparativă curajos! curajos decât elementului şi
E mai scump! cine? a criteriului
Mai scump după care se
decât ce? face
comparaţia,
precizarea
contextului în

1
 care se face
comparaţia.

Verbele El m-a respins! În ce manieră? Precizarea

nespecifice I-am urmat Cum? modului cum
sfatul! În ce fel? au fost
El a câştigat! realizate aceste
acţiuni, a
contextului şi
condiţiilor în
care s-au
realizat.

Procesele de distorsionare
În categoria distorsiunilor distingem: relaţiile cauză-efect, echivalenţa
complexă, lectura gândurilor şi nominalizările.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Relaţiile El mă face să Cum anume Separarea
cauză-efect (x mă simt trist. precizezi că el relaţiei cauză-
este cauza lui te face să te efect şi găsirea
y) simţi trist? unui contra-
Ce te exemplu.
determină să
spui acest
lucru?
A fost vreo zi în
care nu te-ai
simţit trist în
preajma lui?
Echivalenţa Nu mă salută… Dacă te-ar fi Disocierea
complexă (x e supărat pe salutat celor doi

1
dovedeşte y) mine. înseamnă că termeni ai
Dacă nu mi-a nu este supărat echivalenţei şi
zâmbit pe tine? găsirea unui
înseamnă că Dacă ţi-ar fi contra-
nu e mulţumit zâmbit exemplu.
de mine. înseamnă că
este mulţumit
de tine?
Lectura Ştiu ce a vrut Ce te face să Regăsirea
gândurilor să spună. crezi acest sursei care stă
A făcut lucrul lucru? la baza
acesta pentru Cum ştii acest respectivei
că… lucru? aprecieri.
Dacă ai fi ţinut
la mine ai fi
ştiut că nu-mi
place acest
lucru.
Nominalizare Doresc respect În ce manieră? Înlocuirea
a din partea Cum anume cuvântului
(transformare celorlalţi. doreşti respect abstract cu un
a unui proces din partea verb.
în ceva static, celorlalţi?
fix) Ce înseamnă
pentru tine a fi
respectat?

5. Stabilirea obiectivului psihoterapeutic

N.L.P. propune următoarele criterii de formulare eficientă a unui
obiectiv psihoterapeutic: formularea pozitivă a obiectivului, definirea unui
context specific, posibilitatea de a verifica obiectivul şi posibilitatea
atingerii obiectivului stabilit.
Formularea pozitivă a obiectivului
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că mulţi pacienţi vin la
cabinetul de psihoterapie cu un obiectiv de însănătoşire formulat în termeni
negativi (de pildă, obiectivul unui pacient cu fobie socială poate fi de tipul:
„Nu mai vreau să-mi fie teamă atunci când vorbesc în public”). Un

1
asemenea mod de formulare ar corespunde unui metaprogram de evitare şi
nu de îndreptare spre atingerea obiectivului terapeutic (şi anume, cel de
stăpânire de sine şi autocontrol în situaţiile sociale). Pacientul va fi
îndrumat să se îndrepte spre…, în sensul exprimării pozitive a obiectivului
propus.
Definirea unui context specific
Psihoterapeutul va adresa întrebări menite să precizeze într-un mod
clar obiectivul terapeutic, în ideea de a deveni cât mai concret posibil. Un
obiectiv formulat în termeni vagi lasă pacientul în incertitudine. Întrebările
sunt de tipul: „Ce vreţi de fapt?”, „Cum anume vreţi să vă comportaţi într-
o situaţie în care urmează să vorbiţi în public?”
Posibilitatea de a verifica obiectivul
Pentru ca un obiectiv terapeutic să fie formulat într-un mod eficient,
acesta trebuie să implice diverse modalităţi de a fi probat şi verificat. Prin
urmare, terapeutul va adresa pacientului întrebări de tipul: „Cum îţi vei da
seama că ai atins obiectivul propus?”, „Ce vezi, ce auzi şi ce simţi în acel
moment?”
Posibilitatea atingerii obiectivului propus
O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective nerealiste de
tipul: „Aş vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu mine!”. În mod cert,
intenţia este pozitivă, dar este oare posibil ca cineva să atingă acest
deziderat?! Obiectivul va fi reformulat în termenii: „Aş dori să pot stabili
relaţii bune cu ceilalţi!”. Un asemenea mod de formulare a obiectivului va
permite accentuarea activismului pacientului în cadrul relaţiilor sale
interpersonale.

6. Ghidarea procesului terapeutic

Pentru a înţelege mai bine termenul de ghidare (dirijare), autorii N.L.P.
utilizează matafora „dansului între doi parteneri”. Atunci când observăm
un dans armonios, nu ştim cine conduce şi cine se lasă condus. În contextul
terapeutic, terapeutul ghidează terapia în direcţia schimbării pacientului.
Psihoterapia capătă eficienţă maximă atunci când cei doi parteneri de
relaţie terapeutică sunt în acord deplin.
Dirijarea procesului psihoterapeutic implică feedback-uri permanente
între psihoterapeut şi pacient, pe tot parcursul desfăşurării terapiei. De

1
asemenea, se referă la planificarea ducerii la bun sfârşit a programului
psihoterapeutic. Procedura formală de încheiere a terapiei va diminua
multe din neliniştile terapeutului şi pacientului legate de faptul că pot
reapărea vechile simptome sau că ar putea să se manifeste altele noi.
Considerăm un avantaj faptul că cei doi protagonişti ai relaţiei pot să
planifice încheierea terapiei - ca o realitate a relaţiei psihoterapeutice - şi
să o pregătească încă de la începutul ultimei etape de intervenţie
terapeutică.

1
VI. MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILITĂŢILOR DE
COMUNICARE ALE VIITORILOR TERAPEUŢI

1. Manifestarea empatiei în psihoterapie

În contextul actual, există numeroase programe de training cu privire

la empatie, fiind considerată drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor
interpersonale. Aşadar, empatia apare drept un fenomen perfectibil care
poate fi supus unor antrenamente dirijate. Contribuţii importante în acest
sens au adus Egan (2002) şi Ivey (2003), dând un imbold important acestei
direcţii. Se consideră că terapeuţii antrenaţi pot atinge un nivel bun de
funcţionare interpersonală prin:
 cultivarea disponibilităţii lor de ascultare;
 producerea unor modificări comportamentale pozitive şi semnificative
în cazul pacienţilor;
 aflarea în imediata apropiere cu terapeuţi supervizori înalt
experimentaţi.
În general, empatia se referă la abilitatea terapeutului de a percepe şi
de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât sentimentele şi experienţele
curente ale pacientului, precum şi sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia
este ca empatia să fie activă şi să fie transmisă celuilalt. O empatie care nu
se exprimă, nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii
comunicării este destul de redus (J. C. Abric, 2002). A fi empatic include
acceptarea perspectivei pacientului şi folosirea ascultării reflexive.
Totodată, empatia implică normalizarea ambivalenţei pacientului cu privire
la propria sa schimbare. Printr-un efort empatic dirijat, terapeutul trebuie
să se asigure că a înţeles ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat. El
este acceptat aşa cum este în momentul respectiv. Numai pacientul poate
decide schimbările dorite sau necesare şi se recomandă ca terapeutul mai
mult să asculte decât să vorbească. Prin intermediul utilizării metaforelor şi
al reflectării sentimentelor care nu sunt în mod explicit exprimate de
pacient, terapeutul va adânci experienţa acestuia şi-l va îndruma în
procesul său de schimbare.
Un mijloc eficient de antrenare a deprinderilor de comunicare
empatică îl reprezintă realizarea interviurilor preliminare într-o manieră

1
colaborativă şi nu directivă. În general, se cunoaşte faptul că interviul
directiv blochează înţelegerea empatică. În cadrul interviului directiv,
terapeutul adresează întrebări directe, iar pacientul răspunde,
intervievatorul selectând, ghidând şi controlând direcţia interviului (fireşte,
fiind influenţat de răspunsurile oferite de partenerul său de relaţie). În
calitate de expert, terapeutul îşi concentrează atenţia asupra
comportamentelor patologice ale pacientului său. Acest tip de interviu este
menit să accentueze asimetria relaţiei dintre cei doi.
Următorul fragment de dialog ilustrează specificitatea interviului
directiv:
Terapeutul: Poţi să-mi spui care este problema ta?
Pacientul: Nu ştiu exact, am o stare de teamă…, cred că mi se va
întâmpla ceva rău.
Terapeutul: Când ai observat prima oară lucrul acesta?
Pacientul: Cu trei luni în urmă.
Terapeutul: A apărut brusc această stare?
Pacientul: Da, pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă cu această
stare de teamă.
Terapeutul: Ce se întâmpla în viaţa ta în acea perioadă de timp?
Pacientul: Nimic special!
Terapeutul: Aveai cumva o nemulţumire?
Pacientul: Din câte ştiu, nu …
Terapeutul: La birou sau probleme de familie?
Pacientul: Nu, totul părea să fie bine.
Terapeutul: Ai avut şi zile în care starea de anxietate a dispărut?
Pacientul: Da, uneori mă simt bine.
Terapeutul: Care sunt circumstanţele în care starea ta de teamă
dispare?
Pacientul: Nu ştiu, pur şi simplu am momente când nu-mi mai este
teamă.

Spre deosebire de interviul directiv, în cadrul interviului colaborativ,

terapeutul reduce numărul întrebărilor directe şi încurajează pacientul să-şi
exploreze propriile gânduri şi sentimente. Într-o asemenea situaţie, cererile
terapeutului vor fi de tipul: „Spune-mi, te rog, mai mult!” sau „Continuă,

1
te rog!”. Direcţia dialogului vine din partea pacientului, fiind vorba, în
fapt, despre o împărţire egală a puterii în relaţia terapeutică. Prin
răspunsurile oferite, terapeutul dovedeşte o înţelegere empatică a
problematicii şi lumii pacientului său. Este vorba despre o anumită abilitate
a practicianului de a capta şi de a pătrunde semnificaţia personală şi
subiectivă a cuvintelor pacientului. Reluând fragmentul de interviu
prezentat anterior, vom reda desfăşurarea dialogului terapeut-pacient într-o
manieră colaborativă:
Terapeutul: Poţi să-mi spui câteva lucruri despre modul în care te
simţi?
Pacientul: Este greu de descris, un fel de stare de teamă, ca şi cum
urmează să mi se întâmple ceva rău.
Terapeutul: Ţi-e teamă, simţi că ceva rău se va întâmpa?
Pacientul: Da…
Terapeutul: Ajută-mă să înţeleg mai bine.
Pacientul: Ei bine, de aproximativ trei luni de zile, în mare parte a
timpului am acest sentiment neplăcut, ca un fel de piază rea..., bătăile
inimii se accelerează, iar palmele îmi transpiră.
Terapeutul: Se pare că este teribil de neplăcut…
Pacientul: Într-adevăr, este cea mai neplăcută experienţă prin care
trec, cu nimic nu o pot compara… Am avut câteva momente asemănătoare
cu mult timp în urmă, când am ratat un examen, dar atunci era
explicabil…
Terapeutul: Continuă…
Pacientul: Ei bine, îmi murise un frate într-un accident de maşină şi n-
am putut să mă concentrez asupra studiului…
Terapeutul: Şi crezi că starea ta de teamă are legătură cu acest
eveniment?
Pacientul: Nu ştiu… da…, cred că da. N-am spus niciodată lucrul
acesta, dar am o stare de anxietate… o teamă că aş putea să mor.
Terapeutul: Aşadar, stările tale de anxietate implică ideea morţii,
faptul că vei putea muri şi tu…
Pacientul: Da, dar nu am niciun motiv…, sunt sănătos…, simt însă că
aş putea muri…, simt că nu voi putea să trăiesc îndeajuns de mult încât
să-mi văd copilul crescând…

1
 Interviul colaborativ permite culegerea unor informaţii preţioase şi
utile în vederea formulării ipotezei terapeutice. De fapt, acest demers
reprezintă garanţia stabilirii unei relaţii bazate în primul rând pe echilibrul
de forţe în relaţia terapeutică. În contextul psihoterapiilor actuale, pacientul
este considerat un partener ştiinţific în găsirea soluţiei terapeutice
eficiente, iar terapeutul, „închiriat” pe durata celor 50-60 de minute (cât
durează o şedinţă de terapie), îi va oferi acestuia posibilitatea de
schimbare.
În urmă cu mai multe decenii, Truax şi Carkhuff (1967) au adoptat o
orientare predominant didactică în domeniul psihoterapiei centrate pe
client. În opinia acestor autori, relaţia psihoterapeut-client reprezintă esenţa
practicii terapeutice.
În scopul îmbunătăţirii disponibilităţilor de comunicare ale viitorilor
consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, vom supune atenţiei scalele de
empatie acurată, căldură nonposesivă şi autenticitate.

Scala de empatie acurată (Truax şi Carkhuff, 1967)

În viziunea acestor autori, nevoia terapeutului de a retrăi atitudinile
pacientului se consumă într-un fenomen al înţelegerii emoţionale care stă
la baza relaţiei terapeutice. Ocupându-se de măsurarea abilităţii empatice,
scala de empatie acurată se referă în mod deosebit la surprinderea
acurateţii predictive a terapeutului. Prin transpunerea psihologică în
sistemul de referinţă al celuilalt se realizează un act de cunoaştere
empirică. Fireşte, principala informaţie pe care o oferă empatia este starea
emoţională. Prin empatie aflăm mai puţin despre inteligenţa, istoria sau
modul în care gândeşte altcineva, în schimb, aflăm cât este de relaxat sau
tensionat, optimist sau pesimist, interesat sau plictisit.
Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ decât un
ascultător pasiv în terapie. Acest proces activ conduce la identificarea
rapidă a erorilor în percepţia şi în înţelegerea a ceea ce pacientul său
tocmai i-a comunicat. Din această perspectivă, empatia înseamnă să fii
atent la stările şi sentimentele exprimate şi la cele neexprimate de
interlocutor. Dar, mai ales, înseamnă a confirma primirea mesajului,
reformulându-l oral partenerului de comunicare, pentru ca el să confirme

1
faptul că a fost înţeles corect. Orice interpretare hazardată ar trebui evitată
pe cât posibil. În final, pacientul se va simţi „uşurat”, arătându-i-se că
mesajul său a fost bine recepţionat de terapeutul său.
O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de a fi empatici,
este de a pune întrebări de genul: „Ce simţi în legătură cu evenimentul X?”,
„Cum te face să te simţi evenimentul Y?”. Astfel de întrebări indică un
nivel scăzut de empatie şi o inabilitate a terapeutului în a surpride
conţinutul afirmaţiilor pacientului său.
La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere stările şi
sentimentele actuale ale pacientului său. Mai mult, se situează dincolo de
acestea, încercând să exprime ceea ce pacientul său întrucâtva nu poate
exprima.
Nivelul 1
Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis), arătându-se
plictisit sau dezinteresat de ceea ce îi comunică pacientul său. Un nivel
redus de empatie se manifestă şi atunci când terapeutul oferă excesiv de
multe sfaturi. Prin urmare, terapeutul nu comunică faptul că este conştient
de sentimentele şi experienţele actuale ale pacientului său.
Nivelul 2
Psihoterapeutul dă dovadă de un oarecare grad de acurateţe în
răspunsurile sale, acurateţe referitoare doar la stările şi sentimentele cele
mai evidente ale pacientului său. Dacă o emoţie nu este clar definită,
terapeutul tinde să o ignore complet. Terapeutul poate percepe în mod
corect stările şi sentimentele actuale şi evidente ale pacientului său, dar
înţelege greşit multe din ceea ce pacientul său încearcă să-i spună. Mai
mult, prin răspunsurile sale, terapeutul poate bloca sau canaliza greşit
discuţia. Nivelul al doilea se distinge de următorul prin faptul că
terapeutul ignoră sentimentele şi experienţele pacientului său, mai
degrabă decât să dovedească o inabilitate în a le înţelege.
Nivelul 3
Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai multe din
stările şi sentimentele evidente ale pacientului său. De asemenea, identifică
prezenţa sentimentelor ascunse ale acestuia, dar nu descifrează natura şi
semnificaţia pe care pacientul le-o conferă.
Nivelul 4

1
 Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe, celor mai
multe din sentimentele evidente ale pacientului său şi, uneori, le recunoaşte
pe cele mai puţin evidente. În acest proces de explorare, terapeutul poate
interpreta greşit unele stări şi sentimente prezente ale pacientului, dar le
poate anticipa pe unele care nu sunt actuale. Deşi manifestă dorinţă şi efort
în a înţelege problematica pacientului său, acurateţea acestora este redusă.
Acest nivel se distinge de cel anterior prin faptul că psihoterapeutul
înţelege uneori stările şi sentimentele mai puţin evidente ale pacientului
său.
Nivelul 5
Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor sentimentelor uşor
detectabile ale pacientului său. De asemenea, dovedeşte o înţelegere a
multor experienţe şi sentimente mai puţin evidente ale acestuia, dar tinde
să fie, într-o oarecare măsură, mai puţin exact în perceperea acestora. Prin
natura sa exploratorie, acestă lipsă de înţelegere este imediat comunicată
pacientului său, fără a se deteriora însă relaţia terapeutică. Acest nivel
reprezintă punctul de mijloc al continuum-ului empatiei acurate.
Nivelul 6
Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din sentimentele prezente ale
pacientului său, inclusiv pe cele care sunt mai puţin evidente. Deşi înţelege
conţinutul lor, uneori tinde să judece greşit intensitatea acestor stări şi
sentimente ascunse, astfel încât răspunsurile sale nu sunt întotdeauna
acordate la starea sufletească reală a pacientului său. Adeseori, terapeutul
este incapabil să comunice înţelegerea acestor sentimente mai puţin
evidente. În contrast cu nivelul 7, terapeutul nu aduce elemente noi şi nu
încurajează o explorare mai adâncă a acestora.
Nivelul 7
Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe din
sentimentele prezente ale pacientului său şi apreciază în mod corect
intensitatea celor mai multe din emoţiile de bază ale acestuia. Prin urmare,
se situează întrucâtva dincolo de ceea ce conştientizează interlocutorul
său. Nivelul 7 se diferenţiază de cel anterior prin faptul că psihoterapeutul
iniţiază discuţii referitoare la un material semnificativ şi de mare
încărcătură emoţională din istoria pacientului său.
Nivelul 8

1
 Psihoterapeutul interpretează cu acurateţe toate stările şi sentimentele
actuale de care pacientul său este conştient. De asemenea, descoperă unele
sentimente adânci de care acesta nu este tocmai conştient şi le conferă o
semnificaţie corectă. Prin metoda încercării şi erorii, terapeutul
investighează noi arii personale încă neexplorate ale pacientului, existând
fisuri minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi acurateţe,
terapeutul se mişcă în interiorul sentimentelor şi experienţelor relatate de
pacient, oferind explicaţii şi aducând completări capacităţii de înţelegere a
acestuia.
Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului intern de
referinţă a pacientului, aceste greşeli nu subminează relaţia dintre cei doi,
datorită caracterului lor pur exploratoriu. Atent la propriile sale greşeli şi
modificându-şi rapid răspunsurile în timpul discuţiei, terapeutul indică
tocmai ceea ce pacientul intenţionează să găsească în propriile sale
explorări.
Nivelul 9
La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie oricărei categorii
de sentimente ale pacientului, la intensitate lor exactă. Mai mult,
recunoaşte fiecare nuanţă emoţională şi îi comunică înţelegerea oricărui
sentiment adânc, acordându-se în orice moment la conţinutul emoţional al
discursului partenerului său de relaţie. De asemenea, conştientizează
fiecare sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi cuvintele sale.
Psihoterapeutul manifestă precizie atât în înţelegere, cât şi în comunicarea
acestei înţelegeri, exprimând-o fără nicio ezitare.
Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu menite să
ilustreze nivelul de empatie (scăzut, mediu şi înalt) pe care se situează
terapeutulul.

Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu):

Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-a reproşat
că nu mai gătesc aşa bine cum găteam înainte.
Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?
Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un telefon
prietenei mele.

1
 Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui soţului tău
cum te simţi?
Pacienta: În niciun caz!
Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi împreună?
Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din partea lui.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o soluţie ca să
vă înţelegeţi mai bine?
Pacienta: Nimic nu mai merge şi oricum nu vreau să-l mai văd
niciodată!
Terapeutul: Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest, despre
serviciul tău, de pildă?
Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai bine decât
acasă!

Nivel mediu de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat încât îmi vine
tare greu să mă pun din nou în funcţiune.
Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai ştii cum s-o iei din loc
şi ce să faci...
Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu mine însumi
în acele momente. Oare ce-aş putea face…?

Nivel înalt de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii mei de
birou! Mă simt atât de înşelat în aşteptările mele şi nu ştiu ce se va
întâmpla mai târziu… Oare meritam aşa ceva din partea lor?
Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit datorită atitudinii
lor! Dar eşti dezamăgit şi faţă de tine însuţi pentru că nu le-ai arătat ce ai
simţit în acel moment şi nu te-ai comportat ca atare.

2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii,

autodezvăluirii, concreteţei

Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o importanţă

deosebită în contextul psihoterapiilor actuale. Cele trei orientări

1
psihoterapeutice majore (dinamică, comportamentală şi experienţială)
lansează diverse puncte de vedere cu privire la caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că terapeutul trebuie
să manifeste un respect profund faţă de pacientul său. Neutralitatea şi
obiectivitatea analistului sunt forţe dominante în relaţie, mulţi autori
considerând „căldura” terapeutului drept o trăsătură care interferează cu
evoluţia transferului în psihanaliză. Ca regulă generală, psihanaliza clasică
nu încurajează spontaneitatea terapeutului, împărtăşirea gândurilor şi
sentimentelor sale ori alte expresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul
său. Mai recent, în psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune un
accent tot mai mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în detrimentul
analizei propriu-zise, renunţându-se la regula de fier a neutralităţii
analistului.
În psihoterapiile de orientare strict comportamentală, psihoterapeutul
abordează pacientul într-o manieră autoritară. În calitate de expert, acesta îi
stabileşte pacientului programele de recuperare orientate în direcţia
reducerii simptomelor. Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitatea
terapeutului nu prezintă o problemă, iar căldura este mascată de statutul
său de expert. În contextul actual al psihoterapiei cognitiv-
comportamentale, se diminuează progresiv asimetria relaţiei terapeut-
pacient, iar acestor caracteristici li se acordă atenţia cuvenită.
Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea, obiectivitatea şi
masca profesională a terapeutului. Psihoterapeutul îşi începe demersul
abordând clientul aşa cum este el în acel moment şi caută să-l ajute să-şi
dezvolte disponibilităţile latente. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire la
client sunt înlăturate, terapeutul respectă în mod real individualitatea
acestuia, situaţie care antrenează un nivel ridicat de căldură şi autenticitate
din partea terapeutului.
Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă diverse poziţii în
legătură cu aceste caracteristici ale relaţiei. Ca regulă generală, respectul
faţă de pacient este prioritar, fiind stipulat în codul deontologic al
psihologului clinician şi psihoterapeutului. Fireşte, manifestarea
respectului, căldurii şi autenticităţii necesită în primul rând un anumit nivel
de maturizare psihologică a terapeutului.

1
 Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colaborarea activă
dintre cei doi protagonişti ai relaţiei. Respectul manifestat de terapeut faţă
de pacient implică două trăsături de bază şi anume: pe de o parte, dreptul
pacientului de a gândi, a simţi şi a acţiona în felul său unic şi personal; pe
de altă parte, transmiterea de către terapeut a mesajului că schimbarea este
posibilă şi că stă în puterea lui (a pacientului) să accelereze această
schimbare.
J. Lewis (1978, cit. din R. Carkhuff, 1969) nota cu mult timp în urmă
că respectul este mai degrabă comunicat de terapeut prin gradul de atenţie
şi tonalităţile vocale adoptate în timpul discuţiei sale cu pacientul, decât
prin cuvintele exprimate. Cu toate acestea, oferim spre exemplificare
câteva expresii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideea unei
asimetrii în relaţie: „Este posibil, dar problema de bază constă în
inabilitatea ta de a fi direct”; „Foarte bine, dar ştim că anxietatea ta
creşte în această situaţie”; „Ceea ce spui este interesant, dar nu cred că
este relevant în momentul de faţă”.
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare colaborativă şi
plină de respect faţă de pacient: „Înţeleg modul în care vezi lucrurile. Îţi
mai vin în minte şi alte moduri de a privi această situaţie?”; „Mă întreb
dacă vrei să iei în considerare şi această posibilitate?”; „Putem privi
situaţia ta din ambele perspective?”.
Căldura
Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această
caracteristică se referă la situaţia în care terapeutul trebuie sau nu să
comunice, în mod direct, „căldură” în relaţia cu pacientul. Căldura
nonposesivă („nonpossessive warmth”) are în vedere comunicarea de către
psihoterapeut a respectului, simpatiei şi interesului faţă de pacientul său,
într-o manieră nedominatoare. Din punctul de vedere al terapiei rogersiene,
căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce simte
clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu într-o manieră
posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o persoană distinctă, cu idei şi
sentimente şi un mod de a fi care-i este exclusiv personal” (C. Rogers,
1968).

1
 În privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări. Căldura
tinde să sugereze o anumită intensitate, cordialitate sau ardoare, respectiv,
o anumită sensibilitate care este la antipodul relaţiei terapeutice. După I.
Mitrofan (1999, p. 90), „nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate,
nici de bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate făcută
din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat”. Această calitate ar
putea fi numită mai degrabă optimism, nu maxim de căldură.
În anul 1973, H. Strupp a construit o scală bipolară în cinci puncte care
se referă la climatul terapeutic propriu-zis. În punctul de mijloc al acestei
scalei se situează neutralitatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi
orientată spre sarcină. La una din extremităţi se situează neutralitatea
absolută care neagă orice urmă de bunătate şi toleranţă, iar la cealaltă se
situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de acceptare şi
înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care terapeutul îl comunică
pacientului este de genul: „Îmi place de tine!”. Unii autori consideră că
această afirmaţie implică de asemenea dorinţa terapeutului de a fi la rândul
său plăcut şi acceptat de pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o
atitudine pozitivă a terapeutului faţă de pacient, cât şi o invitaţie a
pacientului de a-şi accepta terapeutul. Intruziunea dorinţelor terapeutului în
relaţie ar putea să aibă consecinţe negative asupra procesului terapeutic în
ansamblul său.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci când
terapeutul îşi „foloseşte” pacientul drept sursă a satisfacerii propriilor sale
dorinţe şi curiozităţi. De altfel, ca în orice relaţie interumană, atât
pacientul, cât şi terapeutul sunt preocupaţi de modul în care sunt priviţi
unul de către celălalt. Sarcina terapeutului nu este aceea de a-şi nega
prezenţa şi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea de
a fi conştient de impactul acestora asupra relaţiei şi de modul în care pot
interfera cu scopurile prioritare ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în locul celuilalt
va atrage după sine o atitudine de acceptare de către terapeut a pacientului
său şi, în cele din urmă, o „încălzire” a relaţiei.

Scala de căldură nonposesivă (Truax şi Carkhuff, 1967)

1
 La un nivel redus de căldură „nonposesivă”, psihoterapeutul fie
manifestă o bunăvoinţă exagerată (înalt condiţionată), fie îşi evaluează
partenerul de relaţie terapeutică, dezaprobând unele din gândurile,
sentimentele şi comportamentele acestuia. La un nivel înalt,
psihoterapeutul îi acceptă pe deplin experienţa, comunicând grija şi
respectul pe care le poartă faţă de pacientul său.
Nivelul 1
Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o atitudine
negativă faţă de pacient. Îi spune ceea ce este „cel mai bine pentru el”,
aprobându-i sau dezaprobându-i comportamentul. Evaluările şi judecăţile
terapeutului sunt centrate pe propriul său eu.
Nivelul 2
Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic pacientului său, ignorându-i
sentimentele şi manifestând o lipsă de preocupare şi de interes faţă de
acesta. Tocmai când se aşteaptă un răspuns oferit cu „căldură”, terapeutul
dă dovadă de o pasivitate completă. Situaţia se datorează lipsei de
acceptare totală necondiţionată a partenerul său de relaţie terapeutică.
Nivelul 3
Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină faţă de
pacient. De asemenea, se poate manifesta ca fiind el însuşi responsabil
pentru unele din acţiunile acestuia, comunicându-i gânduri de genul: „Nu e
bine să acţionezi imoral!”, „E important pentru mine ca tu să-ţi continui
serviciul!”.
Nivelul 4
Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi o grijă
profundă pentru starea de bine a pacientului său, manifestând o bunăvoinţă
nonevaluativă şi necondiţionată faţă de acesta. Deşi există urme de
condiţionalitate în mai multe arii personale ale pacientului său (îndeosebi
în ariile intime şi mai greu sondabile), terapeutul îi oferă acestuia
posibilitatea de a fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea, îi
comunică ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul că este totuşi
important pentru el ca partenerul său să se comporte cu mai multă
maturitate, să nu regreseze în terapie ori să-l accepte şi să-l placă pe el, în
calitate de terapeut.
Nivelul 5

1
 La acest nivel, terapeutul manifestă căldură umană în afara oricărei
restricţii. Există un profund respect pentru valoarea pacientului ca
persoană şi pentru drepturile sale ca individ liber. Este lăsat să fie el însuşi,
chiar dacă pacientul este în defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul sau
chiar dacă îl respinge de-a lungul desfăşurării terapiei. Această grijă
autentică se separă net de orice evaluare a gândurilor, sentimentelor şi
comportamentelor pacientului său. Mai mult, psihoterapeutul este dispus să
împărtăşească, în mod egal, atât bucuriile şi aspiraţiile pacientului său, cât
şi căderile, dezamăgirile şi eşecurile sale.

Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu):

Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala, mă simt atât
de întors pe dos! Vreau să renunţ la şcoală şi să mă apuc de lucru. Ştiu
deja câteva locuri de unde aş putea începe...
Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?

Nivel înalt de căldură (fragment de interviu):

Pacientul: Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru tot restul
vieţii mele. Singura imagine pe care o întrezăresc pentru viitorul meu este
o dezamăgire totală şi orice…
Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nicio speranţă, nu-i
aşa?
Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu adevărat grijă de
mine, nici măcar eu însumi nu mi-am purtat de grijă. Uneori îmi treceau
prin cap tot felul de gânduri legate de moarte, aşa de trist mă simţeam…
Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-a ajutat…
(Pacientul: Aşa este!)… spune-mi, ce s-a întâmpat cu tine?
Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit să aibă
cineva grijă de mine. Nu-mi place acest lucru, aşa că… simt că nimeni nu
mi-a purtat de grijă şi nu văd niciun motiv pentru care să fiu ajutat…
Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram mirat de ce i-
ai îndepărtat pe ceilalţi de tine. Tu nu ai lăsat pe nimeni să-ţi poarte de
grijă şi tu eşti cel care nu ai permite nimănui să te ajute... (Afirmaţiile
terapeutului sunt rapid întrerupte de pacientul său)

1
 Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am închis-o
pentru că nu doream să mă sâcâie nimeni. Nu meritam decât să fiu lăsat în
pace şi să mă pierd treptat în dezamăgirea mea…

Autenticitatea
Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de „a fi total el
însuşi”, de „a fi real”, oricare ar fi sentimentele pe care le încearcă la un
moment dat faţă de partenerul său de relaţie terapeutică. Fireşte, se pune
întrebarea dacă terapeutul trebuie să arate natura sentimentelor pe care le
încearcă faţă de pacient, oricare ar fi acestea. C. Rogers susţine că
răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut. „Dacă terapeutul
constată că sentimentele se impun spiritului său astfel încât este incapabil
să se concentreze pe client, este important ca el să exprime aceste
sentimente. Într-adevăr, prezenţa sentimentelor ‚străine’ relaţiei împiedică
manifestarea unei atitudini de comprehensiune empatică - condiţie
necesară a terapiei” (C. Rogers şi M. Kinget, 1965).
În mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de pacient îi permite
acestuia să evalueze în mod corect nivelul de funcţionare a eului
pacientului, să sesizeze schimbările apărute în derularea terapiei şi să
aprecieze natura interacţiunii terapeut-pacient. Masca profesională,
atitudinea distantă şi rece pot servi de multe ori drept un mijloc prin care
terapeutul se apără împotriva „deschiderii” sale în relaţie, caracteristică
direct implicată în procesul empatic. Prin această atitudine, terapeutul îl
invită pe pacient să se comporte în acelaşi mod, reducându-se progresiv
posibilitatea producerii unor momente empatice de-a lungul desfăşurării
terapiei. Pentru a se complica şi mai mult lucrurile, răspunsurile reci şi
distante ale pacientului pot fi etichetate drept patologice de către terapeut
şi nu drept nişte răspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le
primeşte din partea terapeutului său.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută în
psihoterapie. În acest sens, psihanaliza are reguli stricte. Dacă psihanalistul
nu reacţionează la ceea ce spune pacientul, se deschide calea dezvoltării
transferului, iar rezolvarea nevrozei de transfer este cea care va permite
restructurarea personalităţii pacientului. Cu excepţia orientării

1
experienţiale, există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării
autenticităţii terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând că
autenticitatea se implică în acest proces, această caracteristică a
terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalăm pericolul manifestării
spontaneităţii terapeutului doar în situaţia în care răspunsurile acestuia au
mai mult de-a face cu situaţii de viaţă care se situează în afara contextului
terapeutic. În rest, capacitatea terapeutului de a se comporta deschis şi
onest în relaţia cu pacientul său ar putea reprezenta o premisă a stabilirii
unei comunicări de tip empatic între cei doi parteneri.

Scala de autenticitate (Truax şi Carkhuff, 1967)

Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă o faţadă, o
mască profesională, la un nivel înalt, terapeutul este cu adevărat el însuşi,
răspunsurile sale autentice deschizând noi arii de investigaţie atât pentru
pacient, cât şi pentru terapeut. Scala de autenticitate încurajatoare
(„facilitative genuineness”), cum a fost denumită de autorii ei, face o
distincţie între răspunsurile autentice care au un conţinut negativ şi un efect
destructiv asupra pacientului şi răspunsurile care sunt utilizate în mod
constructiv, menite să-i permită acestuia o mai profundă înţelegere şi
autoexplorare.
Nivelul 1
În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără legătură cu ceea
ce simte în momentul respectiv, singurele sale răspunsuri autentice având
consecinţe negative şi destructive asupra pacientului. Apar contradicţii
izbitoare în afirmaţiile terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă cu
tonul vocii şi cu expresiile faciale adoptate.
Nivelul 2
Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai mult din punct de
vedere profesional decât din punct de vedere personal, acestea fiind
concordante cu ceea ce ar trebui să răspundă în situaţia respectivă. Prin
urmare, răspunsurile terapeutului sunt „bune” şi „corecte” din punct de
vedere terapeutic, dar nu exprimă ceea ce simte sau gândeşte în mod real.
Nivelul 3

1
 Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce spune
psihoterapeutul, dar nici nu există indicii care să ateste un răspuns autentic
din partea acestuia. Deşi pare să ofere răspunsuri adecvate şi sincere,
acestea nu reflectă o participare reală şi activă în relaţia cu partenerul său
de relaţie. Terapeutul nu face nimic mai mult decât să asculte şi să
urmărească ceea ce spune şi ceea ce simte pacientul său, dar adoptă, în
mod implicit, fie o atitudine defensivă, fie un aer de înalt profesionalism.
Nivelul 4
Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un răspuns
autentic (pozitiv sau negativ) şi cu efecte nondestructive asupra
pacientului. Afirmaţiile terapeutului sunt congruente cu sentimentele sale,
chiar dacă este întrucâtva ezitant în ceea ce afirmă. În mod autentic,
terapeutul spune ceea ce gândeşte.
Nivelul 5
Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el însuşi în
relaţie. Manifestă spontaneitate în interacţiunea cu pacientul său şi
deschidere atât faţă de experienţele agreabile, cât şi faţă de cele
dezagreabile pe care cei doi le trăiesc de-a lungul relaţiei. Răspunsurile
autentice ale terapeutului sunt utilizate într-o manieră constructivă,
deschizându-se noi arii de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi pentru
pacient.

Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Pot să-ţi pun o întrebare?
Terapeutul: Desigur!
Pacientul: Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind că am fost
internat într-un spital de psihiatrie?
Terapeutul: În niciun caz, poate dacă nu ar avea nici cea mai vagă
cunoştinţă în acest domeniu.
Pacientul: Dar crezi că mă va mai putea considera un… om normal?
Terapeutul: Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei comporta
de-acum încolo şi de cum vei şti să lupţi cu fricile tale.

Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu):

1
 Pacientul: Sunt atât de încântat şi emoţionat că am găsit un terapeut
ca tine! Simt că mă înţelegi şi mă ajuţi cu adevărat!
Terapeutul: Mă bucur să aud că vorbeşti în felul acesta de mine şi de
faptul că-ţi sunt de folos! Cu toate acestea, mai avem de lucrat împreună
în privinţa însuşirii unor tehnici de autocontrol.

Este necesar un „nivel facilitator minimal” pentru a putea stabili o

comunicare reală şi eficientă între psihoterapeut şi pacient. Acest prag ar
corespunde nivelurilor 4 şi 5 din scala de empatie, precum şi nivelului 3
din scalele de căldură şi autenticitate. Dacă sub treptele menţionate,
comunicarea terapeutului se dovedeşte a fi substractivă, negativă în
privinţa acceptării pacientului şi inautentică, peste aceste niveluri,
comunicarea sporeşte, este pozitivă în privinţa acceptării pacientului şi
autentică.
Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu realizat cu mulţi ani
în urmă de Truax şi Mitchell (1988) se arată că un grad înalt de empatie,
căldură şi autenticitate manifestate de terapeuţi, influenţează în proporţie
de 66% (p<0,5) eficienţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi studiu indică
faptul că la 9 ani după terminarea tratamentului, pacienţii ai căror terapeuţi
înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii prezentate, nu s-au mai
internat într-un spital de psihiatrie (spre deosebire de lotul martor şi lotul
de pacienţi ai căror terapeuţi înregistrează scoruri scăzute). Mai mult,
pacienţii spitalizaţi îşi deteriorează starea psihică (comparativ cu lotul
martor), în prezenţa unui terapeut care înregistrează un scor scăzut de
empatie, căldură şi autenticitate.

Autodezvăluirea
Niciun alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe
controverse printre terapeuţi cum este manifestarea autodezvăluirii în
relaţia terapeutică Autodezvăluirea (self-disclosure) se referă la faptul că
terapeutul aduce informaţii în relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile,
ideile, sentimentele şi reacţiile sale. Din punctul nostru de vedere,
autodezvăluirea terapeutului exprimă o calitate umană care poate fi
terapeutică. Atunci când un terapeut dezvăluie experienţe personale care au
legătură cu cele ale pacientului său, se poate ajunge la un nivel de

1
înţelegere empatică care nu poate fi depăşit de nicio altă intervenţie. De
asemenea, senzaţia de izolare sau ameninţare resimţită de un pacient, ar
putea diminua în momentul în care terapeutul comunică cu transparenţă
despre existenţa unor lucruri comune din vieţile lor. Prin această încercare,
terapeutul evocă în mod intenţionat identificarea cu partenerul său de
relaţie, ca mijloc de stabilire a legăturii emoţionale şi angajamentului
profund uman dintre cei doi.
După D. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea
autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei,
este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente prea
devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat. În
afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar trebui
să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative”.
Atât spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri cu privire la
situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice,
constituie forme de manifestare a autodezvăluirii (R. Greenson, 1972).
Adeseori, transparenţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost
confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se
comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi exprima în mod
direct şi explicit gândurile şi sentimentele.
Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care aparţin
sinelui nostru ascuns şi presupune cu necesitate prezenţa celuilalt, fiind
vorba despre un act interpersonal. Printre beneficiile autodezvăluirii se
numără o mai bună cunoaştere de sine. Putem câştiga o nouă şi mai
profundă perspectivă despre noi înşine, prin autodezvăluirea în faţa unei
alte persoane. De asemenea, dobândim o mai mare eficienţă în
comunicare, în sensul că înţelegem mai bine mesajele celorlaţi în măsura
în care aceştia ni se autodezvăluie. Nu în ultimul rând, prin autodezvăluire
se obţine o mai mare profunzime relaţională. Prin autodezvăluire,
mărturisim celorlalţi că avem încredere în ei, iar aceştia la rândul lor ni se
autodezvăluie, luând naştere o relaţie semnificativă şi onestă. Există situaţii
în care putem să transmitem informaţie despre noi înşine, cu scopul de a-l
încuraja pe celălalt să procedeze la fel.
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe pacient să se
deblocheze, să se bazeze pe experienţa sa imediată şi să se afirme pe sine.

1
Întrebarea care se pune nu este dacă terapeutul ar trebui să se exprime pe el
însuşi, cât în ce condiţii şi cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se
autodezvăluie în relaţie. Răspunsul la această întrebare ar putea include
mai multe variabile: natura obiectivelor psihoterapeutice, natura
autodezvăluirii şi contextul în care autodezvăluirea se poate manifesta.

Natura obiectivelor psihoterapeutice

Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat psihoterapia în
trei mari categorii: represivă, ego-suportivă şi evocativă, considerând că
terapia ego-suportivă necesită autodezvăluire din partea terapeutului.
Mecanismul de bază al acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii
fiind încurajaţi să-şi asume responsabilitatea propriilor lor gânduri şi
sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia asupra dezvoltării
transferului. În contrast, terapia evocativă se bazează pe interpretare şi
implică o creştere a neutralităţii terapeutului. În terapia represivă,
terapeutul este atât de preocupat de dispariţia comportamentului
simptomatic al pacientului, încât feedback-urile de natură interpersonală
sunt complet ignorate.

Natura autodezvăluirii
În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de amenajare a
cabinetului, îmbracămintea, înfăţişarea terapeutului etc., pot furniza
pacienţilor unele informaţii cu privire la viaţa personală a terapeutului lor.
De altfel, există anumite informaţii generale pe care unii terapeuţi le
furnizează pacienţilor, cum ar fi: vârsta, statutul marital, calitatea de
părinte sau alte date personale. Chiar şi la acest nivel superficial de
autodezvăluire există diverse opinii. J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a
doi psihanalişti care sunt întrebaţi de pacientul lor la primul interviu:
„Dumneavoastră aveţi copii?”. Primul ar fi răspuns: „De ce mă întrebaţi?”
şi a refuzat să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei… dar de ce
mă întrebaţi?”. Primul terapeut şi-a apărat poziţia, prin indicarea faptului
că nu vrea să grăbească stabilirea unui transfer timpuriu, în timp ce al
doilea şi-a exprimat atât dorinţa stabilirii unei relaţii reale, cât şi
nelămurirea cu privire la semnificaţia întrebării.

1
 La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile atitudini,
opinii şi valori. Unii autori susţin că pacienţii au dreptul de a cunoaşte încă
de la începutul terapiei „ideologia” terapeutului lor. Acest tip de
autodezvăluire este dezaprobat de un număr mare de terapeuţi care
apreciază că informaţiile cerute de pacienţi trebuie urmate de clarificarea
motivelor pentru care aceştia formulează întrebările respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de către terapeut a
unor experienţe personale. Acest tip de transparenţă este utilizat îndeosebi
în terapia cu adolescenţi sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o
experienţă de viaţă bogată. De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite
temeri şi nelinişti în legătură cu admiterea la facultate, poate constitui o
informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la împărtăşirea
propriilor sentimente ale terapeutului cu privire la natura interacţiunii
stabilite cu pacientul său. În acest sens, pacientul poate primi unele
feedback-uri cu privire la impactul pe care îl are asupra altor persoane.
Acest tip de intervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale căror
proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în dificultăţile
actuale cu care se confruntă.

Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a se dezvălui în
diverse situaţii terapeutice. Un context special implică apariţia unui
eveniment neobişnuit în viaţa pacientului, cum ar fi pierderea unei fiinţe
dragi. În acest caz, unii terapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu
şi direct. Un alt context special poate implica un eveniment semnificativ
din viaţa terapeutului (cum ar fi, de pildă, o problemă de sănătate sau un
deces în familie). Chiar şi în aceste circumstanţe deosebite, există păreri
divergente ale terapeuţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a
acestui tip de informaţii.
Autodezvăluirea terapeutului este deseori simţită de pacienţi drept
suportivă şi normalizatoare. Ea favorizează o mai profundă explorare din
partea pacientului. Autodezvăluirea terapeutului este deosebit de eficientă
atunci când serveşte angajării autentice a pacientului şi nu controlului sau
direcţionării relaţiei terapeutice. Pacienţii preferă şi, de fapt, progresează

1
datorită implicării terapeutului şi preferă terapeuţii care „nu sunt prea
tăcuţi”. Niciun pacient nu exprimă o preferinţă pentru autodezvăluirea
totală a terapeutului.
I.D. Yalom şi M. Leszcz (2008) aduc în discuţie un studiu restrâns
asupra terapiei individuale care a demonstrat că o anumită autodezvăluire a
terapeutului în non-aici-şi-acum poate fi eficientă în întărirea relaţiei reale
(nontransferenţiale) dintre pacient şi terapeut. Dezvăluirea personală în
legătură cu activităţi sau interese comune serveşte la normalizarea şi
susţinerea pacienţilor şi, indirect, aprofundează învăţarea.
Într-o direcţie mai puţin favorabilă, s-a arătat că autodezvăluirea poate
avea efecte adverse în tratament, dacă terapeutul este perceput ca fiind
insensibil sau intruziv, situaţie care generează îndoieli ale pacientului cu
privire la competenţa profesională a tereapeutului (Hill şi Knox, 2002).
Într-o asemenea situaţie, este posibil ca autodezvăluirea terapeutului să nu
facă altceva decât să confuzeze pacientul. De asemenea, terapeutul care
utilizează autodezvăluira atunci când pacientul este agitat sau neatent,
demonstrează o lipsă de înţelegere empatică a pacientului (A.J. Clark,
2007).
În cele din urmă, terapeutul poate să obţină o perspectivă empatică cu
privire la pacientul său, printr-o dezvăluire judicioasă a experienţelor sale
personale. Pacientul îşi percepe terapeutul ca fiind mai uman în relaţie şi
mai puţin ameninţător şi distant. O creştere a încrederii în terapeut
promovează o cumunicare mai vie între cei doi parteneri de relaţie
terapeutică.
Autodezvăluirea ar trebui să se facă în serviciul pacientului şi
nicidecum să satisfacă nevoile terapeutului (Cormier şi Nurius, 2003). De
asemenea, nu trebuie să se manifeste fără ca terapeutul să ia în considerare
impactul cel mai probabil asupra pacientului său.

Concreteţea este o altă caracteristică importantă a relaţiei terapeutice.

Fireşte, limbajul utilizat de terapeut reprezintă un element important care
influenţează procesul de autoexplorare a pacientului. Concreteţea se referă
la evitarea de către terapeut a limbajului hiperintelectualizat, a
generalităţilor vagi şi concentrarea pe nevoile clare şi specifice ale
pacientului său. La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de

1
acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient „acolo unde este” el cu
adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a pacientului
său.
V. Enătescu (1981) în lucrarea Dialogul medic-bolnav a realizat unele
studii valoroase în domeniul limbajului medical, analizând trei modele ale
comunicării terapeut-pacient: limbajul medical criptic hiperspecializat
(posibilitatea inducerii de către terapeut a iatrogeniei prin comunicare),
limbajul terapeutic vulgarizat (situaţie în care pacientul ar putea să
considere că este subestimat de interlocutor) şi limbajul terapeutic adecvat
(care derivă din experienţa clinică a terapeutului). După V. Enătescu (1981,
p. 124), „dificultatea mare a terapeutului constă în comutarea nivelului
limbajului folosit, în raport cu structura şi nivelul interlocutorului, a
nivelului de pregătire al acestuia”.
În contextul psihoterapiilor actuale, contribuţii remarcabile în acest
sens ne aduce M. Erickson care stipulează următoarea axiomă terapeutică:
„învaţă şi utilizează limbajul pacientului”. Pentru ca terapia să funcţioneze,
limbajul personal şi acţiunile terapeutului se vor adapta stilului de
comunicare al pacientului său.

3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică

Impactul terapeutului asupra relaţiei

Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra interacţiunii
sale cu pacientul necesită un efort constant de-a lungul desfăşurării
şedinţelor de terapie. El are sarcina de a monitoriza această interacţiune,
chiar dacă este un participant activ în relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de
a minimaliza forţa propriei lor personalităţi şi dezvoltă un stil terapeutic de
faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să parcurgă ei înşişi
o terapie intensivă şi programe de dezvoltare personală. Însuşirea
deprinderilor de comunicare empatică îi va determina să descopere faptul
că un anumit gând sau sentiment (anxietate legată de pacient, apariţia unui
eveniment neprevăzut în viaţa lor personală etc.) pot duce la o percepţie
eronată a pacientului. În plus, căldura, respectul şi autenticitatea facilitează
procesul de conştientizare a impactului lor asupra acestei interacţiuni.

1
 Este important ca, alături de monitorizarea experienţelor pacientului,
terapeutul să-şi monitorizeze propriile sale experienţe interioare, deoarece
acestea pot constitui o adevărată busolă emoţională utilă în măsurarea
apropierii sau distanţării faţă de pacient. Pe măsură ce terapeutul
pendulează între propriile sale experienţe interioare şi cele ale pacientului,
este esenţială atenţia pe care specialistul o îndreaptă în direcţia identificării
comportamentelor disfuncţionale ale pacientului.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal al celor doi
parteneri de relaţie. Aprecierea de către terapeut a impactului tiparelor sale
de expresivitate facială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra pacientului
său, reprezintă un aspect important. Prin urmare, terapeutul ar trebui să
devină receptiv la modul în care poate influenţa, într-o manieră inadecvată,
interacţiunea cu pacientul său.
În general, un terapeut dispune de trei surse constante de înţelegere a
modului în care poate deveni eficient în relaţia terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al pacientului şi
notează rezistenţele acestuia la schimbare;
2. ascultă în şoaptă propriile sale sentimente, gânduri, amintiri,
imagini care îi apar de-a lungul desfăşurării discuţiei terapeutice;
3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.
În acest sens, putem avea în vedere următoarele aspecte ale
interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea explorării şi distanţa
interpersonală.

Cadenţa
Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale celor doi
interlocutori. O cadenţă exploratorie este aceea în care afirmaţiile scurte
ale terapeutului sunt urmate de afirmaţii mai lungi ale pacientului:
Terapeut:...........
Pacient:....................
Terapeut:.............
Pacient:........................
Terapeut:..........
Pacient:...................

1
 Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor rezistenţe
considerabile la explorare din partea pacientului:
Terapeut:................
Pacient:........
Terapeut:.......................
Pacient:............
Terapeut:................
Pacient:.....

În fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se referă la situaţia în

care există o colaborare efectivă între terapeut şi pacient, dar se manifestă
în acelaşi timp o anumită rapiditate a secvenţelor de vorbire, precum şi
apariţia unor rezistenţe din partea celor doi parteneri de relaţie terapeutică:
Terapeut:................
Pacient:................
Terapeut:.....
Pacient:.....
Terapeut:......................
Pacient:.......................

Profunzimea explorării
De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin trei tipuri
diferite de activitate mintală: o ascultare activă, o activitate analitică care
implică detaşare şi o activitate empatică bine structurată. De cele mai
multe ori, opţiunea pentru una dintre cele trei tipuri de activitate este luată
în afara unei decizii conştiente. În alte situaţii, tranziţia de la una la alta se
realizează ca urmare a unei decizii conştiente determinate de întrebări de
tipul: „Ce experimentează pacientul în momentul de faţă?”, „De ce mă
simt trist?”, „Există o mai mare distanţă între noi doi astăzi?”.
Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină dificilă şi
complexă. Terapeutul ar trebui să evalueze dacă discuţia tinde să acopere
în mod superficial mai multe arii de probleme sau se concentreză doar pe
una singură. Un interviu fără profunzime exprimă, în fapt, o temere şi o
nelinişte a terapeutului cu privire la o anumită arie de discuţie sau la

1
anumite sentimente care pot fi scoase la iveală. Odată ieşite la suprafaţă,
ele ar putea să blocheze sau să frâneze cursul terapiei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul şedinţelor de
terapie se referă la facilitarea activităţii de autoexplorare a pacientului său.
În acest sens, răspunsurile empatice ale terapeutului reprezintă un stimul
puternic pentru majoritatea pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele
cereri ale terapeutului de genul: „Continuă, te rog!” sau „Spune-mi mai
mult despre…”, îi indică pacientului faptul că gândurile şi sentimentele
sale sunt relevante şi importante pentru bunul mers al terapiei.

Distanţa interpersonală
Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze gradul de
distanţă interpersonală într-o relaţie. Practica terapeutică ne indică faptul
că acele relaţii caracterizate printr-un nivel bun de empatie, căldură şi
autenticitate a terapeutului, relevă o deschidere considerabilă a acestuia în
relaţia sa cu pacientul. Din contră, activarea deprinderilor de detaşare ale
terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală între cei doi
protagonişti.
În privinţa concreteţei, de cele mai multe ori, utilizarea unui limbaj
abstract şi formal reprezintă un indicator posibil al unei distanţe
interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră, utilizarea unui limbaj
concret, simplu şi specific duce la o mai mare apropiere între cei doi. În
acest sens, unele studii relevă faptul că utilizarea unui limbaj înalt
intelectualizat de către terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi
obsesive a acestuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori de
neliniştile şi anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu privire la modul în
care se percep sau acceptă unul pe celălalt. De-a lungul desfăşurării unui
interviu, procesul de deschidere interpersonală poate varia în funcţie de
nevoia unuia dintre participanţi de a fi acceptat, iar procesul de distanţare
variază în funcţie de teama de deschidere în relaţie a unuia dintre ei sau a
ambilor.
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza procesul
interacţiunii terapeutice sunt: concentrarea pe dialogul terapeut-pacient,
echilibrul de forţe în relaţia terapeutică, negocierea în legătură cu

1
identificarea problemelor pacientului şi cu găsirea celei mai bune soluţii
terapeutice, încurajarea autonomiei, estimarea dimensiunii afective a
interacţiunii.

Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate monitoriza procesul
interacţiunii sale cu pacientul. În acest sens, terapeutului îi revine sarcina
de a direcţiona terapia (în anumite momente) pe situaţia actuală, pe aici şi
acum, precum şi pe progresul relaţiei terapeutice propriu-zise. În mod
tradiţional, pacientul era ţinta observaţiei. De data aceasta, ţinta o
reprezintă însăşi relaţia terapeutică.
În mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea ce se petrece
între noi chiar acum poate genera nelinişti şi anxietăţi unui terapeut
începător. Orice temă pe care o aduce pacientul în discuţie poate reflecta
ceva din realitatea relaţiei terapeut-pacient. (De pildă: „Vorbindu-mi despre
teama pe care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb dacă nu cumva ai sentimente
asemănătoare în legătură cu mine?”).

Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care terapeutul ar
trebui să ţină cont în derularea psihoterapiei. Acest echilibru de forţe se
poate realiza prin manifestarea respectului terapeutului faţă de opiniile
pacientului cu privire la semnificaţia anumitor evenimente. Întrebările
directe şi repetitive ale terapeutului, maniera autoritară în care acestea sunt
formulate, comportamentul terapeutului ca şi cum ar şti dinainte încotro se
îndreaptă terapia, toate acestea ridică semne serioase de întrebare cu privire
la abilitatea terapeutului de a împărţi puterea în relaţie. În psihoterapiile
actuale, se pune un accent deosebit pe procesele de colaborare şi
descoperire. Mai mult, terapeuţii capătă valoare maximă atunci când
pacientul devine un partener activ în căutarea celei mai bune soluţii la
problema cu care se confruntă. Acest noi colaborativ îi va determina pe cei
doi parteneri de relaţie terapeutică să lucreze împreună în vederea
accelerării schimbării.

Negocierea în procesul psihoterapeutic

1
 În psihoterapiile actuale, activitatea de negociere capătă o importanţă
deosebită. De-a lungul programelor de dezvoltare personală realizate cu
viitori psihoterapeuţi, am constatat că unii dintre ei provin din familii cu
tipare disfuncţionale de comunicare. De multe ori, unul din părinţi adoptă
un rol dominant şi autoritar în familie. Asta înseamnă că viitorii terapeuţi
nu au învăţat că negocierea reprezintă un aspect esenţial în procesul
terapeutic. Pot să apară situaţii contradictorii în care nu se mai ştie unde
este terapeutul şi încotro se îndreaptă terapia. Adeseori, acest fenomen este
considerat un semn de rezistenţă a pacientului la terapie şi nicidecum nu
este pus pe seama stilului interacţional defectuos al terapeutului.
De-a lungul terapiei, există negocieri continue între terapeut şi pacient,
atât la nivel conştient, cât şi inconştient, cu privire la sarcinile şi
obiectivele terapeutice. De altfel, mecanismul terapeutic hotărâtor îl
reprezintă negocierea între dorinţele pacientului şi cele ale terapeutului.
Terapeuţii, prin intervenţia lor, şi pacienţii, prin răspunsurile lor, îşi spun
periodic unul celuilalt: „Nu poţi face asta cu mine, dar poţi face asta cu
mine!” (S. Pizer, 1992). În acest proces de negociere pot fi cuprinse toate
aspectele terapiei, inclusiv probleme de cadru terapeutic, cum ar fi
programarea şedinţelor. Autorul mai sus menţionat afirmă: „Adevărata
substanţă şi natură a adevărului şi a realităţii […] este negocierea către un
consens în relaţia terapeutică”. Prin negociere, cei doi protagonişti
stabilesc condiţiile necesare pentru ca schimbarea să aibă loc şi să
funcţioneze ca parte intrinsecă a procesului de schimbare.

Încurajarea autonomiei şi eficienţei personale a pacientului

Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se manifeste în mod
autonom în relaţie şi să-l încurajeze să-şi exprime în mod clar şi deschis
propriile gânduri şi sentimente. Întotdeauna, terapeutul va manifesta grijă
şi respect faţă de modul în care pacientul său simte, gândeşte şi se
comportă.
Atunci când terapeutul alege să-i împărtăşească pacientului propriile
opinii cu privire la o temă de discuţie cu care cei doi nu sunt în acord, acest
fapt se realizează fără niciun fel de ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între
a-i împărtăşi pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu

1
te exprima în niciun fel, dar lipsa de claritate nu are nici o indicaţie
terapeutică.
Încurajarea eficienţei personale subliniază importanţa credinţei
pacientului în abilităţile personale de a finaliza cu succes procesul
schimbării sale. Pentru a dezvolta această credinţă şi încredere, terapeutul
poate explora împreună cu pacientul lor momentele în care acesta se simţea
mai bine sau cele în care problema lui încă nu era bine conturată (de
exemplu: „Cum era viaţa ta atunci când aveai timp de mai multe exerciţii
fizice?”), să investigheze schimbările dificile pe care pacientul le-a făcut
deja în alte domenii (de exemplu: „Ai menţionat că te-ai lăsat de fumat cu
câţiva ani în urmă. Cum ai reuşit să faci această schimbare?”), să
investigheze punctele tari ale pacientului (de exemplu: „Ai menţionat că
poţi să opreşti oricând consumul de alcool. Ipotetic vorbind, spune-mi ce
paşi ar trebui să adopţi, dacă ţi-ai dori să faci această schimbare.”) şi să
evidenţieze calităţile individului aflat în terapie (de exemplu: „Eşti o
persoană politicoasă. Sunt convins că ai putea să găseşti o modalitate prin
care să refuzi un desert/o băutură, fără a jigni pe cineva.”). De asemenea,
terapeuţii pot împărtăşi istorii similare ale altor pacienţi care au reuşit să
facă asemenea schimbări în viaţa lor.
Din perspectiva demersului interviului motivaţional, încurajarile pot fi
introduse în orice etapă a terapiei, cu condiţia ca acestea să fie autentice. În
tabelul următor vom oferi câteva exemple de astfel de încurajări venite din
partea terapeutului (P. L. Wilbourne şi E. R. Levensky, 2006).

Afirmaţii care vizează suportul Afirmaţii care vizează

şi aprecierea
„Ai idei extraordinare.”
„Cred că eşti pe cale să faci
lucruri foarte importante.”
„Ştiu că îţi este greu să discutăm
despre aceste lucruri şi apreciez
că eşti dispus să faci asta.”
punctele tari, atuurile
pacientului
„Chiar ţii la familia ta şi vrei să
te asiguri că le vei fi alături.”
„Eşti foarte bun în rezolvarea de
probleme. Ai abilităţi de a găsi
soluţii creative pentru a depăşi
dificultăţile.”
„Ai stabilite valori personale
importante şi contează pentru
tine să te ridici la înălţimea

1

„Cred că majoritatea oamenilor
aflaţi în situaţia ta s-ar simţi
stresati.”
„Pentru mine are relevanţă faptul
că te preocupă acest lucru.”
aşteptărilor tale.”
„Este foarte important pentru
tine să tratezi oamenii cu respect
şi amabilitate.”
„Ai depăşit foarte multe
obstacole în viaţa ta şi ai
abilitatea de a face schimbări în
propria ta viaţă.”
„Dai dovadă de o mare putere
interioară care te ajută să
depăşeşti momentele dificile.”

Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii

Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei de terapie sau
evitarea manifestării acestora capătă o semnificaţie profundă. Revine în
sarcina terapeutului să monitorizeze gradul în care este încurajată
exprimarea şi explorarea sentimentelor, precum şi nivelul empatic pe care
se situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie. Un indicator util ar fi
existenţa a cel puţin unui moment în fiecare şedinţă în care terapeutul să se
simtă cu adevărat mişcat de ceea ce îi spune pacientul său şi să simtă că
este într-adevăr cu el în procesul terapeutic.

4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice

În educaţia consilierilor psihologici şi a psihoterapeuţilor, apare un

interes tot mai mare în privinţa însuşirii şi antrenării aptitudinilor lor
terapeutice (Little, Packman, Smaby şi Maddux, 2005). În cadrul acestor
programe, specialiştii în devenire beneficiază de antrenamente sistematice
în privinţa utilizării diverselor intervenţii terapeutice (clarificarea,
confruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea,
recadrarea/resemnificarea, evitarea formulărilor negative, prescrierea
temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor paradoxale, utilizarea prescripţiei
simptomului, crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor,
utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea autosurprinderii,
a notării gândurilor adaptative şi a segmentării.

2
 Clarificarea
Prin intermediul clarificării, terapeutul intenţionează să identifice
anumite tipare existente în discursul pacientului său. Neavând de-a face cu
explorarea materialului inconştient, această intervenţie terapeutică nu
reclamă nicio rezistenţă specifică din partea pacientului. Deoarece
discursul acestuia este adeseori confuz şi ambiguu, prin intermediul
clarificării, terapeutul întoarce spre pacient sensul mesajului pe care acesta
tocmai l-a emis. Clarificarea favorizează un dialog autentic între terapeut şi
pacient şi necesită adoptarea unei conduite empatice din partea
terapeutului. De asemenea, implică comunicarea respectului deplin faţă de
punctul de vedere al celuilalt. Înţelegerea acestui punct de vedere necesită
atât acceptarea responsabilităţii pacientului cu privire la situaţia descrisă,
cât şi păstrarea de către terapeut a unei atitudini pozitive necondiţionate
faţă de acesta. Dacă o clarificare este relevantă, ea poate să-i ofere
pacientului un mai mare sentiment de autocontrol şi să favorizeze o
descărcare cathartică a tensiunii sale afective.
În general, afirmaţiile prin care terapeutul sumarizează ceea ce
pacientul său tocmai i-a comunicat, reprezintă oportunităţi pentru
clarificare. De pildă, pacientul, după o lungă explorare cu privire la viaţa sa
de familie şi la evenimentele prin care a trecut, poate deveni tăcut la un
moment dat. Terapeutul fie poate aştepta ca pacientul să continue discuţia,
fie poate reflecta sentimentele pacientului său, fie poate comenta
rezistenţele acestuia la explorările ulterioare sau poate oferi pur şi simplu o
clarificare, precum în exemplul de mai jos:

Pacientul: După ce mama a murit, lucrurile au început să meargă din

ce în ce mai rău. Tata s-a îmbolnăvit... niciodată nu a fost prea puternic...
apoi a rămas fără loc de muncă, şomer... şi în cele din urmă ne-a părăsit.
Fraţii mei şi cu mine am rămas singuri... şi am intrat într-un program de
ajutor social. Fraţii mei mai mari au fost trimişi împreună la o casă de
copii, iar eu am fost adoptat de o familie...
Terapeutul: Aşadar, întâi ţi-ai pierdut mama, apoi tatăl te-a părăsit...
şi în cele din urmă te-ai despărţit de fraţii tăi...

2
 În acest exemplu, terapeutul nu introduce nicio informaţie nouă şi nu
abordează sentimentele profunde de tristeţe şi furie internalizată pe care le
trăieşte pacientul său, ci oferă o sumarizare menită să clarifice temele
majore din discursul pacientului.

Confruntarea
Deşi termenul de confruntare conţine o nuanţă agresivă, terapeutul
foloseşte acestă tehnică ca un mijloc de susţinere, pentru a evidenţia
discrepanţele şi contradicţiile manifestate în comportamentul pacientului
(Welfel şi Patterson, 2005). În timpul confruntării, terapeutul se află în
poziţia de a empatiza cu ceea ce înseamnă să fii un individ într-o situaţie
dificilă (Josephs, 1995). Dacă nu reuşeşte să rezoneze cu experienţa
pacientului său, este posibil ca prin utilizarea acestei tehnici, terapeutul să
provoace un răspuns defensiv care să fie în detrimentul relaţiei terapeutice.
De aceea, suntem îndreptăţiţi să apelăm la confruntare doar după ce relaţia
terapeutică este suficient de bine consolidată.
În general, un terapeut se poate aştepta la o varietate de reacţii în ceea
ce priveşte aplicarea confruntării, de la respingere, la recunoaştere şi
acceptare (Cormier şi Nurius, 2003; Ivey şi Ivey, 2003; Young, 2005). În
încercarea de a menţine o înţelegere empatică a pacientului, terapeutul
poate utiliza reflectarea, imediat după ce pacientul răspunde confruntării.
De pildă, un pacient de vârstă mijlocie vorbeşte despre conflictele cu
supervizorul său la locul de muncă.

Pacientul: Mereu se ţine de capul meu să termin proiectele, dar asta

nu mă derajează.
Terapeutul: Spui că cererile supervizorului tău nu te afectează în mod
special, dar în timp ce spui asta, îţi tremură mâinile.
Pacientul: Ei bine, nu e uşor, dar am nevoie de locul meu de muncă.
Sunt destul de confuz când vine vorba despre job-ul meu.
Terapeutul: Te simţi confuz pentru că eşti împins în mai multe direcţii
şi fiecare dintre ele par a fi de mare importanţă pentru tine.

Fireşte, terapeutul poate întâmpina dificultăţi în confruntarea

pacientului, ca urmare a trăsăturilor contratransferenţiale şi personale

2
apărute în urma aplicării acestei intervenţii. Orice terapeut ştie că este mult
mai simplu să eviţi confruntarea, eliminând riscul de a-l perturba sau
ofensa pe pacient. Unele observaţii provocatoare dintr-o confruntare pot
zgudui şi ameninţa relaţia terapeutică.
Pe de altă parte, eşecul terapeutului în a confrunta pacientul, atunci
când acesta adoptă o atitudine defensivă, sugerează că terapeutul fie
condamnă, fie susţine acest comportament defensiv (Tamminen şi Smaby,
1981). Pentru unii terapeuţi, o anumită perspectivă asupra vieţii şi asupra
relaţiilor interumane, poate contribui la apariţia unor prejudecăţi menite să
blocheze capacitatea lor de a utiliza confruntarea. De exemplu, un terapeut
poate menţine o convingere preconcepută conform căreia relaţiile cu alţii
trebuie să fie întotdeauna armonioase şi nonconflictuale. În caz contrar,
ceilalţi ar putea să te perceapă ca fiind ostil dacă utilizezi o confruntare.
La nivel interpersonal, este important pentru terapeut să admită că o
confruntare, în contextul suportiv al tratamentului, are potenţialul
terapeutic de a scoate la suprafaţă tiparele comportamentale disfuncţionale,
care altfel ar putea rămâne neidentificate (Patton şi Meara, 1992). În
interacţiunea cu un pacient, „confruntarea comunică cel mai înalt grad de
înţelegere empatică” (Ruble şi Slivka, 1975). De cealaltă parte, este posibil
ca un terapeut să devină iritat de un pacient care evită în mod constant să
recunoască discrepanţele şi contradicţiile din comportamentul său. În
consecinţă, specialistul poate începe să răspundă într-o manieră
condescendentă şi evaluativă (Leaman, 1978). Vorbind despre cazul
anterior al pacientului de vârstă mijlocie, s-ar fi ajuns la alt rezultat dacă
terapeutul ar fi spus: „Nu te mai preface! Îţi tremură mâinile şi e clar că
eşti tulburat din cauza asta!”. Este evident că acest tip de afirmaţie
dovedeşte lipsă de empatie faţă de pacient.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de specialitate
menite să contribuie la utilizarea unor confruntări mai empatice şi mai
eficiente. În acest scop, practicianul poate utiliza confruntarea la momentul
oportun, într-un mod non-acuzator şi descriptiv, luând în considerare
consecinţele pe termen scurt şi pe termen lung ale confruntării (Cormier şi
Nurius, 2003; Egan, 2002; Ivey şi Ivey, 2003; Welfel şi Patterson, 2005;
Young, 2005).

2
 Actul confruntării poate fi privit ca un continuum: la un capăt se
situează „confruntarea de rutină”, iar la celălalt „confruntarea eroică”.
Fireşte, acest continuum este influenţat de natura situaţiei terapeutice. În
confruntările de rutină, alianţa terapeutică este efectivă, iar terapeutul
încearcă să negocieze cu rezistenţele la explorare puse în acţiune de pacient
(întreruperi în cursul vorbirii, discrepanţe între ceea ce simte şi ceea ce
gândeşte). În confruntărille eroice, alianţa terapeutică este ameninţată,
terapeutul fiind nevoit să facă faţă unei rezistenţe masive a pacientului cu
privire la propria sa schimbare. Acest tip de confruntare este menit să
şocheze pacientul, adeseori terapeutul „ameninţându-l” că îl va abandona.
Redăm un fragment de dialog (utilizarea confruntării de rutină) în care
terapeutul vrea să evidenţieze discrepanţa dintre negarea verbală a
sentimentelor şi izbucnirea emoţională a pacientului, declanşată de
reamintirea unei situaţii dureroase.

Pacientul: Este vorba despre perioada în care părinţii mei au

divorţat...
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu acest lucru?
Pacientul: Poftim?
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci când părinţii tăi au divorţat?
Pacientul: Nimic... nu am simţit nimic.
Terapeutul: Cred că văd lacrimi în ochii tăi...
Pacientul: Ah... nu... ei bine..., probabil am simţit atunci sau simt...
Terapeutul: E dureros...
Pacientul (plângând încet): Am simţit că lumea s-a sfârşit pentru
mine...

Confruntările eroice sunt utilizate în cursul terapiei în special în acele

situaţii în care pacienţii dau dovadă de o mare rezistenţă la schimbare, fiind
necesară o abordare indirectă a acestora. Plantând o sămânţă care va înflori
mai târziu într-o motivaţie nou găsită, refuzul sau negarea tratamentului
prin utilizarea confruntării eroice, ar putea deveni o formă utilă de
combatere a rezistenţelor.
Pacientul: … iar aseară am băut din nou doza mea obişnuită de
alcool…

2
 Terapeutul: De câteva zile bei în fiecare seară...
Pacientul: Da...
Terapeutul: Deşi mi-ai spus că depui eforturi, se pare că totuşi nu poţi
să te opreşti de la băutură.
Pacientul: Într-adevăr...
Terapeutul: Încep să cred că trebuie să luăm o decizie în legătură cu
acest lucru.
Pacientul: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Cred că ar fi bine să încetăm să mai lucrăm împreună.
Pacientul: Cum adică?
Terapeutul: Nu cred că mai are vreun sens să mai continuăm în acest
mod...Abstinenţa ta este esenţială în procesul tău de schimbare.

Dacă refuzul tratamentului este făcut într-o manieră abilă, pacientul

care se prezintă la psihoterapie fără nicio intenţie de schimbare, se poate
întoarce peste ceva timp, de data aceasta având scopuri specifice şi mai
bine definite.
Refuzul tratamentului este eficient în mod deosebit în situaţia în care
avem de-a face cu pacienţi dependenţi aflaţi în faza de negare a problemei
lor. Este vorba despre acei pacienţi dependenţi care vin cu o aşa zisă
determinare în a se lăsa de consumul de alcool sau de droguri, în special
dacă se află în conflicte serioase cu poliţia, tribunalul, un angajator,
partenerul de viaţă sau alte instituţii şi persoane importante din viaţa lor.
Fiecare dependent nutreşte, de fapt, o convingere secretă că ar putea, cu un
minim ajutor din partea terapeutului, să treacă peste criza actuală din viaţa
sa şi să devină un consumator capabil să se controleze.
Într-o asemenea situaţie, un terapeut eficient poate afirma cu
sinceritate că pacientul nu este pregătit pentru abstinenţă sau că pacientul
nu este chiar un dependent, după care va descrie atitudinea,
comportamentul şi înşelătoriile la care se dedă un dependent autentic. De
fapt, pacientul se află deja acolo, iar descrierea i se potriveşte ca o mănuşă.
Această provocare este complicată şi necesită abilităţi considerabile. N.A.
Cummings şi J.L. Cummings (2000) au prezentat în cartea lor The first
session with substance abusers: A step-by-step guide diverse strategii
clinice utilizate în combaterea rezistenţelor. Cercetările lor demonstrează

2
modul în care un pacient dependent se întoarce la terapeutul care l-a
înţeles, menţionând un motiv serios de data aceasta.
O formă paradoxală şi subtilă de confruntare o reprezintă refuzul
tratamentului tocmai în scopul creşterii motivaţiei de schimbare a
pacientului. De pildă, N. A. Cummings (2006) ne relatează cazul unui
bărbat cu o istorie de mai mult de zece ani de infidelitate în mariaj. El s-a
prezentat la cabinetul de psihoterapie ca fiind plin de remuşcări nesincere
şi cu o falsă dorinţă de a fi ajutat. Era evident că dorea să-şi convingă soţia
că ar trebui să-l ierte, făcând-o să creadă că era sincer şi că nu va mai avea
niciodată vreo aventură extraconjugală. Terapeutul a felicitat bărbatul
pentru abilitatea sa ieşită din comun de a-şi păcăli soţia cu multele aventuri
avute în ultimii zece ani. Învăţând din ultima sa greşeală, i-a oferit sugestia
că ar putea să-şi păcălească în continuare partenera de cuplu pentru
următorii zece ani. Situaţia nou creată nu era decât una temporară,
sugerându-i-se pacientului că nu are nevoie de psihoterapie. Între timp,
comportamentul bărbatului s-a schimbat radical. Soţia sa l-a dat afară din
casă, iar pacientul a realizat că de data aceasta trebuia să-şi reevalueze
comportamentul. A solicitat din nou psihoterapie. Terapeutul a fost de
acord, cu condiţia însă ca pacientul să se abţină de la orice legături
extraconjugale, chiar şi de la flirtul cu alte femei, pe toată durata
desfăşurării terapiei. Cea mai mică încălcare a acestei reguli ar duce la
încheierea procesului terapeutic. Pacientul a fost de acord şi s-a angajat
într-o terapie surprinzător de intensă şi de productivă.

Restructurarea cognitivă
După clarificarea problemelor conflictuale ale pacientului, o direcţie
utilă pe care terapeutul o ia în considerare este restructurarea cognitivă.
Această intervenţie se centrează pe modificarea convingerilor iraţionale ale
pacientului (Meichenbaum, 1977), având drept scop final însuşirea de către
acesta a unor comportamente mai adaptate şi mai eficiente.
Restructurarea cognitivă implică identificarea empatică a convingerilor
disfuncţionale ale pacientului şi modificarea acestora (Hackney şi Cormier,
2005). Pacienţii sunt învăţaţi să găsească un antidot (coping thoughts)
pentru şabloanele lor inadecvate de gândire. De exemplu, Maria vine la o
şedinţă de terapie cu afirmaţia anxioasă: „Îmi fac griji mereu pentru orice

2
lucru”. Printr-o examinare empatică a implicaţiilor acestei afirmaţii, Maria
identifică un antidot care ar putea fi mai potrivit şi mai viabil: „Aleg să-mi
fac griji pentru unele lucruri, dar nu pentru toate”. Ulterior, prin practică
susţinută în cadrul terapiei şi în afara ei, afirmaţia Mariei va deveni tot mai
convingătoare.
Schemele cognitive specifice ale Mariei sunt încărcate de anxietate.
Identificarea acestora va îngădui terapeutului să-şi lărgească şi să-şi
întărească înţelegerea empatică a modului în care pacienta sa funcţionează,
în acord cu propria sa filosofie de viaţă.
Pe parcursul derulării terapiei, sunt numeroase momente în care
terapeutul încearcă să-şi imagineze lumea construită de pacientul său.
Înţelegerea empatică are un rol esenţial în furnizarea unei idei despre
modul în care pacientul îşi construieşte viaţa şi care este filosofia lui de
viaţă. La nivel interpersonal, terapeutul va putea identifica tiparele de
gândire autosabotoare din afirmaţiile pacientului său. În practica clinică
sunt frecvent întâlnite afirmaţii de tipul: „Nu pot face nimic aşa cum
trebuie”, „Nu am niciodată timp liber”, „Trebuie să fac totul bine”. Din
perspectivă cognitivă şi cognitiv-comportamentală, aceste afirmaţii sunt
conceptualizate ca greşeli fundamentale (Mosak şi Maniacci, 1998), idei
iraţionale (Ellis, 2005) sau distorsiuni cognitive (Beck şi Weishaar, 2005).

Interpretarea
Interpretarea constă în aplicarea unor relaţii cunoscute, cu rol de reguli,
la date concrete. Freud o consideră drept actul ştiinţific fundamental care
asigură accesul la cauzalitatea comportamentului uman. Se referă la
materialul inconştient care include mecanismele de apărare şi
semnificaţiile ascunse ale materialului furnizat de pacient. Prin natura sa,
interpretarea merge dincolo de datele obţinute de-a lungul interviului.
Această interpretare ar trebui prezentată pacientului în calitate de ipoteză.
Dacă în confruntare pacientul este pus în faţa unei realităţi deja definite,
interpretarea implică o ipoteză care necesită o validare ulterioară.
Ca tehnică psihoterapeutică de bază, interpretarea accentuează
importanţa materialului care se găseşte în afara cadrului de referinţă al unui
pacient, propunând diverse relaţii cauzale în cadrul experienţelor acestuia.
Prin interpretare, un terapeut oferă perspective şi alternative noi, stabilind

2
legături între fenomene care până atunci nu erau conectate (Clark, 1995;
Hill, 2004).
Orientările teoretice diferă în ceea ce priveşte importanţa pe care o
atribuie interpretărilor, dar acest gen de intervenţie este folosit, cel puţin
ocazional, de majoritatea practicienilor. Terapeutul utilizează formulări
conceptuale, în paralel cu observaţiile personale, atunci când avansează o
interpretare. Pe de o parte, o interpretare are potenţialul de a întări
înţelegerea empatică a unui pacient. Pe de altă parte, interpretarea poate să
diminueze sentimentul unui individ de a fi înţeles de terapeutul său. De
exemplu, un terapeut oferă o interpretare unui pacient tânăr, atribuind
comportamentul său competitiv, unei dorinţe pe termen lung de a-şi depăşi
fratele mai mare. Pacientul răspunde acestei interpretări şi porneşte o
discuţie despre implicaţiile acesteia. Terapeutul utilizează interpretarea
doar după o explorare aprofundată a funcţionării pacientului său, în
contextul unei alianţe terapeutice pozitive. O interpretare prezentată într-un
moment nefast sau într-un mod lipsit de sensibilitate, poate avea efecte
adverse şi vătămatoare.
Dezvoltarea cadrului unei interpretări poate porni încă de la începutul
terapiei, atunci când terapeutul depune un efort empatic dirijat în scopul
obţinerii unei înţelegeri cât mai aprofundate a problematicii pacientului
său. De exemplu, în tratamentul iniţial al unei paciente pe nume Vanda,
terapeutul se identifică cu ea, în timp ce aceasta discută despre subiecte cu
o puternică încărcătură emoţională. În acelaşi timp, terapeutul observă că,
în aparenţă, Vanda nu pare neliniştită sau îndurerată atunci când îşi
aminteşte despre evenimentele aparent tulburătoare din viaţa sa. Ca
terapeut, vom putea să formulăm câteva ipoteze generale cu privire la
funcţionarea psihică a Vandei.
În formularea şi exprimarea unei interpretări, practicianul poate să
apeleze la diverse surse de referinţă. De exemplu, în cazul Vandei,
terapeutul este de părere că ea utilizează ca principală defensă izolarea,
respectiv decuplarea verbalizărilor de afectele stânjenitoare asociate
acesteia (Clark, 1998). La ora actuală, sunt disponibile numeroase ghiduri
care contribuie la utilizarea eficientă a interpretărilor în procesul de
tratament (Gibbsons, Crits-Cristoph şi Apostal, 2004; Ivey şi Ivey, 2003;
Seligman, 2004; Weiner, 1998). Atunci când este comunicată o

2
interpretare, terapeutul o propune, o sugerează, nicidecum nu o impune.
Este vorba despre o tatonare, o încercare de stabilire a unei legături cauzale
între situaţia actuală a pacientului şi situaţiile sale trecute. Acest tip de
formulare îi va permite pacientului să fie în acord total, parţial sau în
dezacord total cu acurateţea interpretării (Patton şi Meara, 1992). Reluând
exemplul Vandei, în fazele finale ale tratamentului, terapeutul poate avansa
următoarea interpretare empatică: „Este posibil oare să-ţi fie greu să-ţi
exprimi sentimentele datorită faptului că ai învăţat din copilărie că în
familia ta trebuie să ţi le ascunzi?”. După prezentarea unei interpretări, este
recomandat să-i oferim suficient răgaz pacientului pentru a putea să
exploreze şi să asimileze semnificaţia acesteia.
O folosire eronată a interpretării, chiar a uneia aparent corecte şi
precise, este atunci când o prezentăm înainte ca pacientul să fie pregătit din
punct de vedere emoţional pentru a o procesa (Szalita, 1981). În acest sens,
o interpretare poate evoca sentimente mult prea intense sau nefamiliare
pacientului. Pe de altă parte, o interpretare poate să fie mult prea rece şi
intelectualizată pentru a putea fi experimentată emoţional de pacient
(Schafer, 1959). De asemenea, este posibil ca o interpretare prezentată de
practician într-un anumit moment al terapiei, să fie percepută ca
nonempatică de pacient, iar într-un alt moment al terapiei să fie percepută
ca fiind empatică (Josephs, 1995). În aceste cazuri, o interpretare
prematură poate declanşa un răspuns defensiv din partea pacientului,
restricţionând astfel capacitatea lui de a o considera un punct alternativ de
vedere.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă implicarea pacientului în
munca interpretativă. Terapeutul ar trebui să pună accent pe împărţirea
responsabilităţii în cadrul acestui demers interpretativ. O coordonată
esenţială este manifestarea respectului terapeutului faţă de capacitatea
pacientului de a înţelege semnificaţia propriului său comportament
simptomatic.
De menţionat este faptul că terapeutul trebuie să-şi formuleze
interpretările în aşa mod încât să evite orice formă de „citire a gândurilor”
pacientului sau de intruziune în viaţa sa intimă. Acest lucru se poate realiza
prin utilizarea unor fraze introductive de genul: „Mă întreb dacă... „, „Se
pare că...”, „O posibilitate ar putea fi...”. Astfel, se reduce riscul stabilirii

2
unei relaţii asimetrice în interiorul căreia terapeutul este deţinănătorul
unicului adevăr.

Recadrarea/resemnificarea
Ca tehnică de persuasiune, recadrarea a fost folosită pentru prima dată
în retorica clasică de sofişti, adevăraţi maeştri în arta verbală a
persuasiunii.
În psihoterapie, recadarea propune o perspectivă alternativă, prin
modificarea sau restructurarea percepţiilor unui pacient asupra unei
probleme sau situaţii (Cormier şi Nurius, 2003). Prin modificarea cadrului
în care pacientul percepe o anumită situaţie, semnificaţia anumitor
presupuneri şi convingeri este modificată şi plasată într-un nou context
(Sperry, Carlson şi Kjos, 2003). Recadrarea include de asemenea
modificarea semnificaţiilor experienţelor pacientului într-o direcţie mult
mai folositoare. Pentru a stimula schimbări constructive în percepţiile
pacientului, este necesar ca terapeutul să aibă o înţelegere empatică a
acestuia. De pildă, în cazul unei tulburări de conduită, un copil manifestă
sentimente ostile faţă de restul copiilor, iar tratamentul se va axa pe
problemele de violenţă. Dintr-o perspectivă empatică extinsă, acest copil
poate percepe puterea şi controlul drept calităţi personale de admirat.
Pentru a începe recadrarea, terapeutul îl invită să privească din alt unghi de
vedere această problemă, unde cei puternici sunt capabili să-şi controleze
sentimentele şi nu se folosesc de cei slabi care nu se pot apăra singuri.
Dacă respectivul copil începe să perceapă acţiunile sale ca pe un semn de
slăbiciune, este posibil ca el să-şi modifice comportamentul actual.
Un exemplu devenit clasic de recadrare este oferit de G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) în care se încearcă schimbarea percepţiei unui pacient
cu agorafobie cu privire la ajutorul primit din partea celorlalţi. Pacientului
fobic i se spune că are nevoie de ajutor în continuare din partea celorlalţi
de a se deplasa în spaţii deschise. Dar tot terapeutul lasă să se înţeleagă,
prin intermediul mesajelor duble, că un asemenea ajutor îi poate agrava
simptomatologia fobică. În fapt, terapeutul redirecţionează frica care l-a
împins pe pacient să ceară ajutor şi, astfel, opreşte comportamentul
acestuia de a mai căuta ajutor din partea altora. Neajutorarea dobândită de
pacientul agorafobic va fi demontată.

2
 Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin intermediul
anumitor acţiuni care vor conduce persoana să-şi schimbe percepţia cu
privire la realitate (prin intermediul prescripţiilor comportamentale).
Recadrarea poate varia în complexitate, plecând de la simpla redefinire
cognitivă a unei idei sau a unui tipar comportamental, la utilizarea
poveştilor sau a metaforei terapeutice.
În sens general, toate intervenţiile terapeutice descrise anterior pot fi
considerate recadrări, angrenând o schimbare a perspectivei şi a
comportamentului pacientului. De altfel, toate formele de terapie utilizează
recadrări verbale prin intermediul dialogului (Simon şi colab., 1985),
propunându-şi să schimbe harta mentală a pacientului. La nivel semantic,
terapeutul sporeşte îndoielile pacientului, astfel încât să destrame
rigiditatea sistemului său perceptiv-reacţional obişnuit şi să genereze
crăpături şi virusări în armura sa comportamentală şi cognitivă (G.
Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Logicianul Newton Da Costa a arătat modul în care sporirea îndoielii
cu privire la explicaţiile logice şi raţionale este, în mod particular, eficientă
în dezechilibrarea structurilor mintale rigide. Da Costa menţionează că
pentru a convinge o persoană să-şi schimbe opiniile, este mult mai eficient
să plantezi îndoieli cu privire la logica raţiunii sale decât să demonstrezi în
mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea ideilor sau comportamentului
său. Îndoiala mobilizează entropia sistemului, pornind un lanţ de reacţii în
paşi mici, dar devastatoare, care vor conduce la schimbări în întregul
sistem.
Atunci când terapeutul restructurează realitatea pacientului, el trebuie
să-l conducă pe acesta să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere diferit.
Pot fi utilizate sugestiile, elementele retoricii clasice, paradoxurile logicii.
Toate acestea, dacă sunt utilizate corect, pot modifica modul în care o
persoană percepe realitatea, chiar şi doar pentru o scurtă perioadă de timp.
În general, un terapeut ar trebui să anticipeze care ar fi cea mai
potrivită recadrare pentru pacientul său. Mai mult, el va încerca să
anticipeze modul în care pacientul său va răspunde la recadrare. Să luăm
un alt exemplu, cazul unui elev diagnosticat cu tulburare de comportament
disruptiv. Într-o asemenea situaţie, se pot semnala numeroase probleme în
cadrul şcolii şi acest elev poate primi mai multe sancţiuni disciplinare.

2
Terapeutul manifestă o înţelegere empatică a faptului că acest copil se
opune restricţiilor şi regulilor de orice fel. În cadrul tratamentului,
discuţiile se axează pe numeroasele pedepse pe care el le-a primit, ca
urmare a încălcării regulilor şcolii şi a bătăilor cu colegii săi. În acest
context, terapeutul propune următoarea recadrare: încercările lui de a se
elibera de restricţii au deseori ca rezultat o şi mai mare reducere a libertăţii
sale. În mod firesc, copilul ar putea să fie intrigat de recadrarea propusă.
Mai departe, cei doi vor explora în mod empatic esenţa recadrării. Cu cât
vor exista mai puţine sancţiuni, cu atât el va obţine mai repede libertatea
dorită.
În literatura de specialitate se afirmă faptul că o recadrare este reuşită
atunci când pacientul o găseşte drept pertinentă şi plauzibilă. Recadrarea
trebuie să fie adresată pe un ton ispititor şi este utilizată doar după ce
terapeutul a obţinut o înţelegere aprofundată a problematicii pacientului
său (Clark, 1998; Cormier şi Nurius, 2003; Sperry, Carlson şi Kjos, 2003).
De asemena, se discută despre recadrare ca despre o procedură de
redenumire sau reclasificare. Din această perspectivă, poate rezulta un nou
vocabular sau o nouă terminologie cu privire la modul în care pacientul îşi
percepe propria problemă (Levy, 1963). Schimbări ale semnificaţiei
următorilor termeni: de la încăpăţânat la hotărât, de la perfecţionist la
foarte organizat, de la protector la îngăduitor, furnizează exemple de
recadrări, cu implicaţii comportamentale semnificative. De pildă, o soţie
consideră că îşi protejează familia de consecinţele negative ale consumului
de alcool ale soţului său. Terapeutul utilizează reinterpretarea termenilor
din protector în îngăduitor, ajutând-o astfel să-şi dea seama că şi ea
contribuie la întreţinerea problemei soţului alcoolic (de exemplu, se
comportă cu el a doua zi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau anunţă la
birou că are gripă, când în realitate soţul ei se află în stare de ebrietate sau
mahmureală).
Ca mod de înţelegere empatică, este bine ca terapeutul să utilizeze
tehnica reflectării, drept răspuns la reacţia pacientului cu privire la
recadrarea propusă.

Evitarea formulărilor negative

2
 Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire la ideile sau
comportamentul unui pacient sunt percepute ca un reproş sau blam,
nefăcând altceva decât să-i provoace rezistenţă la schimbare. În loc să
criticăm comportamentul unei persoane, chiar dacă acest comportament
este în mod evident disfuncţional, este pe departe mult mai productiv de a
fi alături de ea, de a o ajuta să se simtă în largul său şi apoi de a-i oferi
sugestii cu privire la modul în care să-şi modifice comportamentul.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi hiperprotectivi
care l-au determinat pe fiul lor să se simtă insecurizat şi fragil din punct de
vedere emoţional, în loc să le evidenţiem greşelile în educaţia copilului, îi
putem complimenta pentru modul în care s-au descurcat până în momentul
de faţă cu copilul lor. De asemenea, putem puncta sacrificiile făcute de
aceştia în scopul de a-şi proteja copilul de posibilele ameninţări ale lumii
exterioare. Terapeutul ar putea afirma: „Deoarece aţi făcut până acum o
treabă atât de bună, sunt convins că de acum încolo vă veţi descurca şi mai
bine, lăsându-l pe copil să-şi asume anumite responsabilităţi”. În acest
punct al terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor acţiuni şi comportamente
radical diferite faţă de cele obişnuite. Astfel, în loc să-i blameze pe părinţi
pentru greşelile făcute datorită hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc să le
spună: „Nu mai procedaţi astfel, nu-l mai cocoloşiţi”, terapeutul va folosi
capacitatea părinţilor de a interveni, reformulând-o într-o manieră pozitivă.
Prin intermediul unor prescrieri directe, părinţii vor dezvolta noi modele
eficiente de comunicare cu copilul lor (exemplu preluat din cazuistica lui
G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea formulărilor
negative, recadrarea şi prescripţia sarcinilor comportamentale. Aceste
tehnici stimulează participarea şi cooperarea chiar şi a pacienţilor dificili,
eludând orice reacţie negativă a acestora. Să nu uităm că pacienţii ştiu că
unele acţiuni ale lor sunt disfuncţionale, din moment ce apelează la
cabinetul de psihoterapie. Nu este neapărat nevoie să accentuăm latura
disfuncţională a acţiunilor şi comportamentelor lor. Sunt însă situaţii în
care unii pacienţi manifestă ambivalenţă în ceea ce priveşte dorinţa lor de
schimbare şi atunci pot fi utilizate cu succes manevre indirecte, de tipul
confruntărilor descrise anterior.
Prescrierea temelor pentru acasă

2
 Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru
acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate
cu accentul pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi
singuri soluţii pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru
acasă este adesea utilizată de numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice
diferite. Formele scurte de terapie psihodinamică (Badgio, Halperin şi
Barber, 1999), de terapie familială şi de cuplu (Dattilo, 2002) şi de
abordare centrată pe soluţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi Rodriguez-
Arias, 1996) folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel, tema
pentru acasă este considerată de majoritatea psihoterapeuţilor ca parte
integrantă a procesului de schimbare.
Termenul de temă pentru acasă se referă la orice sarcină încredinţată
pacientului pentru a fi efectuată în intervalul dintre şedinţele de terapie.
Sarcina poate fi comportamentală, de automonitorizare, exerciţiu fizic,
observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Temele pentru acasă joacă un rol fundamental în terapiile actuale, prin
valorizarea timpului extraterapeutic. În vederea realizării schimbării, este
necesar ca pacientul să treacă prin experienţe concrete. Temele pentru
acasă determină asemenea experienţe concrete de schimbare a realităţii, în
afara cadrului terapeutic. Cercetările demonstrează că ele îmbunătăţesc
semnificativ rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000). Temele
pentru acasă ajută pacienţii să se restabilească mai rapid şi să se menţină
astfel timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această intervenţie
devine un factor predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei.
Cu alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să pună în
practică teme pentru acasă, precum şi să motiveze pacienţii pentru
îndeplinirea acestora, vor avea mai mult succes decât cei care nu apelează
la ele.
În literatura de specialitate sunt conturate trei modele menite să
evidenţieze factorii pe care îi luăm în considerare în elaborarea unei teme
pentru acasă bine alcătuite şi eficiente (R. Kamins, 2006).

1. Modelul euristic de complianţă

2
 Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile specifice ale
temei pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientului, precum şi interrelaţiile
dintre aceste elemente, influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema pentru acasă, de
terapeut şi de pacient, pot avea un efect important asupra complianţei
pacientului. Chiar dacă terapeutul alege o temă adecvată terapeutic,
elemente precum dificultatea sarcinii sau timpul aferent îndeplinirii
sarcinii, vor influenţa acceptarea de către pacient a acesteia. În mod
similar, calităţile terapeutului, precum modul de adresare, încrederea,
respectul faţă de pacient, au impact asupra complianţei acestuia. În fine,
factorii care ţin de pacient, precum motivaţia sa de însănătoşire sau
coeficientul său de inteligenţă, trebuie luaţi în considerare atunci când se
alege o anumită temă. Temele cele mai eficiente sunt cele care ţin cont de
toate aceste trei elemente.

Figura 11. Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler şi M.A.

Whisman (1999)

2. Stadiile modelului schimbării

Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este armonizarea
acesteia cu nivelul de motivaţie a pacientului pentru schimbare. Prochaska,
DiClemente şi Norcross (1992) au identificat cinci stadii ale motivaţiei în
cursul terapiei: precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi

2
menţinerea. Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei.
Temele comportamentale au efect asupra pacienţilor aflaţi în stadiul de
acţiune, dar, de regulă, eşuează la cei care se găsesc în etapele de
precontemplaţie şi de contemplaţie. Pe de altă parte, pacienţii
precontemplativi răspund bine la strategiile interviului motivaţional,
precum ascultarea reflexivă sau sintetizarea (DiClemente şi Velasquez,
2002). De asemenea, pentru pacienţii ambivalenţi, aflaţi în stadiul de
contemplaţie, automonitorizarea sau sarcinile observaţionale sunt probabil
mai eficiente decât cele comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele
comportamentale sunt potrivite cu nivelul de motivaţie pentru schimbare a
pacientului. Aprecierea corectă a acestuia şi elaborarea împreună cu
pacientul a unor teme corespunzătoare, va creşte complianţa pacientului la
planul de tratament. În plus, va reduce probabilitatea de abandonare a
programului psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de sarcină va ajuta
pacientul să progreseze către stadiul următor de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul în care tema
pentru acasă trebuie să fie în conformitate cu nivelul de motivaţie a
pacientului pentru schimbare (caz preluat şi adaptat după R. Kamins,
2006).
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani, care suferea
de o stare accentuată de depresie, după moartea subită a mamei sale în
urmă cu doi ani. Tatăl său, decedat de opt ani, fusese un alcoolic abuziv.
Doi fraţi ai pacientei părăsiseră familia, dar mama sa locuia împreună cu
ea. În seara morţii mamei, pacienta a auzit un zgomot venind din camera
acesteia, dar nu a mers imediat în cameră. Atunci când a făcut acest lucru,
şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a simţit vinovată în legătură cu
moartea mamei, deşi a fost asigurată de prieteni şi de medicul de familie că
nu avea nicio vină. Depresia a devenit de nesuportat, iar pacienta a rămas
cu convingerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat că, în acest
moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la sentimentul de vinovăţie
(aflându-se, deci, în stadiul de contemplaţie, exprimat printr-o puternică
ambivalenţă faţă de ideea schimbării). El a considerat că, dacă i-ar fi dat
pacientei teme cognitiv-comportamentale, de contestare a gândurilor
iraţionale, ori alte teme adecvate pacienţilor din stadii de pregătire sau de

2
acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai mult prizoniera remuşcărilor.
Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de culpabilitate ale pacientei
şi dorinţa ei de a se autopedepsi. Ca urmare, drept temă pentru acasă,
terapeutul i-a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie durata
„pedepsei” pentru „crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de
vină, precum şi a gradelor de vină atribuite celorlalţi. Pacienta a revenit
săptămâna următoare, declarând că ea se simte responsabilă în proporţie de
20%. Ea a atribuit 50% din vină tatălui ei, care a abuzat-o fizic şi verbal în
permanenţă pe mama ei, 20% mamei, care a tolerat aceste abuzuri, şi 10%
fraţilor ei, care nu s-au implicat în îngrijirea mamei. Pacienta a decis, de
asemenea, că doi ani au reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum era
pregătită să-şi reia viaţa normală. Faptul că terapeutul a aprobat
sentimentele de vinovăţie ale pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi, în
loc să-i recomande schimbarea, i-a permis pacientei să-şi evalueze obiectiv
rolul şi răspunsul. În loc de a presupune că pacienta era în faza de pregătire
ori de acţiune şi de a încuraja prematur schimbarea, terapeutul a identificat
nivelul ei de motivaţie şi i-a prescris o temă adecvată.

3. Prezentarea problemei de către pacient

Acest model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei pentru acasă
la stilul şi modul în care pacientul îşi prezintă problema. Brown-Stanbridge
(1989, cit. din R. Kamins, 2006) descrie o matrice 2 x 2 x 2 care poate fi
folosită în scopul formulării unei teme pentru acasă adecvate pentru
pacient. Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus
nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare dimensiune,
prin interpretarea modului în care îşi expune problema, devine utilă
terapeutului pentru a concepe sarcina, astfel încât să crească şansele
acesteia de a fi acceptată de pacient. Pot fi formulate mai multe tipuri de
teme pentru acasă, în funcţie de modul în care pacientul se situează pe
fiecare dimensiune. De exemplu, un cuplu care are dificultăţi în discutarea
unor probleme maritale (dimensiunea indirectă), care din punct de vedere
emoţional suferă suficient de intens pentru a trece la acţiune (dimensiunea

2
comportamentală) şi care are o atitudine cooperantă cu privire la tratament,
va beneficia probabil de o sarcină metaforică sau de sugestii indirecte.

Figura 12. O paradigmă pentru construirea sarcinilor în terapia de

familie (Brown-Stanbridge, 1989)

Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care sarcina pentru
acasă poate fi adaptată optim la necesităţile pacientului. Atribuirea unor
teme doar pe baza diagnosticului ar presupune că o „singură măsură se
potriveşte tuturor” (R. Kamins, 2006), că pacienţii se află deja în stadiul de
pregătire ori de acţiune şi că sunt capabili pentru schimbare. Ideal ar fi să
identificăm toate particularităţile pacientului, astfel încât fiecare temă
propusă să fie pe măsura pacientului respectiv, ţinând cont nu numai de
nivelul său de motivaţie, dar şi de nivelul său educaţional şi social,
apartenenţa etnică şi religioasă, gânduri cu privire la simptomele sale,
suportul familial, forţele proprii etc. În plus, I. Holdevici (2009) consideră
că sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care terapeutul aplică
acele strategii care sunt congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a desemna
sarcinile din afara şedinţelor de terapie, trebuie evitată în faţa unui pacient
care a avut o imagine negativă cu privire la şcoală. În astfel de cazuri, este
de preferat ca terapeutul să utilizeze termeni precum sarcină sau exerciţiu,
mai acceptabili pentru pacient.

2
 A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficiente constă în
capacitatea terapeutului de a-l determina pe pacient să se angajeze în
activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de psihoterapie. Măsura în
care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre
succes şi eşec în terapie.
Redăm în continuare un fragment de dialog menit să ilustreze modul în
care sunt prescrise temele pentru acasă în programul terapeutic.

Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul

tău în legătură cu incidentul legat de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu
mai lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel
moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa,
istoria se va repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din
regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar
am tot amânat această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva
de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei
spune soţului tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această
problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân
discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău
lucru care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de
faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti
îndreptăţită să ai asemenea sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul
tău despre această problemă?

2
 Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga
încrederea colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu
maşina ta de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste
servicii se pot transforma într-un interludiu romantic? Obiecţia ta majoră
este legată de faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că el încearcă din
răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat
dintr-o conferinţă ca să conducă pe nu ştiu cine cu maşina la gară…
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre
secretară, ci vei aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că
încearcă prea mult să facă celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou.
Eu voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi
că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de
10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai
amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că
vom lua masa cu nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă
tem să nu se transforme într-o discuţie mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că va înţelege ce vreau să-i spun
şi nu vreau să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda).
Poţi să-mi dai un telefon joi între orele 15 şi 16 ca să-mi spui cum a
decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu soţul tău
datorită faptului că eu sunt cea care te presează şi te împinge de la spate.
Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi,
am tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte
imbolduri.

2
 În sinteză, următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru conceperea şi
implementarea unei teme pentru acasă eficiente:
 Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea eficientă a
ascultării reflexive, empatiei, respectului şi autenticităţii;
 Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
 Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului pentru
schimbare şi ajustarea intervenţiilor în funcţie de acest aspect;
 Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientului;
 Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
 Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
 Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor pacientului;
 Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de încrezător
pentru a realiza sarcinile respective;
 Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
 La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezentarea în scris a
detaliilor.

Utilizarea tehnicilor paradoxale

Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată, cât şi falsă,
atât corectă, cât şi incorectă. Paradoxul dezechilibrează logica aristotelică a
adevărului şi falsului, precum şi teza maniheismului propagată de filosoful
persan Mani (Manes). Maniheismul susţinea dualismul radical ontologic
între cele două principii eterne, binele şi răul, respectiv alb/ negru, frumos/
urât, corect/ incorect. Realitatea era descrisă prin utilizarea unor asemenea
categorii antinomice. Prin urmare, paradoxul logic a subminat orice
încercare de a cuprinde realitatea într-un sistem interpretativ şi descriptiv
al logicii absolute.
Utilizarea paradoxului în psihoterapie devine extrem de eficientă în
destrămarea modelelor comportamentale de autoîntărire care întreţin
problema pacientului. Cu alte cuvinte, poate destabiliza sistemul de
percepţii şi reacţii ale pacientului cu privire la realitate.
Un bun exemplu de utilizare a paradoxului se referă la prescripţia unei
sarcini paradoxale. Are legătură cu situaţiile interpersonale în care o
acţiune şi/sau un mesaj paradoxal neaşteptat (un mesaj care nu poate fi
prevăzut în desfăşurarea normală a evenimentelor) întoarce cu totul

2
situaţia. Mesajul apare ca fiind nici adevărat, nici fals în legătură cu
situaţia problematică a pacientului, motivându-l pe acesta să facă o
schimbare neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa maximă a unei
asemenea comunicări interpersonale a fost bine ilustrată de un eveniment
care a avut loc în Austria la sfârşitul anilor 1920. S-a scris mult în presa
acelei vremi despre un tânăr bărbat care vroia să se sinucidă, aruncându-se
în Dunăre de pe un pod. Un poliţist alarmat de ţipetele oamenilor din jur şi-
a îndreptat arma spre tânărul bărbat aflat în apă şi a strigat: „Ieşi de acolo
sau te împuşc!”. Tânărul s-a supus ordinului şi a ieşit din apă, renunţând la
încercarea lui de a-şi curma viaţa. În fapt, acţiunea poliţistului l-a pus pe
tânăr într-o situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a realităţii sale l-a
condus la o schimbare radicală a comportamentului şi a proceselor sale de
gândire. În practica clinică, ca şi în viaţă în general, asemenea experienţe
paradoxale, aparent ilogice şi complet neprevăzute, produc în mod
neaşteptat schimbarea întregii situaţii.
Ca strategie terapeutică, Victor Frankl (1963) a utilizat pentru prima
oară paradoxul, pe care l-a descris sub forma „intenţiei paradoxale”.
Această strategie este descrisă drept o cale de acces la aşa-numita anxietate
anticipatorie. Autorul mai sus menţionat a realizat că problemele de
anxietate sunt agravate adeseori de anticiparea a ceea ce credem că se va
întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine - anxietatea
- şi în anticiparea problemei - anxietatea anticipatorie. El a realizat că dacă
modificăm ceva în anxietatea anticipatorie, putem schimba anxietatea în
sine. Aşadar, intenţia paradoxală ar trebui direcţionată spre acest nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul unui pacient cu
fobie socială. Frankl îi spune pacientului să-şi imagineze că este invitat la o
petrecere şi să-şi construiască acest scenariu dinainte: „Ia două pahare
pline cu şampanie şi abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi
te îndrepţi către aceea femeie având o stare de tremur, tremuri atât de tare,
încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine. Pe urmă te împiedici în
drumul tău către acea femeie atractivă şi torni şampania peste hainele tale
de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu putinţă”, atât de
absurd încât pacientul să fie forţat să simtă cea mai teribilă frică. „Mai bine
un moment de frică cumplită decât o frică fără sfârşit”, spune Frankl. Tonul

2
terapeutului trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un
exemplu de sarcină la care pacientul trebuie să reziste, nu să o efectueze
concret. El nu trebuie cu adevărat să meargă la petrecere şi să facă acele
lucruri stânjenitoare. Ideea este să disloci („să infectezi”) anxietatea
anticipatorie a pacientului cu umor. Aşadar, scopul intenţiei paradoxale
este să devină un „virus de calculator” care să contamineze anxietatea
anticipatorie a pacientului.
În continuare, redăm următorul caz în care terapeutul utilizează tehnica
intenţiei paradoxale, ţinând cont de cererea explicită şi implicită a
pacientului (caz preluat şi adaptat după N.A. Cummings, 2006):
Paula, în vârstă de 23 de ani, se prezintă la cabinetul de psihoterapie
sub pretextul de a fi ajutată să-l părăsească pe actualul ei prieten, care nu
contribuie cu nimic la relaţia lor. Paula muncea pentru a-l întreţine şi pe
el, şi tot ea era singura care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi
petrecea zilele fumând marijuana şi prefăcându-se că scrie un volum de
versuri. În fapt, ea considera că dacă ar face mai multe eforturi, Eugen o
va iubi mai mult şi în timp îşi va schimba comportamentul. În trei încercări
anterioare, pacienta a abandonat în a doua şedinţă terapia. Toţi terapeuţii
la care a mers au încercat să o ajute să se elibereze de Eugen. În şedinţa
noastră de terapie, i s-a dat ca temă pentru acasă să facă trei lucruri din
dragoste pentru Eugen, pe care nu le-a mai făcut înainte şi care l-ar putea
determina să o iubească şi mai mult. S-a întors următoarea săptămână cu
tema făcută, dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic în relaţia lor.
Terapeutul a fost de neînduplecat, susţinând că nu a făcut încă suficiente
lucruri, şi i s-a dat încă o temă: să mai facă alte trei lucruri din dragoste
pe care nu le-a mai făcut niciodată pentru Eugen. S-a întors la a treia
şedinţă, plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate. Terapeutul a
insistat pe faptul că trebuie să fie ceva ce Paula a omis şi i s-a dat aceeaşi
temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors anunţând că l-a
părăsit pe Eugen deoarece relaţia lor era fără speranţă.
În tot acest timp, Paula considera că relaţia cu Eugen era cel mai bun
lucru pe care l-a trăit vreodată. De asemenea, ea era îngrozită de faptul că
nu va mai putea să aibă pe nimeni ca el. Dată fiind deoparte rezistenţa ei la
schimbare, terapia s-a putut axa pe imaginea de sine scăzută a Paulei.
Terapeuţii anteriori au încercat, în prima fază a tratamentului, să-i acorde şi

2
să-i întărească tot mai mult încrederea în sine, pentru a-şi putea părăsi
partenerul. Această abordare a avut drept efect o creştere a rezistenţei
(fricii) ei de schimbare.
Paula a fost ajutată să-l părăsească pe Eugen numai după ce terapeutul
a utilizat în mod corect impulsul pacientei, respectiv, să-şi arate tot mai
mult iubirea faţă de el. În final, a realizat că nu ea, ci partenerul ei
constituie adevărata problemă în relaţia lor.
Fireşte, este indicată o anumită precauţie atunci când se utilizează
intenţia paradoxală. Majoritatea psihoterapeuţilor încep o intervenţie
paradoxală potrivită, dar o finalizează prematur, anulându-i astfel
beneficiile. În cazul Paulei, întreruperea paradoxului în cea de-a doua sau a
treia şedinţă, atunci când se plângea că şi-a epuizat toate căile prin care să-
şi demonstreze iubirea faţă de Eugen, ar fi dus la întărirea rezistenţei ei la
schimbare.
În cazul Paulei, motivul de suprafaţă pentru care ea se afla la cabinetul
de terapie (să fie ajutată să-l părasească pe Eugen) a ascuns faptul că ea era
neliniştită şi speriată de gândul că Eugen ar fi putut să o părăsească. De
altfel, el arătase un interes temporar pentru o altă femeie, iar stima de sine
scăzută a Paulei i-a confirmat faptul că va rămâne singură. Prin stabilirea
motivului real pentru care pacienta a solicitat terapie (răspunsul la
întrebarea „de ce este ea acum în cabinet şi de ce solicită acum
psihoterapie?”), terapeutul a ignorat cererea ei explicită (de a fi ajutată să-l
părăsească pe Eugen) şi s-a axat pe reducerea fricii ei de abandon.
Până când nu suntem siguri de adevăratul motiv pentru care pacientul
se găseşte la cabinet, ne mişcăm pe un teren neclar. Paula a mai fost la alţi
doi terapeuţi bine intenţionaţi, însă fără succes, care au întreprins
intervenţii bazate pe credinţa eronată că ea îşi doreşte să-şi părăsească
prietenul actual. Această direcţie terapeutică nu a făcut altceva decât să
abandoneze prematur terapia. Următorul pas în terapie s-a axat pe
abordarea fricii ei de abandon şi pe stabilirea unor tipare de relaţionare mai
eficientă cu persoanele de sex opus.
În psihoterapia scurtă strategică, G. Nardone şi P. Watzlawick (2005)
accentuează eficienţa utilizării paradoxului îndeosebi în tulburările obsesiv
hipocondriace. Luăm, de pildă, exemplul unei paciente convinse de faptul
că suferă de o boală serioasă şi incurabilă. În ciuda analizelor medicale

2
efectuate care demonstrau contrariul, ea interpretează fiecare schimbare a
organismului ei drept simptome ale unei boli misterioase de care suferă.
Pacienta solicită ajutor din partea tuturor, îndeosebi din partea terapeutului.

Pacienta: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de bolnavă! Sunt

speriată! Este ceva rău în mine, cred că în curând voi muri. Nimeni nu mă
crede că sunt grav bolnavă. Transpir tot timpul şi simt cum inima îmi bate
atât de repede. Şi apoi, aşa cum i-am spus soţului meu, mă simt ca şi cum
s-ar fi abătut un blestem asupra mea. Deşi nu credeţi aceste lucruri, să
ştiţi că este adevărat. Nimeni nu mă crede, dar simt acest lucru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar cred că eşti
grav bolnavă. De fapt, cred că boala ta este destul de rară. Ştii, există
„blesteme” şi „blesteme” şi se pare că tu chiar ai fost blestemată. (O
pauză scurtă) Da, chiar cred că te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor
merge tot mai rău în cazul tău. De fapt, uitându-mă la tine chiar acum, se
pare că deja nu ţi-e bine deloc. Te simţi rău, nu-i aşa? Mi se pare că eşti
pe cale să te simţi foarte rău în curând. (Cu un surâs slab pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe cale de a muri?
Aşadar, este adevărat. Sunt cu adevărat grav bolnavă. Dar doctore, de ce
toate acele analize medicale pe care le-am făcut nu mi-au indicat nicio
boală? Eşti sigur că sunt cu adevărat bolnavă şi că am fost chiar
blestemată de cineva?
Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar acum nu mă
mai simt aşa de rău. De fapt, vorbind cu tine, văd că nu am mai transpirat
şi mă simt mult mai calmă. Dar, spune-mi doctore, de ce ne joacă
asemenea feste creierul nostru la vârsta de patruzeci de ani?

Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în situaţiile în

care logica raţională nu are niciun efect, destrămând mecanismul repetitiv
specific tulburărilor obsesive. Pacienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi atunci
când aud că temerile lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l convingă
pe terapeut de propria lor stare de sănătate, spunând că testele medicale nu
au găsit nimic care să le ateste starea de boală. În unele cazuri, ei vor
zâmbi atunci când vor înţelege trucul la care a apelat terapeutul lor. Prin

2
utilizarea paradoxului, se va destrăma mecanismul obsesiv al percepţiilor
distorsionate şi al reacţiilor inadecvate pe care le avem.
Cu siguranţă, atitudinea terapeutului poate determina efectul tehnicilor
paradoxale. Pentru unii pacienţi, terapeutul acţionează cel mai bine dacă va
condimenta sarcinile paradoxale cu un simţ subtil al ironiei. J. K. Zeig
(2006) este de părere că terapeutul poate introduce sarcini paradoxale în
terapie doar dacă el însuşi s-a simţit confortabil cu prescripţia acestora în
terapia sa personală sau i-ar face plăcere ca terapeutul sau supervizorul său
actual să i le administreze.

Utilizarea prescripţiei simptomului

Prescripţia simptomului este o tehnică asemănătoare cu intenţia
paradoxală, iar utilizarea ei în diferite şcoli de psihoterapie este bine
ilustrată de Weeks şi L’Abate (1982).
Fireşte, a concepe prescripţia unui simptom este în cele din urmă o
ştiinţă, dar şi o artă. Există un număr de reguli menite să sporească
eficienţa prescripţiei simptomelor (J.K. Zeig, 2006):
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element al
complexului de simptome, cum ar fi, de pildă, comportamentul sau
atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a îndeplini sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică pe alţii în
mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar putea fi
periculos sau dăunător.
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi „fire
suspendate”.
 Prescripţia simptomului poate fi etapizată în trei paşi: pregătire,
intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la empatia iniţială de care dă
dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite pacientului. Intervenţia este
sarcina prescrisă. De pildă, în cazul unui pacient depresiv, instrucţiunea
poate fi de tipul: „Du-te în cea mai mică încăpere din casă, ia un caiet în
mână, notează-ţi gândurile şi comportă-te ca şi cum ai fi depresiv”.
Parcurgerea este motivul pentru care a fost urmată sarcina, incluzând
indicaţiile cu privire la ceea ce s-ar putea realiza. Pentru a creşte eficienţa,

2
toate sarcinile terapeutice ar trebui să fie prezentate în cei trei paşi descrişi
mai sus.
 Terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul pacientului la această tehnică,
făcând o distincţie între oamenii noncomplianţi şi cei complianţi. Nevoia
unei persoane noncompliante/rezistente de a fi aşa, ar putea deveni
paradoxală în ceea ce priveşte manifestarea propriului simptom. Cu alte
cuvinte, nevoia ei de a fi rezistentă poate eclipsa „nevoia” ei de a manifesta
simptomul. Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi dacă i
se va spune să aibă câte ceva din comportamentul său simptomatic, se
poate răzvrăti, punând în acţiune mai multe tipare funcţionale de data
aceasta. Iată, aşadar, că scopul terapeutic a fost atins! Din contră, o
persoană docilă şi compliantă va urma instrucţiunile şi va obţine controlul
asupra unei situaţii care, iniţial, i se părea de necontrolat. Aşadar, este
nevoie de o evaluare a pacientului şi de administrarea unor sarcini pe care
le poate îndeplini, ajustând şi mulând sarcina terapeutică pe trăsăturile
specifice şi nevoile fiecărui pacient.

Crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor

O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este crearea
ambiguităţii. Construită pe baza activităţii lui Milton Erickson, care se pare
că a fost creatorul metodei, în cartea Răspunsul din interior (“The Answer
Within”), Stephen şi Carol Lankton (1983) descriu utilizarea tehnicii
ambiguităţii. Utilizând această tehnică, terapeutul oferă sarcini benigne
pacientului, uneori chiar neştiind exact de ce a administrat sarcina
respectivă. De exemplu, un terapeut îi poate spune pacientului ca
săptămâna viitoare să meargă acasă şi să aprindă o lumânare în fiecare
seară la momentul cinei, pe urmă să se întoarcă şi să îi explice de ce i s-a
dat sarcină respectivă. De cele mai multe ori, apar rezultate interesante.
Pacientul poate afirma, „A fost incredibil. Aprinzând această lumânare, am
realizat că nu există destulă lumină în viaţa noastră de familie. Am pierdut
urma istoriei noastre familiale, esenţa noastră şi semnificaţia. Am întrerupt
ritualurile noastre de familie. Cum aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină
care să ne facă să realizăm un lucru atât de important?” Şi răspunsul,
bineînţeles, este că terapeutul nu ştia. Iată aşadar cum o sarcină ambiguă s-
a transformat într-un pas terapeutic important. Funcţia ambiguităţii sarcinii

2
se realizează prin stimularea activării pacientului în procesul său de
schimbare. Inerţia menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează
schimbarea propriu-zisă.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarcinii. M.
Erickson oferă un astfel de exemplu în Predând un seminar cu Milton
Erickson (Zeig, 1980). Un psihiatru din Pennsylvania şi soţia sa au venit la
Erickson pentru terapie matrimonială. După ce le-a ascultat problema un
timp, i-a spus soţului să meargă, în dimineaţa următoare, la Grădina
Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din Phoenix. I-a spus apoi soţiei
ca ea să urce o zonă montană faimoasă, sub numele de Squaw Peak. Soţul
s-a întors şi a spus, „Grădina a fost remarcabilă. Ştiaţi că peste 50% din
varietăţile de cactuşi se găsesc acolo?”. Soţia, pe de altă parte, i-a replicat
tăios lui Erickson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era dificil
şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Odată ajunsă în vârf, am
simţit un scurt moment de triumf, dar v-am blestemat la fiecare pas la
coborâre.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw Peak şi soţiei
sale să meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a întors şi a afirmat, „Am urcat
Squaw Peak şi a fost uimitor. Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi aşa
de frumos. Ce privelişte!”. Soţia a răspuns, „Urâţi cactuşi. A fost oribil,
plictisitor, ridicol”. Erickson i-a spus apoi cuplului, „Mâine, alegeţi-vă
singuri sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi descoperit”. Soţul s-a
întors şi a spus că a mers din nou la Grădina Botanică şi încă o dată a privit
frumuseţea. Soţia s-a întors şi a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat
din nou acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, „Terapia voastră maritală este
încheiată. Vă puteţi întoarce acasă”. Când au ajuns acasă, soţia a întocmit
actele de divorţ. Soţul l-a sunat pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac
acum?”. Erickson a refuzat să vorbească despre divorţ la telefon. În
schimb, l-a întrebat ce s-a întâmplat cu ei în drum spre casă. Soţul a
răspuns că soţia sa a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de sarcini
plictisitoare. Soţul a presupus că aveau nevoie de nişte experienţe
interesante. A urmat divorţul şi amândoi au făcut schimbări satisfăcătoare
în viaţa lor personală. Acest cuplu a urmat înainte ani de psihanaliză fără

2
succes şi consiliere matrimonială. Erickson le-a administrat doar nişte
sarcini bine alcătuite şi construite.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fiind de
dezechilibrul matrimonial zi de zi, resimţind numai câteva momente de
triumf. Aşa că i-a dat o sarcină izomorfă cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinută în cea de-a treia sarcină. Cuplul ar
fi putut alege să urce împreună muntele, să meargă împreună la Grădina
Botanică, să meargă împreună la plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut
acest lucru. Mariajul lor se terminase, dar nu o admiteau la nivel conştient.
Utilizarea acestor sarcini simbolice i-a ajutat să ia o decizie în legătură cu
mariajul lor. De altfel, decizia a fost una bună, amândoi partenerii
recomandându-l ulterior pe Erickson altor prieteni pentru a face terapie.
Altă utilizare a unei sarcini simbolice este folosirea ritualurilor. Cum
se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o vârstă foarte fragedă să
răspundă la ritualuri. Ritualurile religioase, ritualurile de sărbători,
ritualurile la masă, toate adaugă un plus de frumuseţe şi de semnificaţie
vieţii.
Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în activitatea sa
clinică. Onno van der Hart (1983) a scris de asemenea convingător despre
ritualurile în terapie. Ritualurile sunt sarcini simbolice complexe. O sarcină
ritualică complexă poate fi dată unui pacient pentru a servi ca mijloc de
înfrângere a propriilor dureri sau în scopul propriei descoperiri interioare.

Utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor

În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul „funcţiei
poetice”, adică la puterea evocativă a acestor forme de comunicare
(Jakobson, 1963). Toţi dintre noi am simţit efectele unei poezii frumoase şi
emoţionante asupra noastră sau a unei scene dintr-un film. De altfel, am
simţit că noi suntem protagoniştii scenei respective, chiar dacă totul era o
ficţiune. Cu alte cuvinte, trăim o experienţă concretă şi reală atunci când ne
transpunem în asemenea situaţii. Erickson a fost terapeutul care a introdus
acest tip de experienţă deja cunoscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit
pentru un hipnoterapeut să inducă o transă prin nararea unei povestiri
evocative care aduce cu sine sugestii metaforice. Timp de mai multe

2
secole, puterera extraordinară a acestei strategii de persuasiune a fost
utilizată într-o largă varietate de contexte.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de sociologul D.
Phillips (1980). În faimosul său roman Suferinţele tânărului Werther,
Goethe vorbeşte despre un tânăr care se sinucide din cauza faptului că
femeia pe care o iubeşte, Lotte, este logodită cu un alt bărbat. Iubirea lui
Werther se desfăşoară pe parcursul a şapte luni, din mai până în decembrie,
1771. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrăgosti şi, la capătul celor
şapte luni, pentru a-şi pune capăt zilelor. Publicarea de către Goethe a
acestei lucrări a avut un efect uluitor asupra societăţii acelor vremuri.
Cartea a provocat un val de sinucideri de-a lungul Europei, iar autorităţile
au interzis apariţia acesteia în mai multe ţări. Cercetările lui Phillips arată
modul în care efectul Werther se manifestă în timpurile moderne. De pildă,
o poveste a unei sinucideri care ţine prima pagină din reviste, poate să ducă
la o creştere dramatică a numărului de sinucideri printre cititorii acestor
reviste. Mai mult, există similarităţi izbitoare între suicidarul iniţial şi
suicidarii ulteriori, în mod deosebit în legătură cu vârsta şi statutul social al
victimelor.
Efectul Werther se poate aplica şi altor evenimente, cum ar fi, de pildă,
actelor de eroism, de violenţă sau de terorism. Sunt necesare doar două
condiţii: actul să fie publicat, iar receptorul să se simtă oarecum
asemănător cu protagonistul principal. În acest mod, Phillips ne
demonstrează forţa mecanismelor identificării şi proiecţiei, puterea
acestora de a provoca comportamente imitative la receptorii mesajului.
Aceştia se văd pe ei înşişi asemănători cu protagoniştii poveştii respective
(G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
În cadrul terapeutic, un mijloc important al comunicării terapeutice
este utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor în care sunt redate
evenimente care implică alte persoane. Aceste strategii îi permit
terapeutului să comunice, într-o manieră indirectă şi subtilă, diverse
mesaje. Adeseori, oamenii se identifică şi proiectează diverse gânduri sau
emoţii asupra personajelor descrise într-o situaţie fictivă. Această tehnică
reduce rezistenţa la schimbare a pacienţilor, deoarece nu li se cere să facă
nimic, iar opiniile şi comportamentele lor nu vor fi evaluate sau criticate.
Fireşte, mesajul va fi introdus într-o manieră deghizată. A devenit celebră

2
metafora miriapodului oferită de G. Nardone şi P. Watzlawick (2005)
utilizată în tratamentul pacienţilor cu tulburări fobice şi obsesivo-
compulsive. Pentru a-i demonstra cât este de contraproductiv să-şi asculte
gândurile fobice sau obsesive fără încetare, terapeutul poate să-i spună
pacientului povestea miriapodului care, atunci când a început să se
gândească cum de reuşeşte să meargă cu atâta eleganţă având atât de multe
picioare, nu a mai putut merge deloc. Terapeutul poate să-l invite apoi pe
pacient să facă următorul exerciţiu: „Atunci când vei părăsi camera, te rog
să faci ceea ce miriapodul a făcut: când vei coborî scările, concentrează-te
pe faptul cât este de dificil să-ţi menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi
piciorul jos chiar în locul corect. În mod obişnuit, o persoană începe să se
poticnească şi descoperă că nu mai poate să meargă mai departe”. Acest tip
de strategie este pe departe mult mai eficient decât să-i oferi pacientului o
explicaţie ştiinţifică cu privire la tulburările fobice şi obsesive. Sugestiile
vor fi incluse într-o poveste sau vor fi comunicate prin intermediul
metaforelor şi anecdotelor, astfel încât puterea lor evocativă să
contracareze comportamentele şi concepţiile deformate ale pacientului.
Metaforele şi poveştile pot conduce la schimbări reale în tiparele sale
comportamentale, care, la rândul lor, pot conduce la schimbări
semnificative în structura sa cognitivă şi perceptivă.
Prin apelul la funcţia poetică a metaforelor, anecdotelor şi poveştilor,
terapeutul reuşeşte să-i comunice pacientului într-o manieră subtilă,
rafinată şi indirectă, mesaje legate de faptul că schimbarea sa este nu
numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a

segmentării
În partea finală a terapiei, un accent deosebit se pune pe consolidarea
câştigurilor obţinute în cadrul procesului terapeutic, iar eforturile vor fi
îndreptate în direcţia însuşirii de către pacient a unor modalităţi mult mai
adaptative de a face faţă diverselor situaţii de viaţă (Welfel şi Patterson,
2005; Young, 2005). Avem la dispoziţie numeroase intervenţii şi tipuri de
tehnici menite să promoveze modificări orientate pe acţiune (Hackney şi
Cormier, 2005). Aşa cum am văzut, într-un cadru de înţelegere empatică,

2
terapeutul poate avea o intuiţie clinică legată de faptul că o anumită tehnică
poate funcţiona sau nu la un anumit pacient.
Pe parcursul interacţiunii terapeut-pacient, dimensiunea interpersonală
a empatiei ne confirmă receptivitatea pacientului la tehnica sugerată. În
această privinţă, un pacient poate spune: „Asta chiar are sens, aş vrea să o
încerc” sau, dimpotrivă, „Nu sunt sigur că pot face asta”. Când un terapeut
ia cunoştinţă de certitudinile sau îndoielile pacientului său, se accentuează
înţelegerea empatică a răspunsurilor pacientului. Terapeutul va putea acum
să folosească pe deplin cunoştinţele aprofundate obţinute pe parcursul
terapiei, cu privire la problematica pacientului său. Aceste cunoştinţe îl vor
ajuta să identifice modificările care se impun în aplicarea unei intervenţii,
astfel încât pacientul să răspundă la ea într-o manieră adecvată. Există în
literatura de specialitate numeroase ghiduri de utilizare a tehnicilor
terapeutice, în funcţie de obiectivele propuse. În finalul prezentării noastre,
vom supune atenţiei trei tipuri de intervenţii uşor de aplicat în scopul
accelerării procesului de schimbare a pacientului: autosurprinderea,
notarea gândurilor adaptative şi segmentarea.

Autosurprinderea
Atunci când un pacient se angajează în direcţia modificării unui
comportament indezirabil, autosurprinderea este o tehnică terapeutică
menită să-l avertizeze în legătură cu apariţia unor mecanisme de ordin
intern care declanşează acţiunea nedorită (Oberst şi Stewart, 2003). Aflat
într-un punct critic, pacientul tinde să-şi încalce angajamentul de
schimbare şi să activeze acelaşi cerc vicios al manifestării
comportamentului nedorit. Printr-un indicator de reamintire, pacientul
încearcă să evite activarea ciclului repetitiv al funcţionării negative. De
exemplu, Ana, o pacientă în vârsă de 45 de ani, încearcă să spargă tiparul
abuzului de alcool. Când Ana simte nevoia să bea, scoate din buzunar poza
copiilor săi şi se uită la ea. Acest indicator vizual îi aminteşte Anei de
angajamentul luat faţă de familia sa de a înceta consumul de alcool. Din
persectiva unei înţelegeri empatice cu privire la pacient, terapeutul va fi în
măsură să sugereze un indicator pertinent pentru pacient, care să-i permită
stimularea răspunsului dezirabil. Tehnica autosurprinderii are potenţialul
de a fi folosită în diverse situaţii, cum ar fi, de pildă, abuzul de substanţe,

2
tulburările de alimentaţie, lipsa de atenţie în clasă, angajarea în
comportmente defensive şi alte funcţii care implică controlul impulsului
(Clark, 1998).

Notarea gândurilor adaptative

Această tehnică asistă pacientul în continuarea eforturilor sale de a se
elibera de comportamentul simptomatic. O înţelegere empatică a
pacientului îi permite terapeutului să-l asiste în acest proces, prin
identificarea unor strategii de coping (strategii de a face faţă situaţiilor
stresante) menite să-i stimuleze comportamente mai sănătoase şi mai
eficiente. În această privinţă, unii autori încurajează pacienţii să scrie aşa-
numite bilete cu strategii de coping. Pacientul poartă acest bilet cu el şi-l
citeşte de mai multe ori pe zi. Sau poate alege să plaseze biletul într-un loc
aflat la vedere în casă ori la locul de muncă. De exemplu, un pacient
diagnosticat cu tulburare anxioasă, a ajuns în timpul terapiei la următoarea
formulă: „Sunt o persoană valoroasă care alege să aibă grijă de ea şi să se
îngrijoreze mai puţin”.
În unele cazuri, pacientul găseşte un anumit citat care să servească
drept sursă de inspiraţie. Sursa citatului poate să apară în urma discuţiilor
dintre pacient şi terapeut sau terapeutul poate sugera un citat potrivit
pacientului respectiv. Iată câteva exemple utilizate în practica clinică:
Nu există durere pe care timpul să n-o micşoreze şi să n-o atenueze.
(Cicero)
Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc. Cei
nerezonabili se încăpăţânează să adapteze lumea la ei înşişi. (George
Bernard Shaw)
Fiecare om are de ales. Este fie plin de dragoste, fie plin de teamă.
(Albert Einstein)
Pentru fiecare minut de tristeţe pierzi 60 de secunde de fericire.
Niciodată nu este prea târziu să avem o copilărie fericită.
Motivaţia este ceea ce te face să începi ceva. Obiceiul este ceea ce te
face să mergi înainte.
Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.

Segmentarea

2
 Tehnica segmentării presupune împărţirea sarcinilor terapeutice în
segmente mai mici, astfel încât pacientul să nu le mai perceapă ca fiind
insurmontabile. Ideea de bază a segmentării se găseşte în programul de
renunţare la alcool în 12 etape prin maxima: Ia lucrurile pas cu pas
(Bristow-Braitman, 1995). Atunci când un individ împarte o sarcină de
mari dimensiuni în episoade şi segmente accesibile, încercarea pare de
obicei mai puţin descurajatoare. În contrast, acţiunile par de obicei
împovărătoare atunci când sunt privite din perspectiva totalităţii efortului
necesar. În cursul consultaţiilor, segmentarea este cunoscută şi ca „spargere
în bucăţi” (Clark, 1998). Fiind o tehnică orientată pe acţiune, pacientul îşi
urmăreşte ţelul cu paşi mici de copil, fiind în final capabil să vadă
rezultatul eforturilor sale. Luăm exemplul unui pacient în vârsă de 40 de
ani care a fost demis dintr-o poziţie pe care o ocupase timp de zece ani
într-o companie multinaţională. El se simte copleşit de gândul că trebuie
să-şi caute un nou loc de muncă, fapt care l-a determinat să evite căutările
unui nou job timp de mai multe săptămâni. Terapeutul poate introduce
tehnica segmentării, convingând pacientul că primul pas pe care-l poate
face este acela de a-şi redacta propriul CV.

5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/

abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor pacienţilor în
psihoterapie

Întreruperea/abandonarea terapiei
Abandonarea terapiei (dropout-ul) a primit o varietate de definiţii şi
ridică numeroase probleme de ordin metodologic. Adeseori, este definit în
termeni de durată a tratamentului, ilustrând situaţia în care pacientul nu a
urmat un anumit număr de şedinţe prestabilit la începutul terapiei. Criteriul
este ales în mod arbitrar, bazându-se pe un număr mediu de şedinţe. În
acest mod, se nasc numeroase confuzii, deoarece majoritatea studiilor
utilizează un număr diferit de şedinţe care să marcheze apariţia acestui
fenomen de abandonare sau întrerupere a terapiei. În plus, nu există nici o
relaţie între durata tratamentului şi dropout.
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că, în general, pacienţii
întrerup procesul psihoterapeutic atunci când dispar problemele lor cele

2
mai supărătoare. Cu alte cuvinte, ei fie şi-au însuşit deja suficiente
deprinderi de a face faţă situaţiilor stresante, fie se simt capabili să trăiască
cu celelalte dificultăţi reziduale. În general, nu descurajăm aceşti pacienţi,
chiar dacă există unele suspiciuni în legătură cu faptul că pot reapărea
anumite simptome.
Alţi pacienţi preferă să treacă prin diferite etape ale psihoterapiei şi să-
şi rezolve anumite probleme, în diverse momente ale vieţii lor (şi, probabil,
cu diferiţi terapeuţi). De cele mai multe ori, sunt necesare şedinţe de
sprijinire şi verificare la trei luni sau la intervale de timp mai mici, această
verificare realizându-se pe parcursul a câtorva ani de zile.
De asemenea, sunt unii pacienţi în cazul cărora psihoterapia se poate
considera mai mult decât încheiată, dar care îşi consultă terapeutul ori de
câte ori se confruntă cu diverse situaţii de criză sau solicită diverse
„verificări anuale”. La antipodul fenomenului de dropout se află
dependenţa exagerată pe care unii pacienţi o pot dezvolta faţă de terapeutul
lor, încheierea tratamentului devenind ea însăşi o problemă. Această
situaţie ar trebui să constituie mai degrabă o excepţie decât o regulă.
După Walrond-Skinner (1986) se poate vorbi despre dropout atunci
când procesul terapeutic nu s-a încheiat încă. Acest fenomen are loc atunci
când scopurile tratamentului, asupra cărora cei doi parteneri de relaţie au
căzut de comun acord, nu au fost atinse. În această situaţie, terapeutul
consideră că mai sunt necesare şedinţe în plus pentru a se produce
schimbarea terapeutică. Cu alte cuvinte, pacientul se retrage din terapie
împotriva sfaturilor terapeutului său.
Momentul ideal de încheiere a terapiei depinde de metoda de tratament
şi de cadrul teoretic din care provine psihoterapeutul. De pildă, în
psihoterapiile de scurtă durată, acest moment este uşor de detectat, fiind
stabilită o durată medie de 20 de şedinţe.
În privinţa legăturii dintre dropout şi relaţia psihoterapeutică, unii
autori menţionează că pacienţii care provin dintr-o clasă socială mai
scăzută renunţă mai uşor la tratament (Backeland şi Lundwall, 1975).
Explicaţia ar consta în neconcordanţa dintre propriile lor aşteptări şi valori
cu cele însuşite de terapeutul lor. Mai mult, persoanele izolate din punct de
vedere social tind să întrerupă tratamentul datorită inabilităţii lor de a se
ataşa faţă de alte persoane, inclusiv faţă de terapeut. Alţi factori care au

2
fost identificaţi includ instabilitatea socială a pacienţilor, tendinţe de
agresivitate, comportament antisocial, tendinţe anxioase ridicate, atitudine
autocritică accentuată, închistare în propriile credinţe iraţionale şi, fireşte,
o insuficientă motivaţie de schimbare.
Sintetizând datele din literatura de specialitate, fenomenul de dropout
este rezultatul a trei seturi de variabile:
 variabile care ţin de pacient (demografice, clinice, de personalitate);
 variabile care ţin de psihoterapeut (de personalitate, atitudine faţă de
pacient şi stil terapeutic adoptat);
 variabile care ţin de mediu (cost al tratamentului, atitudine a familiei
pacientului faţă de psihoterapie, transport).
În general, se semnalează următoarele momente critice în derularea
terapiei care pot indica apariţia fenomenului de dropout: după prima
şedinţă, după o lună şi între a doua şi a şasea lună.
Numeroase studii (Hansen, 1992; Jessen, 1989; Van der Hout, 1983)
pun în legatură dropout-ul cu dificultăţile pe care pacientul le întâmpină în
relaţia sa cu terapeutul. Prin urmare, relaţia psihoterapeutică poate fi
folosită drept un vehicul de îmbunătăţire şi întărire a motivaţiei pacientului
pentru psihoterapie, cât şi de reducere a fenomenelor de dropout şi uzură.
Considerăm că stabilirea încă din fazele timpurii ale terapiei a unei relaţii
bazate pe empatie, suport şi încredere, poate preveni, în unele situaţii,
apariţia fenomenului de renunţare la terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor

În multe situaţii, pacienţii nu solicită ajutor psihologic pentru a se
elibera de simptome, cât pentru a se acţiona asupra consecinţelor negative
pe care le au aceste simptome asupra lor (autostimă scăzută, izolare
socială, reducerea calităţii relaţiilor cu persoanele apropiate, pierderea de
timp, bani, pierderea serviciului). Acest fapt reprezintă una din principalele
surse care duc la aparţia rezistenţelor pacienţilor la terapie. Modalităţile de
manifestare clinică a acestor rezistenţe sunt:
 menţinerea unei conversaţii superficiale cu terapeutul;
 pacientul declară că nu are dispoziţie să vorbească;
 contradicţii în relatări, propoziţii neterminate;
 pacientul nu participă emoţional la propriul său discurs;

2
 utilizarea unui limbaj vag sau a unei vorbiri afectate;
 adoptarea unei anumite atitudini posturale în timpul şedinţei (crispare,
rigiditate, tremur);
 insistenţă asupra unor evenimente din trecut de care pacientul nu se
poate desprinde sau pe care nu le poate depăşi;
 adoptarea unui limbaj evaziv, cu întreruperi, ezitări;
 apariţia de noi simptome.
Rezistenţa se poate manifesta atât în interiorul situaţiei terapeutice
(refuzul de a realiza sarcinile, evitarea contactului privirii), cât şi în
situaţiile extraterapeutice (întârzieri la terapie, absenţe, refuz de a face
tema pentru acasă, refuz de a plăti şedinţa, cererea de favoruri, oferirea de
cadouri).
O situaţie frecvent întâlnită de comportament rezistent este aceea în
care pacientul nu-şi îndeplineşte temele pentru acasă, ca metodă de
valorificare a timpului extraterapeutic. După R. Kamins (2006),
noncomplianţa parţială sau totală a pacientului la temele pentru acasă ar
putea fi determinată de o insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei
comunicări empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei
pacientului la obiectivele tratamentului sau de respingerea de către pacient
a modului în care a fost concepută sarcina respectivă. De asemenea, este
posibil ca terapeutul să fi evaluat greşit nivelul de pregătire pentru
schimbare a pacientului său.
S-a pus întrebarea dacă acest comportament rezistent al pacientului
constituie o secvenţă negativă în derularea terapiei. Practica clinică ne
demonstrează că rezistenţa apărută la mijlocul fazei de tratament poate fi
asociată de cele mai multe ori cu rezultate pozitive în terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie

Atunci când aducem argumente şi susţinem cu orice preţ schimbarea,
constatăm o atitudine defensivă sau de opoziţie a pacienţilor noştri, care se
vor găsi în situaţia de a aduce argumente în defavoarea propriei lor
schimbării. Apariţia rezistenţelor şi a controverselor cu terapeutul indică o
necesitate a schimbării strategiilor terapeutice. Se recomandă evitarea
etichetărilor şi forţarea pacientului să admită formulări incomode pentru el.

2
De fapt, vocea pacientului şi nu cea a terapeutului va aduce argumentele
pentru schimbare.
La cei mai multi dintre pacienţi se manifestă o frică de schimbare,
drept urmare, vor pune în acţiune propria rezistenţă. Este vorba despre o
frică asemănătoare cu cea de necunoscut. Din păcate, inabilitatea
terapeutului de a se folosi de această rezistenţă a pacientului, poate aduce
terapia în impas. Într-o asemenea situaţie, terapia poate fi întreruptă în mod
prematur de pacient. Pacienţii se agaţă de comportamentele lor nedorite şi
indezirabile deoarece, necunoscând altă cale, se simt neputincioşi să
renunţe la ele. Deşi modul lor actual de viaţă le-a cauzat diverse suferinţe,
ei îşi imaginează că orice schimbare poate fi şi mai rea decât situaţia
actuală în care se găsesc.
În general, rezistenţa pacientului a fost văzută ca un inamic ce trebuie
provocat şi eliminat cât mai rapid. Această perspectivă a facut istorie mai
mult de un secol de cugetare psihologică, începând cu Morton Prince
(1903), care a încercat să o învingă prin hipnoză, şi Sigmund Freud (1933),
care a văzut o rezolvare în procesul psihanalitic prelungit şi minuţios. Am
putea spune că behavioriştii radicali nu au descoperit-o încă, iar
postmoderniştii consideră rezistenţa pacientului drept o posibilă soluţie la
problema sa.
În ultimii ani, mai mulţi autori adoptă o poziţie centrată pe pacient, în
care rezistenţa este privită drept un posibil aliat în psihoterapie
(O’Donohue, Cummings şi Cummings, 2006).
Utilizarea rezistenţelor este una dintre cele mai rafinate tehnici
derivate din paradox şi capătă o mare valoare în psihoterapie. De altfel,
energia investită de pacient în rezistenţă, poate fi redirecţionată în aşa
măsură încât să contribuie la atingerea scopului terapeutic propus. Din
perspectiva psihoterapiilor actuale, practicianul consideră rezistenţa un
posibil aliat în terapie şi nicidecum ceva de care ar trebui să ne ferim.
Terapeutul o abordează de cele mai multe ori într-o manieră indirectă,
piezişă, oblică, folosind astfel rezistenţa pacientului drept impuls în efortul
său de redresare. Numită psihojudo, dezarmarea rezistenţei necesită
folosirea cu îndemânare a mai multor tehnici: prescripţia rezistenţei,
utilizarea umorului, chiar refuzul tratamentului, în scopul creşterii
motivaţiei de schimbare a pacientului.

2
 Rezistenţa pacientului poate fi prescrisă paradoxal şi apoi utilizată în
cadrul terapeutic. Acest fapt se realizează prin crearea unei legături
terapeutice duble: rezistenţa pacientului la terapie devine o prescriere prin
ea însăşi, iar reacţia ulterioară a pacientului indică progresul terapeutic. În
acest mod, efectul primar al rezistenţei este eliminat, iar energia care îi stă
la bază va fi pusă în serviciul schimbării. O rezistenţă prescrisă, de fapt,
încetează să mai fie rezistenţă şi devine complianţă. Să luăm în considerare
răspunsul unui terapeut la un pacient dificil şi dominator. Terapeutul spune:
„Priveşte, există o cale sigură de a rezolva problema ta şi sunt câteva
tehnici specifice pe care le putem utiliza. Dar, privind circumstanţele de
moment, cuplate cu viziunea ta cu privire la întreaga situaţie, nu cred că
vei reuşi”. Pacientul se va găsi acum într-o situaţie paradoxală. Reacţia sa
obişnuită (agresivitatea direcţionată spre terapeut) îl va motiva să facă
exact ceea ce terapeutul i-a spus că este incapabil să facă. În acest mod,
rezistenţa sa va fi eliminată.
Prescrierea rezistenţei ar putea să pară la prima vedere o abordare
antiterapeutică. La o analiză mai atentă, constatăm că, de fapt, terapeutul ia
prin surprindere modul de apărare al pacientului său, implicându-l în cele
din urmă într-o relaţie pozitivă şi de colaborare.
De pildă, putem să dăm următoarea indicaţie unui pacient depresiv:
„Se pare că aveţi aceste probleme datorate depresiei de câţiva ani buni şi
nu aţi ajuns să vă înţelegeţi depresia pe deplin. Ar putea fi ceva valoros de
învăţat din ea, deseori învăţăm din problemele noastre. Aşa că, după micul
dejun, în fiecare dimineaţă, aş vrea să vă duceţi în cea mai mică încăpere
din casa dumneavoastră cu un caiet şi să staţi acolo timp de 30 de minute,
comportându-vă ca un depresiv. În tot acest timp, fiţi cât mai depresiv cu
putinţă. Faceţi nişte notări despre ce învăţaţi, având în vedere că deseori
perla este descoperită în noroi. Apoi, faceţi ceva cu notările dvs., înainte să
părăsiţi camera. Pe urmă ajutaţi-vă soţul/soţia cu câteva sarcini mărunte în
gospodărie”.
Un alt exemplu de prescripţie a simptomului include recomandarea
făcută unui pacient cu disfuncţie erectilă să nu aibă erecţie în timpul
actului sexual. Eliberat de anxietatea sa de performanţă şi, fireşte, dacă
paradoxul este continuat suficient timp, probabilitatea dispariţiei tulburării
sale va creşte considerabil.

2
 Practicienii artelor marţiale învaţă să utilizeze forţa oponentului în
avantajul lor, combinând forţa gravitaţională naturală cu un simţ dezvoltat
al echilibrului. Astfel, practicanţii de judo pot învinge un oponent mult mai
mare şi mai puternic, folosindu-se de avântul (impulsul) adversarului,
pentru a-l dezechilibra. În mod similar, această tehnică redirecţionează
forţa rezistenţei pacientului în vederea accelerării schimbării sale. Din
această perspectivă, se consideră că un pacient este îndreptăţit la rezistenţa
sa, iar încercările de a forţa depăşirea acestei rezistenţe fireşti, îl vor
copleşi pe terapeut. În psihojudo, terapeutul acceptă rezistenţa pacientului
şi o transformă într-un impuls care să ducă la schimbare şi la atingerea
obiectivului terapeutic (Cummings şi Sayama, 1995; Cummings şi
Cummings, 2000).
Hipnoterapeutul utilizează această strategie în recadrarea rezistenţei
pacientului, astfel încât să-i permită să intre într-o stare de transă profundă.
De exemplu, dacă pacientul opune rezistenţă de a intra în transă, mişcându-
şi degetele de la mână sau picior, terapeutul poate spune: „Foarte bine,
mâna ta (sau piciorul tău) răspund. Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce
mai repede, până când te vei simţi obosit şi vei dori cu adevărat să te
odihneşti”. Aşadar, rezistenţa pacientului a fost redefinită, iar impulsul şi
puterea ei vor fi direcţionate în inducţia transei hipnotice (Nardone şi
Watzlawick, 2005).
Un alt instrument eficient în stabilirea relaţiei terapeutice şi în
dezarmarea rezistenţei pacienţilor este utilizarea umorului, îndeosebi
atunci când avem de-a face cu personalităţi de tip borderline sau alţi
pacienţi aflaţi pe axa II din DSM (tulburări de personalitate). Fireşte,
umorul trebuie utilizat cu rafinament şi abilitate, astfel încât pacientul să
nu se simtă ironizat sau ridiculizat. În acest sens, J. Cummings (2006)
prezintă cazul unei paciente în vârstă de 28 de ani, diagnosticată cu
tulburare de personalitate de tip borderline. Este vorba despre un caz
sugestiv în care ni se arată modul în care este aplicată tehnica dezarmării
rezistenţei prin utilizarea umorului.
Diana a intrat pentru prima dată în sistemul de sănătate mintală de la
vârsta de 9 ani. De-a lungul timpului, i s-au atribuit un număr impresionant
de diagnostice psihiatrice, inclusiv tulburare cu deficit de atenţie,
anorexie/bulimie, abuz de substanţe, tulburare de stres posttraumatic,

2
tulburare de personalitate multiplă, tulburare bipolară, tulburarea identităţii
de gen (sexuală) şi tulburare schizofreniformă. Ea avea o întreagă istorie a
numeroaselor internări în spitale de psihiatrie şi a urmat aproape toate
tratamentele medicamentoase psihotrope exsitente.
Diana a făcut ravagii în sistemul de îngrijire medicală la care a fost
abonată în ultimii ani. Ea a folosit toate tacticile obişnuite ale unui pacient
cu tulburare de personalitate de tip borderline. Nu se prezenta la şedinţele
programate dinainte, doar ca să abuzeze de serviciul de după program.
Când toate celelalte manevre ale ei eşuau, Diana încerca să joace cartea
sinuciderii. Îi ameninţa cu suicidul pe psihiatrul şi pe terapeutul ei sau, pur
şi simplu, apărea la spitalul de psihiatrie şi se folosea de ameninţările de
suicid, ca de un bilet de intrare. Persoanelor din jurul ei le era atât de frică
de ea, încât rareori îi refuzau vreuna din cereri. În loc să o potolească, cei
din jur nu au făcut altceva decât să scape şi mai mult lucrurile de sub
control.
Diana era o femeie foarte corpolentă şi avea o privire îndârjită, ceea ce
o făcea să pară mult mai bătrână decât vârsta ei cronologică. Când a fost
salutată pentru prima dată de terapeut în sala de aşteptare, privirea
dispreţuitoare de pe faţa ei indica faptul că plănuise „să-l mănânce la
prânz”.
La începutul primei şedinţe, Diana s-a lansat într-o litanie bine repetată
de plângeri cu privire la copilăria ei abuzivă şi la modul în care toată lumea
a persecutat-o pe parcursul întregii ei vieţi. Terapeutul s-a prefăcut în mod
deliberat neinteresat şi a aşteptat reacţia Dianei. A devenit vizibil iritată şi
i-a spus: „Ce e în neregulă cu tine? Eşti terapeut şi se presupune că trebuie
să mă asculţi”. Terapeutul i-a răspuns: „Nu am auzit nimic cu adevărat
interesant până acum. Fac terapie de ceva timp şi în ultima vreme nu am
mai auzit nimic nou sau captivant. Ai putea să te străduieşti mai mult?”.
Şedinţa a continuat cu un număr de runde în care Diana a încercat să
inventeze o poveste suficient de dramatică, încât să trezească interesul
terapeutului, urmată de observaţia că va trebui să se străduiască şi mai
mult. Când Diana a încercat să vorbească despre numeroasele ei
„tentative” anterioare de suicid (care erau, de fapt, doar minciuni), i-a spus:
„Ei, cred că asta e suficient de bine. E material bun pentru Oprah”. În
acest moment, atât terapeutul cât şi Diana au zâmbit împreună. Restul

2
şedinţei, pacienta a colaborat şi a admis, cel puţin aparent, că terapeutul era
cel care câştigase bătălia în şedinţa respectivă. Cu toate acestea, era
evident că pacienta urma să pună în aplicare un plan nou de luptă.
Următoarele câteva şedinţe au fost un meci de psihojudo, în care Diana
l-a atacat în mod violent şi repetat pe terapeut, iar acesta i-a redirecţionat
impulsul, mai degrabă decât să-l abordeze frontal. Spre exemplu, ea a părut
neaşteptat de liniştită la începutul celei de-a doua şedinţe. După ce a fost
remarcabil de tăcută timp de vreo zece minute, a anunţat că a luat o doză
letală de pastile înainte de a veni la întâlnire şi că pastilele începeau să îşi
facă efectul. A spus că se aştepta să leşine în orice moment. Terapeutul s-a
întors liniştit către birou, a scos o carte de telefoane şi a început să-i
răsfoiască paginile. După câteva minute, Diana l-a întrebat ce se întâmplă.
I-a răspuns: „Încerc să găsesc numărul de telefon al unui medic legist”. A
fost linişte atât timp cât timp terapeutul a continuat să se uite în cartea de
telefoane. Diana s-a înfuriat şi a cerut să ştie ce se întâmpla şi de ce trebuia
sunat medicul legist. Răspunsul a dezarmat-o complet: „Nu vreau să mori
în biroul meu. Nu aş şti ce să fac cu o persoană moartă. M-am gândit că ar
trebui să mori la morgă, din moment ce ei ştiu acolo ce să facă cu oamenii
decedaţi. Şi dacă mori înainte ca medicul legist să ajungă aici, cel puţin el
şi echipa lui vor putea să te ia din cabinetul meu, iar eu voi avea timp să-mi
curăţ biroul înainte de venirea următorului meu pacient”. Diana şi-a
aşternut un rânjet pe faţă, încercând să-şi ascundă amuzamentul şi, în cele
din urmă, a izbucnit într-un râs zgomotos. Atunci a mărturisit că nu luase,
de fapt, acele pastile.
La câteva zile după a doua şedinţă, pacienta a telefonat după program,
cerând internare în spital, pe motivul că doreşte să se sinucidă. Terapeutul
anticipase un telefon din partea ei şi ceruse ca serviciul de preluare a
apelurilor să-l anunţe, în caz că va suna. Când terapeutul a refuzat să-i
precertifice internarea în spital, Diana s-a înfuriat şi a ameninţat că se va
sinucide, nu înainte de a face o plângere împotriva lui la Asociaţia
psihologilor americani. I s-a răspuns: „Te vei sinucide înainte sau după
întâlnirea cu mine din această zi de joi? Trebuie să ştiu dacă ai de gând să
te sinucizi înainte de întâlnire, ca să programez în acest interval orar pe
cineva de pe lista de aşteptare”. Diana a spus (pe un ton destul de strident)
că îşi vroia programarea şi că nu dorea ca terapeutul să o dea altcuiva.

2
Astfel, terapeutul a fost sigur că pacienta sa va fi în viaţă la şedinţa de
terapie programată.
Diana a venit la a treia şedinţă cu sânge picurând din ambele
încheieturi, din cauză că îşi tăiasele venele în drumul spre cabinet.
Tăieturile nu erau în mod evident letale şi terapeutul i-a înmânat un tifon
medical, rugând-o să încerce să nu picure sânge pe covorul său. Apoi a
întrebat-o dacă ar dori un plasture. Ea a ţipat: „Eşti culmea!”. Pacienta s-a
simţit din nou înfrântă în această rundă de psihojudo.
În cele din urmă, Diana a urmat un program de psihoterapie de grup pe
o perioadă de 20 de săptămâni, grup alcătuit în mod special din pacienţi cu
tulburare de personalitate de tip borderline. Ea a învăţat să adopte stiluri
mai sănătoase de a face faţă diverselor situaţii de viaţă, a încetat să mai
ameninţe cu suicidul şi a devenit în final o pacientă cooperantă şi
agreabilă. Continuă să-şi viziteze ocazional terapeutul. Din când în când,
îşi exersează strategiile manipulatoare, doar ca să se asigure că terapeutul a
rămas suficient de puternic pentru a o ajuta să evite propriul său proces de
autodistrugere.
În finalul prezentării noastre, oferim terapeuţilor două instrumente
terapeutice utile menite să-i ajute în efortul lor de dezarmare a rezistenţei
pacienţilor la schimbare. Ele îşi dovedesc eficienţa în practica terapeutică,
ajutându-ne să formulăm într-o manieră corectă şi adecvată obiectivul
terapeutic. Aceste instrumente se referă la stabilirea diagnosticului
operaţional şi a cererii implicite a pacientului, care ne vor dezvălui de ce
este el aici şi acum la noi în cabinet şi ce anume aşteaptă să obţină în urma
tratamentului pe care-l solicită.
Diagnosticul operaţional (D.Op. notat în rândurile următoare) ne
dezvăluie de ce un pacient este chiar aici şi acum în cabinetul nostru şi nu
a apărut anul trecut, săptămâna trecută sau luna viitoare. D.Op. este
imperativ în înţelegerea cazului şi are legătură cu rezistenţa, deoarece
reduce la zero cererea explicită a pacientului. A spune „Sunt un alcoolic!"
nu răspunde la întrebare, deoarece pacientul poate să fie alcoolic de mai
mult de zece ani şi, cu toate astea, nu a venit până în momentul de faţă la
terapie. Diagnosticul operaţional nu este foarte vizibil, însă este o fereastră
deschisă spre rezistenţa pacientului. Iată câteva exemple:

2
 Pacientul 1: Sunt un alcoolic şi doresc să renunţ la băutură.
D.Op.: Soţia sa a intentat acţiunea de divorţ.

Pacientul 2: Sunt dependent de cocaină şi trebuie să renunţ.

D.Op.: A fost prins depozitând cocaină în propria maşină
sub roata de rezervă.

Pacientul 3: Am atacuri de panică.

D.Op.: Este însărcinată şi religia îi interzice să facă un avort.

Pacientul 4: Proprii mei copii mă neglijează şi nu pot dormi noaptea.

D.Op.: Acum 20 de ani şi-a abandonat familia şi acum vrea să şi-o
recapete.

Pacientul 5: Sunt în profundă depresie după moartea soţului meu.

Avea doar 50 de ani.
D.Op.: Depresia pacientei este o stare de furie reprimată pentru că
soţul său nu a încheiat o asigurare de viaţă.

Stabilirea cererii implicite, a ceea ce doreşte de fapt pacientul de la

psihoterapie, reprezintă cealaltă jumătate a ecuaţiei rezistenţei. Atunci când
este asociată cu diagnosticul operaţional, terapeutul îşi va da seama de
motivele reale pentru care pacientul se găseşte la cabinet. El va prezenta
mereu o cerere explicită, care cuprinde în mod aparent şi superficial
motivul pentru care solicită ajutor psihologic. Terapeutul trebuie să înveţe
să asculte această cerere explicită a pacientului, însă să nu-i acorde foarte
mare credit. Întotdeauna în prima şedinţă de terapie, la un moment dat
pacientul va dezvălui şi cererea sa implicită - ceea ce doreşte, de fapt, de la
tratament. Această cerere apare tangenţial în discursul său. Atunci când
cererea implicită este identificată, trebuie să discutăm deschis cu pacientul
şi să stabilim un obiectiv terapeutic legitim. Acest lucru va fi făcut cu
multă înţelegere şi empatie, întrucât de cele mai multe ori, pacientul este
sincer în rezistenţa sa şi nu conştientizează comportamentul său
manipulator.

2
 Aşadar, privind diagnosticul operaţional al celor 5 pacienţi menţionaţi
mai sus, să aruncăm o privire asupra cererilor explicite şi implicite ale lor.
După primele comentarii spuse mai în şoaptă de pacienţi încă din prima
şedinţă, vom prezenta cererile lor implicite.

Pacientul 1: Diagnosticaţi-mă şi vindecaţi-mă de alcoolism.

Remarcă: Soţia mea are nevoie de asigurarea că ma voi face bine.
Implicit: Convingeţi-mi soţia să se împace cu mine şi apoi, ajutaţi-mă
să mă pot controla în unele situaţii.

Pacientul 2: Ajutaţi-mă să nu mai consum cocaină, sunt disperat.

Remarcă: Vând cocaină doar pentru a-mi întreţine viciul.
Implicit: Convingeţi poliţia că sunt o victimă a anturajului şi nu un
furnizor de cocaină.

Pacientul 3: Ajutaţi-mă, nu pot dormi şi munci din cauza atacurilor de

panică.
Remarcă: Un avort ar fi necesar din punct de vedere medical.
Implicit: Prescrieţi-mi un avort, pentru a nu fi obligată să-mi încalc
religia.

Pacientul 4: Ajutaţi-mă să nu mă mai irosesc din cauza nervozităţii

mele şi a lipsei de somn.
Remarcă: Să uităm ce a fost!
Implicit: Învăţaţi-i pe copiii mei ce înseamnă iertarea după un
abandon. La urma urmelor, rămân totuşi tatăl lor.

Pacientul 5: Depresia mea este atât de gravă, încât nu mă mai pot

deplasa şi această neputinţă se poate manifesta pe termen lung.
Remarcă: Soţul meu nu a planificat niciodată viitorul şi nu a făcut
nicio asigurare de viaţă.
Implicit: Puneţi-mi diagnosticul de depresie, pentru a nu mai fi
obligată să merg la serviciu şi pentru a putea să mă pensionez.

2
 Din punctul nostru de vedere, prin stabilirea diagnosticului operaţional
şi a cererii implicite, terapeutul şi pacientul vor fi scutiţi de inutilitatea de a
mai lucra împreună, atunci când se îndreaptă amândoi spre atingerea unor
scopuri diferite. Fiind aduse la suprafaţă diagnosticul operaţional şi cererea
implicită, rezistenţa pacientului va fi provocată în mod eficient. Cu o bună
comunicare terapeutică, pacientul va avea oportunitatea de a-şi asuma
obiective terapeutice legitime. Primul pacient va trebui să se confrunte cu
jocul său de alcoolic, să accepte că este alcoolic şi să facă tot posibilul
pentru a rămâne abstinent. Al doilea pacient poate fi dependent, dar este şi
un furnizor important de cocaină care câştigă sume impresionante de bani.
Va trebui să răspundă în faţa legii. Al treilea pacient este o femeie
celibatară care se foloseşte de atacurile ei de panică pentru a face un avort.
Ar trebui să se confrunte atât cu sarcina sa nedorită, cât şi cu ipocrizia sa
religioasă. Cel de-al patrulea pacient trebuie să-şi asume responsabilitatea
de a-şi fi abandonat copiii. Dacă le va cere iertare, copiii săi adulţi vor dori
probabil o reconciliere. Ultimul pacient este furios pe partenerul său de
viaţă care a murit fără să îi lase mijloace financiare. Este un caz nefericit,
deoarece are doar 48 de ani şi vrea să-şi refacă viaţa.
Iată, aşadar, că stabilirea diagnosticului operaţional şi a cererii
implicite reprezintă două căi valoroase de virusare a rezistenţei fireşti a
pacientului la schimbare şi de stabilire a unor obiective terapeutice
legitime (N.A. Cummings, 2006).
Autorii demersului interviului motivaţional (Miller şi Rolnick, 2002)
au adus contribuţii importante în privinţa combaterii rezistenţelor
pacienţilor la schimbare. Interviul motivaţional este o abordare directivă,
orientată pe client, de creştere a motivaţiei pentru schimbare, prin
explorarea şi clarificarea ambivalenţei (a vrea şi în acelaşi timp a nu vrea
să renunţi la problemă). Este folosit ca o intervenţie de scurtă durată care
se desfăşoară pe parcursul a 1-4 şedinţe. În ultimii ani, a fost utilizat într-o
tot mai mare măsură în tratamentul alcoolismului şi în promovarea
comportamentului sănătos, în abuzul de droguri, ţigări, riscul de contactare
HIV, sport, diete (regim alimentar), diabet şi dureri cronice (Dunn, Deroo
şi Rivera, 2001).
Din această perspectivă, rezistenţa are în vedere comportamente care
interferează cu schimbarea sau cu întregul proces terapeutic. Aşa cum am

2
văzut, rezistenţa poate include discuţii în contradictoriu, refuzul
pacientului de a-şi face tema pentru acasă, negarea nevoii de schimbare
comportamentală, minciuna, lipsa de atenţie şi întreruperea cursului
discuţiei. Rezistenţele nu sunt considerate a fi o caracteristică patologică a
pacientului, ci rezultatul interpretării greşite de către terapeutul a pregătirii
pentru schimbare a pacientului. Cu alte cuvinte, terapeutul nu se adaptează
nevoilor şi ritmului pacientului său. În mod firesc, pregătirea pentru
schimbare a pacientului înregistreză fluctuaţii în procesul schimbării.
Astfel, terapeutul trebuie să monitorizeze cu atenţie aceaste fluctuaţii şi să
acţioneze în consecinţă.
În tabelul de mai jos, redăm câteva răspunsuri alternative oferite de
terapeut cu privire la manifestarea rezistenţelor la schimbare ale
pacientului (Miller şi Rolnick, 2002).

Strategii de manipulare a rezistenţelor pacientului

Reflectare simplă: Reflectă afirmaţia rezistentă
Pacient: „Dieta mea alimentară este foarte bună aşa cum este acum.”
Terapeut: „Eşti mulţumit cu dieta ta aşa cum este ea.”
Reflectare cu amplificare: Amplificarea afirmaţiei rezistente
Pacient: „Nu cred că fumatul pentru mine reprezintă o problemă.”
Terapeut: „Fumatul nu ţi-a cauzat nicio problemă.”
Reflectare dublă, din ambele părţi: Pune în evidenţă ambele părţi ale
ambivalenţei, ca răspuns la rezistenţă
Pacient: „Dacă mă las de fumat, sunt sigură că am să mă îngraş foarte
mult.”
Terapeut: „Pe de o parte, îţi este teamă că dacă te laşi de fumat, vei
creşte în greutate, iar pe de alta, eşti îngrijorată că dacă vei continua
să fumezi, îţi vei periclita actuala ta relaţie.”
Comutarea atenţiei: Schimbarea temei conversaţiei în direcţia opusă
afirmaţiei care conţine rezistenţă
Pacient: „Viaţa mea merge prea haotic în acest moment pentru a face
o schimbare în propria mea dietă.”
Terapeut: „Hai să nu ne gândim acum la tipurile de schimbări pe care
le poate face o persoană. Ai menţionat mai devreme că eşti îngrijorată
în privinţa sănătăţii tale. Ai vrea să-mi spui mai multe despre acest
lucru?”
Utilizarea paradoxului: A păstra discuţia în direcţia rezistenţei,

2
pentru a se produce o schimbare la un moment dat
Pacient: „Consum alcool de 20 de ani. Nu-mi pot imagina viaţa fără
să beau.”
Terapeut: „Consumi alcool de foarte mult timp. S-ar putea să-ţi fie
foarte greu să mai renunţi acum la băutură.”
Recadrarea: Returnarea afirmaţiilor care conţin rezistenţă într-o
manieră ce favorizează schimbarea, fără a provoca conţinutul
afirmaţiei rezistente
Pacient: „Pot să controlez mult mai bine consumul de cocaină în
prezent. Foarte rar mai ajung în situaţia de pierdere totală a
controlului.”
Terapeut: „Când persoanele consumă cocaină pe o perioadă foarte
lungă de timp, ele dezvoltă o toleranţă faţă de această substanţă.”
Creşterea controlului propriu: Comunicarea de către terapeut a
mesajului că ţine de pacient să decidă dacă vrea sau nu să se schimbe
şi ce schimbări ar urma să facă
Pacient: „Nu cred că trebuie să mă las de fumat.”
Terapeut: „Asta este în totalitate decizia ta. Tu trebuie să te decizi
dacă te vei lăsa de fumat sau nu.”

Din perspectiva interviului motivaţional, rezistenţele pacienţilor au o

mare legătură cu lipsa schimbării (Miller, Yahne şi Tonigan, 2003, cit. din
Wilbourne şi Levensky, 2006). În interviul motivaţional, cheia dialogului
motivaţional o constituie discuţiile pacientului cu privire la schimbare şi
angajamentele sale verbale de schimbare. Aceste angajamente verbale se
referă la afirmaţiile făcute de pacient în legătură cu propria dorinţă de
schimbare, capacitatea sa de a se schimba, motivele de schimbare şi nevoia
de a face ceva diferit. Cercetările sugerează că aceste discuţii legate de
schimbare devin un predictor pozitiv al succesului în terapie. Cu cât
numărul afirmaţiilor legate de schimbare va creşte pe durata desfăşurării
terapiei, cu atât ele vor conduce la angajamente verbale de schimbare şi,
implicit, la modificări comportamentale dezirabile.
Combinând terapia centrată pe soluţie cu modelul transteoretic al lui
Prochaska şi diClemente (1982) privind etapele schimbării (prezentat în
capitolul II al cărţii), putem sugera câteva strategii clinice de combatere a
rezistenţelor pacienţilor:

2
  Precontemplaţie: Sugeraţi pacientului „să se gândească la
problema sa” şi oferiţi-i cât mai multe informaţii.
 Contemplaţie: Administraţi o sarcină de tip observaţional
(pacientul să observe ce se întâmplă pentru a face ca lucrurile să meargă
mai bine sau mai prost); sugeraţi pacientului „să o ia mai încet!”, pentru a
fi alături de el, deoarece în această fază nu este încă gata de a acţiona.
 Pregătire: Oferiţi opţiuni de tratament; invitaţi pacientul să aleagă
dintre mai multe alternative posibile.
 Acţiune: Obţineţi detalii referitoare la succes şi întăriţi succesele
obţinute.
 Menţinere: Susţineţi succesul, preziceţi nereuşitele şi faceţi planuri
în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute.
 Finalizare: Luaţi-vă la revedere şi lăsaţi o uşă deschisă pentru o
posibilă întoarcere a pacientului, dacă este necesar.

Prezentăm, în continuare, un fragment de dialog terapeutic,

propunându-ne să evidenţiem modul în care sunt utilizate strategiile şi
tehnicile specifice interviului motivaţional (caz preluat şi adaptat după
P.Wilbourne şi E. Levensky, 2006).
Este vorba despre un bărbat în vârstă de 54 de ani, căsătorit, care a fost
trimis de Curtea Judecatorească la un cabinet specializat de psihoterapie.
Consuma în mod obişnuit aproximativ 20 de pahare pe săptămână, cu un
maximum de 6 pahare pe zi. Credinţa sa este că el nu are o problemă cu
băutura şi accentuează ideea cât de puţin bea în prezent, faţă de situaţiile
trecute. În tabelul de mai jos, vom contura tehnicile utilizate în vederea
schimbării sale.

Dialog pacient-terapeut Strategii clinice utilizate

T. Spune-mi de ce ai venit la
cabinet?
P. Am fost trimis de Curtea
Judecatorească.
T. Nu ai ales tu să vii aici şi eşti
puţin furios pe faptul că te
găseşti aici.
Terapetul începe cu întrebări cu
răspuns deschis şi invită
pacientul să-şi spună povestea.
Răspunsul pacientului este
prudent.
Terapeutul utilizează reflectarea
pentru a putea anticipa modul în
care pacientul se simte în

2
 legatură cu venirea sa la cabinet.
P. Nu înţeleg de ce toată lumea
face atâta caz. Câteva băuturi
consumate nu-mi pot schimba
stilul de a conduce maşina.
T. Nu crezi ca acest lucru ar fi o Terapeutul comunică faptul că
mare problemă. Ţi se pare că aude ceea ce îi spune pacientul
toata lumea face mult prea mult său, fără a fi de acord însă cu
caz din cauza acestei situaţii. formularea oferită de acesta.
P. Nu e vorba doar de poliţie. Şi
soţia mea mă tot bate la cap în
legătura cu acest lucru.
T. Este într-adevăr îngrijorată de Terapeutul utilizează recadrarea,
ceea ce se petrece cu tine. sugerându-i pacientului un mod
mai pozitiv de a se gândi la
reacţia partenerei sale.
P. Da, cred că da.
T. Spune-mi câteva lucruri care- Terapeutul începe cu o întrebare
ţi fac plăcere în legătură cu dezarmantă în legătură cu
consumul de băuturi aloolice. concentrarea discuţiei pe
aspectele bune, plăcute ale
consumului de alcool.
P. Beau ca să mă relaxez şi să
mă distrez cu prietenii mei.
T. Te ajută sa te detensionezi şi Prin intermediul reflectării,
să petreci timpul în mod plăcut. terapeutul punctează aspectele
Altceva? „bune” legate de consumul de
alcool. Apoi, terapeutul cere
informaţii suplimentare.
P. Este pur si simplu o parte din
viaţa mea de zi cu zi.
T. Cu alte cuvinte, face parte din
tine.
T. Dar cealaltă parte? Care sunt Terapeutul explorează cealaltă
aspectele mai puţin bune legate latură a ambivalenţei pacientului
de consumul de alcool? cu privire la schimbare.
P. Ei bine, este toată această
problemă cu legea. Să fii văzut
cum toţi acei politişti s-au legat

2
de acest lucru. Mai mult, soţia
mea spune că vin băut acasă ori
de cate ori ies cu prietenii în
oraş.
T. Toată lumea are o problemă Terapeutul utilizează reflectarea
cu consumul tău de alcool. Tu nu cu amplificare, în scopul de a-l
vezi deloc că aceasta ar fi o determina pe pacient să nu mai
problemă. adopte o atitudine defensivă cu
privire la consecinţele negative
ale consumului de alcool.
P. Nu spun că nu sunt probleme.
Obişnuiam să intru în tot felul de
scandaluri. Uneori, dimineaţa
mă simt destul de prost.
T. Te iei la ceartă când consumi Terapeutul utilizează reflectarea
alcool şi nu-ţi place starea de şi întrebările cu răspuns deschis
mahmureală din timpul pentru a explora cealaltă latură a
dimineţii. Ce alte lucruri ai mai ambivalenţei.
observat?
P. Ei bine, cel mai complicat
lucru este că şefului meu îi place
în weekend să ieşim împreună să
bem. S-a înfuriat ultima oară pe
mine că nu am ieşit.
T. Uneori cauzează puţină Este utilizată o reflectare care
tensiune la locul de muncă. diminuează, în scopul de a-l
determina pe pacient să spună
mai multe despre acest lucru.
P. Cred că este mai mult decât o
mică tensiune. Crăciunul trecut
m-a ameninţat că mă dă afară
dacă lipsesc în următoarea
sâmbătă.
T. Lasă-mă să văd dacă am Terapeutul sumarizează ceea ce
înţeles bine ce mi-ai spus. Bei ca pacientul tocmai i-a comunicat,
să te distrezi cu prietenii şi ca să incluzând ambele laturi ale
te relaxezi un pic. Ai spus mai ambivalenţei sale. Terapeutul îi
devreme că acum bei mai puţin comunică faptul că îl ascultă cu
decât obişnuiai să bei în trecut. atenţie şi îl asigură că îi înţelege

2
Eşti destul de mirat de faptul că ambivalenţa.
toată lumea face mult zgomot
pentru nimic. Pe de altă parte,
consumul de alcool generează o
stare de tensiune în familia ta,
dar şi la locul de muncă. În plus,
nu-ţi place starea de mahmureală
pe care o ai în cursul dimineţii.
P. Într-adevăr, asa este.
T. Să ne imaginăm că lucrurile Prin întrebarea pusă, terapeutul
rămân exact aşa cum sunt ele începe să construiască o
acum în legătură cu consumul discrepanţă între consumul
tău de alcool. Cum crezi că vor actual de alcool şi ceea ce îşi
evolua lucrurile în următorii ani? doreşte pacientul pe viitor.
P. Ei bine, nu ştiu ce să zic. Cred
că îmi vor lua permisul de
conducere şi nu-l voi mai putea
recăpăta. În plus, soţia mea nu
mă va lăsa să-mi iau copiii
nicăieri în weekend. Asta într-
adevăr mă supără. E ca şi cum aş
fi avut un accident de maşină
sau cam aşa ceva.
T. Nu-ţi prea place direcţia în Terapeutul reflectă îngrijorarea
care ar putea evolua lucrurile. pacientului în legătură cu
consecinţele negative ale
consumului de alcool.
P. Nu, într-adevăr. Sunt un soţ
bun şi un angajat serios. Nu-mi
place să fiu tratat ca o persoană
iresponsabilă.
T. Este important pentru tine să Terapeutul utilizează afirmaţiile
fii considerat un om de încredere suportive pentru a puncta
şi valoros. valorile fundamentale ale
pacientului şi continuă să
construiască discrepanţa dintre
aceste valori şi actualul său stil
de viaţă.
P. Într-adevăr. Am moduri mai

2
 bune prin care vreau să-mi
petrec timpul. Timpul meu şi
banii mei. Vreau să călătoresc.
Fiul meu cel mare va merge la
facultate. Nu vreau să vadă toate
lucrurile astea.
T. Sunt moduri mai importante
pentru tine de a-ţi petrece timpul
– să fii un exemplu bun pentru
fiul tău, să călătoreşti. Spune-mi,
spre ce direcţie se vor îndrepta
lucrurile procedând în acest
mod?
P. Ei bine, trebuie să mă
stăpânesc în privinţa consumului
de alcool. Nu-mi pot permite să
intru din nou în bucluc.
T. Mi-ai spus că în trecut ai
reuşit la un moment dat să te laşi
de băutură. Cum ai făcut acest
lucru?
Prin intermediul reflectării,
terapeutul punctează speranţele
de viitor ale pacientului şi
foloseşte o întrebare cheie care
va face tranziţia de la prima fază
de aplicare a strategiilor
specifice de creştere a motivaţiei
pentru schimbare la faza a doua,
de întărire a angajamentului şi
conceperea unui plan în vederea
schimbării.
Terapeutul iniţiază procesul de
schimbare. Într-o primă fază, se
concentrează pe ceeea ce a
funcţionat înainte. Pe măsură ce
şedinţele vor continua, va lucra
cu pacientul său pentru a fi sigur
că planul de schimbare
funcţionează.

6. Finalizarea psihoterapiei

În cursul terapiei, orice mică schimbare apărută devine esenţială, iar

pacientul va fi încurajat în eforturile de rezolvare a problemei sale. Mai
mult, încă de la început, i se va insufla ideea de asumare a responsabilităţii
pentru acţiunile sale personale şi pentru progresul terapiei în ansamblu.

2
Dirijarea întregii situaţii de către terapeut va fi orientată pentru a-i oferi
pacientului încredere în capacitatea sa de a rezolva dificultatea cu care se
confruntă. Cu alte cuvinte, terapeutul activează disponibilităţile latente ale
pacientului, iar în finalul terapiei, pacientul le va recunoaşte şi va fi capabil
să le utilizeze. Cu ajutorul specialistului, printr-o bună comunicare
terapeutică, pacientul învaţă să se perceapă într-o manieră mai adecvată pe
sine, pe ceilalţi şi lumea în general.
Sarcina terapeutului este aceea de a genera un context în care pacientul
să se schimbe şi să se dezvolte. În acest cadru terapeutic, pacientul îşi
asumă responsabilitatea propriei sale însănătoşiri. Cu alte cuvinte, am
putea spune că nu terapeutul este cel care schimbă pacientul, în adevăratul
sens al cuvântului. Schimbarea vine din interiorul pacientului, prin
activarea resurselor sale.
Şedinţa finală în cursul oricărei psihoterapii are un rol extrem de
important. Cum ar spune G. Nardone şi P. Watzlawick (2005), este ultimul
tuşeu, rama picturii realizate. Scopul final este acela de a consolida
autonomia pacientului. Odată încheiat procesul terapeutic, pacientul va fi
capabil să adopte, în mod independent, strategii mai sănătoase şi mai
eficiente în abordarea dificultăţile viitoare.
De-a lungul fiecărui etape a psihoterapiei, va trebui pe cât posibil să
evităm crearea unei dependenţe a pacientului faţă de terapeut. În finalul
terapiei, poate deveni uneori plăcut şi chiar gratificant pentru terapeut să
se întâlnească în continuare cu pacienţii cu care au făcut terapie bună. Dar,
acesta nu este un motiv pentru a continua tratamentul la nesfârşit. Ştim cât
este de dificil să încheiem terapia cu pacienţii cu care am stabilit o legătură
emoţională intensă şi de fiecare dată trebuie să fim atenţi la reacţiile
noastre contratransferenţiale.
Procedura formală de încheiere a terapiei vine să diminueze multe din
neliniştile terapeutului şi pacientului legate de faptul că vechile simptome
ar putea să se manifeste din nou sau că ar putea să apară altele noi.
Considerăm un mare avantaj faptul că terapeutul şi pacientul pot să
planifice încheierea terapiei şi să o pregătească încă de la începutul ultimei
etape de intervenţie terapeutică. În mod indiscutabil, ca toate celelalte
relaţii empatice, intense şi autentice, este greu de crezut că experienţa

2
succesului terapeutic va fi uşor uitată atât de psihoterapeut, cât şi de
pacientul său.

7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie. Un studiu de caz

Pentru a exemplifica modul în care empatia şi hipnoza se utilizează în

procesul terapeutic, vom aduce în discuţie cazul Aurelia. Prezentarea va fi
realizată în funcţie de cele trei etape ale terapiei: etapa de stabilire a
relaţiei, etapa intermediară şi etapa finală.
Aurelia, în vârstă de 16 ani, a venit împreună cu mama ei la cabinetul
de psihoterapie. Mama a relatat că fata avea probleme cu disciplina, intra
adeseori în conflicte cu colegii de clasă şi lipsea mult de la şcoală. Mai
mult, Aurelia obişnuia să fumeze, să se comporte într-un mod impulsiv şi
imatur şi să ajungă tot mai târziu acasă. Tatăl ei murise când ea avea 7 ani.
Diagnosticul psihiatric menţiona o tulburare de conduită cu debut în
adolescenţă. Având în vedere diagnosticul ei, studiile ne arată că în cadrul
acestei tulburări se manifestă un tipar al încălcării regulilor, fără a primi
sancţiuni (Bruhn şi Davidow, 1990).
Etapa de stabilire a relaţiei
Atunci când a apărut pentru prima oară la uşa cabinetului, am fost
impresionată de modul în care arăta. Îmbrăcată într-o rochiţă viu colorată,
purta mai multe şiraguri de mărgele la gât şi brăţări la încheieturile
mâinilor. Nu-şi găsea locul nicio clipă şi avea cu ea o cutie cu bomboane
Tic Tac pe care le tot zornăia. La un moment dat, m-a anunţat plină de
entuziasm că fusese premiat un tablou realizat de ea la ora de pictură şi că
urma să participe la un concurs. Pe când mă pregăteam să-i aprob
entuziasmul în legătură cu succesul ei, m-a întrebat dacă nu ar putea să se
întoarcă acasă pentru a „mai picta un pic”. Fără să adopt o poziţie
empatică, i-am spus cu detaşare: „Mă tem că asta nu este o opţiune!”.
Imediat a început să-şi răsucească într-o parte şi alta brăţările de la mâini,
să le scoată şi să le pună când pe o mână, când pe alta, pană când una din
brăţările ei a cedat, iar pietricelele s-au risipit pe podea. A fost un moment
de stânjeneală, s-a ridicat de pe scaun să le strângă, iar mama sa era vizibil
iritată de toată situaţia creată. A strâns în pumn mărgelele, le-a pus în
ghiozdanul de şcoală, iar gândurile ei erau în cu totul în altă parte. După

2
acest moment, aşa cum procedez de obicei la prima şedinţă, am adus în
discuţie subiectul confidenţialităţii şi modul în care ne putem organiza
timpul împreună. Aurelia părea plictisită de toate aceste aspecte şi m-a
întrebat din nou când se va termina şedinţa pentru a merge acasă să
picteze. Nu am vrut să încheiem şedinţa într-o notă pesimistă, aşa că am
întrebat-o despre preocupările ei în domeniul picturii. A răspuns cu
entuziasm la întrebarea mea şi a început să-mi descrie un tablou la care
lucra în prezent. Pe măsură ce şedinţa se apropia de final, am discutat puţin
şi despre faptul că unele probleme de comportament ale ei o pun în
dificultate. Am menţionat că probabil nu este genul de persoană căreia să-i
placă să i se spună tot timpul ce să facă şi cum să se comporte. Timpul
dedicat şedinţei s-a încheiat, iar Aurelia s-a grăbit să plece din cabinetul
meu, fără să mai spună nimic.
La următoarea noastră întâlnire, eram hotărâtă să o angajez mai mult în
discuţii în care să pot manifesta reacţii empatice mai evidente din partea
mea. Aureliei nu i-a luat prea mult timp până să înceapă să-mi testeze
disponibilitatea empatică. Imediat ce a intrat în cabinet, am observat că se
juca întruna cu telefonul mobil, întorcându-l pe toate părţile şi verificându-
şi apelurile şi mesajele. În tot acest timp, discuţia noastră a început să se
concentreze pe proiectele ei artistice. Pe măsură ce am lăsat-o să
vorbească, experimentam şi eu puţin câte puţin din plăcerea pe care i-o
oferea realizarea unei picturi. Mi-a povestit că acum lucrează la desenul
unui nuc în care obişnuia să se caţere în perioada în care trăiau bunicii ei
materni. Mi-a spus că acel copac îi oferea o stare de energie creatoare şi că
o face să se simtă liberă şi fericită. Dintr-o perspectivă interpersonală, eram
conştientă de faptul că stabilisem o relaţie bazată pe încredere, iar
momentul părea oportun pentru a introduce în terapie o sarcină de
evaluare.
I-am aplicat testul completării frazelor, iar multe din răspunsuri mi-au
oferit indicii interesante cu privire la dinamica personalităţii sale. De
exemplu: „Simt că... nu ştiu ce simt.”; „Cel mai bine mă descurc atunci
când... sunt liberă şi lăsată să fac ce vreau eu”; „Şcoala... este un lucru
vechi şi plictisitor”.
A urmat aplicarea tehnicii adleriene a amintirilor timpurii. Urmăream
să obţin diverse amintiri din partea Aureliei, dinainte de vârsta de opt ani.

2
Eram convinsă că îşi va putea aminti secvenţe şi fragmente de la
începuturile copilăriei sale care vor fi consistente cu modul în care ea
priveşte acum viaţa. Fără să stea prea mult pe gânduri, Aurelia mi-a spus:
„Eram în parc cu bunicul meu, mă jucam în voie cu alţi copii de-a v-aţi
ascunselea, eu trebuia să număr şi că-i caut pe ceilalţi copii şi eram
încălţată în nişte adidaşi mov cu roz”. Imaginea ei stând la numărătoare şi
aşteptându-i pe ceilalţi copii să se ascundă, era partea cea mai vie a scenei.
A doua amintire îl includea pe tatăl ei: „Eram la grădiniţă, iar doamna
educatoare m-a pus să fac ordine în sertare. Fără să fie atentă, mi-am
umplut buzunarele cu multe pixuri şi creioane colorate şi am venit cu ele
acasă. Îmi amintesc că mama era plecată la bunici pentru mai multe zile.
Eram doar eu cu tata acasă. Când m-a văzut cu buzunarele pline cu
creioane, tata mi-a zis că nu ar fi trebuit să le iau, dar a zâmbit când a spus
asta şi nu m-a pus să le duc înapoi”. Răspunzând la următoarele mele
întrebări, Aurelia mi-a spus că zâmbetul tatălui ei era partea pe care şi-o
amintea cel mai bine. Atunci când el a zâmbit, ea s-a simţit „uşurată”.
Analizând răspunsurile date la proba amintirilor timpurii şi situându-
mă pe o poziţie empatică, am considerat că cea mai importantă amintire a
ei era cea în care „a furat” creioanele şi pixurile din sertare în timpul
grădiniţei. Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, m-am identificat pe
moment cu Aurelia şi am simţit tensiune şi uşurare în interacţiunea cu tatăl
ei. În acelaşi timp, răspunsurile ei dovedeau o lipsă de interes faţă de
autoconstrângere şi responsabilitate. De asemenea, am descoperit în
răspunsurile ei următoarea temă: ceilalţi îmi dau voie să fac ce vreau, iar
întâmplările trebuie să fie captivante. Faptul că a menţionat culoarea
adidaşilor din copilările ar putea să reflecte interesul manifestat de ea
pentru culoare.
Răspunsurile la proba completării frazelor indicau o lipsă de
constrângeri şi o posibilă angajare în negare, ca mecanism de apărare. Din
evaluarea acestui material şi din celelalte date obţinute, am putut construi
următoarea ipoteză în ceea ce priveşte percepţia ei despre sine, despre
ceilalţi şi despre lume în general: „Sunt liberă să mă comport cum vreau!”;
„Ceilalţi sunt persoane care îngăduie să se întâmple anumite lucruri!”;
„Întâmplările sunt interesante şi captivante dacă implică încălcarea
regulilor!”.

2
 În timpul următoarei săptămâni, am primit un telefon din partea mamei
sale care mi-a spus că Aurelia a venit cu o noapte înainte foarte târziu
acasă şi că a fumat în faţa blocului împreună cu mai mulţi vecini. M-a
întrebat ce este de făcut. Am menţionat că ar trebui să aibă o discuţie cu
fiica sa în legătură cu această situaţie. La câteva zile după aceea, Aurelia a
apărut la cabinet uşor indisupusă. Chiar înainte de a apuca să aduc vorba
despre telefonul primit din partea mamei sale, Aurelia a început să se
plângă în legătură cu unii dintre profesorii ei.
Aurelia: Mereu se iau de mine.
Terapeutul: Se iau de tine?
Aurelia: Adică mereu trebuie să muncesc din greu, să trec de la un
exerciţiu la altul, de la o materie la alta, m-am săturat.
Terapeutul: Ţi se pare obositor şi şcoala nu este un lucru prea
distractiv.
Pe măsură ce continuam să discutăm despre sentimentele ei legate de
şcoală, mi-am dat seama că era timpul să avansez către etapa de mijloc a
terapiei, pentru a-i provoca modelele disfuncţionale de gândire. În acelaşi
timp, era nevoie să menţin constantă dispoziţia mea empatică. Până atunci,
înţelesesem viziunea ei cu privire la viaţă şi exista o încredere reciprocă şi
o bună comunicare între noi.
Etapa intermediară
Odată ce am ajuns în etapa de mijloc a tratamentului, eram conştientă
de faptul că, deşi realizasem progrese în stabilirea alianţei terapeutice,
puţine din convingerile ei de bază se schimbaseră. Fără un efort de a
stimula schimbări profunde în convingerile ei disfuncţionale, Aurelia avea
să persiste în acelaşi tipar comportamental de încălcare a regulilor. În
următoarea şedinţă, m-am hotărât să fiu mai activă în provocarea
schemelor ei cognitive. Încă din primele şedinţe apăruseră numeroase
inconsistenţe, aşa că nu era prea dificil să identific funcţionarea ei
conflictuală. Fireşte, conflictul cel mai frecvent întâlnit se referea la
încălcarea regulilor şi standardelor de comportament.
În diferite momente ale acestei etape, s-a utilizat confruntarea în
vederea clarificării contradicţiilor şi inconsistenţelor din comportamentul
ei. A fost un proces dificil, iar Aurelia m-a acuzat că „făceam ca lucrurile
să nu mai fie distractive”. Cu toate acestea, mi se părea că ea înţelege, într-

2
o oarecare măsură, faptul că provocările mele erau formulate într-o
manieră suportivă.
De-a lungul terapiei, înţelegerea mea empatică s-a extins, ca urmare a
discuţiilor pe care le-am avut în privinţa copilăriei şi adolescenţei ei. Tatăl
Aureliei murise când ea avea 7 ani şi îşi amintea cu greu lucruri legate de
el. Curând după moartea tatălui, Aurelia şi mama ei s-au mutat împreună
cu bunicul matern, datorită problemelor financiare apărute. Bunicul ei se
pare că a avut o influenţă stabilizatoare în viaţa Aureliei. Ea a putut evoca
amintiri pozitive şi sentimente de admiraţie faţă de el. Fusese marinar şi
obişnuia să-i povestească multe lucruri despre oameni şi viaţă în general.
Din perspectiva psihologiei sinelui, bunicul matern se pare că a ajutat-o pe
Aurelia să-şi împlinească nevoia de obiect al sinelui şi cea de idealizare. El
a susţinut-o de-a lungul copilăriei şi a manifestat tot timpul încredere în ea.
Din păcate, bunicul a suferit de cancer pulmonar şi a murit când
Aurelia avea 12 ani. Mama Aureliei avea deja probleme cardiace, iar
pierderea propriului tată a dus la apariţia unor episoade de depresie.
Curând după moartea bunicului, Aurelia a început să lipsească de la şcoală.
Având în vedere această situaţie, am înţeles mai bine de ce era folosită
negarea ca principală defensă. Acest mecanism de apărare se datora atât
calităţii precare a modului în care fusese îngrijită, cât şi pierderilor
importante din viaţa ei.
În această etapă, Aurelia a început să ia în considerare posibilitatea că
ar putea să fie mai liberă dacă ar accepta câteva limite şi restricţii. Ne-am
gândit împreună la faptul că artiştii şi marii pictori sunt liberi să creeze, dar
în cadrul unor reguli şi cerinţe venite din partea mediului exterior şi a
comunităţii din care fac parte. Plecând de la aceste observaţii, Aurelia şi-a
amintit despre o cugetare a lui Pablo Picasso pe care a citit-o într-o carte:
„Învaţă regulile ca un profesionist, ca să le poţi încălca precum un artist”.
Faptul că Aurelia făcea eforturi, fie ele şi minore, în direcţia schimbării
modului de a privi lucrurile, devenise încurajator pentru mine. În timp ce
încercam să înţeleg din punct de vedere empatic experienţa prin care
trecea, mi-am dat seama cât de dificil este să realizezi schimbări în
concepţia unei persoane cu privire la ea însăşi. De exemplu, la un moment
dat, Aurelia a spus că lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie şi că nimeni
nu-i oferă o şansă să încerce să se schimbe. Am rugat-o să-mi vorbească

2
despre numele ei. Mi-a spus că în clasă colegii o poreclesc Aurelia-Extazia
sau Aurelia-Gălăgia.
Terapeutul: Ai nişte gânduri negative în ceea ce te priveşte. Mă întreb
dacă este posibil ca atunci când îţi auzi numele rostit, să-l auzi în mod
diferit.
Aurelia: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Aurelia este un nume frumos care vine de la aur, un metal
preţios şi rezistent din care se fac cele mai frumoase bijuterii.
Aurelia: Ştiaţi că bunicul mi-a pus numele ăsta?
Terapeutul: Nu ştiam. Ştiu însă că bunicul tău a fost o persoană foarte
importantă pentru tine.
Aurelia: Da, a fost, dar tot nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
Terapeutul: Spune-mi, atunci când cineva îţi rosteşte numele, nu simţi
ceva preţios şi rezistent, aşa cum probabil bunicul tău simţea atunci când
te striga Aurelia? În schimb, se ştie că poreclele au viaţă scurtă...
Aurelia: Nu ştiu ce să spun. Haideţi să vorbim mai mult despre asta!
În acest moment al terapiei, a fost utilizată recadrarea, iar faptul că
pacienta a făcut referire la bunicul ei, a întărit această intervenţie.
La cea de-a şasea şedinţă de terapie, exista deja o înţelegere reciprocă
mutuală în interacţiunile noastre terapeutice. O temă principală a
discuţiilor noastre era legată de faptul că restricţiile şi limitele
comportamentale autoimpuse i-ar putea oferi mai multe opţiuni şi mai
multă libertate. În acest context, Aurelia a formulat o întrebare
exploratorie: „De ce sunt mereu în căutare de senzaţii tari?” Drept răspuns,
am explorat împreună aspectele comportamentale ale acestei generalizări.
Într-un final, Aurelia a ajuns la concluzia că este amatoare de senzaţii tari,
dar s-a săturat să ai mereu probleme. Am continuat să discutăm despre
modul în care ar fi posibil ca ea să se distreze şi să se simtă bine, dar fără a
mai încălca reguli şi a mai primi sancţiuni disciplinare. Mai târziu, am
lansat o interpretare centrată pe punerea în legătură a comportamentului ei
actual, cu absenţa impunerii unor limite în perioada copilăriei.
Terapeutul: Ai spus că s-au întâmplat multe după ce a murit tatăl şi
bunicul tău şi poate că mama ta nu a fost suficient de disponibilă
emoţional pentru tine.

2
 Aurelia: De multe ori mă simt ca şi cum nimeni nu are grijă de mine şi
nimănui nu-i pasă de mine.
Terapeutul: Mă întreb dacă este oare posibil ca din cauza tuturor
tensiunilor din familia ta şi a faptului că nu ţi s-au impus prea multe
restricţii, să te fi găsit deseori în situaţii care să-ţi permită să încalci
anumite reguli?
Această interpretare i s-a părut viabilă, permiţându-ne astfel să
explorăm mai în profunzime copilăria sa şi influenţa pe care a avut-o
asupra comportamentului ei actual. Aurelia devenea din ce în ce mai
motivată să-şi schimbe comportamentul, pe măsură ce ne îndreptam spre
stadiul final al terapiei. Odată cu insight-urile avute în legătură cu
convingerile sale de bază, venise timpul să ne îndreptăm atenţia asupra lor
şi să le provocăm în direcţia modificării lor.
În şedinţa a opta, m-am gândit că ar fi momentul să introduc tehnici de
hipnoză. Mi-am propus ca prin intermediul hipnozei să-i întăresc resursele,
ajutând-o să descopere noi sensuri ale existenţei sale. În acest sens, am
utilizat un ritual de schimbare/transformare şi de întărire a Eu-ului, prin
aplicarea tehnicii „ceremoniei copacului” (C. Weinspach, 2014). Încă de la
începuturile terapiei, Aurelia mi-a vorbit despre un copac din curtea
bunicilor în care obişnuia să se caţere în copilărie. I-am explicat faptul că
natura, de cele mai multe ori, ne poate ajuta să ne rezolvăm problemele
personale şi interpersonale. Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am rugat-o
sa-şi găsească o poziţie cât mai comodă, să se relaxeze, concentrându-se
asupra diverselor obiecte din cameră. Date fiind abilităţile ei artistice şi
preferinţa pentru culoare, modalitatea senzorială pe care s-a situat a fost
cea vizuală. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost culoarea bej a sobei şi
a modului cum este construită. Apoi atenţia i s-a îndreptat asupra luminii
difuze de-afară care învăluia spaţiul nostru terapeutic. I-am spus că pe
măsură ce se concentrează asupra acestor lucruri, treptat va intra într-o
stare plăcută de calm şi linişte, fiind şi ea mirată de faptul că ceva nou,
inedit, urmează să se întâmple. Vocea mea o va însoţi de-a lungul acestei
călătorii captivante şi interesante pe care va avea ocazia acum să o
experimenteze.
Folosind „halucinaţia copacului”, am rugat-o să aleagă din cabinetul de
terapie un obiect care să-i sugereze acel copac din copilărie. A ales o vază

2
cu flori de pe masa de terapie şi, folosind un limbaj hipnotic, am rugat-o
să-mi descrie acel copac (trunchi, ramuri, frunze, etc). Am obţinut astfel o
stare de transă hipnotică cu imaginea copacului. Intrând într-o stare
modificată de conştiinţă, copacul „a început să-i vorbească”. În
psihoterapia verbală, Aurelia mi-a menţionat că întotdeauna a avut o relaţie
specială cu acel copac din curtea bunicilor. Era vorba despre un nuc bătrân
în care obişnuia să se caţere şi să „privească lumea de sus”.
Am rugat-o să stabilească cele patru puncte cardinale în raport cu
nucul descris de ea. I-am dat apoi următoarea sugestie: „Înainte de a
începe, conectează-te cu nucul şi cere-i permisiunea pentru această
ceremonie. Vei simţi cum răspunsurile vin chiar din interiorul corpului tău.
Acestea sunt întrebările pe care urmează să i le adresezi:
Est: Cine sunt eu?
Sud: De unde vin?
Vest: Unde sunt eu acum? Care sunt visurile mele?
Nord: Încotro mă îndrept? Care este cadoul pe care vreau să-l ofer
copacului?
Acordă-ţi timp suficient pentru a găsi răspunsuri la întrebările tale. Pot
fi răspunsuri spontane care vin pur şi simplu spre tine sau poate fi doar o
tăcere. Fii atentă la tot ce se întâmplă în jurul tău şi simte legătura cu acest
nuc din faţa ta. Totul din jurul tău îţi poate oferi răspunsuri: nucul cu
frunzele sale care-ţi şoptesc anumite cuvinte, pământul de sub tine şi cerul
de deasupra ta. După ce ai pus toate cele patru întrebări, te rog să faci jur
împrejurul copacului şi să-i mulţumeşti pentru ajutorul pe care l-ai primit
din partea lui”.
Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am obţinut din partea Aureliei mai
multe răspunsuri legate despre modul în care ea se percepe pe sine însăşi,
familia ei, viaţa în general. La întrebarea „Cine sunt eu?”, a apărut
imaginea ei din perioada copilăriei, undeva în jurul vârstei de 5 ani.
Îmbrăcată în pantaloni scurţi şi un tricou bleu, şi-a amintit de o scenă în
care a stat mai mult timp căţărată în acel nuc şi nimeni nu a observat
absenţa ei. Bunicul era plecat cu treabă, iar părinţii urmau să vină a doua zi
să o ia acasă. Aurelia a relatat un mare sentiment de bucurie şi libertate.
Privea de sus ce se întâmplă în curţile şi gospodăriile altor case. Într-o altă
secvenţă, mi-a vorbit despre faptul că tatăl ei a avut probleme cu alcoolul,

2
iar mama şi bunicul încercau mereu să o ferească pe Aurelia să fie în
preajma lui. „Îl iubeam pe tata şi nu înţelegeam de ce nu pot petrece mai
mult timp cu el”. La întrebarea „De unde vin?”, i-a apărut imaginea întregii
ei familii, a părinţilor, bunicilor, verilor ei şi atenţia s-a concentrat din nou
asupra bunicului matern care i-a insuflat mereu încredere în ea.
La întrebarea „Unde sunt eu acum şi care sunt visurile mele?”, Aurelia
s-a văzut eleva din clasa a X-a B, căreia nu-i place ca ceilalţi să-i spună ce
are de făcut şi cum să se comporte. De asemenea, s-a perceput pe sine ca
fiind dornică de experienţe noi şi ieşite din comun, poate, spune ea, ca „să
atrag şi eu atenţia asupra mea cu ceva”. A experimentat un sentiment uşor
de nesiguranţă de sine şi apoi a vorbit despre talentul ei la desen şi despre
faptul că întotdeauna i-a plăcut să picteze. Am întrebat-o: „Dacă culorile
ar fi cuvinte, ce ţi-ar spune ele?” şi mi-a răspuns: „Mi-ar spune probabil
că am talent la pictură şi că ar fi bine să fiu mai curajoasă”. Mi-a vorbit
apoi despre planurile ei de a se înscrie la facultatea de arte plastice şi
despre dorinţa de a picta pe malurile Senei.
La întrebarea „Încotro mă îndrept?”, Aurelia mi-a descris o scară
imaginară rezemată de trunchiul nucului. Era vorba despre o scară
construită în totalitate de ea şi care o ajută mereu la nevoie. I-am spus că
dacă vrea să construiască o scară bună, va trebui să ţină cont de anumite
reguli: în primul rând, să facă măsurătorile corecte, apoi, să se decidă ce tip
de material va folosi, metal sau lemn, apoi, să se decidă câţi cm. vor avea
treptele şi contratreptele şi care va fi lăţimea treptelor. Am rugat-o apoi să
se decidă la forma scării, dacă va fi una dreaptă sau una în formă de „L”
sau „U” sau pur şi simplu o scară în formă de spirală. Toate aceste întrebări
au ajutat-o pe Aurelia să-şi dea seama că pentru a realiza un lucru bun şi
solid, ar trebui să ţină cont de anumite reguli. În stare modificată de
conştiinţă, i-am spus din nou citatul pictorului ei preferat, Pablo Picasso:
„Învaţă regulile ca un profesionist, ca să le poţi încălca precum un artist”.
O scară bine construită te ajută la nevoie, îţi oferă un punct de sprijin solid
şi o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Sunt situaţii însă în care nu pot fi
încălcate regulile, cum ar fi, de pildă, construirea unei scări. În caz contrar,
ai putea da greş şi scara te dărâmă la pământ.

2
 Într-un final, Aurelia i-a mulţumit copacului pentru ajutorul primit şi l-
a rugat să-i permită să se mai întoarcă la el, atunci când va dori să obţină
unele răspunsuri.

Etapa finală
În şedinţa a noua, m-am gândit că ar fi momentul să ne îndreptăm
atenţia asupra însuşirii unor comportamente mai adaptate şi mai eficiente.
Aurelia: Lucrurile s-au îmbunătăţit, dar încă mai am câteva probleme
cu care mă confrunt. Acum câteva zile, pur şi simplu n-am avut chef să mă
duc la ore şi nu m-am dus.
Terapeutul: Când spui asta, pari uşor dezamăgită de tine. Mă întreb
dacă ţi-ar fi de folos să porţi în gând imaginea nucului şi a scării de care
mi-ai vorbit. Ele ar putea să-ţi amintească să nu aluneci pe panta
obiceiurilor de odinioară.
Aurelia: Aş putea încerca. Dar mai am o idee! Ştiţi, am de la bunicul
meu un lănţişor de aur care mi-a spus că mă va proteja în viaţă. L-am
purtat o singură dată când am dat examenul de capacitate. Mă gândesc
dacă nu ar fi o idee bună să-l port cu mine tot timpul.
Terapeutul: Acest lănţişor de aur de la bunicul tău este foarte
important pentru tine şi nimeni nu o să ştie cum te ajută el atunci când îl
vei purta la gât.
Aurelia a considerat folositoare această modalitate de a fi în contact cu
bunicul ei şi de a-şi aminti că este o persoană valoroasă. În continuare, ne-
am concentrat pe tehnici orientate pe acţiune, pe măsură ce ne îndreptam
spre finalul terapiei. Mama Aureliei mi-a confirmat că prezenţa ei la ore s-a
îmbunătăţit. Într-una dintre şedinţe, Aurelia mi-a arătat cu mândrie câteva
dintre picturile sale cu care urma să meargă la un concurs.
În cea de-a douăsprezecea şedinţă şi cea din urmă, spre surpriza şi
bucuria mea, Aurelia mi-a arătat tabloul cu nucul pe care l-am utilizat în
tehnica hipnotică. De el, era sprijinită scara despre care mi-a vorbit în
proba „ceremoniei copacului”. Din modul în care realizase tabloul, mi-am
dat seama că Aurelia învăţase ceva din domeniul autocontrolului şi al
disciplinei interioare.

2
 BIBLIOGRAFIE

Abric, J.C., Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi, Editura

Polirom, 2002, p. 32.
Adler, A., Sensul vieţii, Editura IRI, 1995.
Beck, A.T., Cognitive therapy and the emotional disorders, New York,
International Universities Press Inc., 1976, p. 51-53.
Bohart, A.C., Greenberg, L.S., Empatia în psihoterapie, Editura Trei, 2011.
Budman, S.H., Hoyt, M.F., Friedman, S. (Eds.), The first session in brief
therapy, New York: Guilford Press, 1992.
Cialdini, R.B., Totul despre psihologia persuasiunii, Business Tech
International Press, 1984.
Clark, A.J., Empathy in Counseling and Psychotherapy. Perspectives and
Practices, Lawrence Erlbaum Associates, 2007, p. 200.
Corey, G., Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, 4th ed.
Brooks/ Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1991, p.
179.
Cormier, S, Nurius, P.S. Interviewing and change strategies for helpers:
Fundamental skills and cognitive behavioral interventions (5th ed.,)
Belmont CA: Brooks/Cole, 2003.
Cummings, N.A., Cummings, J.L., Enhancing Psychotherapy through
Appropriate Entry Points, în O’Donohue, W., Cummings, N.A.,
Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 145-148.
Cummings, N.A., Resistance as an Ally in Psychotherapy, în O’Donohue,
W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 129-
132.
Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrată, Editura Polirom, 2000, p.
103.
Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii, metode şi tehnici,
Editura Polirom, 2005, p. 288.
David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura
Polirom, 2006, p. 140.

2
Dryden, W., DiGiuseppe, Ghid de Terapie Raţional-Emotivă şi
Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
Ellis, A., Reason and emotion in psychotherapy, New York, Lyle Stuart,
1962, p. 16.
Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors: New
Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus
Books, 2001.
Enăchescu, C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., 1998, p. 295.
Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1992.
Gheorghiu, V.A., Ciofu, I., Sugestie şi sugestibilitate, Bucureşti, Editura
Academiei, 1982.
Gilliéron, E., Cadres et processus thérapeutiques,. în: Grossen, M., Perret-
Clermont, A.N., „L’espace thérapeutique. Cadres et contextes”,
Neuchâtel, Delachaux et Niestlé S.A., 1992, p. 121-124.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Hipnoterapia în tratamentul unor disfuncţii
nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în „Revista de Psihologie”,
seria 3, tomul 40, Editura Academiei Române, 1994.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura Victor, 2004.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Tehnici Psihoterapeutice, Editura Victor, 2004.
Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura Curtea Veche,
2001.
Haley, J., Why Not Long-Term Therapy?, în: Zeig, J.K, Gilligan, S.G.
(Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and Metaphors, Brunner/ Mazel
Publishers, New York, 1990.
Haumont, C., Le Guide Marabout de la relaxation et de la sophrologie,
Paris, PUF, 1980.
Hilgard, E.R., The Experience of Hypnosis. A Shorter Version of Hypnotic
Susceptibility, New York, Harcourt, Brace and Woraldn Inc., 1968.
Hoareau, J., L’Hypnothérapie. Quand l’esprit soigne le corps, Paris,
Edition Robert Laffont, S.A., 1993, p. 20.
Holdevici, Irina, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă
rapid şi eficient, Editura Ceres, 2000, p.194.

2
Holdevici, Irina, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Editura
Trei, 2009.
Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
Hollender, M.H., The psychology of medical practice, Philadelphia,
Saunders, 1978, p. 57.
Hoyt, M.F., The Temporal structure of therapy: Key Questions often
associated with different phases of sessions and treatments, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical
Strategies for Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p. 113-115.
Iamandescu, I.B., Psihologie medicală, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Infomedica, 1997, p. 132.
Ionescu, Ş., Jacquet, Marie-Madeleine, Lhote, C., Mecanismele de
apărare, Editura Polirom, 2007, p. 282.
Ionescu, G., Bejat, M., Pavelcu, V., Psihologie Clinică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 224-226.
Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Bucureşti, S.C.
Favorit Print S.A., 1999, p. 199.
Kamins, R., Designing and Assigning Effective Homework, în O’Donohue,
W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 190-
195
Karasu, T.B., Aspecte etice ale psihoterapiei, în: Bloch, S., Chodoff, P.,
„Etică psihiatrică”, Ediţia a II-a, New York, Oxford University Press,
2000, p. 145-148.
Kazantzis, N., Deane, F.P., Ronan, K.R., Homework Assignments in
Cognitive and Behavioral Therapy: A meta-analysis. Clinical
Psycholog: Science and Practice, 7, 2000, p. 189-190.
Lankton, S.R., Just do good therapy, în: Zeig, J.K., Gilligan, S.G. (Eds.),
Brief Therapy. Myths, Methods and Metaphors, Brunner/ Mazel
Publishers, New York, 1990.
Lassus, R., Analiza Tranzacţională. O metodă revoluţionară pentru a ne
cunoaşte mai bine şi a comunica mai bine, Editura Teora, 2000.
Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John Hopkins
University Press, 1989.

2
Lazarus, A.A., Patterns of Adjustement, New York, San Francisco,
Washington, London, Jossey Bass, 1984.
Lewis, J.M,, To be a Therapist: The Theaching and Learning, New York,
Brunner/ Mazel, 1978, p. 31-35.
Marcus, S., Note definitorii ale tipului empatic de personalitate,
în: „Revista de Psihologie”, 1-2, tomul 37, 1991.
Marcus, S., Empatie şi personalitate, Bucureşti, Editura Atos, 1997, p. 21-
21.
McQuail, D., Comunicarea, Iaşi, Insititutul European, 1999, p. 41.
Miller, W.R., Rollnick, S., Motivational interviewing: Preparing people to
change addictive behavior (2nd ed.), New York: Guilford Press, 2002.
Minulescu, Mihaela, Introducere în analiza jungiană, Bucureşti, Editura
Trei, 2001, p. 146.
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială. O paradigmă a
autorestructurării şi dezvoltării personale, ediţia a doua, Bucureşti,
Editura Infomedica, 1999, p. 24-25.
Mucchielli, A., Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p.
101-112.
Nardone, G., Watzlawick, P., Brief Strategic Therapy. Philosophty,
Techiques, and Research, Jason Aronson Inc., 2005, p. 68-70.
Neacşu, G., Transpunere şi expresivitate scenică, Bucureşti, Editura
Academiei, 1971.
Neacşu, G., Procesul de creaţie artistică (IV). Conduita creativă (Sinteză 1
şi 2), în: „Revista de Psihologie”, 1-2 şi 3-4, 2000.
Parker, L., Narrative Psychotherapy as Effective Story-Making: An
Introduction, în O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master Psychotherapist,
Academic Press, 2006, p. 55-59.
Pavelcu, V., Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană, Iaşi,
Editura Polirom, 1999, p. 232- 234.
Perls, F.S., Eul, foamea şi agresivitatea, Editura Trei, 2008.
Rogers, C.R., Le développement de la personne, Paris, Bordas, 1968, p.
237-245.
Safran, J.D., Muran, J.C., Rothman, M., The Therapeutic Alliance:
Cultivating and Negotiating the Therapeutic Relationship, în

2
 O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical
Strategies for Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p.38-40.
Samstag, L., Muran, J.C., Safran, J.D., Defining and Identifying Alliance
Ruptures, în D. Charma (Eds.), Core concepts in Brief Dynamic
Psychotherapy, Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 2004.
Sary, P., La strategie de la Programmation Neuro-Linguistique dans
l’Entreprise, Paris, Edit. Retz., 1990, p. 113-144.
Săucan, Doina, Valenţe aptitudinale ale comunicativităţii didactice.
Expresivitate şi stil, Teza de doctorat, Institutul de Filozofie şi
Psihologie, Bucureşti, 1999.
Schaap, C., Bennun, I., Schindler, L., Hoogduin, K., The therapeutic
relationship in behavioural psychotherapy, New York, John Wiley &
Sons, 1996.
Schneider, P.B., Psychologie medicale, Paris, Payot, 1979, p. 183.
Schultz, I.H., Antrenamentul autogen, Editura Trei, 2011.
Van der Hart, Onno, Rituals in Psychotherapy. Transition and Continuitiy,
Irvington Publishers, Inc., 1983.
Vanaerschot, G., Rezonanţa empatică – sursă a intervenţiilor pentru
intensificarea experienţei, în Bohart, A.C., Greenberg, L.S., Empatia în
psihoterapie, Editura Trei, 2011, p. 203.
Watzlawick, P., Beavin, J., Jackson, D., Une logique de la communication,
Paris, Editions du Seuil, collections Points, 1972.
Wilbourne, P.L., Levensky, E.R., Enhancing Client Motivation to Change,
în O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical
Strategies for Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p. 12-15.
Yalom, I.D., Leszcz, M., Tratat de psihoterapie de grup. Teorie şi practică,
Editura Trei, 2008.
Yalom, I.D., Psihoterapia Existenţială, Editura Trei, 2010.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel
Inc., 1987.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy. The second Conference, New
York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.

2
Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în O’Donohue, W.,
Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 223.
Zeig, J.K. (Ed. And Commentary), A Teaching Seminar with Milton
Erickson, New York: Brunner/Mazel, 2006.
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition,
DSM V, American Psychiatric Association (APA), 2013.