COMUNICARE TERAPEUTICĂ

ODETTE DIMITRIU

Familiei mele şi îndeosebi fetei mele dragi, Mara

1
 CUPRINS

Introducere
I ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII TERA-
PEUTICE
1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea
schimbării
2. Psihoterapia ca act de comunicare
3. Dialogul terapeutic
II PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:
PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL
1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu pacien-
tul
2. Caracteristicile comportamentale ale psihoterapeutu-
lui - evaluările pacientului cu privire la stilul terapeu-
tic
3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu terapeutul
III MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE
1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală
2. Relaţia de tip transferenţial
3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică
4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect
5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională
IV COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Conceptualizări ale empatiei
2. Raportul empatiei cu psihoterapia
V COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Sugestia şi sugestibilitatea
2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea
3. Şcoala lui Milton H. Erickson
4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea
neurolingvistică
VI MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILI-
TĂŢILOR DE COMUNICARE ALE VIITORILOR TE-
RAPEUŢI

2
1. Manifestarea empatiei în psihoterapie
2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii, auto-
dezvăluirii
3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică
4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice (clarificarea, con-
fruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea, re-
cadrarea, evitarea formulărilor negative, prescrierea
temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor paradoxale,
utilizarea prescripţiei simptomului, crearea ambigui-
tăţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor, utilizarea
metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea auto-
surprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a seg-
mentării
5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/
abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor paci-
enţilor în psihoterapie
6. Finalizarea psihoterapiei
7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie.Un studiu de caz

3
 INTRODUCERE

Pacienţii vin în cabinetele noastre cu o mare varietate de

probleme şi plângeri. Ar trebui să posedăm abilităţi, atât con-
ceptuale, cât şi tehnice, pentru a şti să traversăm cu succes
terenul clinic al anxietăţii, singurătăţii, depresiei, conflictelor
interpersonale, tulburărilor alimentare, consumului de sub-
stanţe, problemelor dintre părinţi şi copii, disputelor maritale,
disfuncţiilor sexuale etc. Deşi fiecare caz este unic, unele
elemente care ţin de o bună comunicare terapeutică ar putea să
ne fie utile.
Se spune că psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă! A
înţelege contribuţia celor două dimensiuni şi a dobândi un
echilibru adecvat al acestora de-a lungul derulării psihoterapi-
ei, devine esenţial în accelerarea schimbării pacientului.
Parafrazându-l pe M. Hoyt, considerat un om al Renaşterii
în câmpul psihoterapiilor scurte, suntem interesaţi de patru
factori E în terapie: unul care ţine de estetică (este terapia
atractivă şi interesantă?); altul care ţine de etică (degajă res-
pect reciproc, încurajează autonomia pacientului?); altul care
ţine de eficienţă (este terapia folositoare şi funcţionează?); şi
nu în ultimul rând, altul care ţine de empatie. De-a lungul ac-
tivităţii mele terapeutice, am fost interesată de capacitatea şi
conduita empatică a practicianului, considerate drept factori
predictivi importanţi ai succesului în psihoterapie.
Au trecut 10 ani de la publicarea celor două cărţi ale mele,
„Tehnici psihoterapeutice” şi „Empatia în psihoterapie”. Pe
de o parte, am abordat această tematică a tehnicilor psihotera-
peutice având ca determinare faptul de a fi lucrat o perioadă
relativ lungă de timp în cercetarea psihologică, ocupându-mă
îndeosebi de problematica psihoterapiei, atât ca cercetare fun-
damentală, cât şi ca activitate practică propriu-zisă. Pe de altă
parte, studiul dedicat empatiei în psihoterapie a scos în relief
existenţa unei aptitudini specifice a competenţei psihoterapeu-
tului - predictivitatea empatică. În câteva cuvinte, esenţa aces-

4
tei disponibilităţi particulare rezidă în competenţa cu care psi-
hoterapeutul ajunge să cunoască nevoile unice şi specifice ale
pacientului, să proiecteze direcţiile programului terapeutic
(aşa-numita „terapie făcută la comandă” care să se muleze pe
cerinţele fiecărui pacient) şi să anticipeze rezultatele benefice
cele mai probabile ale tratamentului. În plus, prin intermediul
predictivităţii empatice, terapeutul poate să evalueze punctele
tari şi resursele pacienţilor săi, favorizând activarea şi stimula-
rea disponibilităţilor acestora. Avem convingerea că experi-
enţa de a se simţi înţeleşi în profunzime şi în mod susţinut de
terapeutul lor, le va conferi pacienţilor un mai mare sens de
coeziune, stabilitate şi vitalitate.
Vom face câteva discuţii despre contextul şi cadrul tera-
peutic, natura dialogului terapeutic şi psihoterapia - ca act de
comunicare. Vom vorbi despre partenerii de comunicare, pe
de o parte, psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu paci-
entul, pe de altă parte, pacientul - aflat faţă în faţă cu proble-
ma sa şi cu terapeutul. Vom prezenta şi analiza principalele
modele ale relaţiei psihoterapeutice (relaţia de tip transfe-
renţial, contractul sau alianţa terapeutică, relaţia centrată pe
realitate şi obiect, alianţa terapeutică în perspectiva psihotera-
piei relaţionale). Dată fiind formarea mea în domeniul psiho-
terapiilor comportamentale, vom analiza mai în detaliu alianţa
terapeutică din cadrul acestor abordări, cu accent îndeosebi pe
terapiile comportamentale (Skinner, Wolpe, Bandura), cogni-
tiv-comportamentale (Beck, Meichenbaum, Mahoney, Se-
ligman), multimodale (Lazarus), raţional-emotive şi compor-
tamentale (Ellis).
Vom intra apoi în intimitatea procesului terapeutic şi vom
oferi câteva informaţii relevante despre natura intervenţiilor
terapeutice: clarificarea, confruntarea, interpretarea, recadra-
rea/resemnificarea, evitarea formulărilor negative, prescrierea
temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor paradoxale, utiliza-
rea prescripţiei simptomului, a simbolurilor şi ritualurilor, a
metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea autosurprin-

5
derii, a notării gândurilor adaptative şi a segmentării proble-
mei pacientului.
În vederea reliefării specificului comunicării terapeutice,
ne-am propus să analizăm comunicarea de tip empatic şi cea
de tip hipnotic, precum şi beneficiile acestor tipuri de comuni-
care în psihoterapiile actuale. Partea finală a cărţii va fi dedi-
cată prezentării unor posibile modalităţi de antrenare a de-
prinderilor de comunicare ale specialiştilor din domeniul cli-
nic (prin manifestarea empatiei, respectului, căldurii, autenti-
cităţii, autodezvăluirii şi prin monitorizarea procesului de inte-
racţiune). De asemenea, vom lua în discuţie principalele difi-
cultăţi apărute în practica clinică (întreruperea/abandonarea
terapiei), precum şi diverse modalităţi de utilizare a rezis-
tenţelor pacienţilor în psihoterapie. În această perspectivă,
rezistenţele vor fi considerate drept posibili aliaţi şi nicidecum
inamici de care ar trebui să ne ferim în desfăşurarea terapiei.
Această carte se adresează psihologilor, medicilor, asis-
tenţilor sociali, pedagogilor şi tuturor celor interesaţi de stabi-
lirea relaţiilor de ajutor.
Le mulţumesc profesorilor mei care mi-au acordat un
sprijin valoros şi constant pe tot parcursul formării mele ca
psihoterapeut. De asemenea, le mulţumesc studenţilor, maste-
ranzilor şi psihoterapeuţilor aflaţi în supervizare cu care des-
luşim împreună tainele unei bune comunicări terapeutice. Le
mulţumesc pacienţilor mei pentru „cadoul” pe care mi-l oferă
de fiecare dată, acela de a-şi dezvălui sufletul.
Nu în ultimul rând, le mulţumesc colaboratorilor mei,
formatorilor, cursanţilor şi membrilor Asociaţiei de Hipnote-
rapie şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală (AHPCC),
ale căror întrebări vii şi incitante m-au ajutat să-mi structurez
gândurile şi să finalizez această carte.

6
I. ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII TERA-
PEUTICE

Psihoterapia presupune în mod esenţial un tip special de

comunicare între terapeut şi unul sau mai mulţi pacienţi, pro-
punându-şi drept obiectiv producerea unor schimbări dezirabi-
le în cazul pacientului. Deşi psihoterapia este o interacţiune
verbală, ea diferă de conversaţiile sociale obişnuite, în termeni
de obiective propuse, scopuri stabilite, emoţii vehiculate, teme
de discuţie abordate, cadru de desfăşurare şi roluri asumate de
cei implicaţi în comunicare. Comunicarea terapeutică poate fi
eficientă sau ineficientă, corectă sau incorectă, adecvată sau
inadevată. Cea ineficientă implică blamarea, desconsiderarea
sau criticarea pacientului, accentuează deficienţele sale şi îi
sporeşte anxietatea. Cea eficientă îi reduce pacientului anxie-
tatea de bază (ca urmare a pespectivei temporale îndelungate a
afecţiunii sale) şi îi generează speranţă şi încredere, sentimen-
te care vor dăinui după ce terapia va lua sfârşit. Într-o comu-
nicare eficientă se subliniază responsabilitatea pacientului de
a se schimba. Vor fi întărite punctele forte şi abilităţile pacien-
tului, nu slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul
recent la o psihologie pozitivă: „Mesajul nostru este de a rea-
minti celor din domeniu că psihologia nu este doar studiul
patologiei, slăbiciunii şi prejudiciilor; este şi studiul forţei şi
virtuţii. Tratament nu înseamnă doar repararea a ceea ce s-a
stricat, ci şi îngrijirea a ceea ce este mai bun” (Seligman şi
Csikszentmihalyi, 2000, cit. din Hoyt, 2006).
În general, orice comunicare este legată şi dependentă de
contextul în care se desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea
capătă sens în raport cu contextul său. Contextul psihotera-
peutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul
psihoterapiei. Elementele care ţin de context ar trebui să fie
considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului psi-
hoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organiza-
te, activităţi variate au loc în limite definite cultural: şcoala

7
este locul unde studiezi, familia este locul unde creşti, cabine-
tul de psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă aju-
tor psihologic (E. Gilliéron, 1992).
Dacă un context este determinat de circumstanţele exter-
ne, cadrul este creat sau definit de interlocutori. De altfel, ca-
drul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi delimitează
frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere
mai aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. „dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei
şedinţe de psihoterapie (frecvenţa şi durata şedinţelor, dispo-
ziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul
desfăşurării şedinţelor de psihoterapie, terapeutul şi pacientul
respectă un anumit număr de reguli specifice. În orice formă
de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea compor-
tamentelor pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor, de
cele care au loc în viaţa curentă. În fapt, este vorba de „cadrul
socio-cultural” al tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp
psihoterapeutic în interiorul unei culturi date. Această funcţie
este dublă şi complementară:
a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutu-
lui şi pacientului: ceea ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul
unei perioade de timp, este de natură terapeutică;
b. cadrul îi influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în
aşa fel încât să devină posibilă activitatea terapeutică îndrepta-
tă în direcţia schimbării.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm
că terapeutul nu dirijează şi ghidează pacientul, ci procesul
psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care regizează re-
laţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale
culturale obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în cen-
trul lumii, cu toate neliniştile, frustrările şi anxietăţile pe care
existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează şi

8
ghidează psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al
bunei desfăşurări a procesului, pentru care pacientul îşi dă
acordul.
„Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fi-
xe oferite de dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distin-
ge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului

a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două for-

me de psihoterapie: individuală şi de grup. De pildă, se cu-
noaşte faptul că situaţia de grup provoacă mişcări regresive
masive. În acest mod, grupul terapeutic devine sediul fenome-
nelor regresive, în cadrul căruia sentimentele comunităţii de
scopuri şi de alianţă predomină, favorizând descărcări
emoţionale şi acţiuni de identificare ale participanţilor. În te-
rapia de grup, coeziunea este analogul relaţiei terapeut-pacient
din terapia individuală. Grupul de psihoterapie devine un mi-
crocosmos social, o reprezentare în miniatură a universului
fiecărui membru (Y.D. Yalom, M. Leszcz, 2008). În lucrarea
de faţă se va realiza o analiză mai aprofundată asupra caracte-
risticilor relaţiei terapeutice din cadrul psihoterapiei indivi-
duale.
b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc inte-
ractiv între cei doi protagonişti ai relaţiei. De aceea, în dome-
niul dinamicii interactive, modificarea dispozitivului terapeu-
tic va căpăta o mare importanţă.
Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte
neutralitatea psihoterapeutului care evită privirea pacientului
său. Dinamica interactivă este micşorată, iar schimburile se
realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul se supune
vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârzi-
ere. Acest dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie ca-
nalizate spre cuvântul (bun sau rău) al analistului său.

9
 În situaţia de faţă în faţă, punctele de interacţiune vor
creşte, iar schimburile sunt imediate datorită importanţei pri-
virii. Privirea şi, în general, întregul comportament nonverbal
pot susţine sau contrazice cuvântul. Congruenţa terapeutului
(„acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi comunicare”,
C. Rogers, 1968) capătă o valoare importantă în psihoterapiile
actuale.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor
şi durata psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei
şedinţelor unei psihoterapii favorizează dependenţa de psiho-
terapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în ziua respectivă
în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este
foarte apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest as-
pect nu este valabil decât în cazul structurilor nevrotice de
personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fi-
xează cu pacientul un termen al terapiei. Psihoterapia scurtă
poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981) sau poate mer-
ge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În psiha-
naliză, cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele
două proceduri privind durata psihoterapiei au, în mod evi-
dent, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel, fixarea
unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiu-
ne şi îi poate favoriza dezvoltarea unui comportament excesiv
de dinamic. Absenţa termenului, dimpotrivă, îi trezeşte o ati-
tudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe ori
ca psihoterapia să decurgă perfect în cazul său.
Terapiile de lungă durată se concentrează pe interpretare,
unealta emiterii ipotezelor. Fiind o terapie de profunzime, ea
îţi propune să producă modificări de durată la nivelul persona-
lităţii pacienţilor.
În terapiile scurte se pleacă de la premisa că toţi pacienţii
trebuie să-şi rezolve anumite probleme (nu toate) în câteva
şedinţe de psihoterapie. Terapeutul specializat în demersuri
scurte se concentrează pe intervenţia terapeutică şi pe rezolva-

10
rea propriu-zisă a problemei pacientului. Prin urmare, el poate
să refuze un pacient pentru că nu are nevoie de terapie, spre
deosebire de adepţii terapiilor de lungă durată care afirmă că
terapia este valoroasă pentru oricine.
Ce le-ar putea reproşa terapeuţii de lungă durată celor de
scurtă durată? Faptul că nu sunt capabili să-şi menţină paci-
enţii pe o perioadă mai lungă de timp (J. Haley, 1990). În
plus, terapiile de scurtă durată sunt considerate de aceştia ca
fiind mai degrabă superficiale. Ca replică, terapeuţii de scurtă
durată spun că nu a fost găsită o corelaţie între durata terapiei
şi succesul acesteia. Dată fiind formarea mea în domeniul te-
rapiilor scurte, vom expune în continuare câţiva factori co-
muni pe care îi regăsim în majoritatea terapiilor care sunt pro-
iectate în mod deliberat să fie succinte şi de scurtă durată
(Budman, 1992):
▪ O alianţă terapeutică rapidă şi în general pozitivă între
terapeut şi pacient.
▪ Focalizare, specificarea clară a scopurilor realizabile ale
tratamentului.
▪ Definirea clară a responsabilităţilor pacientului şi tera-
peutului.
▪ Aşteptările cu privire la schimbare, convingerea că
schimbarea se află în mâna pacientului.
▪ Orientare aici-şi-acum (şi apoi), o focalizare terapeutică
asupra prezentului şi viitorului apropiat, mai degrabă decât
asupra trecutului îndepărtat.
▪ Convingerea pacientului de a trăi experienţe noi.
▪ Sensibilitatea la durată, o conştientizare a faptului că
„prezentul este un dar”, înţelegerea că viaţa este limitată şi că
nu pot fi rezolvate toate problemele, dar că acum se pot face
unele schimbări importante.
Din perspectiva constructivismului strategic se pleacă de
la „politica paşilor mărunţi”, enunţată de Karl Popper. În na-
tură, întotdeauna marile schimbări au fost catastrofice sau ca-
taclismice. În schimb, negentropia lucrează încet, în linişte şi

11
în paşi mici. Ca terapeuţi, vom funcţiona mai bine dacă „înce-
pem să ne vedem mai degrabă ca slujitori ai negentropiei de-
cât ca mari vindecători sau presupuşi guru” (G. Nardone şi P.
Watzlawick, 2005). Acum multe secole în urmă, această per-
spectivă a fost exprimată într-o povestire minunată:

După moartea sa, Sufi Abu Bakr Shibli a apărut în visul

unuia dintre prietenii săi. „Cum te-a tratat Dumnezeu?”, l-a
întrebat prietenul. Sufi a răspuns: „Cum stăteam eu în faţa
tronului său, m-a întrebat: Ştii de ce te iert? Eu i-am răspuns:
Datorită faptelor mele bune? Iar Dumnezeu a spus: Nu, nu
din cauza acelor fapte. L-am întrebat: Deoarece am fost sin-
cer în adoraţia mea faţă de tine?, iar Dumnezeu mi-a spus:
Nu. Apoi L-am întrebat: Datorită pelerinajelor şi călătoriilor
mele făcute în scopul de a dobândi cunoaştere şi de a-i lumi-
na pe ceilalţi?, iar Dumnezeu a spus din nou: Nu, nu datorită
acestor fapte. Aşa că L-am întrebat: O, Doamne, atunci de ce
m-ai iertat?, iar El a răspuns: Îţi aminteşti cum într-o zi rece
de iarnă te plimbai pe una din străzile Bagdadului şi ai văzut
o pisică înfometată care căuta disperată un adăpost pe un
vând geros, iar tu ai avut milă faţă de ea, ai pus-o în haina ta
călduroasă şi ai dus-o la tine acasă? I-am răspuns: Da,
Dumnezeule, îmi amintesc. Iar Dumnezeu a spus: Deoarece ai
fost bun cu acea pisică, Abu Bakr, de aceea te-am iertat” (A.
Schimmel, 1983, cit. din G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).

1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea

schimbării

Desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi conceptu-

alizată ca având cinci etape sau stadii (M. Hoyt). Aceste etape
tind să apară în succesiune şi fiecare decurge din cea anterioa-
ră, astfel încât următoarea este o precondiţie a parcurgerii cu
succes a celei anterioare. Pacientul alege terapia înainte de a
forma o alianţă; alianţa terapeutică stabileşte baza pentru defi-

12
nirea scopurilor; stabilirea scopurilor duce la concentrarea
asupra unor strategii specifice de schimbare; atingerea scopu-
rilor antrenează discuţii cu privire la sarcinile pentru acasă,
prevenirea recăderilor şi perioada de pauză; finalul se îndreap-
tă către dezvoltarea continuă a pacientului şi posibila sa în-
toarcere la tratament.

Figura 1. Structura temporală a terapiei (M. Hoyt, 2006,

p. 115)

În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să re-

flecte sau să fie paralelă cu mersul în ansamblu al tratamentu-
lui. Problemele apărute în mod tipic în primele etape ale tra-
tamentului sunt similare cu cele din primele etape ale fiecărei
şedinţe; etapa de mijloc a tratamentului se aseamănă cu etapa
de mijloc a fiecărei şedinţe; problemele ce caracterizează eta-
pele de mai târziu din cursul terapiei tind să caracterizeze şi
etapele de mai târziu ale fiecărei şedinţe. Recunoaşterea res-
pectivelor stadii/etape de tratament şi a sarcinilor specifice în
cadrul acestora, atât pentru fiecare şedinţă, cât şi pe durata
întregului tratament, poate ajuta la eficientizarea terapiei.

Figura 2, Terapia ca secvenţă de şedinţe structurate tem-

poral (M. Hoyt, 2006, p. 116)

13
 Aşadar, putem spune că există o structură sau un model de
bază care ne ajută să ne organizăm gândirea şi răspunsurile
terapeutice atunci când avem nevoie să ne dăm seama unde ne
aflăm şi cum trebuie să comunicăm terapeutic în vederea
promovării schimbării.
Să luăm, de pildă, prima întâlnire terapeutică. Întâlnirea
iniţială dintre terapeut şi pacient are o mare importanţă asupra
terapiei ca întreg. Aşa cum obişnuim să spunem, un lucru bine
început este pe jumătate făcut. În această fază de început, sco-
pul prioritar este acela de a se stabili o atmosferă pozitivă, de
încredere, în care terapeutul adună informaţii ce vor fi utiliza-
te în formularea diagnosticului şi în pregătirea bazei pentru
aplicarea intervenţiilor ulterioare. Fiind un maestru în ceea ce
priveşte negocierea cu rezistenţele pacientului, M. Erickson
stipulează o regulă importantă: învaţă şi utilizează limbajul
pacientului. Limbajul personal şi acţiunile terapeutului se vor
adapta perspectivei şi stilului de comunicare al partenerului
său de relaţie terapeutică. De pildă, dacă pacientul este o per-
soană logică şi raţională, terapeutul ar trebui să vorbească şi
să acţioneze într-un mod logic şi raţional, fără să adopte un
limbaj creativ şi imaginativ, cum s-ar comporta cu o persoană
poetică şi imaginativă.
Primul stadiu al terapiei este esenţial. Prin acceptarea a
ceea ce pacientul comunică despre sine însuşi şi despre pro-

14
blemele sale şi vorbind limbajul pacientul său, terapeutul poa-
te să creeze o atmosferă de încredere, înţelegere şi influenţă
pozitivă, care va permite ghidarea actului psihoterapeutic. În
fapt, terapeutul îşi asumă puterea terapeutică şi învinge rezis-
tenţa pacientului la schimbare. Din primul contact cu pacien-
tul său, terapeutul îi stimulează încrederea şi motivaţia pentru
schimbare, oferindu-i sugestii pozitive şi ajutându-l să expe-
rimenteze ceva nou şi diferit, în scopul producerii schimbării.
Ne punem întrebarea, cum şi când se realizează schimba-
rea în psihoterapie? Într-un exemplu bine cunoscut de terapie
de scurtă durată, J. Haley (1984) povesteşte cum a venit la M.
Erickson un pacient care suferea de insomnie. Acesta încerca-
se orice strategie posibilă pentru a adormi, dar fără rezultate.
Încă de la prima şedinţă, Erickson l-a întrebat dacă ar dori să
îndeplinească o sarcină, iar acesta a răspuns că este gata să
încerce orice. I s-a cerut să nu mai facă eforturi de a adormi
noaptea atunci când întâmpină dificultăţi de adormire, în
schimb, a fost îndrumat să se folosească de oportunitatea in-
somniei pentru a-şi curăţa podelele. Acestea trebuiau să fie
curăţate cu o perie mică şi cât mai meticulos cu putinţă. Ne-
dumerit de această sarcină, clientul a respectat instrucţiunea
lui Erickson şi a revenit la scurt timp, spunând că şi-a recăpă-
tat capacitatea de a adormi. Curăţarea podelelor din casă era,
după câte se pare, atât de nocivă, încât pacientul insomniac
dorea să facă aproape orice pentru a evita această corvoadă,
inclusiv să doarmă.
Un alt exemplu de introducere a noutăţii în psihoterapie
este oferit de B. N. Steenbarger (2006) care a primit în terapie
o studentă la medicină foarte preocupată de modul în care ară-
ta. Ea îşi petrecea multe ore în faţa oglinzii, judecându-şi gre-
utatea şi aspectul general. Şi-a restricţionat tot mai mult apor-
tul de alimente, doar pentru a cădea în episoade de tip orgiac,
mâncând în exces şi apoi făcând uz de laxative. Încântată de
capacitatea ei de a relaţiona cu pacienţii şi de a-i ajuta, dove-
dea o lipsă totală de control în privinţa propriei alimentaţii. În

15
mod interesant, preocupările privind aportul alimentar nu o
deranjau pe durata zilei din timpul săptămânii lucrătoare, ci o
consumau noaptea şi în weekend-uri. Prin intermediul unui
exerciţiu de imagerie dirijată, i s-a cerut în stare de relaxare să
se vizualizeze pe ea însăşi în postura de pacient. A fost încura-
jată să se imagineze acasă purtând halatul alb de doctor şi
hrănindu-şi cu drag „pacientul” în timpul cinei, folosindu-şi
tactul şi întreaga sa experienţă clinică. Deprinderile ei clinice
au fost aplicate asupra propriei persoane, iar studenta la medi-
cină a reuşit să pună capăt tiparului dezechilibrat de alimen-
taţie.
În general, pacienţii sunt blocaţi în modelele lor ciclice de
repetare/perpetuare a propriilor dificultăţi. Încă din fazele de
început ale terapiei, specialistul îşi propune să întrerupă aceste
cicluri repetitive, prin introducerea unei noi perspective sau
prin crearea unei situaţii în care pacientul să devină receptiv la
informaţiile din mediul său natural. Acestea vor da naştere
unor opţiuni pentru schimbare. Noutatea nu numai că activea-
ză şi stârneşte interesul pacientului, ci îl şi dezorientează într-
un mod pozitiv, generând perturbări în presupunerile anterioa-
re şi în convingerile sale prestabilite. A face ceva nou, îl „ca-
tapultează” pe pacient în tratament, în ciuda rezistenţei sale,
provocând aşteptările profund înrădăcinate ale acestuia. Prac-
tic, procesul de schimbare ar putea fi definit ca un nou ciclu
de gândire, experimentare şi comportament (Tallman şi
Bohart, 2004). Gândurile noi încurajează experienţe noi care
facilitează comportamente noi. Aceste comportamente noi
consolidează gânduri noi menite să încurajeze experienţe ulte-
rioare. Din această perspectivă, noutatea poate lua mai multe
forme: insight-uri, noi experienţe şi noi abilităţi/deprinderi
(Steenbarger, 2006).

2. Psihoterapia ca act de comunicare

Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petre-
ce între pacient şi psihoterapeut, în interiorul unei reţele de

16
reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie privită într-o manie-
ră sistemică, „un întreg în interacţiune” care se traduce printr-
un ansamblu de fenomene de legătură între cei doi prota-
gonişti. Atât psihoterapeutul, cât si pacientul se influenţează
reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi influenţaţi
de contextul şi cadrul în care acţionează.

Figura 3. Axiomele comunicării în psihoterapie

Paradoxul comunicării:
„Nu putem să nu comunicăm!”
Două moduri de comunicare:
◼ verbală – nonverbală
◼ cuvinte – gesturi
Două componente ale comunicării
◼ conţinutul: ceea ce spun – nivelul informaţional
◼ relaţia: cum spun ceea ce spun – nivelul relaţional

Interacţiunea este o buclă retroactivă.

T P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: „Nu pu-

tem să nu comunicăm!”. Într-adevăr, orice am face sau am
spune, noi conferim un sens. Înţelegerea sensului şi împărtăşi-
rea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale relaţionării. De
altfel, fiinţele umane sunt preocupate în permanenţă de înţele-
gere şi sunt conduse de un efort întru semnificaţie.
Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm
într-un anumit mod. Rezultă că putem distinge două moduri
de comunicare: verbală şi nonverbală sau, în alţi termeni, digi-
tală şi analogică. Modul digital este reprezentat prin cuvinte,

17
iar modul analogic prin gesturi, atitudini posturale, expresii
faciale, tonalitate vocală. Componenta informaţională a co-
municării este transmisă cu precădere pe cale digitală, iar cea
relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale co-
municării: nivelul conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, un
pacient poate spune: „Mă doare capul!” în mai multe moduri.
Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va de-
fini în funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi
şi cu o voce serioasă şi gravă sau evitându-i privirea şi pe un
ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o valoare
deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instru-
ment al schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită
în termenii unui sistem care se poate autoregla prin feedback.
Schema sistemică se prezintă ca o transmitere de informaţii
între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători
şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate
continua la fel cum a început. Cel negativ anunţă sursa că este
necesară o anumită schimbare, o ajustare în conduita sa co-
municaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la
abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât
mai adecvat feedback-ului.

Figura 4. Feedback

T P

O comunicare corectă presupune o interacţiune, nu o tran-

smitere de informaţii. Orice comunicare ar trebui să se organi-
zeze şi să se realizeze ca o interacţiune şi să fie bilaterală. Fe-
edback-ul face ca procesul de comunicare să fie circular şi nu

18
linear şi multidirecţional. J.C. Abric (2002) afirmă că feed-
back-ul (retroacţiunea) corespunde mai multor funcţii: de con-
trol al înţelegerii şi al receptării în bune condiţii a mesajelor
primite; de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor
implicaţi (în cazul de faţă, terapeutul şi pacientul); de reglare
socială, prin flexibilitatea rolurilor şi funcţiilor îndeplinite de
cei doi (în măsura în care să faciliteze înţelegerea punctului de
vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială); nu în
ultimul rând, o funcţie socioafectivă, feedback-ul sporind „si-
guranţa internă” a partenerilor de relaţie terapeutică.

3. Dialogul terapeutic
Dialogul are o istorie lungă, datează din vremea lui Platon
şi a Cărţii lui Iov, demonstrându-şi eficacitatea în combaterea
problemelor celor mai dificile ale vieţii. Termenul în sine este
alcătuit din două părţi: prima dintre ele dia-, după cum spune
clasicistul S. Bertman (2004), nu provine „din numărul gre-
cesc doi, ci din prepoziţia grecească care înseamnă „prin” sau
„de-a lungul”, în timp ce a doua parte - log, înseamnă conver-
saţie sau discurs. Astfel, dialogul ar fi de fapt o vorbire de-a
lungul. Acest dialog ar putea fi gândit în termenii folosiţi de
M. Buber (1958) în studiul său „Ich und Du” („Eu şi tu”). În
relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea fiecăruia,
respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de celă-
lalt. În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se desfi-
inţează, se dizolvă, rămânând numai autenticitatea dialogului,
a comunicării, a creării împreună, a adevărului descoperit îm-
preună. „Spiritul nu este în Eu, ci în relaţia dintre Eu şi Tu".
În cadrul terapeutic, atunci când se întâmplă acest lucru, este
un semn evident că terapia progresează în mod eficient.
Din perspectiva psihoterapiei narative, în dialogul terape-
utic pacienţii duc în spate poveştile lor. Oricât de neînţelese
pot fi aceste poveşti, oricât de mare ar fi încărcătura lor
emoţională sau oricât de lacunar ar fi redate în cuvinte, cu
toate acestea, ele conţin materialul din care se compune psi-

19
hoterapia. Cadrul terapeutic le oferă posibilitatea de a-şi spune
propria poveste. De altfel, genul de poveste pe care vrei să-l
spui despre tine însuţi are multe de-a face cu genul de persoa-
nă care eşti şi care poţi deveni.
În procesul terapeutic, pacienţii sunt naratorii principali.
Astfel, ei ne dezvăluie acele aspecte ale vieţii lor pe care le
percep ca fiind conflictuale, aspecte care îi rănesc sau care le
sunt confuze. Ne este dezvăluit ceea ce este important pentru
ei şi, sperăm noi ca terapeuţi, ceea ce ei ar dori să schimbe.
Sau dezvăluie ceea ce ar vrea să spună şi să povestească într-
un alt mod. Procedând astfel, îi dăruiesc terapeutului cel mai
mare dar pe care îl poate oferi o persoană altei persoane - adi-
că o dezvăluire a sufletului. Cu toate acestea, pacienţii sunt
surprinşi atunci când, la sfârşitul unei şedinte, terapeutul le
spune: „Mulţumesc că aţi împărtaşit asta cu mine!”. În adân-
cul sufletului, ştim cu toţii cât de greu este să împărtăşeşti
cuiva cele mai intime gânduri sau cum este să fii vulnerabil în
faţa altei persoane. În cele din urmă, pacienţii se găsesc în
cabinetele de terapie datorită curajului lor sau din neputinţă şi
disperare, pentru a ne încredinţa un cadou. Acest cadou des-
crie cumva povestea lor personală, o poveste care momentan
poate fi una dramatică şi conflictuală.
Făcând o paralelă cu poveştile mitologiei antice, L. Parker
(2006) vede pacientul confruntat cu o problemă existenţială ca
situându-se „în afara porţilor cetăţii”. În poveştile mitologiei
antice, un personaj care se afla în afara porţilor cetăţii era un
personaj proscris care, dintr-un motiv sau altul, nu avea ce să
caute în interiorul oraşului. Ne putem întreba, câţi dintre paci-
enţii noştri se află în ziua de astăzi în afara porţilor cetăţii? În
acest sens, redăm un exemplu preluat şi adaptat din cazuistica
lui L. Parker (2006).

Avea cel mai antrenant zâmbet din câte văzusem vreoda-

tă, aşa că eram curioasă să aflu de ce venise la terapie. A
răspuns spunând că „simţea că nu-şi găseşte locul”. L-am

20
întrebat când s-a simţit ultima dată în locul potrivit. A spus că
a fost atunci când „făcuse parte dintr-o gaşcă”. Inima mi-a
tresărit, pentru că ştiam câte ceva despre ce li se poate în-
tâmpla tinerilor atunci când vor să iasă dintr-un asemenea
grup. Dar el îi tot dădea zor, spunând că ştie unde ar fi fost
acum dacă nu ar fi ieşit din gaşca respectivă, că „acum ar fi
fost la închisoare cu ceilalţi”. A mai spus că îşi dorea ca viaţa
lui să însemne ceva mai mult şi că dorea să se înscrie la fa-
cultatea de electronică.
A venit doar de câteva ori la terapie, dar ceva trebuie să
se fi întâmplat în decursul acelor şedinţe, deşi nu mi-a fost
niciodată clar ce anume. Mi se întipărise în minte gândul că
un tânăr atât de energic şi promiţător, putea simţi că nu îşi
găseşte locul în societatea actuală.
Doi ani mai tarziu, în cadrul unei expoziţii de artă foto-
grafică, l-am revăzut pe acel tânăr promiţător. L-am întrebat
ce mai făcuse între timp. Mi-a spus că fusese plecat în Italia o
vreme. L-am întrebat despre facultatea de electronică şi mi-a
răspuns că încă se mai gândeşte la acest lucru.
Cu toate că nu l-am mai văzut niciodată, încă mai simt
durerea acelui tânăr şi sentimentul că nu-şi găseşte locul ni-
căieri. Pot spera că scurta noastră întrevedere sau alte câteva
şedinte de terapie, să îl ajute pe acel tânăr să-şi găsească lo-
cul înapoi în interiorul porţilor cetăţii.

II. PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:

PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL

1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu paci-

entul

Profesiunea de psihoterapeut poate fi definită ca reprezen-

tând activitatea destinată cunoaşterii vieţii psihice a unui indi-
vid aflat în dificultate şi derulată prin intermediul unor tehnici

21
terapeutice specifice, în scopul restabilirii echilibrului psihic
al pacientului. Dacă statutul profesional al terapeutului este
bine precizat, rolurile acestuia se definesc printr-o mare mobi-
litate. Se discută uneori despre o anumită atitudine cameleo-
nică pe care terapeutul o adoptă permanent în raport cu si-
tuaţiile care se ivesc în derularea terapiei şi cu tipul de perso-
nalitate al pacientului.
În general, pentru psihoterapeuţi, diagnosticul, obiectivele
şi planul de tratament servesc drept linii directoare, dar nu
sunt folosite într-o manieră rigidă, precum ingredientele şi
gramajele cuprinse într-o carte de bucate. Un terapeut experi-
mentat priveşte psihoterapia ca pe o călătorie ce poate lua
uneori întorsături neaşteptate. El întâmpină adeseori obstacole
sau impasuri pe parcursul acestei călătorii, care necesită ale-
gerea unei rute alternative. Cu alte cuvinte, terapeutul nu poa-
te stabili dinainte un plan de tratament bine detaliat pe care să-
l urmeze fără nicio abatere. Mai degrabă, el elaborează un
plan care serveşte drept ghid general, în timp ce îşi menţine
flexibilitatea şi adaptabilitatea. Din punctul nostru de vedere,
terapeutul expert posedă această abilitate de a face o schimba-
re de direcţie şi de a crea o nouă intervenţie terapeutică, atunci
când alta eşuează. Aşadar, el poate varia ritmul tratamentului,
ca răspuns la reacţiile venite din partea pacientului său. De
asemenea, el poate aştepta momentul cel mai potrivit pentru
ca o intervenţie terapeutică să funcţioneze, înţelegând că sin-
cronizarea înseamnă totul într-o terapie bine făcută. Atunci
când terapeutul întâmpină rezistenţă din partea pacientului, el
este capabil să decidă care este cea mai potrivită cale de a ne-
gocia cu rezistenţele acestuia la schimbare, astfel încât să ră-
mână pe drumul cel bun şi să înainteze spre atingerea obiecti-
vului stabilit de comun acord cu pacientul său.

Ascultarea – condiţie primă a relaţiei psihoterapeutice

O primă condiţie care ar trebui respectată în cadrul unei
relaţii autentice de comunicare este ascultarea. Mark Twain

22
utilizează o metaforă excelentă referitoare la cultivarea dispo-
nibilităţii de a-l asculta pe celălalt: „Dacă eram făcuţi să vor-
bim mai mult decât să ascultăm, atunci am fi avut două guri şi
o singură ureche”.
Se accentueaza faptul că terapeutul ar trebui să dispună de
aptitudinea de a-l asculta şi a-l înţelege pe pacientul său. În
această perspectivă, G. Ionescu (1999) consideră că asculta-
rea poate fi analizată sub trei aspecte:
▪ ca solicitare a pacientului în nevoia lui de relaţionare
▪ ca disponibilitate fizică a clinicianului
▪ ca aptitudine profesională
Ascultarea ca solicitare a pacientului se află în strânsă le-
gătură cu caracterul directiv sau nondirectiv al anamnezei. Cu
cât anamneza este mai puţin directivă, cu atât se asigură paci-
entului o posibilitate mai mare de a fi ascultat. Prin urmare,
nondirectivitatea va asigura premisele pentru o bună comuni-
care terapeutică.
În privinţa ascultării ca disponibilitate fizică, se consideră
că limitarea timpului necesar ascultării determină apariţia
unor prejudicii în comunicare. De altfel, elocvenţa şi concizia
clinicianului nu trebuie să vizeze disponibilitatea ascultării, ci
excesul explicaţiilor, sfaturilor, recomandărilor sau admones-
tărilor.
Ca aptitudine profesională, ascultarea este un act psihic
care are un caracter activ şi presupune capacitate de a-l înţele-
ge pe celălalt. În activitatea clinică, ascultarea se cere stimula-
tă şi cultivată ca aptitudine profesională, constituind pentru
pacient adevăratul liant al relaţionării.
Aşadar, terapeutul funcţionează iniţial ca un ascultător
bun: unul care este pe deplin implicat, care ascultă şi observă
într-un mod activ şi care ghidează dialogul. De asemenea, este
un terapeut care manifestă respect, nu este deloc pasiv şi ştie
să identifice modelele dezadaptative de gândire, simţire şi
comportament ale pacientului său.

23
 Calitatea angajamentului
Să fii implicat înseamnă să te intereseze dialogul şi să fii
pregătit să răspunzi, să participi şi să te angajezi. Este acelaşi
gen de angajament pe care ni-l luăm atunci când suntem cap-
tivaţi de un film sau de un roman bun şi ne transpunem în di-
verse situaţii. Cu excepţia faptului că - şi aceasta este cheia! -
trebuie să fim imediat prezenţi la locul întregii secvenţe des-
crise de pacientul nostru, prezenţi într-un mod pe care niciun
film sau roman nu ni l-ar putea pretinde. A fi prezent în acest
mod înseamnă nu doar să fim atenţi la situaţia descrisă de pa-
cient, ci să aducem cu noi întreaga experienţă clinică acumu-
lată până în acel moment. Cu alte cuvinte, să ne angajăm şi să
fim prezenţi în comunicarea terapeutică înseamnă să ascultăm
atât cu inima, cât şi cu capul.

Observaţii clinice pe baza interviurilor

Observaţiile încep încă de când dai mâna cu pacientul în
camera de aşteptare sau în cabinetul de psihoterapie. De pildă,
o palmă umedă poate să ne dezvăluie nivelul său ridicat de
anxietate. O strângere de mână mai mult sau mai puţin fermă
poate să ne spună câte ceva despre gradul său de vulnerabilita-
te care însoţeşte de cele mai multe ori vizita la psiholog. Apoi,
mai este modul în care pacientul intră în cabinet şi se aşează
pe fotoliu. Toate acestea pot spune multe unui ochi bine for-
mat.
Odată ce terapeutul întâmpină un pacient, el va acorda o
atenţie amănunţită modului iniţial în care acesta i se adresea-
ză. De fapt, vorbim despre adevăratul început al procesului
terapeutic. Îl putem compara cu prima replică dintr-un basm,
unde „A fost odată…” este de natură să capteze imediat atenţia
auditoriului. Modul iniţial de adresare este invitaţia deschisă a
pacientului, oricât de ezitant este exprimată, să fie ascultat, iar
terapeutul să-i asculte povestea şi motivele pentru care a ape-
lat la cabinetul său de psihoterapie.

24
 Ascultând într-un mod activ şi reflexiv
În ceea ce priveşte ascultarea, un terapeut eficient ar tre-
bui să aducă cu sine toate elementele terapiei centrate pe per-
soană a lui C.Rogers (1968): empatie, o consideraţie pozitivă
necondiţionată şi acceptare, atât a pacienţilor, cât şi a lui în-
suşi. Această abilitate de a asculta cu cea de-a treia ureche, le
va permite terapeuţilor să fie atenţi la limbajul folosit de par-
tenerul lor de relaţie, inclusiv la metafore, imagini şi tipare de
cuvinte utilizate. De asemenea, vor fi atenţi la vocea paci-
enţilor atunci când ei descriu diversele situaţii pe care le evo-
că. Vocea înseamnă atât stilul, cât şi tonul utilizat de pacient
în comunicare. În mod firesc, această capacitate de ascultare
activă necesită o pregătire îndelungată în perioada de formare
a psihoterapeuţilor.
Tehnica terapeutică a reflectării se referă la conştientiza-
rea într-o manieră empatică a semnificaţiilor şi sentimentelor
explicite şi implicite ale pacientului (Ivey şi Ivey, 2003).
Ascultarea reflexivă include următoarele elemente:
▪ să asculţi cu atenţie conţinutul şi semnificaţia a ceea
ce îţi comunică pacientul;
▪ prin intermediul refrazării, parafrazării sau sumariză-
rii, să repeţi conţinutul, emoţia şi semnificaţia celor spuse de
pacient ;
▪ „citirea gandurilor” sau reflectarea gândurilor şi sen-
timentelor implicite şi neconştientizate ale pacientului;
▪ încurajarea pacientului şi transmiterea clară a mesaju-
lui că sentimentele şi gândurile sale (inclusiv ambivalenţa în
ceea ce priveşte propria sa schimbare) sunt de înţeles.
Prin reflectare, terapeutul poate capta experienţa interioa-
ră a pacientului său şi poate reda această înţelegere, dintr-o
pespectivă empatică extinsă (Brodley, 1996, Cochran şi Co-
chran, 2006). De-a lungul desfăşurării terapiei, utilizarea în
mod frecvent a reflectării va contribui în mare măsură la re-
zolvarea problemelor cu care se confruntă pacientul. În urmă-
torul exemplu de dialog, Tania, în vârstă de 25 de ani, absol-

25
ventă a unei facultăţi de ştiinţe economice, a trecut recent
printr-o despărţire, după o relaţie pe termen lung cu Liviu.
Dialogul ales este extras din şedinţele de terapie desfăşurate
pe o perioadă de 6 săptămâni (caz preluat şi adaptat după A.J.
Clark, 2007).

(Prima şedinţă)
Tania: Am crezut că ne vom petrece toată viaţa împreună.
Liviu a fost atât de special pentru mine, apoi s-a terminat to-
tul.
Terapeutul: A fost atât de important pentru tine şi v-aţi
făcut atâtea planuri împreună. A plecat şi asta doare foarte
tare.
Tania: Simt un gol imens în viaţa mea. Ştiu că nu voi mai
întâlni niciodată pe cineva ca el. Este atât de dureros!
Terapeutul: Cumva simţi că lucrurile nu vor mai fi nicio-
dată aşa de bune cum erau atunci când erai cu Liviu şi asta te
face să simţi o tristeţe profundă.
(A treia şedinţă)
Tania: Când m-am întâlnit cu Liviu săptămâna trecută, s-
a purtat ca şi cum nici nu m-ar fi cunoscut. Am petrecut patru
ani minunaţi împreună şi eu credeam că o să dureze pentru
totdeauna. Mă face să ma simt oribil că nu am însemnat nimic
pentru el.
Terapeutul: Te simţi trădată. Ai investit mult în această
relaţie despre care ai crezut că o să dureze pentru totdeauna.
Acum ţi se pare că Liviu s-a implicat prea puţin în această
relaţie.
Tania: Totul este atât de confuz. Mă simt atât de enervată
şi apoi dintr-odată tristă. E prea mult pentru mine.
Terapeutul: Ai atât de multe sentimente diferite. Chiar şi
să încerci să înţelegi ceva din toate astea, pare atât de co-
pleşitor.
(A şasea şedinţă)

26
 Tania: Nu pot să rămân rănită pentru totdeauna. Am în-
cercat să fac ca lucrurile să meargă pentru noi doi, dar nu a
mers.
Terapeutul: Simţi că ai făcut tot posibilul pentru a face ca
relaţia să meargă, dar acum crezi că e timpul să mergi mai
departe. Acum întrevezi posibilitatea unui viitor fără Liviu.
Tania: Liviu nu este singurul bărbat din lume cu care
m-aş putea înţelege. Sunt o supravieţuitoare şi ştiu că voi fi
bine.
Terapeutul: Acum pari sigură că vei întâlni pe altcineva,
căruia îi va păsa de tine. Din anumite puncte de vedere, te
socoteşti mai puternică, după ce ai trecut prin această relaţie.

Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul s-a

identificat imediat cu Tania şi cu faptul că se simţea rănită şi
respinsă de partenerul său. Mai mult, a reuşit să-şi imagineze
cum ar fi să fie în locul Taniei şi să-şi vadă visurile pe termen
lung înfrânte. Atunci când Tania a vorbit despre incidentul în
care Liviu s-a purtat ca şi cum nu ar fi cunoscut-o, terapeutul
a vizualizat scena şi a empatizat cu pacienta sa. În diferite
momente, el s-a situat pe acelaşi nivel de experienţă pe care se
găsea Tania. Acest lucru s-a întâmplat şi atunci când Tania a
spus că este o „supravieţuitoare”, iar terapeutul a simţit pe
moment un val de bucurie care îi invadează faţa şi pieptul.
La nivel interpersonal, terapeutul a reflectat paleta largă a
sentimentelor Taniei, de la chin şi suferinţă, la resentiment, iar
în cele din urmă la uşurare şi la un nivel relativ de echilibru
sufletesc.
În decursul celei de a doua şedinţe de terapie, Tania a
completat un inventar de depresie şi a fost supusă unei evalu-
ări proiective. Rezultatele au sugerat că Tania este o persoană
orientată spre interior, iar inventarul de depresie o încadra în
limite normale. În cea de a treia şedinţă, când Tania a expri-
mat ostilitate faţă de Liviu, terapeutul a reflectat sentimentele
ei de trădare, cu un anumit grad de certitudine că Tania are

27
capacitatea emoţională de a-şi controla reacţiile. În cea de a
şasea şedinţă, terapeutul a înţeles deja modul general de
funcţionare al Taniei. Atunci când i-a spus că a devenit o per-
soană mai puternică, trecând prin experienţa relaţiei cu Liviu,
a fost o concluzie pe care a tras-o dintr-o perspectivă empatică
extinsă. Ultima replică a terapeutului este un răspuns centrat
pe viitor, menit să sublinieze resursele adaptative ale Taniei şi
drumul ei spre dezvoltare personală şi autoîmplinire.

Evaluarea
Metodele de evaluare au potenţialul de a oferi insight-uri
valoroase cu privire la ceea ce este individul, dintr-o perspec-
tivă mai largă (Cates, 1999). Inventarele standardizate oferă
date care cuprind răspunsurile unui pacient, în comparaţie cu
grupurile de referinţă specifice. Pot fi evaluaţi o gamă largă de
factori, precum depresia, anxietatea, abuzul de substanţe, de-
reglările alimentare, satisfacţia maritală etc. De exemplu, după
completarea Inventarului de anxietate Beck, scorul unui paci-
ent indică o anxietate moderată, cu o creştere mai mare în sfe-
ra panicii. Această informaţie va contribui la o mai bună des-
cifrare a anxietăţii pacientului, informaţie care va ajuta în pro-
cesul terapeutic.
Tehnicile proiective reprezintă o altă direcţie pe care cli-
nicianul o ia în considerare în scopul dobândirii unei înţele-
geri mai aprofundate a problematicii pacientului său. Există o
gamă largă de tehnici proiective, precum Rorschach, Testul de
Apercepţie Tematică, desene ale figurilor umane şi metode de
completare a frazelor, care îl angajează pe pacient în sarcini
nonameninţătoare şi echivoce. Cu toate acestea, continuă să
existe rezerve în legătură cu folosirea tehnicilor proiective
care se caracterizează în general prin lipsa unor proceduri de
scorare obiective. Deşi acestea sunt probleme reale, ele devin
mai puţin importante dacă rezultatele la probele proiective
sunt văzute drept instrumente generatoare de ipoteze. În
această perspectivă, am putea spune că dansăm şi flirtăm cu

28
ipotezele, dar nu ne căsătorim niciodată cu ele de-a lungul
tratamentului psihoterapeutic.
Reluând exemplul Taniei, terapeutul a utilizat proba com-
pletării frazelor aplicată în cea de-a doua şedinţă de terapie.
Răspunsurile Taniei au sugerat că, deşi se confrunta cu o criză
personală în viaţa sa, nivelul general de funcţionare psihologi-
că părea a fi relativ normal. Tania a răspuns: „Mă simt.... atât
de rănită şi de tristă”; „Regret.... doar câteva lucruri”; „Am
nevoie.... să găsesc un sens în tot ceea ce s-a întâmplat”. În
răspunsurile referitoare la celelalte persoane, Tania a scris:
„Ceilalţi oameni... sunt în general buni”; „Tatăl meu.... este
un om bun”; „Celorlalţi colegi... le place să fie în prajma
mea”. Răspunsurile Taniei în privinţa evaluărilor generale cu
privire la diverse evenimente de viaţă, au fost de tipul: „Sunt
cea mai bună.... atunci când sunt înconjurată de alţi oameni”;
„Cele mai fericite momente... au fost cele petrecute alături de
Liviu”; „Facultatea.... a fost o experienţă minunată pentru
mine”.
Tehnica amintirilor timpurii (A. Adler, 1937) este o altă
tehnică proiectivă care oferă o evaluare participatorie şi no-
nintruzivă a funcţionării personalităţii. Dintr-o perspectivă
contextuală, tehnica amintirilor timpurii aplicată Taniei ne
oferă o privire de ansamblu asupra acestei proceduri. „Eram
gata să ies afară să mă joc în zăpadă cu sora mea mai mică.
Elena nu putea să-şi pună cizmele singură, aşa că am ajutat-
o. Părea atât de fericită când i-am pus cizmele în picioare”.
Tania a adăugat că putea să vadă cerul albastru prin geamul
bucătăriei. În legătură cu amintirea cea mai vie a Taniei, ea a
răspuns: „Să văd faţa fericită a surorii mele atunci când s-a
ridicat în picioare, încălţată fiind cu cizmele”. În acest mo-
ment, Tania s-a simţit „foarte fericită”.
Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul vizua-
lizează scena în care Tania şi Elena se găsesc amândouă în
bucătărie. Printr-o identificare tranzitorie cu Tania care şi-a
ajutat sora, terapeutul simte în mod intuitiv că pacienta sa este

29
o persoană prietenoasă. Când Tania a spus că se simte „foarte
fericită” văzând faţa plină de încântare a surorii sale, terapeu-
tul a experimentat o senzaţie de bucurie în zona pieptului. Din
perspectivă interpersonală, detaliile şi temele amintirilor tim-
purii ale pacientului contribuie la o înţelegere empatică apro-
fundată a problematicii acestuia. În contextul unui sistem de
convingeri unic, orice persoană menţine convingeri de durată
despre sine, despre ceilalţi şi despre evenimentele din exterior
(Clark, 2007). În cazul nostru, Tania se percepe pe sine ca
fiind competentă şi importantă, iar celelalte persoane sunt
percepute ca fiind valoroase. De asemenea, evenimentele din
jur sunt văzute ca fiind constructive şi gratificante. Modalita-
tea senzorială predominantă a Taniei este cea vizuală. Culorile
rămân în memoria ei şi sugerează posibilitatea unei înclinaţii
artistice a Taniei. Amintirile ei timpurii sunt legate de casă,
făcând aprecieri pozitive în legătură cu experienţa casei părin-
teşti. Cizmele surorii sale par a fi importante doar în măsura în
care îi oferă Taniei un vehicul prin intermediul căruia poate să
ofere şi să acorde sprijin. Aminitirile timpurii ale Taniei trimit
la caracteristici de securitate, optimism şi interes social. Toate
aceste consideraţii sunt văzute de terapeut sub forma unor ipo-
teze în stabilirea programului terapeutic.

Formularea întrebărilor
Eficacitatea unei întrebări depinde de mai mulţi factori,
cum ar fi, de pildă, tipul întrebării şi frecvenţa întâlnirilor
(Cormier şi Nurius, 2003, Sommers-Flanagan, 2003). Scopul
principal al unei întrebări este acela de a dezvolta sau a extin-
de cunoştinţele clinicianului cu privire la pacientul său. De
asemenea, este posibil ca un terapeut să pună o întrebare, în
scopul de a câştiga o perspectivă empatică mai profundă asu-
pra problematicii pacientului său (Martin, 2000). În unele ca-
zuri, percepţiile şi reacţiile pacientului la o situaţie pot fi ne-
clare sau confuze, terapeutul făcând un efort de clarificare a
lor. Să luăm, de pildă, cazul unui adolescent care întâmpină

30
dificultăţi la matematică şi manifestă un dispreţ general faţă
de această materie. După ce terapeutul îi reflectă sentimentele,
îl poate întreaba: „De ce este matematica atât de grea pentru
tine?”. În timp ce discuţia începe să se centreze asupra teme-
lor pentru acasă, terapeutul îl întreabă: „Să fie oare faptul că ţi
se dau prea multe teme?” şi „Ai prea multe teme şi nu le poţi
termina la timp?”. În acest caz, intenţia terapeutului este de a
explora în mod empatic informaţiile vagi sau neclare comuni-
cate de pacientul său. O întrebare care se dovedeşte de mare
ajutor într-o astfel de situaţie este de tipul: „Poţi să-mi dai un
exemplu?” (Ivey şi Ivey, 2003).
Se cunoaşte faptul că întrebările circulare favorizează
obţinerea unei înţelegeri empatice a pacientului. Un specialist
foloseşte întrebări circulare într-o manieră exploratorie, în
scopul descifrării faţetelor multiple ale experienţelor relatate
de pacient. Să luăm, de pildă, situaţia unui pacient de vârstă
mijlocie care exprimă o profundă nelinişte cauzată de depresia
mamei sale. În timpul discuţiilor, terapeutul întreabă: „În afa-
ră de tine, cine mai este afectat de depresia mamei tale?”.
Imediat ce pacientul răspunde, terapeutul adresează următoa-
rea întrebare: „Dacă ar fi să compari gradul de îngrijorare al
surorii tale cu al tău, cât de neliniştită este ea din cauza ma-
mei voastre?”. În acest exemplu, întrebarea circulară va per-
mite pacientului să compare şi să-şi evalueze propria experi-
enţă, într-un climat explorator şi empatic.
Terapeutul ar trebui să se abţină de la adresarea unei în-
trebări, dacă aceasta nu are un scop bine definit (Cormier şi
Nurius, 2003). Utilizarea greşită a întrebărilor are loc atunci
când specialistul pune întrebări din simplul motiv de a-şi sa-
tisface propria curiozitate. În absenţa unei dispoziţii empatice
la nivel interpersonal, întrebările pot fi intruzive sau ame-
ninţătoare (Ivey şi Ivey, 2003 ; Tomm, 1988). De asemenea,
pot să apară schimburi verbale de tipul întrebare-şi-răspuns
între pacient şi terapeut, diminuându-se astfel sau chiar elimi-
nându-se sentimentul înţelegerii empatice. De exemplu, după

31
un şir lung de întrebări din partea terapeutului, un pacient
afirmă: „Nu vreau să mai vorbesc.” Drept răspuns, terapeutul
întreabă: „De ce nu vrei să mai vorbeşti?”. Pentru a limita
acest tip de interacţiune cu pacientul, la ora actuală sunt dis-
ponibile numeroase ghiduri menite să-i ajute pe specialişti să
obţină un nivel bun de înţelegere empatică a pacienţilor. În
această privinţă, în literatura de specialitate se afirmă că între-
bările eficiente trebuie să fie relevante, oportune, lipsite de
elemente acuzatoare şi centrate pe nevoile şi preocupările pa-
cientului (Clark, 1989, Cormier şi Nurius, 2003; Egan, 2002;
Ivey şi Ivey, 2003; Murphy şi Dillon, 2003).

Făcând apel la atingere

Ca gest sincer venit din partea terapeutului, contactul prin
atingere este o formă de comunicare în cadrul procesului tera-
peutic (Durana, 1998). Corey (2003) afirmă: „Sunt momente
în care, o atingere la momentul oportun poate să transmită
mult mai multă empatie decât o pot face cuvintele”. Ca mod
natural şi spontan de exprimare a sentimentelor, atingerea pa-
cientului pe mână, umăr sau pe partea superioară sau de mij-
loc a spatelui, ar putea exprima un sentiment de susţinere şi
reasigurare în cadrul tratamentului . În cazul unui pacient care
trece printr-o perioadă dificilă, de izolare, singurătate sau de-
presie, atingerea contribuie la exprimarea înţelegerii empatice
din partea terapeutului său şi îi va permite pacientului să ex-
ploreze problemele terapeutice la un nivel mai avansat (Hor-
ton, 1998). Cu prilejul unor situaţii mai fericite, terapeutul se
găseşte în poziţia de a celebra succesele pacientului său, cum
ar fi obţinerea unui loc de muncă mult dorit sau conceperea
unui copil, după o perioadă mai lungă de încercări.
Fireşte, contactul prin atingere poate avea un potenţial dă-
unător, indicând un eşec empatic sau o violare a încrederii
pacientului. De asemenea, un pacient se poate simţi ameninţat
în timpul tratamentului de o atingere nedorită din partea tera-
peutului, datorită diferenţei de sex sau de statut (Durana,

32
1998). În alte cazuri, este posibil ca un pacient să perceapă
contactul prin atingere venit din partea terapeutului ca fiind
condescendent sau ca o invadare a graniţelor psihologice.
La nivel interpersonal, atingerea este mai probabil să fie
percepută ca fiind pozitivă atunci când relaţia terapeutică este
suficient de bine stabilită şi când terapeutul a obţinut o înţele-
gere substanţială a problematicii pacientului (Horton, 1998).
Un terapeut poate alege să însoţească atingerea pacientului cu
o explicaţie verbală, în scopul clarificării semnificaţiei comu-
nicării. De exemplu, terapeutul ar putea avea în faţă un paci-
ent de vârstă mijlocie care trece printr-o perioada dificilă de
viaţă. În timp ce terapeutul atinge mâna acestuia, el afirmă:
„În acest moment, totul pare copleşitor pentru tine din cauza
multiplelor presiuni din viaţa ta”.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de
specialitate care se referă la folosirea eficientă a contactului
prin atingere în cursul terapiei. În această privinţă, se specifică
faptul că atingerea ar trebui să dureze doar câteva secunde. De
asemenea, ar trebui să fie sinceră şi spontană, non-erotică şi să
fie adecvată nevoilor şi pregătirii pacientului (Corey, Corey şi
Callahan, 2003; Durana, 1998; Horton, 1998). Pacienţii care
au fost victime ale unor abuzuri fizice sau sexuale în trecut
sunt mai înclinaţi la o reacţie adversă la contactul prin atinge-
re din partea specialistului. În acelaşi timp, s-a descoperit că
folosirea judicioasă a contactului prin atingere, poate avea un
efect reparator şi de decondiţionare, în cazul pacienţilor care
au fost abuzaţi în copilărie (Durana, 1998; Horton, 1998).

Conduita etică în relaţia psihoterapeutică

Freud (1964) susţinea un ideal etic dominant al compor-
tamentului psihoterapeutului atunci când scria că relaţia dintre
analist şi pacient trebuie să se bazeze pe iubirea de adevăr şi
să înlăture orice urmă de fals sau înşelătorie.
Probleme tehnice speciale cu implicaţii etice apar, de pil-
dă, atunci când sunt stabilite obiective terapeutice nerealiste,

33
în nevoia de a insufla speranţă pacientului. Fireşte, un anumit
grad de aşteptări pozitive se consideră, în toate tipurile de te-
rapie, a fi un element absolut necesar în vederea obţinerii
efectului terapeutic. Dar nu trebuie să îl iluzionăm pe pacient
că terapia şi terapeutul pot rezolva orice. Această situaţie ge-
nerează aşteptări nerealiste, fiind stabilite scopuri care în final
s-ar putea dovedi ineficiente, mult prea îndepărtate de adevă-
rata problemă a pacientului sau chiar dăunătoare. De aseme-
nea, stabilirea unor obiective prea generale sau neclare şi ob-
scure, ar putea constitui un factor de frânare a progresului psi-
hoterapeutic.
Necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare im-
portanţă pragmatică din două motive. Pe de o parte, constituie
un ghid pentru terapeut, oferind terapiei o direcţie specifică şi
permiţând o evaluare progresivă a rezultatelor obţinute. Pe de
altă parte, pentru pacient, definirea obiectivelor constituie o
sugestie pozitivă, iar discuţia şi acordul cu privire la durata şi
obiectivele psihoterapiei poate întări acceptul pacientului şi
angajarea lui în producerea schimbării sale. Din perspectiva
terapiilor actuale, pacientul va trebui să se simtă implicat în
mod activ în procesul terapeutic. Mai mult, acordul cu privire
la obiectivele care urmează să fie atinse, îi vor transmite aces-
tuia următorul mesaj oferit de terapeutul său: „Cred în faptul
că eşti pe deplin capabil să atingi acest obiectiv!” sau „Cred
că vei putea să duci la bun sfârşit rezolvarea problemelor
tale!” Acest tip de mesaj încurajează schimbarea şi motivează
pacientul să coopereze.
În acordul cu privire la obiectivele terapiei şi planificarea
atingerii acestora, este important ca terapeutul să nu exercite
prea mare presiune pe pacient şi să-i provoace astfel anxietate,
ci mai degrabă să-l angajeze într-un proces de atingere gradu-
ală a unor scopuri preliminare mai mici. Pacientul nu trebuie
să se simtă forţat să se schimbe, ci el va trebui să vadă trata-
mentul ca fiind unul sistematic şi bine structurat, având stabi-
lite scopuri concrete şi specifice. Dacă pacientul se va simţi

34
grăbit, riscul este mai mare ca tratamentul să meargă într-o
direcţie greşită. Este cunoscut faptul că, în mod paradoxal,
încurajarea pacienţilor să nu se grăbească şi să o ia mai încet,
adeseori va produce o schimbare mult mai rapidă. În schimb,
încercarea de a grăbi procesul, va încetini schimbarea, prin
activarea şi întărirea rezistenţei la schimbare a pacientului.
Pot apărea dificultăţi şi atunci când scopurile stabilite ex-
plicit sau implicit depăşesc capacităţile pacientului, susţinând
o apreciere falsă a progresului care nu poate fi realizat (în rea-
litate, pacientul având nevoie de un tratament mai îndelungat).
Pe de altă parte, pacientul poate atinge anumite obiective, dar
terapeutul le modifică apoi şi, astfel, prelungeşte tratamentul.
Fireşte, devine indezirabilă orice formă sau aspect al terapiei
care face pacientul dependent de tratament sau de psihotera-
peut.

Capcanele în care poate fi prins un psihoterapeut

Terapeuţii se pot bloca de multe ori în anumite tipare de
relaţionare deficitare cu pacienţii lor. Cu cât acestea vor apă-
rea mai devreme în terapie, cu atât vor creşte şansele apariţiei
unui impas terapeutic sau chiar a unui eşec.

Capcana întrebărilor cu răspuns închis

Terapeutul poate intra într-un tipar interacţional în care
pune mai multe întrebări la rând, la care pacientul răspunde
foarte scurt, lacunar şi vag. Această situaţie apare atunci când
terapeutul are nevoie de multe informaţii preliminare care să
permită formularea cadrului problemei pacientului. De ase-
menea, ar putea să apară şi atunci când terapeutul simte nevo-
ia să controleze şedinţa sau când pacientul se simte inconfor-
tabil sau vulnerabil în legătură cu anumite teme abordate.
Această capcană este una problematică deoarece îi atribuie
pacientului un rol pasiv în terapie. Soluţii pentru a o evita sunt
completarea chestionarelor preliminare de către pacienţi (îna-
intea şedinţei de terapie), folosirea întrebărilor cu răspuns

35
deschis, utilizarea ascultării reflexive mai degrabă decât a în-
trebărilor adiţionale. În mod alternativ, terapeuţii îşi pot însuşi
deprinderi de a obţine informaţii specifice (vârstă, statut mari-
tal, identificarea problemei pacientului), formulând întrebări
cu răspuns deschis (întrebări care nu au ca răspuns un simplu
„da” sau „nu”).

Capcana „pacientul trebuie să se schimbe”

Din raţiuni lesne de înţeles, terapeuţii înclină balanţa în
favoarea pacienţilor care se implică în terapie, a celor care
sunt motivaţi pentru schimbare, complianţi la realizarea teme-
lor pentru acasă şi în defavoara celor care nu manifestă ase-
menea caracteristici. Dar, să nu uităm că deseori, pacienţii
manifestă ambivalenţă în ceea ce priveşte propria lor schimba-
re, iar atunci când terapeuţii o susţin cu vehemenţă, pacienţii
vor răspunde prin a susţine contrariul (fără schimbare!), având
tendinţa de a se autoconvinge să nu se schimbe. Soluţia de a
ieşi dintr-o asemena capcană este aceea de a formula întrebări
specifice, întrebări cu răspuns deschis, urmate de ascultare
reflexivă, pentru a susţine pacienţii în procesul lor de schim-
bare.

Capcana cantonării rigide în teorie

Celebrul hipnoterapeut Milton Erickson ilustrează sintetic
modul în care terapeutul poate să ocolească această capcană:

Fiecare persoană este un individ unic. De aceea, psihote-

rapia ar trebui să fie formulată pentru a putea întâlni unicita-
tea nevoilor individuale, mai degrabă decât să croiască per-
soana pentru a se potrivi cu patul procustian al unei teorii
ipotetice asupra comportamentului uman (cit. din J. Zeig,
2006).

O greşeală comună multor terapeuţi este aceea că unii din-

tre ei se cantonează strict şi rigid în anumite proceduri terape-

36
utice, deşi nu există nicio evidenţă a faptului că se poate pro-
duce schimbarea. De pildă, această inflexibilitate o regăsim
frecvent la terapeuţii cognitivişti. Aceştia tind să argumenteze,
să explice, să interpreteze sau să recurgă la resemnificare, ig-
norând orice alte strategii noncognitive (de exemplu, tehnica
imageriei vizuale sau a jocului de rol). Din perspectiva tera-
peuţilor cognitivişti, modificarea cogniţiilor pacientului este
singura cale menită să asigure schimbarea.

Capcana expertului
Terapeuţii deţin multe informaţii despre comportamentele
simptomatice şi despre procedurile menite să ducă la amelio-
rarea sau dispariţia lor. Este de la sine înţeles că unii terapeuţi
pot avea credinţa că cel mai bun mod de a-şi ajuta pacienţii
este să le ofere propriile lor opinii cu privire la simptomul
prezent şi să le sugereze cum să facă schimbarea. Conform
tendinţelor actuale în psihoterapie, acest demers împiedică
pacienţii să-şi identifice în mod activ propria problemă şi să
decidă singuri când va avea loc schimbarea. Este de dorit ca
terapeutul să facă trecerea de la rolul de sfătuitor activ (în ca-
litate de expert), la cel de facilitator activ al schimbării paci-
entului, ghidând pacientul în procesul terapeutic.

Capcana etichetării
Metaforic vorbind, unii terapeuţi utilizează etichetele di-
agnostice ca pe nişte baionete aruncate în buncărul inamicu-
lui: „Doctorul mi-a spus că am o personalitate de tip border-
line!”; „Mi s-a spus că sunt obsesivă şi pasiv-agresivă...”;
„Terapeutul mi-a spus că am tendinţe schizoafective!”.
Specialiştii utilizează deseori etichete diagnostice atunci
când se referă la pacienţii lor sau la problemele lor comporta-
mentale (anxios, depresiv, dependent, obez etc.). Unele orien-
tări teoretice accentuează acceptarea de către pacient a unor
asemenea etichete, devenind un indicator important al moti-
vaţiei pentru schimbare. Este, de pildă, vorba despre demersul

37
interviului motivaţional (Miller şi Rollnick, 2002), aplicat în-
deosebi în cazul dependenţelor şi care pleacă de la următoare-
le premise: pacienţii sunt ambivalenţi în privinţa schimbării
lor, o ambivalenţă care îi menţine într-o stare imobilă. Prin
urmare, sarcina terapeutului este aceea de a ajuta pacienţii să
înţeleagă şi să rezolve această ambivalenţă, prin acceptarea
etichetei diagnostice („Sunt alcoolic!”, „Sunt dependent!”).
Această accceptare este un prim pas în direcţia producerii
schimbării.
Cu toate acestea, pacienţii pot avea un istoric îndelungat
de etichetare, simţindu-se judecaţi şi stigmatizaţi de etichetele
diagnostice sau pur şi simplu nu sunt pregătiţi şi nu-şi doresc
să fie caracterizaţi în acest mod. Mai mult, unii dintre ei pot
avea reacţii negative la astfel de etichetări, pierzându-se în
cele din urmă esenţa psihoterapiei. Demersurile terapeutice
actuale ajută pacienţii să se concentreze pe comportamentele
specifice pe care doresc să le schimbe, folosirea etichetelor
fiind complet descurajată.

Capcana grabei în terapie

Se referă la tendinţa terapeutului de a se grăbi să rezolve o
problemă specifică a pacientului, distrăgându-i astfel atenţia
de la problemele şi motivele reale pentru care a apelat la cabi-
netul său. Rezultatul unei asemenea capcane poate declanşa
rezistenţa pacientului la terapie sau poate apărea situaţia în
care se lucrează asupra unor probleme clinice mai puţin rele-
vante, identificate iniţial de terapeut. Prin intermediul întrebă-
rilor cu răspuns deschis şi a ascultării reflexive, terapeuţii pot
evita această capcană a grabei.
O greşeală comună multor terapeuţi este aceea de a în-
cearca din răsputeri să producă schimbarea. În dorinţa de a-şi
demonstra cât de eficienţi sunt în calitate de „agenţi ai schim-
bării”, ei tind, de cele mai multe ori în mod prematur, să-i
grăbească pe pacienţi în procesul lor de schimbare.

38
 Capcana autodezvăluirii excesive
Unii terapeuţi se lansează în lungi destăinuri cu privire la
propriile lor limite şi deficienţe. În majoritatea situaţiilor,
această procedură terapeutică este utilizată în scopul demontă-
rii perfecţionismului de care poate da dovadă un pacient. În
acest mod, i se arată că toţi suntem supuşi greşelilor şi că e
bine să învăţăm să ne acceptăm propriile greşeli. Dacă auto-
dezvăluirea selectivă este adeseori o strategie eficientă, este
evident că un terapeut care se lansează în lungi destăinuiri,
mai degrabă doreşte să primească decât să ofere terapie. Fi-
reşte, orice terapeut ar trebui să fie conştient de propriile mo-
tive care l-au determinat să practice această profesiune. În caz
contrar, există posibilitatea apariţiei unor erori la nesfârşit în
procesul terapeutic.

Capcana dezaprobării
Pacienţii se simt de multe ori judecaţi şi etichetaţi datorită
problemelor lor comportamentale sau au credinţa că alţii sunt
de vină pentru ceea ce li se întâmplă în prezent. Uneori, tera-
peuţii consideră că aceşti pacienţi trebuie să-şi asume respon-
sabilitatea pentru propriile lor probleme. Ca rezultat, pacienţii
se pot simţi dezaprobaţi de terapeuţii lor şi îşi vor activa rezis-
tenţele la terapie. În psihoterapie, „vina” pentru problemele
apărute este irelevantă. Mai degrabă, ne interesează să stabi-
lim ce comportamente consideră pacientul că ar fi o problemă
şi ce poate el să facă în direcţia schimbării sale. De altfel,
există demersuri terapeutice actuale care promoveză ideea
stabilirii unei reguli „fără vină” la începutul derulării procesu-
lui terapeutic. Această regulă vine să sporească motivaţia de
însănătoşire a pacienţilor.
Menţionăm că o terapie soldată cu eşec („bad therapy”)
este de cele mai multe ori pavată cu bune intenţii, dar este
condusă de practicieni mai puţin bine antrenaţi şi/sau care
aplică în mod incorect tehnicile terapeutice. Dacă ignoranţa şi
incompetenţa nu constituie caracteristici dezirabile ale com-

39
portamentului terapeutului, acestea sunt mult mai puţin nocive
decât narcisismul, ostilitatea, sadismul, dorinţa de seducţie şi
nevoia de exploatare a pacientului.
Unii autori au realizat liste cu cele mai nocive răspunsuri
venite din partea terapeutului. În vârful listei cu răspunsuri
destructive sunt atitudini care denotă dispreţ, dezgust, nerăb-
dare, critică, lipsă de respect, intoleranţă, inducere a unor sen-
timente de vină. Iată câteva răspunsuri tipice:
Desconsiderare: „Da, ştiu că ai dreptate în toate pri-
vinţele. Din păcate, sunt o mulţime de persoane ca tine!”
Blamare: „De ce nu ai făcut ceva înainte ca fiul tău să se
apuce de droguri?”
Critică: „Ai făcut o încurcătură din toată această situaţie
şi acum te aştepţi ca eu să mai pot repara ceva”.
Nu trebuie ignorate nici lipsa de sensibilitate şi acurateţe
în modul în care sunt apreciate sentimentele pacientului, pre-
cum şi cultivarea dependenţei pacientului faţă de terapeut. De
pildă: „Ai parcurs un drum lung în ultimele 18 luni de zile,
dar dacă vei întrerupe terapia acum, te poţi dezechilibra ra-
pid şi vom fi nevoiţi să o luăm de la început”. La fel de nocive
sunt întrebările irelevante, observaţiile confuze sau falsele
asigurări venite din partea terapeutului.

Tehnicile terapeutice – o condiţie de succes a psihote-

rapiei
În general, se consideră că un psihoterapeut bun ar trebui
să dispună de un arsenal de tehnici diferite. Fireşte, acest lucru
nu este suficient. A şti cum să utilizezi diferitele tehnici trebu-
ie să meargă mână în mână cu a şti când să selectezi un anu-
mit tip de proceduri, în ce tipuri de tulburări psihice şi cum
anume să le introduci în structura terapiei, astfel încât pacien-
tul să le înţeleagă utilitatea şi eficacitatea.
Psihoterapeutul trebuie să găsească punctul de intrare cel
mai potrivit pentru a demara procesul terapeutic. Acest punct
de intrare este menit să-l ghideze pe terapeut în selecţia şi sin-

40
cronizarea unei intervenţii specifice, astfel încât să poată fi
obţinute beneficii maxime de pe urma psihoterapiei. Fără un
punct de intrare potrivit, unele intervenţii terapeutice nu au
succes sau pot fi chiar dăunătoare. În final, starea pacientului
se poate înrăutăţi sau acesta renunţă pur şi simplu la terapie
(Cummings, O’Donohue şi Ferguson, 2002).
Un terapeut care nu este la curent cu literatura pertinentă
referitoare la eficienţa tratamentului va sfârşi adeseori prin a
risipi timpul şi banii pacientului său.
Un terapeut bun trebuie să fie un „consumator inteligent
de literatură de specialitate”. De pildă, un terapeut care tra-
tează o tulburare fobică specifică prin tehnici rogersiene sau
prin insight psihodinamic sau disputare cognitivă este puţin
probabil să obţină progrese clinice semnificative. Cercetările
demonstrează faptul că, în asemenea cazuri, se impun tehnici-
le comportamentale de expunere in vivo şi in vitro. În cazul
agorafobiei şi a tulburării de tip panică se utilizează tehnicile
terapiei cognitiv-comportamentale, terapia comportamentală
prin tehnica expunerii, trainingul de comunicare în cuplu şi
relaxarea. În cazul tulburării obsesiv-compulsive se impune
terapie cognitiv-comportamentală, iar în cazul tulburării de
stres postraumatic se utilizează terapia comportamentală prin
expunere şi terapie implozivă. În tratamentul depresiei clinice
se recunoaşte eficienţa tehnicilor comportamentale, cognitive
şi interpersonale, iar depresia majoră prin tehnicile terapiei
dinamice de scurtă durată şi a terapiei prin autocontrol. De
asemenea, numeroase tehnici comportamentale specifice pot
fi utilizate în tratamentul tulburărilor sexuale, iar disfuncţiile
maritale necesită de multe ori tehnici menite să-l determine pe
pacient să-şi însuşească modele comportamentale interperso-
nale mai adaptate şi mai eficiente. În cazul schizofreniei şi a
altor tulburări psihice severe, ca adjuvante ale tratamentului
medicamentos, se recunoaşte eficienţa terapiei de familie de
orientare cognitiv-comportamentală şi a terapiei cognitiv-
comportamentale. Toate aceste tratamente terapeutice aplicate

41
în diverse tulburări psihice sunt validate ştiinţific (conform
APA - American Psychological Association).
Să nu uităm, psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă!
A dobândi un echilibru adecvat între cele două dimensiuni
devine esenţial într-o terapie eficientă, etică, estetică şi empa-
tică, aşa cum ne exprimam în introducerea cărţii de faţă. De
cele mai multe ori, informaţiile ştiinţifice nu acoperă arta in-
troducerii acestor tehnici cu susţinere empirică riguroasă. Ne
referim, de pildă, la modul cum să introducem o anumită teh-
nică terapeutică, dexteritatea de care trebuie să dăm dovadă,
aplicarea unor strategii de rezolvare de probleme sau de ne-
gociere cu rezistenţele pacienţilor la schimbare.
Să luăm, de pildă, un exemplu. Cercetările demonstrează
clar importanţa factorilor nonspecifici (alianţa terapeutică)
asupra rezultatelor psihoterapiei (Thomas, Werner-Werner şi
Murphy, 2005, cit. din O’Donohue, 2006). Cu toate acestea,
în literatura de specialitate se vorbeşte destul de puţin despre
arta stabilirii şi menţinerii acestor factori nonspecifici. Ştim că
o sarcină esenţială în terapie este crearea şi menţinerea unei
relaţii terapeutice optime. Terapeuţii începători ar putea să
gândească că acest lucru implică pur şi simplu „să fii amabil”.
Fireşte, acest lucru nu este totul! Relaţia terapeutică ar trebui
să implice empatie, acceptare pozitivă, insuflarea speranţei de
vindecare, ajutarea pacientului să exploreze arii noi de inves-
tigatie, oferirea de feedback-uri folositoare şi uneori nedorite
de pacient, trasarea unor limite clare (în special în cazul paci-
enţilor cu tulburare de personalitate de tip borderline).
Iată aşadar că practicarea riguroasă a unui set de tehnici
nu garantează în mod obligatoriu succesul obţinut de psihote-
rapeut.

Motivaţiile alegerii profesiei de psihoterapeut

În literatura de specialitate sunt prezente mai multe consi-
deraţii cu privire la motivaţiile care îl determină pe psihotera-
peut să aleagă această profesie. Unii autori consideră că ele-

42
mentul esenţial în cazul acestei opţiuni profesionale îl repre-
zintă tendinţa terapeutului de a transcende realitatea, de a intra
în intimitatea sufletească a fiinţei umane. În fapt, această ten-
dinţă se referă la o „întâlnire interumană” a terapeutului şi
pacientului prin care se realizează o comunicare de o factură
specială. Referindu-se la profilul psihoterapeutului, C. Enă-
chescu (1998) remarcă existenţa mai multor trăsături particu-
lare, din care menţionăm: curiozitate şi pasiune deosebit de
dezvoltată pentru problemele vieţii sufleteşti, fenomenele psi-
hologice etc., domenii cărora le consacră energia şi timpul lor;
dorinţa de a înţelege, explica şi manipula procesele psihice;
tendinţa de consacrare profesională, dedicarea faţă de proble-
mele de studiu şi ştiinţifice; neglijarea propriilor interese,
printre care se notează şi căsătoria la o vârstă mai înaintată în
raport cu cea obişnuită.

Câteva reguli de aplicat într-o psihoterapie eficientă

J. Haley (1990) afirmă că dacă ne uităm la istoria psihote-
rapiei, observăm că cea mai importantă decizie care a fost lua-
tă vreodată a fost taxa de terapie pe oră. În viitor, ne aşteptăm
ca terapeuţii să adopte noi moduri de taxare a pacienţilor lor.
Cea mai evidentă ar fi să taxezi pacientul după ce acesta a fost
eliberat de simptomul său. Erickson povesteşte că atunci când
un copil a fost adus de părinţii săi la terapie, el le-a spus aces-
tora: „Vă voi trimite nota de plată atunci când copilul dvs. îşi
va depăşi problema!”
Fireşte, ca să aplici această modalitate de taxare, terapeu-
tul ar trebui să deţină abilitatea de a rezolva problema pacien-
tului său. Se pune însă întrebarea, ce taxă ar trebui să soliciţi
pentru tratarea depresiei, anxietăţii, fobiei sociale, disputelor
maritale sau absenteismului la şcoală?
Un lucru este sigur, terapeuţii trebuie să devină din ce în
ce mai competenţi, pentru a putea rezolva cât mai multe ca-
zuri.

43
 Rezumăm câteva reguli de care am putea ţine cont pentru
a deveni mai competenţi şi pentru a reuşi să facem terapie mai
bună (M. Hoyt, 2006).
Să nu subestimăm niciodată punctele forte ale paci-
enţilor! În cele din urmă, puterea se află în pacient. Nu
schimbăm pacienţii în adevăratul sens al cuvântului, generăm
doar contexte în care ei se pot schimba. De aceea, trebuie să
subliniem responsabilitatea pacientului de a se schimba. Aşa-
dar, să întărim punctele forte şi abilităţile pacientului, nu
slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul recent la
o psihologie pozitivă. Tratament nu înseamnă doar repararea a
ceea ce s-a stricat, ci şi îngrijirea a ceea ce este mai bun.
Să ajutăm pacienţii să se menţină sănătoşi! Este impor-
tant ca pacienţii noştri să achiziţioneze noi deprinderi de viaţă,
pentru a se menţine sănătoşi. Aceste deprinderi se pot realiza
prin intermediul unor întăriri de natură internă şi externă. Da-
că un anumit comportament este întărit atât de o motivaţie
internă puternică, dar şi de societate, atunci respectivul com-
portament va avea tendinţa de a se stabiliza.
Să stabilim o bună direcţionare pentru fiecare şedinţă şi
pentru terapie în ansamblul ei! Dacă avem prea multe infor-
maţii, nu ne îndreptăm în nicio direcţie. Să luăm în considera-
re „De ce acum?” caută pacientul terapie. Care este teoria
acestuia cu privire la comportamentul său problematic? Să
elaborăm un plan şi să conducem şedinţa după cum este nece-
sar. Să evităm ocolişurile care nu sunt necesare.
„Dacă un pacient îţi expune faptele goale, umblă la sen-
timente; dacă îţi expune sentimente, umblă la faptele goale”
(L. Roberts, 1974).
Să-i simpatizăm pe pacienţii noştri! Un aspect cunoscut în
psihoterapie este acela că dacă nu-ţi plac pacienţii, nu poţi
empatiza cu ei. Empatia terapeutului este o cale de cunoaştere
a pacientului său. Simpatia este o cale de relaţie. Dacă nu îţi
simpatizezi pacientul, acest lucru se va împotrivi muncii tale
şi în mod sigur va fi observat de pacient. Într-o manieră de-

44
fensivă, pacientul se va îngropa tot mai mult în problemele
care l-au adus la terapie. De preferat ar fi situaţia în care tera-
peutul simte că pacientul respectiv nu-i place sau nu-i inspiră
încredere şi atunci să-l direcţioneze în altă parte (S.R.
Lankton, 1990). Dacă acest lucru se întâmplă prea frecvent,
terapeutul însuşi are nevoie de psihoterapie (I. Holdevici,
2000).
Să acordăm o mai mare atenţie capacităţii şi conduitei
empatice a terapeutului! În această perspectivă, a fi empatic
include acceptarea perspectivei pacientului şi folosirea ascul-
tării reflexive. Totodată, empatia terapeutului are în vedere şi
punerea în balanţă a ambivalenţei pacientului faţă de schimba-
re.
Recunoaşterea problemei duce la explicaţii, experienţa
duce la schimbare! Înţelegerea şi insight-ul sunt rareori sufi-
ciente. Ar trebui să ajutăm pacientul să experimenteze ceva
nou. Acest lucru poate fi realizat printr-o varietate de modali-
tăţi:
▪ Educaţie (de ex., asigurând informaţii despre tulbură-
rile anxioase sau depresive şi despre diferite tipuri de trata-
mente);
▪ O interpretare psihodinamică oportună a transferului
(de ex., „Când aţi ezitat, m-am gândit că s-ar putea să vă
aşteptaţi să vă răspund la fel cum mi-aţi relatat că obişnuiau
să vă răspundă părinţii dvs. Asta se potriveşte cu întâmplarea
dvs.?”);
▪ Reinterpretare (de ex., „V-aţi gândit că atunci când
partenerul dvs. procedează astfel, deşi pare că are o atitudine
dominantă şi supărătoare, poate că acela este modul lui de a
încerca să-şi arate grija faţă de dvs. şi să vă fie de ajutor?”);
▪ Întrebări referitoare la excepţiile de la comportamen-
tul problematic (de ex., „Ce aţi făcut diferit atunci când v-aţi
simţit oarecum nervos, dar nu aţi avut un atac accentuat de
panică?”);

45
 ▪ Tehnici de imagerie mentală, vizualizarea rezultatelor
dorite, jocuri de rol, tehnici de relaxare şi hipnoză.
Să-i învăţăm pe pacienţii noştri să-şi însuşească noi abili-
tăţi! În cazul în care le vom prescrie sarcini pentru acasă, va-
lorificând astfel timpul extraterapeutic, să ne asigurăm că sar-
cinile sunt realiste.
Tratăm o fiinţă umană, nu un diagnostic! Nu etichetele
diagnostice construiesc realitatea! Deşi diagnosticul este fără
îndoială important în tratamentul unor tulburări cu substrat
biologic (schizofrenie, tulburări bipolare, tulburări afective
majore, epilepsie, cauze degenerative etc.), diagnosticul este
adeseori contraproductiv în psihoterapia de zi cu zi a paci-
enţilor cu tulburări mai puţin severe (Yalom, 2002). Adeseori,
terapeuţii plasează problemele pacienţilor în sfera patologicu-
lui, din dorinţa de a-i înţelege şi a-i ajuta. În acest mod, ei se
află în situaţia iluzorie conform căreia ştiu care este cauza
tulburării. O asemenea abordare nu face altceva decât să acti-
veze rezistenţele pacienţilor la terapie.
Să ştim să formulăm întrebări bune! În procesul terapeu-
tic, informaţiile cu privire la problema pacientului ar trebui
obţinute într-o manieră subtilă, indirectă şi metaforică.
Lankton (1990) relatează cazul unui tânăr de 24 de ani, foarte
scund, care solicită terapie datorită faptului că îi este teamă să
se întâlnească cu fetele. El a venit la terapie pentru că dorea să
se căsătorească, să facă copii şi nu părea că acest lucru se va
întâmpla prea curând. În timpul terapiei nu a vorbit deloc des-
pre înălţimea lui. Problema sa trebuia abordată fără a amplifi-
ca anxietatea deja existentă. Dacă l-ar fi întrebat: „Îţi dai sea-
ma că femeile preferă bărbaţii înalţi?”, exista riscul să întă-
rească frica deja existentă. Dar formulând întrebarea: „Nu mi-
ai spus când ai descoperit pentru prima oară că înălţimea ta
poate fi un avantaj în ceea ce priveşte întâlnirile cu fetele?”,
pacientul a răspuns că el, de fapt, nu consideră înălţimea sa un
avantaj. Faptul că statura sa a fost privită contrar imaginii ge-
nerale, i-a dat curaj să vorbească despre acest aspect.

46
 În cazul în care un pacient nu face progrese, să luăm în
considerare dacă ar trebui abordate vreuna dintre următoarele
aspecte:
▪ Stabilirea unui scop greşit care nu poate fi atins;
▪ Alianţă terapeutică precară; pacientul nu este pregătit
pentru schimbare/terapeutul insisistă prea mult pe ideea
schimbării;
▪ Diagnostic ratat (de ex., depresie, abuz de alcool
şi/sau droguri, tulburare obsesiv-compulsivă).
Când ne împotmolim (şi cu toţii ne împotmolim), să nu
dăm vina pe pacient. Mai întâi, să vedem dacă el are vreo idee
referitoare la ce ar fi necesar pentru o mai bună funcţionare a
terapiei. În cazul în care nu depăşim acest impas, să încercăm
să discutăm situaţia cu un coleg terapeut. Deşi de obicei este
tentant să te consulţi cu cineva din aceeaşi şcoală terapeutică,
este adesea de ajutor să vorbim cu cineva care aderă la o teo-
rie diferită şi are o instruire diferită. S-ar putea să poată vedea
ceva ce „lentilele” noastre nu văd.
Să avem umor! În psihologia timpurie, umorul era consi-
derat un fluid care circulă în interiorul corpului, influenţând
dispoziţia sau starea de spirit a persoanei respective. Astăzi nu
mai privim umorul din punct de vedere fiziologic, ci mai de-
grabă ca un capriciu, o toană, o fantezie. În psihoterapie, este
cel mai bine când umorul iese la iveală în mod natural şi nu ca
o tehnică. Umorul poate asigura confort şi relaxare şi poate
ajuta la construirea unei bune alianţe terapeutice.

2. Caracteristicile comportamentale ale psihoterapeu-

tului – evaluările pacientului cu privire la stilul terapeutic

În general, personalitatea psihoterapeutului a fost înalt

acreditată în obţinerea succesului psihoterapiei. Totuşi, nu
există studii care să evidenţieze o corelaţie între anumite ca-
racteristici ale personalităţii terapeutului şi eficienţa demersu-
lui terapeutic. Cercetările actuale susţin ideea că trăsăturile de

47
personalitate, utile pentru activitatea terapeutică, sunt variabi-
le în funcţie de tipurile de pacienţi sau de aspectul clinic al
tulburărilor. Schaap, Bennun, Schindler şi Hoogduin (1996)
au constatat că, luate separat, caracteristicile terapeutului şi
pacientului explică doar o mică parte din varianţa succesului
terapeutic. În schimb, interacţiunea specifică din cadrul re-
laţiei terapeutice corelează semnificativ cu rezultatele terapiei.
În unele studii, evaluările pacienţilor cu privire la progre-
sul în terapie sunt considerate drept indicatori ai unui terapeut
eficient. Caracteristicile terapeutului pe care pacientul le per-
cepe ca fiind importante şi care stabilesc o corelaţie pozitivă
cu rezultatele terapiei sunt următoarele (după Lankton, 1990;
Llewellyn şi Hume, 1979; Murphy, Cramer şi Lillie, 1984,
Wolf, Wolf şi Spielberg, 1980):
▪ să fie o persoană cu care pacientul să poată discuta
problemele sale personale şi care să-l ajute să-şi clarifice aces-
te probleme;
▪ să ofere căldură emoţională şi înţelegere;
▪ să aibă capacitatea de a percepe conţinuturi din dis-
cursul pacientului care au o mare încărcătură emoţională;
▪ să ofere suport şi confort psihologic;
▪ să manifeste un profund respect faţă de pacient;
▪ să fie fermecător, simpatic şi să-l stimuleze în plan
psihologic;
▪ să nu eticheteze pacientul şi să nu-i stabilească criterii
exterioare şi artificiale de sănătate şi eficienţă;
▪ să aibă simţul umorului;
▪ să ofere sfaturi utile.
Deşi aceste caracteristici vizează psihoterapeuţi proveniţi
din şcoli terapeutice diferite, rezultatele sunt oarecum surprin-
zătoare. De pildă, Sloane şi colab. (1987) au făcut o compa-
raţie între evaluările pacienţilor care au urmat psihoterapie
comportamentală cu ale celor care au urmat psihoterapie psi-
hanalitică şi nu au găsit nicio diferenţă semnificativă. Se con-

48
firmă astfel importanţa alianţei terapeutice, privită drept mij-
loc care facilitează schimbarea terapeutică.

3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu terapeu-

tul

În cazul pacientului, confruntat deja cu o suferinţă, putem

delimita câteva trăsături esenţiale, cu repercusiuni evidente
asupra personalităţii sale (Barker, cit. din Iamandescu, 1997):
▪ situaţia marginală (între lumea sănătăţii şi cea a tulbu-
rării psihice, negând când una, când cealaltă), fapt care-l de-
termină să fie instabil şi dominat de stări conflictuale;
▪ restrângerea orizontului (de interese, de ambianţă);
▪ egocentrismul;
▪ sporirea anxietăţii de bază (ca urmare a perspectivei
temporale îndelungate a afecţiunii sale).
Personalitatea pacientului ar trebui înţeleasă nu atât în
mod individual, cât sub aspectul relaţiei sale cu terapeutul şi
cu întreaga situaţie terapeutică axată pe oferirea ajutorului
psihologic. Educaţia, nivelul de instrucţie, vârsta, sexul, statu-
tul profesional şi cel marital, îi conferă pacientului un set de
roluri care sunt nu numai asumate, ci şi interiorizate. Într-o
situaţie de boală, matricea socială a individului influenţează
atât răspunsul la tratament, cât şi caracterul manifestărilor cli-
nice, atitudinea faţă de boală, modul în care îşi apreciază pro-
pria simptomatologie. De pildă, din perspectiva clinicii psihia-
trice, unele studii evidenţiază modul în care contextul psiho-
social al pacientului influenţează tipul de tratament pe care
acesta îl solicită, îl acceptă, precum şi modul în care el inter-
pretează efectele secundare.
În general, fiecare fiinţă care suferă de ceva din punct de
vedere al patologiei, îşi conferă cu de la sine putere prerogati-
vele unicatului. Fiecare vorbeşte convins despre „fobia sa”,
despre „depresia sa”. Această nuanţă de personalizare este
imprimată nu atât de tulburarea în sine, cât de răsunetul ei

49
psihologic. Iamandescu (1997), consideră că „în această trăire
a bolii unicat, pacientul reflectă cadrul psihologic şi familial,
ca şi traiectoria de moment a evoluţiei sale în care l-a surprins
apariţia tulburării”. Toate aceste elemente de context psihoso-
cial se adaugă celor care derivă din structura personalităţii
pacientului, ca şi din eventuale experienţe ale unor îmbolnă-
viri anterioare.
În literatura de specialitate sunt conturate trei categorii de
pacienţi: aşa-numiţii pacienţi buni, care vor obţine rezultate
pozitive în psihoterapie, indiferent de psihoterapeutul lor; pa-
cienţi răi, care nu obţin rezultate, indiferent de cât de experi-
mentat este terapeutul; şi acei pacienţi care răspund doar la
anumite terapii şi la anumiţi terapeuţi. Uneori, apare evident
faptul că un pacient se va relaţiona mai bine cu un psihotera-
peut care este mai tânăr sau mai în vârstă decât acesta, de ace-
laşi sex sau de sex diferit sau care este specializat să lucreze
cu o anumită categorie socială de populaţie.
A.A. Lazarus (1987), autorul psihoterapiei multimodale,
oferă în acest sens exemplul unei paciente de 19 ani care se
prezintă la cabinetul de terapie datorită unor dificultăţi în re-
laţiile cu părinţii săi. După primele trei şedinţe, terapia părea
că nu se îndreaptă spre nimic. Pacienta a fost îndrumată spre
un coleg terapeut care era mult mai apropiat de ea ca vârstă,
putându-se astfel stabili premisele unei alianţe terapeutice mai
bune. Chiar din interviul iniţial, pacienta i-a mărturisit noului
terapeut că obişnuia să consume droguri. Atunci când a fost
întrebată de ce nu i-a mărturisit aceste lucruri primului său
terapeut, pacienta a oferit următorul răspuns: „Dr. Lazarus
îmi aminteşte foarte mult de tatăl meu şi nu am fost capabilă
să mă deschid în faţa lui, aşa cum nu sunt capabilă să discut
asemenea lucruri cu mama sau cu tatăl meu”.
Factori care contribuie la succesul în psihoterapie
În literatura de specialitate sunt menţionaţi următorii fac-
tori care ţin de pacient şi care contribuie la succesul în psi-
hoterapie:

50
 ▪ Credinţa că schimbarea este posibilă şi că aceasta se
produce încet şi în paşi mici, în sensul că „schimbarea mică
conduce la schimbări mai mari” (Walter şi Peller, 1992) - ex-
pectanţa;
▪ Acceptarea responsabilităţii propriei însănătoşiri şi
participarea activă în psihoterapie - motivaţia;
▪ Faptul de a fi pregătit să discute problemele sale în
mod deschis, pe tot parcursul desfăşurării psihoterapiei - au-
toexplorarea;
▪ Acordul de a participa la exerciţii (de ex., joc de rol)
şi acceptarea feedback-ului necesar - receptivitatea;
▪ Îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe, în
ideea de a lucra în mod independent - transferul/ generaliza-
rea.

Expectanţa
Avem în vedere două aspecte diferite: pe de o parte, ex-
pectanţa văzută ca o caracteristică stabilă cu care pacientului
intră în psihoterapie şi care determină, în parte, rezultatele
acesteia; pe de altă parte, expectanţa văzută ca o variabilă in-
dependentă care poate fi indusă prin intermediul instrucţiuni-
lor terapeutului. Influenţa aşteptărilor iniţiale ale pacientului
cu privire la rezultatele terapiei nu a fost suficient de bine
demonstrată (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996).
Ceea ce rămâne însă important este modul în care psihotera-
peutul induce pacientului aşteptări pozitive în legătură cu suc-
cesul terapeutic şi facilitează schimbarea.
Rosenthal, în faimosul său experiment realizat în 1966, a
demonstrat influenţa pe care experimentatorii o au asupra ex-
perimentelor pe care ei le conduc. Prin aşteptările lor, experi-
mentatorii influenţează comportamentul şi eficienţa subi-
ecţilor investigaţi. Prin urmare, aşteptările pozitive din partea
terapeutului pot îmbunătăţi într-o manieră semnificativă aştep-
tările pacientului cu privire la psihoterapie. Fireşte, o condiţie

51
importantă este aceea ca expectanţele pozitive să nu fie înalt
nerealiste sau utopice.

Motivaţia pentru psihoterapie

Motivaţia pentru psihoterapie a fost definită în mai multe
moduri: pregătire în vederea unei participări active, nevoie de
schimbare, recunoaşterea unor probleme de natură psihologi-
că, nevoia de a se înţelege pe sine. Neavând un concept bine
stabilit, ca urmare a problemelor metodologice întâmpinate,
putem presupune că este necesar cel puţin un nivel minim de
motivaţie încă de la începutul psihoterapiei. În caz contrar,
există riscul apariţiei fenomenului de întrerupere şi abandona-
re a terapiei (dropout).
Din perspectiva interviului motivaţional, motivaţia este
probabilitatea în care indivizii încep, continuă şi aderă la o
strategie specifică de schimbare şi adoptă comportamente
specifice care îi direcţionează spre un anumit scop (Miller şi
Rollnick, 2002). Motivaţia poate presupune luarea unei decizii
de a face o schimbare, precum şi acţiuni şi diverse strategii
comportamentale care pot facilita schimbarea. Terapeuţii de-
vin extrem de eficienţi atunci când motivaţia pacienţilor vine
din interiorul lor şi nu este impusă din exterior.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele
elemente care ne ajută să înţelegem cât de puternică este do-
rinţa de schimbare a pacientului (Ionescu, 1990; Rosenbaum
şi Horowitz, 1983; Schaap, 1996; Weber, 1984): gradul de
suferinţă, iniţiativă proprie în căutarea tratamentului (versus a
fi trimis de altcineva); faptul de a fi pregătit să facă sacrificii;
loc al controlului intern; acceptarea rolului de pacient; recu-
noaşterea problemei sale ca fiind de natură psihologică (ver-
sus somatică); capacitatea de introspecţie; un anumit grad de
forţă a Ego-ului; expectanţe realiste; participare activă; bene-
ficii secundare aduse de tulburare; sinceritate, onestitate, fran-
cheţe; curiozitate şi nevoia de a se înţelege pe sine; atracţie
interpersonală; încredere în sine; un anumit grad de dezvoltare

52
cognitivă; experienţe timpurii legate de psihoterapie; toleranţă
la frustrare; variabile demografice.
Considerăm că motivaţia pentru psihoterapie reflectă, în
fapt, nevoia de schimbare a pacientului, o nevoie care rezultă
dintr-un dezechilibru creat între starea lui actuală şi starea (de
sănătate) spre care acesta tinde. Prin urmare, întrebarea nu
trebuie pusă în termenii existenţei unei motivaţii pentru psiho-
terapie. Mai degrabă, ea trebuie să vizeze cât de puternică este
dorinţa de schimbare a pacientului.
Având în vedere acest cadru teoretic de înţelegere a moti-
vaţiei, Prochaska şi diClemente (1982, cit. din Wilbourne şi
Levensky, 2006) au conturat un model transteoretic care defi-
neşte etapele prin care indivizii trec pe măsură ce realizează
schimbări. Aceste etape includ precontemplaţia, contemplaţia,
pregătirea, acţiunea şi menţinerea. Pe măsură ce indivizii trec
prin aceste etape, ei experimentează fluctuaţii în ceea ce pri-
veşte recunoaşterea problemei lor, ambivalenţă în privinţa
schimbării şi a luării deciziei.

Figura 5. Stadiile schimbării (Prochaska şi diClemente,

1982)

Pacientul aflat în stadiul precontemplaţiei nu are în vede-

re shimbarea. Deşi acest individ poate experimenta distres în

53
legătură cu o anumită problemă, el nu a identificat-o încă şi nu
este privită ca o problemă care necesită atenţie. De exemplu, o
persoană poate experimenta un anumit număr de probleme
legate de consumul de alcool, cum ar fi mahmureală, conflicte
maritale, dificultăţi la locul de muncă, fără a identifica băutura
ca o problemă ce merită luarea unei decizii.
Pe măsura sporirii gradului de conştientizare a problemei
sale, individul intră în contemplaţie, o etapă caracterizată prin
ambivalenţă. Ambivalenţa este văzută ca o stare în care paci-
enţii au motive convingătoare pentru a-şi schimba comporta-
mentul şi pentru a nu-l schimba deloc. Un astfel de exemplu
este un individ care doreşte să se oprească din fumat pentru a-
şi îmbunătăţi calitatea vieţii şi relaţia cu partenerul de relaţie
şi în acelaşi timp nu doreşte să renunţe la acest obicei pentru
că ar pierde unele avantaje pe care le atribuie consumului de
tutun (de exemplu, controlul greutăţii sau diminuarea nivelu-
lui de stres). Prin urmare, ambivalenţa reflectă experienţa pa-
cientului care vrea să se schimbe şi în acelaşi timp să rămână
în aceeaşi stare. Pacienţii aflaţi în stadiul contemplaţiei alter-
nează între sublinierea motivelor pentru care ar trebui să se
schimbe şi sublinierea motivelor pentru a păstra lucrurile aşa
cum sunt.
Atunci când balanţa înclină în favoarea schimbării, paci-
entul trece în etapa deciziei (pregătirii). Un pacient aflat în
etapa pregătirii este conştient de faptul că ceva trebuie să se
schimbe şi face planuri de viitor în direcţia propriei sale
schimbări. Indivizii aflaţi în faza pregătirii pot schiţa unele
planuri de realizare a schimbării. În momentul în care ei încep
să acţioneze în direcţia schimbării, vor intra în etapa acţiunii.
Când toate acţiunile, chiar şi cele mai mici, lucrează împreună
în direcţia schimbării vieţii sale, persoana poate fi învăţată să
intre în stadiul menţinerii. Menţinerea poate varia în stabilita-
tea sa şi poate include reveniri la comportamentele anterioare
(P. Wilbourne, E. Levensky, 2006).

54
 Interviul motivaţional produce schimbare comportamenta-
lă prin crearea unei discrepanţe inconfortabile între viaţa pe
care şi-o doreşte pacientul (de ex., valori asumate şi scopuri
propuse) şi viaţa pe care acesta o trăieşte în prezent (conse-
cinţele comportamentului problematic). Miller şi Rollnick
(2002) au în vedere motivaţia pacienţilor de a reduce această
discrepanţă inconfortabilă şi, în contextul unei intervenţii te-
rapeutice directive, suportive şi nonconflictuale, modificările
comportamentale vor fi în concordanţă cu valorile şi scopurile
pacienţilor. Această perspectivă are în vedere următoarele
aspecte:
▪ Motivaţia pacientului trebuie să vină din interiorul său
(opusă forţelor externe);
▪ Terapeutul are un rol foarte important în identificarea
şi dezvoltarea acestei motivaţii de schimbare a pacientului.

Autoexplorarea
Autoexplorarea este considerată drept o condiţie esenţială
în vederea producerii schimbării în psihoterapiile nondirecti-
ve. De pildă, Orlinsky şi Howard (1986) au trecut în revistă
mai multe studii care implică gradul de autoexplorare a paci-
entului şi au ajuns la concluzia că nu există o corelaţie poziti-
vă între adâncimea autoexplorării şi rezultatele terapiei. Cu
alte cuvinte, această caracteristică comportamentală a pacien-
tului se manifestă atât în terapiile soldate cu succes, cât şi în
cele care eşuează.

Receptivitatea şi transferul/generalizarea
Conform mai multor autori, receptivitatea („deschide-
rea”) pacientului la psihoterapie stabileşte o corelaţie pozitivă
cu rezultatele procesului terapeutic.
În privinţa procesului de transfer/generalizare (îndeplini-
rea sarcinilor terapeutice între şedinţe), considerăm că acesta
reprezintă un aspect esenţial al psihoterapiilor actuale. Îndeo-
sebi în psihoterapiile de orientare comportamentală se pune un

55
accent deosebit pe procedurile de autocontrol, în scopul facili-
tării şi accelerării procesului de generalizare. După I. Holde-
vici (1996), autocontrolul reprezintă o capacitate dobândită
care se formează prin învăţare, în urma unor contacte variate,
iar repertoriul tehnicilor de autocontrol se construieşte progre-
siv în cursul interacţiunii cu diverşi factori din mediul exteri-
or. Metodele concrete de autocontrol includ tehnici de relaxa-
re, autosugestie şi autoprogramare psihică.

Strategii de coping şi stilul interpersonal al pacientului

H. S. Sullivan (1953) a fost unul dintre primii autori care
a recunoscut rolul important al interacţiunii şi comunicării în
etiologia şi tratamentul diverselor tulburări psihopatologice.
Oamenii tind să dezvolte propriul lor stil interacţional care
devine cu atât mai clar, în măsura în care este mai puţin variat
şi mai consistent. Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin
(1996) au analizat problemele legate de motivaţia pentru psi-
hoterapie a pacienţilor, în contextul caracteristicilor personali-
tăţii lor. Aceste dificultăţi se datorează în mare parte rigidităţii
şi inflexibilităţii tiparului lor interacţional. În această perspec-
tivă, au fost definite următoarele tipuri dificile de pacienţi:
Pacienţii dominatori
Etichetaţi drept încrezători în sine, dominanţi şi competi-
tivi, „autoritar-despotici”, aceşti pacienţi conţin trăsături ale
personalităţii narcisice şi obsesivo-compulsive stabilite în
DSM-V (APA, 2013). Pacienţii dominatori dovedesc o lipsă
de empatie manifestată într-o mare varietate de contexte. Se
caracterizează prin modul lor autoîncrezător şi coercitiv de
interacţiune cu ceilalţi, fiind independenţi, energici şi, într-o
anumită măsură, atrăgători. Datorită felului lor „special” de a
fi, consideră că problemele lor sunt unice şi pot fi înţelese
doar de anumite persoane. În faţa altora, pot să apară ca fiind
preţioşi şi rigizi, perfecţionişti şi inflexibili. Orice lucru, oricât
de bine ar fi realizat, nu pare a fi suficient de bine făcut. Insis-
tă ca ceilalţi să se conformeze modului lor de a face lucrurile.

56
 În vederea motivării acestor pacienţi pentru psihoterapie,
terapeutul ar trebui să-i trateze într-o manieră curtenitoare şi
plină de respect. Adeseori, apar dificultăţi în asumarea rolului
lor de pacient şi a poziţiei lor (dependente) în psihoterapie. De
aceea, terapeutul trebuie să-i asculte cu mare interes, să-i sfă-
tuiască oarecum puţin şi să respecte modul în care s-au des-
curcat până în momentul de faţă. Propunerile şi sfaturile pen-
tru schimbare vor fi prezentate într-o asemenea manieră, încât
să li se ofere mereu posibilitatea de a face o alegere.
Pacienţii paranoizi
Etichetaţi drept „reci”, serioşi, critici, rezervaţi şi defen-
sivi, aceşti pacienţi conţin trăsături ale personalităţii paranoide
şi antisociale stabilite în DSM-V (APA, 2013). Pentru
aceştia, lumea apare ca fiind ameninţătoare şi ostilă. „Fac din
ţânţar armăsar” şi exagerează orice dificultate apărută. Nu au
încredere în alţii pentru că se tem de faptul că informaţiile vor
fi folosite împotriva lor. Hipervigilenţi, iau măsuri de pro-
tecţie împotriva oricărei ameninţări percepute. Sinceritatea,
loialitatea şi fidelitatea altora sunt puse la îndoială. Deşi sunt
critici faţă de alţii, au mari dificultăţi în a accepta critica. Ma-
nifestă o dorinţă excesivă de a fi independenţi, mergând până
la culmea egocentrismului şi a importanţei de sine exagerate.
Evită, de regulă, intimitatea, cu excepţia celor în care au abso-
lută încredere. Trăsăturile antisociale se referă la dificultăţile
lor de a-şi onora obligaţiile financiare, de a acţiona ca un pă-
rinte responsabil şi de a susţine un comportament constant în
muncă.
Aceşti pacienţi trebuie să fie abordaţi în terapie cu mare
grijă. De pildă, un terapeut care nu dovedeşte un bun autocon-
trol, poate submina încrederea pacientului în procesul psihote-
rapeutic. Terapeutul trebuie să fie atent în alegerea cuvintelor,
foarte clar în oferirea informaţiilor, dar şi tolerant, fără a
adopta un comportament submisiv sau, dimpotrivă, un aer de
prea mare autoritare şi prestigiu. Moralizarea pacienţilor sau
expunerea punctelor de vedere personale ale terapeuţilor tre-

57
buie pe cât posibil evitate. Utilizarea sugestiilor indirecte, pre-
cum şi acceptarea lumii „paranoide” a pacienţilor lor, repre-
zintă un mijloc eficient de „înrolare” a acestora în terapie.
Teama paranoidului de a nu-şi pierde independenţa şi puterea
de a controla evenimentele va trebui să fie manevrată cu mare
abilitate de terapeut.
Pacienţii obstrucţionişti
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept ostili şi neimplicaţi, re-
beli-neîncrezători, conţin trăsături ale tulburărilor de persona-
litate antisocială şi schizotipală descrise în DSM-V (APA,
2013). Aceştia au serioase probleme în conformarea la norme-
le sociale şi în îndeplinirea sarcinilor profesionale. Imprevizi-
bili şi explozivi, adeseori creează o distanţă faţă de ceilalţi,
simţind o lipsă de apreciere din partea acestora. Având o au-
tostimă redusă şi abordând o atitudine cinică, îşi exprimă
opoziţia fie deschis, fie prin continue uitări şi amânări ale sar-
cinilor, tergiversând lucrurile şi dovedindu-se în mod in-
tenţionat ineficienţi (o exprimare pasivă a agresivităţii lor
mascate). Protestează adeseori în faţa altora în legătură cu cât
de absurde sunt lucrurile care li se cer, displăcându-le suges-
tiile directe din partea altora referitoare la cum să fie mai pro-
ductivi.
Pacienţii obstrucţionişti au nevoie de o abordare tolerantă
şi plină de răbdare din partea psihoterapeutului. Dacă va fi
criticat de pacientul său, este preferabil ca terapeutul să-şi ex-
prime mai degrabă regretul, decât să adopte un comportament
defensiv în faţa acestuia. Abordarea acestor pacienţi nu trebu-
ie să fie coercitivă, ci trebuie să li se ofere posibilitatea de a-şi
formula propriile lor opinii. De-a lungul desfăşurării psihote-
rapiei, este preferabil ca terapeutul să le ofere sugestii indirec-
te de continuare a tratamentului. De asemenea, este important
ca descrierile, exemplele şi formulele sugestive oferite de te-
rapeut să concorde cu ideile şi nevoile reale ale pacientului.
Numai în acest mod, pacientul obstrucţionist va fi pregătit să

58
coopereze în procesul psihoterapeutic (Dhaenens, Schaap, De
Mey şi Naring, 1989).
Pacienţii evitanţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept inhibaţi, nesiguri şi sub-
misivi, conţin trăsături ale tulburărilor de personalitate evitan-
te şi obsesivo-compulsive descrise în DSM-V (APA, 2013).
Rigizi, pasivi şi egoişti, aceştia consideră că au probleme
adânci şi conflicte serioase care nu pot fi rezolvate de alte per-
soane. În general, nu sunt dispuşi să intre în relaţii decât dacă
li se dă o garanţie extrem de fermă de acceptare necritică.
Comportamentul lor social este stângaci, nesigur şi nonaser-
tiv. Luarea de decizii este evitată, amânată, tergiversată din
cauza unei frici insolite de a nu face vreo eroare. Au o mare
nevoie de a fi asertivi, dar îi împiedică inhibiţiile, ruminaţiile
şi îndoielile lor. Extrem de perfecţionişti, propriile lor greşeli
sunt comparate cu idealurile înalte pe care şi le fixează. Ca
urmare, au tendinţa de a se simţi vinovaţi şi de a se autope-
depsi.
În general, terapeuţii pot deveni descurajaţi şi iritaţi dato-
rită pesimismului şi modelului comportamental rigid adoptat
de această categorie de pacienţi. Este esenţial ca terapeutul să
manifeste răbdare, înţelegere, interes faţă de pacient şi să nu
fixeze obiective terapeutice prea înalte. Experienţa clinică ne
demonstrează că un pacient pesimist nu se va simţi niciodată
cu adevărat înţeles de un terapeut optimist. Mai eficientă ar
putea fi o etichetare sau conotaţie pozitivă a simptomului.
Evidenţiind valoarea pozitivă a simptomului, putem prescrie
pacientului evitant însuşi simptomul pe care îl manifestă, res-
pectiv non-schimbarea. Această abordare paradoxală devine
eficientă ca tehnică terapeutică îndeosebi în utilizarea resem-
nificării (I. Dafinoiu, 2000). Cu un pacient evitant, psihotera-
pia ar trebui să se desfăşoare în paşi mici şi concreţi. Terapeu-
tul trebuie să rămână empatic, prietenos şi înţelegător, să se
abţină să insufle prea multă speranţă sau să adopte un compor-
tament mult prea directiv faţă de partenerul său de relaţie.

59
Dimpotrivă, psihoterapeutul poate adopta un stil chiar mai
pasiv decât pacientul său. Important este să sugereze, într-o
manieră indirectă, modul în care schimbarea terapeutică este
posibilă, chiar dacă pacientul nu este încă pregătit pentru
această schimbare.
Pacienţii dependenţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept submisivi şi pasivi, conţin
trăsături ale tulburării de personalitate dependente descrise în
DSM-V (APA, 2013). Se găsesc într-o continuă căutare de
suport afectiv, manifestând o dependenţă excesivă faţă de
alţii. În general, au puţine ambiţii şi pretenţii, puţin entuziasm
în ceea ce întreprind şi tind să supraaprecieze calităţile celor-
lalţi. În contactele interpersonale manifestă o atitudine critică
şi rejectantă, dar, în acelaşi timp, sunt cuprinşi de teama de a
nu fi abandonaţi. Prin comportamentul lor, stimulează hiper-
protecţie şi dominare din partea persoanelor cu care intră în
contact. Uşor de lezat prin critică sau dezaprobare, au dificul-
tăţi în a-şi formula propriul lor punct de vedere sau în a fi
asertivi. De asemenea, manifestă o încredere de sine scăzută,
precum şi dificultăţi în luarea deciziilor sau în asumarea res-
ponsabilităţii.
Datorită faptului că sunt anxioşi, aceşti pacienţi pot fi mo-
tivaţi în psihoterapie prin oferirea unui mediu cât mai cald şi
mai suportiv. Încrederea de sine poate fi întărită prin cât mai
mute feedback-uri pozitive oferite de psihoterapeut. Prin ur-
mare, terapeutul ar trebui să puncteze în permanenţă aspectele
care merg bine în terapie, dar şi circumstanţele care au dus la
eşecurile pacientului. De asemenea, pot fi utilizate strategii
paradoxale, cum ar fi etichetarea pozitivă a comportamentului
simptomatic. În mod alternativ, pot fi punctate posibilele
„dezavantaje” şi „pericole” care atrag după sine schimbarea,
întărindu-le, în acest mod, responsabilitatea propriei lor
schimbări.
Strategiile psihoterapeutice descrise, având drept sursă
propriul stil interpersonal al pacientului, ar trebui aplicate încă

60
din fazele timpurii ale terapiei, pentru a putea fi puse în bene-
ficiul tratamentului. Se impune ca un psihoterapeut bun şi cu
adevărat abil în domeniul artei sale profesionale, să-şi adapte-
ze intervenţiile în funcţie de tipul de personalitate şi de nevoi-
le reale ale pacientului său.
Parafrazându-l pe H. Tellenbach, C. Enăchescu (1998) a
numit această atitudine mobilă a terapeutului drept „cameleo-
nism”. Rolul atitudinii cameleonice este reprezentat prin su-
pleţea adaptării terapeutului la situaţii diverse, fiind concomi-
tent şi o formă de a conduce pacientul către situaţia dorită de
echilibru psihic. Cameleonismul apropie pacientul de terapeut,
făcând posibilă mai uşor „intrarea” pacientului în relaţia psi-
hoterapeutică. Şi, nu în ultimul rând, această flexibilitate ati-
tudinală îi va permite terapeutului să abordeze diversele difi-
cultăţi care survin pe parcursul desfăşurării terapiei: abando-
nul din programul terapeutic („dropout-ul”), rezistenţele şi
noncomplianţa pacientului la terapie, aspecte pe care le vom
dezbate în capitolul final al cărţii.

Caracteristicile comportamentale ale pacientului

N.A. Cummings şi J.L. Cummings (2006) împart pacienţii
în două mari categorii: pacienţi de tip ceapă şi pacienţi de tip
usturoi. Cum a apărut această clasificare?
Aşa cum ştim cu toţii, după ce măncăm ceapă, suferim din
cauza gustului care stăruie cu fiecare înghiţitură sau eructaţie.
De cealaltă parte, după ce mâncăm usturoi, nu mai suntem
conştienti de miros, dar toţi cei din apropierea noastră îndură
mirosul persistent. În mod asemănător, există pacienţi care
suferă (ceapă) şi pacienţi care îi fac pe alţii să sufere (ustu-
roi). Autorii mai sus menţionaţi ar fi putut să folosească ter-
menii standard de intra şi extrapunitiv, dar i-au preferat pe
primii deoarece, afirmă ei, practicienii reţin mai bine termeni
plini de vervă, memorabili şi de impact. Terapia de tip ceapă
se axează pe reducerea culpabilităţii, în timp ce terapia de tip
usturoi se bazează pe creşterea anxietăţii. Clasificarea propusă

61
vine să atragă atenţia asupra faptului că psihoterapeuţii sunt
antrenaţi în general în utilizarea tehnicilor terapeutice axate pe
reducerea anxietăţii şi a culpabilităţii (aplicabile doar în cazul
pacinţilor de tip ceapă). La baza comportamentului de tip us-
turoi stă negarea, iar diminuarea culpabilităţii în cazul unui
pacient de tip usturoi este asemănătoare cu situaţia în care pui
paie pe foc. Pacienţii de tip usturoi pot simula vinovăţia. Ceea
ce apare uneori ca sentiment de vină în cazul lor este, de fapt,
nemulţumirea lor din cauza problemelor cu care se confruntă.
În momentul în care un terapeut reduce anxietatea pacienţilor
de tip usturoi, ei îşi pierd motivaţia pentru tratament şi pleacă
spunând „La revedere, de fapt, nu am avut nevoie de tine de la
bun început!".
Pacientii de tip ceapă se simt vinovaţi, în schimb, paci-
enţii de tip usturoi, nu! La primii dintre ei, tehnicile de redu-
cere a culpabilităţii îi destind şi le insuflă speranţă, astfel încât
tratamentul continuă în direcţia atingerii obiectivului terapeu-
tic. Să-l faci pe pacientul de tip usturoi să se simtă mai bine,
va conduce la o încheiere prematură a tratamentului. Cu paci-
enţii de tip usturoi, terapia va fi accelerată şi, în final, încunu-
nată cu succes, doar dacă terapeutul va fi capabil să menţină
suficientă anxietate pentru a-l motiva pe pacient să continue
terapia.

Figura 6. Psihodinamica cepei şi a usturoiului

(reducerea culpabilităţii versus accentuarea anxietăţii)

62
 Pacienţi care suferă (intra- Pacienţi care îi fac pe alţii să
punitivi) sufere (extrapunitivi)

O axiomă terapeutică este următoarea: întotdeauna să tra-

tăm usturoiul înaintea cepei! De pildă, poate să apară situaţia
în care pacienţii de tip ceapă să capete brusc valenţe tempora-
re de usturoi, moment în care psihoterapeutul ar trebui să în-
trerupă terapia cepei şi să trateze usturoiul. Aducem în dis-
cuţie o pacientă care suferă de agorafobie, dar şi de alcoolism
şi care îşi foloseşte temerile legate de ieşirea din casă, tocmai
în scopul de a-şi subjuga logodnicul. Agorafobia este aproape
întotdeauna de tip ceapă, dar intervenţiile terapeutice menite
să-i diminueze sentimentele de culpabilitate, nu dau rezultate
într-o asemenea situaţie. Dependenţa de alcool este o manifes-
tare a usturoiului care se impune a fi tratată cât mai rapid.
Doar după ce tratamentul împotriva dependenţei de alcool
conduce la abstinenţă, se poate aborda cu succes şi agorafobia
pacientei.
De altfel, cele mai multe dintre întreruperile premature ale
terapiei ar putea fi eliminate dacă psihoterapeuţii ar trata în-
totdeauna usturoiul înaintea cepei şi ar continua terapia ustu-
roiului cu pacienţii de tip usturoi, în ciuda manifestărilor oca-
zionale de tip ceapă.
Vom reda în continuare un caz preluat şi adaptat din cazu-
istica lui N.A. Cummings (2006).
Sorin, un bărbat de 38 de ani, inginer proiectant, a venit la
cabinetul de psihoterapie în urma divorţului de soţia sa.
Aceasta obţinuse custodia celor doi copii ai lor şi îi refuza
pacientului dreptul de a-i vizita. Lipsindu-i cu adevărat copiii,
Sorin a intrat într-o depresie profundă, cu pierderea apetitului,
a somnului şi incapacitate de a se concentra la locul de muncă.
Era o persoană submisivă şi nonasertivă, cu mari dificultăţi de
a spune „nu” şi de a-şi refuza colegii de birou să realizeze o
sarcină în plus. Când era rănit, se refugia în munca sa, iar
comportamentul său din afara biroului a devenit chiar şi mai

63
submisiv. Personalitatea sa obsesivă îl făcea să se tortureze în
legătură cu orice decizie pe care trebuia să o ia. Prin urmare,
Sorin era rezumatul unui pacient de tip ceapă. Plictisită de
acest „mini-bărbat”, cum îl numea soţia sa, ea s-a îndrăgostit
de altcineva şi n-a mai vrut sa mai aibă de-a face cu el. În te-
rapie, pacientul se învinovăţea profund pentru cele întâmplate.
Se simţea vinovat pentru că şi-a neglijat soţia si copiii, îşi
mărturisea şi amplifica fiecare greşeală, iar depresia sa a de-
venit şi mai profundă. Medicul psihiatru i-a prescris antide-
presive, care nu au avut efecte vizibile asupra dispoziţiei sale.
Mare parte din depresia lui Sorin era, de fapt, o stare de furie
şi ostilitate faţă de soţia sa, dar deviate spre sine, internaliza-
te, în modul tipic al cepei. Deoarece depresia sa îl îndemna la
ideaţie suicidară, au fost utilizate tehnici terapeutice menite
să-l ajute să-şi exteriorizeze rapid această furie. Treptat, de-
presia s-a redus, furia şi nemulţumirea faţă de soţia sa au ieşit
tot mai mult la suprafaţă, au răbufnit, ajungând în final să-şi
ameninţe fosta soţie cu bătaia. Prin urmare, acest bărbat sub-
misiv s-a transformat într-unul violent de tip usturoi. Terapia
de tip ceapă (de reducere a culpabilităţii) a fost suspendată şi
s-a instituit rapid terapie de tip usturoi, fiind ajutat să accepte
hotărârea Curţii Judecătoreşti de a sta departe de soţia şi copiii
săi pentru o perioadă de timp. Depresia s-a ameliorat, pacien-
tul a acceptat să ia o pauză în privinţa fostei sale soţii, iar pa-
sul următor al terapiei a avut drept obiectiv tratarea personali-
tăţii sale obsesive.
Pe lângă dimensiunea ceapă/usturoi, mai există o alta cu
privire la condiţia analizabilă, respectiv nonanalizabilă. Con-
diţiile analizabile se referă la faptul că este util să recurgem la
o cercetare amănunţită şi la o înţelegere a trecutului pacientu-
lui, pentru a înţelege comportamentul său actual. În schimb,
prin prisma condiţiilor nonanalizabile, concentrarea asupra
trecutului pacientului devine de cele mai multe ori dăunătoare.
În acest ultim caz, poate să aibă loc mai degrabă o exacerbare
decât o reducere a simptomatologiei acestor pacienţi.

64
 Referitor la panorama psihopatologiei cepei şi a usturoiu-
lui, Cummings & Cummings (2006) includ în prima categorie
„analizabilă” următoarele condiţii psihologice: anxietatea,
fobiile, depresia, isteria/conversia, tulburarea obsesiv-
compulsivă. În categoria „nonanalizabilă” de tip ceapă este
inclusă schizofrenia care provoacă suferinţă propriei persoane.
În categoria „analizabilă” de tip usturoi sunt incluse depen-
denţele, stilurile de pesonalitate, tulburările de personalitate,
nevrozele impulsive, hipomania, personalitatea narcisică şi
personalitatea de tip borderline. În categoria „nonanalizabilă”
de tip usturoi sunt incluse schizofrenia cu atac asupra mediu-
lui înconjurător (versus asupra propriei persoane, ca în cazul
celei de tip ceapă) şi schizofrenia impulsivă.
Ne propunem să luăm în discuţie prima categorie „anali-
zabilă” de tip ceapă. O problemă frecvent întâlnită în cazul
pacienţilor care apelează la cabinetele de psihoterapie sunt
atacurile de panică. Din punctul de vedere al autorilor mai
sus menţionaţi, acestea apar ca urmare a unei „frici fundamen-
tale şi nerecunoscute de abandon”. În cazul apariţiei atacurilor
de panică, se activează o compulsie repetitivă, determinându-l
pe pacient să răspundă cu panică în situaţii care ameninţă cu
singurătatea. Acest lucru începe devreme în copilărie şi are un
efect profund asupra organismului în dezvoltare.
Să ne imaginăm situaţia unui copil care a adormit pe ban-
cheta din spate a maşinii. Mama trebuie să oprească la un ma-
gazin pentru a face câteva cumpărături. Nedorind să-şi tre-
zească copilul şi gândindu-se că va fi plecată doar un minut
sau două, încuie maşina, lăsând copilul adormit. Este plecată
mai mult timp decât se aştepta. Copilul se trezeşte şi, văzând
că mama lipseşte, începe să plângă. Străini binevoitori se
strâng lângă ferestrele maşinii, încercând să-l liniştească pe
copil, dar acest lucru nu face altceva decât să sporească panica
acestuia. Chiar în momentul în care copilul, care acum deja
ţipă, este copleşit de o panică extremă, mama soseşte şi îl
strânge în braţe. El se linişteşte şi învaţă (este condiţionat) că

65
de fiecare dată când este ameninţat cu părăsirea, declanşarea
unui atac de panică va înlătura posibilitatea de abandon. Ajuns
la maturitate, va experimenta atacuri de panică de fiecare dată
când survine o ameninţare cu abandonul: despărţirea de un
iubit sau o iubită, ameninţare de divorţ, părăsirea casei părin-
teşti, frica faţă de pierderea unui serviciu sau eşecul la şcoală
şi, în cazuri grave, simpla ameninţare a dezaprobării din par-
tea prietenilor sau colegilor.
Condiţionarea timpurie este atât de profundă, încât mulţi
profesionişti în sănătatea mintală concluzionează că, din păca-
te, singura soluţie este medicaţia pe tot parcursul vieţii. Punc-
tul de intrare iniţial în tratamentul atacurilor de panică este
abordarea directă şi frontală a atacurilor de panică (prin in-
termediul tehnicii expunerii, a tehnicilor cognitiv-
comportamentale şi a relaxării). Cel de-al doilea punct de in-
trare este acela în care pacientul va fi ajutat să-şi creeze un
repertoriu de răspunsuri alternative la ameninţările de aban-
don.
În centrul agorafobiei şi a fobiilor multiple se află nevoia
de a reprima o relaţie ambivalentă (Cummings & Cummings,
2006). Cu alte cuvinte, sentimentul de furie al pacientului fo-
bic este deplasat în interiorul fobiei. Două elemente sunt nece-
sare pentru a se naşte o fobie: o relaţie ambivalentă inaccepta-
bilă cu o persoană semnificativă pentru pacient şi posibilitatea
de a o deplasa. Oportunitatea se prezintă singură, în mod în-
tâmplător, precum în exemplul care urmează.
Să luăm, de pildă, cazul unei paciente care nu-şi poate re-
cunoaşte sentimentul de furie faţă de partenerul său de viaţă,
de teamă să nu fie nevoită să-l părăsească. În drumul spre ca-
să, circulaţia se blochează şi este nevoită să stea mai mult de o
oră în maşină. Până acum, a reuşit să-şi reprime propria furie.
De data aceasta, însă, blocată în trafic şi cu garda jos, mintea
îi cutreieră încoace şi încolo, iar sentimentele faţă de partene-
rul său de cuplu încep să iasă la suprafaţă. La un moment dat,
izbucneşte o frică intensă în timp ce abia o încearcă gândul de

66
a-şi părăsi soţul. Începe să devină conştientă de propriul ei
sentiment de furie reprimată şi se panichează. Această frică va
fi transferată imediat asupra blocării circulaţiei. Sentimentul
că este prinsă în căsnicia sa se transformă în sentimentul că
este blocată în trafic. Panica este copleşitoare şi, de atunci,
evită să se mai urce la volan, de teamă să nu fie din nou prinsă
în trafic. Neputinţa de a conduce propria maşină a înlocuit
neputinţa de a ieşi din propria sa căsnicie.
În cazul depresiei reactive apare acelaşi sentiment de a fi
prins într-o capcană. Incapabil să exprime ură faţă de cineva
care i-a cauzat un anumit tip de pierdere şi care între timp a
decedat, persoana direcţionează ura spre sine, spre interior.
Mecanismul de apărare utilizat este introiecţia sau, în termeni
comportamentali, internalizarea. Există numeroase circum-
stanţe care pot contribui la apariţia unei depresii reactive: de-
cesul părintelui care l-a respins pe pacient pe tot parcursul
vieţii, survenit tocmai în momentul în care acesta începe să se
împace cu sentimentele sale de furie şi să-şi accepte părintele;
moartea unui copil, legat de care unul dintre părinţi îl învino-
văţeşte nerostit pe celălalt, pe care, de altfel, îl iubeşte; o re-
trogradare (venită din partea unui şef autoritar) care ar putea
să însemne sfârşitul carierei, în caz că angajatul îşi exprimă
deschis furia faţă de pierderea poziţiei sale; alte pierderi în
care pacientul, pentru un motiv sau altul, nu poate sau nu vrea
să-şi recunoască sau să-şi exprime propriul sentiment de osti-
litate. Din această cauză, pierderea sănătăţii şi suferinţa care o
însoţeşte, se manifestă sub forma unui tip de depresie reactivă.
Pacientul este furios pe această pierdere, dar este incapabil să
se exprime altfel decât prin depresie. Am încetat să mai fim
surprinşi de numărul mare de cazuri în care pacienţii care su-
feră de o boală cronică îşi internalizează furia, exprimând-o
astfel: „Sunt furioasă pe mama mea care mi-a transmis genetic
cancerul la sân!”, sau un pacient cu probleme cardiace: „M-
am îmbolnăvit de inimă pentru că soţia mi-a gătit toată viaţa
mese nesănătoase!”. Incorectitudinea unui asemenea senti-

67
ment de furie şi nemulţumire îl va determina pe pacient să o
îndrepte spre propria persoană, rezultatul fiind apariţia unei
depresii reactive. Alţi pacienţi, care nu-şi internalizează în
acest mod propriile sentimente de ostilitate, par să accepte şi
să se adapteze la bolile cronice de care suferă, urmând un re-
gim medical adecvat şi adoptând o viziune optimistă cu privi-
re la propria lor afecţiune. Aşadar, noncomplianţa la tratament
poate fi o manifestare a depresiei reactive şi ar trebui să fie
abordată în cazul fiecărei afecţiuni cronice (Cummings &
Cummings, 2006).
Depresia cronică apare atunci când are loc o pierdere ma-
joră, în special a unui părinte, într-o etapă critică din viaţa co-
pilului. Ea poate rezulta ca urmare a decesului unui părinte
sau a unui divorţ prematur. Copilul va internaliza această furie
faţă de părintele pierdut sau pentru o altă persoană semnifica-
tivă din viaţa sa. Depresia este atât de bine sădită în copilul
devenit adult, încât terapia cu greu o poate scoate la suprafaţă.
Se va prezenta la cabinetul nostru de psihoterapie ca fiind o
persoană cu un nivel scăzut de energie, care nu-şi face prieteni
cu uşurinţă, căreia îi lipseşte entuziasmul şi care are dificultăţi
de a stabili relaţii bazate pe intimitate. Ultima situaţie repre-
zintă frica de a se ataşa de cineva, pentru a nu suporta o altă
pierdere. Depresia cronică mai poate rezulta din abuzul in-
cestuos în perioada copilăriei, rezultatul fiind că respectivul
copil şi-a pierdut şi tatăl, şi dragostea faţă de el.
Punctul de intrare cel mai potrivit pentru asemenea paci-
enţi este să accepte cu sinceritate că depresia lor cronică nu
poate fi eliminată în totalitate, dar că pot învăţa să trăiască
vieţi frumoase, în ciuda ei. Odată acceptată această perspecti-
vă, se va porni o terapie migăloasă şi de mai lungă durată.
În cazul reacţiilor conversive, principalul mecanism de
apărare utilizat de pacienţi este refularea. Conform tradiţiei
psihanalitice, multă vreme s-a considerat că scopul terapiei
este acela de a aduce la suprafaţă materialul reprimat de paci-
ent, cu mare încărcătură sexuală. Deoarece simbolismul sexu-

68
al este atât de evident în simptomatologia pacientului, terape-
uţii sunt tentaţi să se grăbească, punând în legătură simptome-
le conversive cu simbolismul lor sexual. Experienţa clinică ne
demonstreză că acest punct de vedere este greşit, determinân-
du-l pe pacient să se îndepărteze mai degrabă decât să se în-
drepte spre tratament. Într-o asemenea situaţie, mai utilă s-ar
dovedi pentru început o intervenţie paradoxală, în care accen-
tul să fie pus pe defensele utilizate de pacient şi să se ignore
materialul sexual reprimat de acesta.
De pildă, o pacientă a fost diagnosticată cu paralizie con-
versivă a picioarelor încă din prima noapte a lunii de miere.
Într-o manieră pasiv-agresivă, aceasta i-a spus noului soţ că
doreşte să sisteze contactele sexuale cu el, datorită bolii de
care suferă. În general, pacienta manifestă o atitudine critică
faţă de lume, faţă de noul ei partener şi, în mod implicit, faţă
de terapeut. Pentru o perioadă de timp, terapeutul consideră că
este important să-şi menţină pacienta pe postul de persoană cu
probleme neurologice reale, oferindu-i următorul mesaj: „Da-
torită afecţiunii de care suferiţi, va trebui să vă odihniţi cât
mai mult posibil. Aveţi nevoie de şedinţe de fizioterapie pen-
tru a nu se agrava problema de care suferiţi. De asemenea, vă
recomand să evitaţi consumul de alcool şi activitatea sexuală”.
Primele trei sarcini (doza de odihnă, fizioterapia şi con-
sumul de alcool) au fost adăugate pentru a împiedica recu-
noaşterea faptului că punctul central îl constituia activitatea
sexuală. A fost solicitată cooperarea partenerului ei, care l-a
asigurat pe terapeut că va avea grijă ca noua sa soţie să se
odihnească cât mai mult (ca urmare a surmenajului intervenit
după toate pregătirile de nuntă), să facă şedinţe de fizioterapie
şi să nu consume alcool.
Această temă pentru acasă a fost repetată şi în următoarele
două şedinţe, după care pacienta a relatat că a putut să facă
câţiva paşi în casă. Altă dată a relatat că a mers împreună cu
soţul ei timp de o jumătate de oră în afara casei. Fără să-şi dea

69
seama, ea semnala din ce în ce mai mult că este pregătită să se
confrunte cu propria sa problemă.
Într-o asemenea situaţie, este util să-i prescriem pacientu-
lui aceeaşi temă pentru acasă, fără să schimbăm prematur re-
gimul impus. În timpul următoarei şedinţe, pacienta a relatat
că poate să meargă din nou, fără probleme. În acest mod, s-au
stabilit bazele tratamentului, prin consolidarea relaţiei tera-
peutice, fiind abordată teama pacientei de intimitate.
În cazul tulburării obsesiv-compulsive, mecanismul de
apărare folosit de pacienţi este intelectualizarea, respectiv se-
pararea gândului de emoţie într-o situaţie dificilă. Această
defensă împiedică pacientul să simtă dificultatea respectivei
situaţii, prezentându-se ca fiind lipsit de orice emoţie. Mai
târziu, emoţiile vor fi conştientizate, dar conectate la un eve-
niment neutru. Intervenţia terapeutică cea mai eficientă o re-
prezintă conectarea gândului la emoţie, astfel încât ambele să
se producă în acelaşi timp. Când se întâmplă acest lucru, paci-
entul cu tulburare obsesiv-compulsivă nu va mai recurge la
intelectualizare, sentimentele sale vor ieşi la suprafaţă, iar
semnificaţia lor va fi conştientizată. În acest mod, pacientul va
putea deveni accesibil psihoterapiei şi se va declanşa procesul
de schimbare.
În psihoterapie, punctul de intrare cel mai potrivit este să
se descopere ritualul magic în stilul de viaţă al pacientului cu
tulburare obsesiv-compulsivă. Din păcate, de multe ori acesta
poate trece neobservat. Acest ritual poate să înceapă încă din
copilărie şi să fie considerat de pacient ca având un rol protec-
tor. Pentru a-l descoperi şi a-l scoate la suprafaţă, terapeutul
va trebui să cerceteze cu multă atenţie şi migală. Structura
acestei patologii este păstrată datorită eforturilor pacientului
de a-şi controla fixaţiile fobice, prin înfăptuirea unor ritualuri
cu rol protector (spălare repetată pe mâini pentru a evita con-
taminarea cu microbi; dimineaţa, la ridicarea din pat, piciorul
drept să atingă primul podeaua; ziua să înceapă întotdeauna cu

70
repetarea unor formule mentale, rugăciune sau incantaţie; di-
verse alte comportamente de nestăpânit).
Cummings & Cummings (2006) prezintă cazul unui băr-
bat care se îmbrăca mereu în costume negre şi cravate sobre,
dar care întotdeauna purta numai şosete albe. Fiind o persoană
meticuloasă, părea destul de inadecvat să poarte asemenea
şosete, afectând imaginea persoanei distinse şi sobre care se
dorea a fi. La o analiză mai atentă, s-a dovedit că pacientul
respectiv considera că şosetele albe îl protejează de eventuale
probleme emoţionale, pe când şosetele închise la culoare îl
făceau să se simtă vulnerabil. Terapeutul a reuşit să obţină
cooperarea pacientului, interzicându-i acest ritual şi obţinând
acceptul acestuia de a purta şosete negre. După câteva ore,
pacientul era la pământ, spunând că nu mai poate lucra, nu
mai poate mânca sau dormi. A venit la următoarea şedinţă de
terapie, simţindu-se complet lipsit de apărare. De-abia din
acest moment, psihoterapia a putut să înceapă cu adevărat.
Dacă ritualul său nu ar fi fost interzis, şedinţele ar fi continuat
cu intelectualizări interminabile din partea pacientului.
În privinţa condiţiilor analizabile de usturoi, să luăm cazul
dependenţelor. În toate dependenţele, fie ele de alcool, cocai-
nă sau alte substanţe, mecanismul de apărare este negarea.
Atât de generalizată este negarea, încât pacientul poate să fie
în etapa terţiară a dependenţei sale. Înconjurat de o serie de
probleme de natură somatică, ocupaţională şi socială, pacien-
tul poate să nege în continuare că are o problemă de adicţie.
Alături de aspectele de natură psihologică, într-o dependenţă
se produc schimbări celulare şi chimice ale corpului care în-
soţesc ingestiile prelungite şi repetate de substanţă. În acest
context, vor spori şi mai mult dorinţele pacientului dependent.
Aceste schimbări organice sunt permanente, determinând ca
în stadii mai avansate ale dependenţei, întoarcerea la un con-
sum controlat să fie puţin probabilă, dacă nu chiar imposibilă.
Atât timp cât pacientul consumă respectiva substanţă, psihote-
rapia care îşi stabileşte drept obiectiv recuperarea pacientului,

71
va deveni dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Dorinţa nerostită
a multor pacienţi dependenţi este aceea că spitalizarea şi psi-
hoterapia vor face posibilă reluarea comportamentului lor an-
terior, dar, de data aceasta, cu posibilitatea de a limita consu-
mul. Experienţa clinică ne demonstreză că doar un angaja-
ment de abstinenţă din partea pacientului reprezintă cel mai
bun punct de plecare în procesul terapeutic. Odată ce pacien-
tul îşi va asuma acest angajament de abstinenţă, negarea va fi
micşorată şi va continua să se diminueze cu timpul, dar nicio-
dată nu va dispărea complet. Abstinenţa este mai mult decât
să fii curat pe parcursul celor 28 de zile de reabilitare a paci-
entului şi nu se obţine cu uşurinţă (Cummings & Cummings,
2006).
Utilizând oportunitatea oferită de punctele de intrare po-
trivite pentru condiţiile psihologice menţionate mai sus, evi-
tând tratarea pacienţilor de tip usturoi ca fiind pacienţi de tip
ceapă, ştiind cum să ne facem un aliat din rezistenţa pacientu-
lui la schimbare, psihoterapia devine un sistem util şi eficient
pentru toţi aceşti pacienţi care prezintă o mare varietate de
comportamente problematice.

72
 III. MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE

1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală

Relaţia psihoterapeutică este un factor esenţial în trata-

mentul efectiv al pacientului, iar asigurarea unor condiţii op-
time pentru dezvoltarea cu succes a acestei relaţii, ar trebui să
fie primordială. Se pune o întrebare firească şi anume, care
dintre modelele relaţiei psihoterapeut-pacient oferă aceste
condiţii optime şi asigură progresul terapeutic?
T. B. Karasu (2000) afirmă că „dacă se exclude scopul,
relaţia terapeutică în sine constituie atât forţa, cât şi slăbi-
ciunea psihoterapiei”. Această dualitate este legată de concep-
tul de autoritate, care poate fi definit în diverse moduri. În cel
mai pur sens, se referă la un individ care este specialist în do-
meniul său şi care, deci, este îndreptăţit să i se acorde credibi-
litate sau acceptare. În alt sens, se referă la forţa care necesită
supunere. În decursul diferitelor tipuri de psihoterapii sau în
momente diferite de desfăşurare a aceluiaşi tip de terapie, se
creează variate tipuri de relaţii terapeutice. În fiecare caz, pro-
blema etică a terapeutului este cum să-şi folosească „puterea”
mai corect. Cu alte cuvinte, se pune problema gradului în care
relaţia terapeutică este de tip „autoritar” sau „egalitar”.
O relaţie terapeutică umanitară (adult-adult sau camarad-
camarad) câştigă teren şi este considerată a fi de dorit, facili-
tând un schimb liber de informaţii între psihoterapeut şi paci-
ent, faţă de modelul medical tradiţional (medic-pacient) sau
modelul strict comportamental (profesor-elev). În acest con-
text, se poate naşte întrebarea dacă nu cumva ar putea să iasă
la suprafaţă noi dileme etice ale relaţiei terapeutice egalitare.
Unii autori menţioneză că „distanţa socială” dintre tera-
peut şi pacient ar fi necesară pentru succesul tratamentului.
Puterea terapeutului de a induce încredere pacientului, precum
şi rezultatele terapeutice, ar fi diminuate de familiaritatea
crescândă dintre cei doi parteneri ai relaţiei. Dar unde se ter-

73
mină noile graniţe ale parteneriatului şi unde încep cele ale
familiarităţii reale şi prieteniei?
Aflaţi în faţa acestei întrebări deschise, vom reda, în con-
tinuare, câteva modele ale relaţiei psihoterapeut-pacient: re-
laţia de tip transferenţial, contractul sau alianţa psihoterapeu-
tică şi relaţia centrată pe realitate şi obiect. În final, vom pre-
zenta o perspectivă panteoretică asupra relaţiei terapeutice,
considerată fiind ingredientul cheie al schimbării terapeutice.
Vom porni această discuţie, nu înainte de a avansa şi un
punct de vedere al psihofarmacologiei cu privire la relaţia te-
rapeutică. Referindu-se la psihiatrie, unii clinicieni au încercat
o dihotomie a relaţiei terapeutice în relaţie psihoterapeutică şi
relaţie „chimioterapeutică” sau „medicamentoasă”. Relaţia
chimioterapeutică este o relaţie formală, superficială şi care se
reduce la manipularea produsului psihofarmacologic. După G.
Ionescu (1999), „chiar în situaţiile în care se folosesc exclusiv
substanţe psihofarmacologice […] nu se poate vorbi de o re-
laţie chimioterapeutică întrucât, orice act terapeutic implică un
conţinut psihologic”.

2. Relaţia de tip transferenţial

În psihanaliza ortodoxă, relaţia transferenţială oglindeşte
situaţia de a trăi în prezent, faţă de o altă persoană, sentimen-
te, pulsiuni şi situaţii defensive inadecvate. S. Freud (1992)
consideră că fenomenele de transfer sunt „copii ale tendinţelor
şi fantasmelor care trebuie aduse în planul conştient, ca urma-
re a efortului de progres al analizei, având drept trăsătură ca-
racteristică înlocuirea unei persoane anterior cunoscută de
pacient, cu persoana actuală a medicului”. Rolul tehnicii psi-
hanalitice este de a descoperi şi izola transferul. Prin urmare,
procesul analitic se va defini prin lupta pacientului care se
cramponează de vechile obiecte, transferul psihanalitic repre-
zentând tendinţa acestuia de a le depăşi.
Plecând de la definiţia lui Freud, R. Greenson (1967, cit.
din G. Stricker, 2006) afirmă că transferul se referă la „trăirea

74
faţă de o persoană, în prezent, a sentimentelor, atitudinilor,
fanteziilor şi mecanismelor defensive şi care sunt neadecvate
în relaţia cu respectiva persoană, reprezentând o repetare a
unor reacţii ce îşi au originea în raportarea la persoane semni-
ficative din copilăria timpurie, în mod inconşient deplasate
asupra figurilor din prezent”. Caracteristica decisivă a acestei
definiţii este concepţia conform căreia transferul este repetitiv
şi bazat pe experienţe trecute. Cu alte cuvinte, avem de-a face
cu o deplasare înspre terapeut a sentimentelor ce-şi au origi-
nea în relaţiile cu figurile semnificative anterioare din viaţa
pacientului, cel mai adesea, cu părinţii săi.
În demersul psihanalitic, relaţia transferenţială este utili-
zată terapeutic, explicându-i-se pacientului modul său de
acţiune, cât şi rădăcinile sale în istoria vieţii acestuia. Transfe-
rul constituie „piatra unghiulară” a psihanalizei, pe baza căre-
ia terapeutul îşi va elabora interpretările. Odată cu insight-ul
(descoperire intuitivă şi bruscă) asupra acestor probleme, vă-
lul iraţional care maschează adevăratele origini ale acţiunilor
pacientului se dă la o parte. În acest context, pot să apară
schimbări în sfera personalităţii pacientului.
În cadrul terapiei, pacienţii tind să retrăiască, într-un efort
de căutare a gratificaţiei, relaţiile trecute. Astfel de repetări
ale trecutului în relaţia cu terapeutul, pot conduce la manifes-
tarea de către pacienţi a unor „structuri libidinale sau compor-
tamentale (de dependenţă sau agresiune) foarte puternice faţă
de analist” (Schaap, Bennun, Schindler şi Hoogduin, 1996).
Reacţiile transferenţiale pot fi pozitive sau negative. Pri-
mele includ reacţii precum simpatie, dragoste, respect,
ataşament, încredere, grijă, devoţiune, admiraţie pentru tera-
peut şi furnizează o bază a alianţei terapeutice care va condu-
ce la stabilirea relaţiei obiectuale reale. În reacţiile transfe-
renţiale negative, pacientul actualizează vechile conflicte.
Acest transfer negativ desemnează diferitele forme de agresi-
une în relaţia cu terapeutul: mânie, ură, neîncredere, ostilitate,
teamă, resentiment.

75
 Relaţia transferenţială devine importantă deoarece aruncă
o lumină asupra modelelor de identificare din copilărie, cât şi
asupra unor particularităţi ale relaţiilor pacientului cu cei din
jur. În cele din urmă, relaţia transferenţială va trebui dezvolta-
tă, astfel încât pacientul să ajungă să o privească aşa cum este
ea de fapt (o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală din
copilărie). În finalul terapiei, pacientul va fi capabil să stabi-
lească relaţii mature cu persoane importante din anturajul său.
Contratransferul se referă la ansamblul sentimentelor şi
atitudinilor, conştiente şi inconştiente, ale terapeutului faţă de
pacient. Atitudinile antiterapeutice care pot apărea sunt ilus-
trate prin punerea la distanţă a pacientului, atacuri sadice
subtile, impresia de omnipotenţă afişată de terapeut. Un con-
tratransfer accentuat este interpretat ca un semn de nevroză a
terapeutului. În ideea de a împiedica apariţia contratransferu-
lui, se impune o analiză didactică necesară viitorului psihana-
list.
În ultimele decenii, datorită integrării în psihanaliza clasi-
că a conceptelor şi tehnicilor specifice psihologiei relaţiilor
interpersonale, se remarcă o accentuare a ceea ce specialiştii
numesc caracterul diadic al relaţiei psihoterapeutice, ceea ce
presupune o redimensionare a conceptelor clasice de transfer
şi contratransfer. Astfel, transferul nu mai este privit ca o dis-
torsionare a unei realităţi psihologice, ci ca un fenomen com-
plex şi multidimensional, pacientul şi terapeutul contribuind
reciproc şi semnificativ la bunul mers al terapiei. Mai mult,
„contratransferul nu mai este considerat ca un accident neferi-
cit în cursul psihoterapiei, accident ce trebuie eliminat sau
măcar ţinut sub control prin intermediul analizei personale a
terapeutului”(H. H. Strupp, 1992).
Aşadar, se acceptă tot mai mult faptul că psihanalistul in-
teracţionează emoţional cu partenerul său de relaţie şi susţine
în mod empatic procesul insight-ului şi al transformării lumii
interioare a pacientului.

76
 Din perspectiva analizei jungiene, M. Minulescu (2001)
consideră că psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale
conţinerea, empatia şi construirea unei relaţii umane. „În ca-
drul analizei jungiene, obiectul analizei eului nu este de a săpa
pur şi simplu după traume oribile pentru ca individul să ajun-
gă să-şi blameze propriii părinţi pentru toate suferinţele şi al-
cătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa
modelelor familiale şi a modalităţilor în care acestea acţionea-
ză încă, în care eul este încă prins în capcana unui comporta-
ment destructiv şi de autoapărare”.
Relaţia terapeutică psihanalitică implică regula asociaţiei
libere: pacientul spune, pe cât posibil, tot ceea ce îi vine în
minte, fără a înlătura gândurile prosteşti, banale şi fără a pune
în acţiune dorinţa de a face o impresie bună. Această regulă se
bazează pe ceea ce susţine Freud şi anume, prin asociaţia libe-
ră, inconştientul va releva conţinuturile sale reprimate, iar pa-
cientul se va elibera de efectele lor. Asociaţia liberă include şi
incitarea pacientului de a-şi relata visele. Freud (1958) afirmă
că visul exprimă frici şi pulsiuni inconştiente şi este conside-
rat drept „calea regală” a cunoaşterii activităţilor inconştiente
ale psihicului.
Corespondentul asociaţiilor libere ale pacientului îl con-
stituie „atenţia flotantă” sau „atenţia liber-fluctuantă” a ana-
listului - expresia „inconştientului său expert”. Se referă la un
mod special de ascultare şi o anumită identificare cu ideile şi
afectele pacientului. Terapeutul nu trebuie să aibă idei pre-
concepute atunci când îşi ascultă pacientul, dar trebuie să re-
cepteze, fără efort, ideile (în aparenţă incongruente) prezente
în discursul acestuia.
În privinţa interpretării, Freud o consideră drept actul şti-
inţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea com-
portamentului uman. Interpretarea constă în aplicarea unor
relaţii cunoscute, cu rol de reguli, la date concrete. Aceste re-
guli sunt referenţialele teoretice fundamentale ale psihanali-
zei: presiunea pulsiunilor care vor să se exteriorizeze (princi-

77
pul plăcerii), contestări între Sine, Eu şi Supraeu (conflicte,
sursă de nevroză), apărarea Eu-lui împotriva pulsiunilor, in-
fluenţa complexului Oedip asupra conduitelor.
O terapie psihanalitică bine condusă va determina pacien-
tul ca, în final, să-şi lărgească sfera propriei conştiinţe. Este
vorba despre o „vindecare prin conştiinţă” (P. Ricoeur, 1998),
analiza substituind unei conştiinţe imediate şi disimulante, o
conştiinţă mediată şi instruită conform principiului realităţii.
Conform tendinţelor actuale în psihoterapiile dinamice de
scurtă durată, relaţia psihoterapeutică este considerată a fi cel
puţin tot atât de importantă ca şi tehnicile psihanalizei. După
I. Dafinoiu (2000), următorii factori sunt esenţiali în aceste
demersuri dinamice scurte:
▪ accentul pus pe alianţa terapeutică;
▪ un curs orientat spre scop al tratamentului;
▪ un stil empatic, nondirectiv şi nonevaluativ al trata-
mentului;
▪ „identificarea” pacientului cu terapeutul;
▪ acceptarea insight-urilor şi a tehnicilor analitice.
Lui Alexander şi French (1946) le datorăm conceptul de
experienţă emoţională corectivă, ca principiu terapeutic fun-
damental al psihoterapiei etiologice. În definiţia lor, se referă
la „reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai favora-
bile, la situaţiile emoţionale care nu au putut fi gestionate bine
în trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul trebuie să treacă printr-o
experienţă emoţională corectivă pentru a repara influenţa tra-
umatizantă a experienţelor anterioare.” De asemenea, autorii
mai sus menţionaţi au subliniat faptul că „insight-ul intelectu-
al singur nu este suficient”, punct de vedere adoptat de majo-
ritatea psihoterapeuţilor. Prima şi cea mai importantă experi-
enţă emoţională corectivă are loc în psihoterapa dinamică de
scurtă durată, după ce pacientul a renunţat la rezistenţa sa, se
află în legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă aici-
şi-acum.

78
 Cu toate acestea, experienţele emoţionale corective au loc
de-a lungul procesului terapeutic ori de câte ori pacientul îl
percepe pe terapeutul său ca pe cineva care reacţionează la
sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile sale
reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat
părintele său patogenic. În final, asemenea experienţe vor
avea loc şi în afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul
începe să descopere că, datorită comportamentului său schim-
bat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl tratează diferit faţă de
cum era tratat în trecut. Aşadar, relaţia autentică dintre pacient
şi terapeut este prin ea însăşi o experienţă emoţională corecti-
vă.

3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică

Psihoterapia comportamentală
Mai mult decât oricare altă formă de psihoterapie, terapia
comportamentală ridică anumite probleme etice specifice, atât
conceptuale, cât şi metodologice. Acestea gravitează în jurul
incapacităţii de a vedea pacientul ca un întreg şi separării care
se face între persoană şi problema sau simptomul său. Pacien-
tul ar fi pentru unii autori behaviorişti timpurii un „model de
om-maşină”, terapeutul un tehnician sau o „maşină de întărire
socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962), iar pacientul
unealta sa.
Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a
comportamentului rezidă în aplicarea lor eficientă şi imperso-
nală, fără necesitatea de a lua în calcul implicaţiile semnifi-
caţiei comportamentale a pacientului. De asemenea, datorită
faptului că metodele acţionează rapid, pacientul nu are timp să
reflecteze cu privire la repercusiunile acestora.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de
suprafaţă a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci
(respectiv, o dispariţie directă a simptomului). Ne punem ur-
mătoarele întrebări: în ce moment este obligat psihoterapeutul

79
care practică metoda comportamentală să recomande paci-
enţilor o altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de
sondare a conflictelor mai vechi şi mai adânci)? Dacă nu face
acest lucru, înşală oare pacientul şi/sau pe sine însuşi?
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia
comportamentală este aceea că orice comportament, normal
sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu indivi-
dul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul teoriei
behavioriste, numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer şi Phil-
lips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au dezvoltat principii
şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei comporta-
mentale.
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale
(Wolpe, 1969; Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cau-
tela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974; Garfield şi Bergin,
1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat
la un stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest răs-
puns a devenit inadaptat pentru organism sau chiar dăunător.
Din această perspectivă, tulburările psihice sunt deprinderi
învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate
şi întărite de stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării
sale, pacientul va învăţa noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în
afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe
reorientarea (recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul
fenomenal (simptomele), a căror dispariţie atrage după sine
vindecarea tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica in-
trapsihică a subiectului sunt ignorate.
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale
care acordă un rol important relaţiei psihoterapeutice, terapia
comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate
în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a
fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific
în psihoterapia comportamentală. Terapeuţii behaviorişti tim-
purii erau văzuţi drept „ingineri comportamentali” care utili-

80
zau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru succesul
terapeutic înregistrat. În această perspectivă, identitatea şi
comportamentul terapeutului au fost considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că paci-
enţii care au înregistrat succes în terapie au stabilit o relaţie
pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica desensibilizării
sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950) afirmau,
într-o manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi
redusă în mare măsură dacă terapeutul nu adoptă o manieră
autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat, mai târ-
ziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia rogersiană,
care acordă o importanţă deosebită conduitei empatice a tera-
peutului. Din păcate, aceste observaţii au rămas în mare parte
ignorate de cercetătorii şi terapeuţii de orientare comporta-
mentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au
rămas, în mare parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au
determinat blocarea realizării unor studii sistematice. Abia
după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală tera-
peutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale tehnice,
microprocesele din interiorul relaţiei au fost luate în conside-
rare.
În acest context, s-au raportat analize şi studii diferenţiate
privind relaţia terapeutică. Morris şi Suckerman (1974) evi-
denţiază că un terapeut cald şi prietenos obţine rezultate mai
bune decât un terapeut rece. Se pune însă întrebarea dacă te-
rapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de dimensiuni
seci?! Emmelkamp şi Ultee (1984) acordă o importanţă deo-
sebită feedback-urilor pozitive dintre psihoterapeut şi pacient
de-a lungul desfăşurării terapiei comportamentale. Autorii
menţionaţi consideră că instrucţiunile tehnice, alături de feed-
back-urile pozitive, constituie agenţi terapeutici specifici. În
teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971) susţine că impor-
tanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele verbale venite
din partea terapeutului. Prin intermediul tehnicii modelării,

81
pacientul îşi va însuşi un comportament mai adaptativ şi mai
eficient, imitând modelul furnizat de terapeut. Pentru ca tera-
peutul să poată adopta acest rol, este necesar să se prezinte în
faţa pacientului său ca fiind atractiv şi cu un statut înalt de
expert. De asemenea, identificarea pacientului cu terapeutul
este necesară în termenii identificării cu strategiile sale de
coping. Conform lui Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să
încerce să se arate „perfect”, „ireproşabil” sau „lipsit de pro-
bleme” în faţa pacientului său, dar trebuie să manifeste un stil
adecvat de a face faţă situaţiilor stresante.
Mai recent, relaţia terapeutică în psihoterapiile de orienta-
re comportamentală poate fi privită în două moduri: cataliza-
tor şi componentă terapeutică (Schaap, 1996). În acest sens,
relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau negativ
asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în direcţia
schimbării terapeutice. Eficienţa psihoterapiei comportamen-
tale sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeutice sunt
cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientu-
lui, iar psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe
pozitive cu privire la rezultatele terapiei. Rolurile de cataliza-
tor şi de componentă terapeutică se influenţează în mod reci-
proc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns
emoţional pozitiv, va deveni pentru pacient o sursă mai puter-
nică de întărire socială, un model mai atractiv, potenţând pro-
cesul de modificare comportamentală a acestuia.
Dintre tehnicile psihoterapiei comportamentale menţio-
năm inhibiţia reciprocă, inhibiţia condiţionată, desensibiliza-
rea sistematică şi imersia sau inundarea (tehnica stingerii
comportamentelor nedorite).

Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de
cel obişnuit, la un stimul care generează răspunsuri inadaptate.
Mai concret, această tehnică permite declanşarea unor răspun-
suri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul pato-

82
logic va dispărea, ajungându-se treptat la o desensibilizare
faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat prin simptom.
De exemplu, se poate condiţiona un răspuns de relaxare şi
calm la cei care în urma unui accident de maşină dezvoltă o
stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de
securitate afectivă oferită de terapeut, pacientul exersează re-
laxarea, trecând pe la locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în
care simptomul este legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă,
urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot mai mari la si-
tuaţiile anxiogene: fobii, obsesii, disfuncţii sexuale etc.

Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării re-
flexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp, legea întă-
ririi reflexului prin repetiţie. Din această perspectivă, repeta-
rea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire,
ci la însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest fenomen se
explică prin creşterea inhibiţiei reactive (de protecţie), având
loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un dezgust condiţionat
faţă de răspunsul primar devenit simptom. Prin condiţionare
excesivă se poate obţine un răspuns invers, negativ faţă de cel
primar condiţionat, dar mai puternic decât acesta, pe care îl
anulează. De exemplu, după manifestarea spontană a balbis-
mului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar, cre-
ându-se astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent
utilizată în cazul ticurilor şi balbismelor.

Desensibilizarea sistematică
Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu
imaginea mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii
normale stimul-răspuns. Termenul de „desensibilizare siste-
matică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul acestei tehnici,
pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este

83
incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli
anxiogeni reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele
etape:
a. Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpâneas-
că propriul „simţ muscular”, prin practicarea unor exerciţii din
cadrul sistemului de relaxare progresivă Jacobson (1938). În
scopul facilitării relaxării subiectului, se poate apela şi la alte
tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie sau medicamente.
b. Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ie-
rarhie a situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în
ordine descrescătoare, de la situaţia cea mai anxiogenă până la
cea mai puţin anxiogenă.
c. Procedeul desensibilizării
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie aces-
tuia situaţii diverse, începând cu cele neutre şi ajungând pro-
gresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat în stare de rela-
xare, pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie
descrisă de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul în care
dispare anxietatea. Terapia continuă până în momentul în care
pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp ce îşi repre-
zintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă.
Fireşte, durata terapiei se scurtează dacă subiectul este suscep-
tibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind
instruit să se confrunte cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat
în timpul şedinţelor de psihoterapie. Durata medie a unei
şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind
bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele apli-
caţii: fobii (agorafobie, claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii
sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagininsm, dispareu-

84
nie, frigiditate), unele tulburări psihosomatice, înlăturarea de-
pendenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).

Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

nedorite)
Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a
pacientului la stimulul condiţional anxiogen până la stingerea
anxietăţii, fără intervenţia relaxării. În practica psihoterapeuti-
că sunt folosite două tehnici care se bazează pe imersie şi
anume: imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding) şi
imersia în imaginaţie (terapia implozivă).
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se
utilizează în general la subiecţi cu capacităţi imaginative limi-
tate. Majoritatea autorilor consideră că expunerea prelungită
la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte superioară celei ima-
ginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea reală la
stimuli anxiogeni este prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi
imagineze situaţii care îi produc anxietate, iar terapeutul ma-
nevrează astfel situaţia, încât să declanşeze o creştere masivă
a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut deter-
mină ca stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar comporta-
mentul de evitare a situaţiei anxiogene să se stingă în timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe
durata prezenţei comportamenului dezadaptativ. Se realizează
în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată de 5-25 minute. Sunt
indicate în tratamentul depresiilor reactive, tulburărilor fobice,
tulburărilor obsesiv-compulsive, tulburărilor de dinamică se-
xuală şi contraindicate în cazul unor afecţiuni psihice severe
(psihoze).

Psihoterapia cognitiv-comportamentală
De la debutul ei (începutul anilor 1970), terapia cognitiv-
comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy, CBT) sau
modificarea cognitiv-comportamentală tinde să integreze pre-

85
ocupările abordărilor psihodinamice şi sistemice cu tehnicile
terapiei comportamentale, conform curentului integrativ din
psihoterapie.
După D. Meichenbaum (1992), următorul context a de-
terminat apariţia terapiei cognitiv-comportamentale:
▪ O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice
şi empirice ale abordării terapeutice strict comportamentale şi
sesizarea limitelor acesteia;
▪ Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura,
1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966)
au evidenţiat rolul mediator al proceselor cognitive, atitudini-
lor şi valorilor, acordându-le un loc central în înţelegerea şi
tratarea problemelor comportamentale;
▪ Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în
mijlocul unei „revoluţii cognitive”, conform expresiei lui
Dember (1974) sau, mai bine zis, este o parte integrantă a unei
„evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi cognitivişti a
oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale psihotera-
piei cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele cog-
nitive sunt îmbinate cu cele de tip comportamental, astfel în-
cât devine dificil să separăm net psihoterapia comportamenta-
lă de cea cognitivă.
În această perspectivă, comportamentul este reciproc de-
terminat de gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi
consecinţele acestora asupra pacientului (Bandura, 1978).
Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza pri-
mară a unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vede-
re ar fi mult prea simplist, cogniţiile fiind doar o parte inte-
grantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein, 1990;
Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988;
Meichenbaum, 1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de
propriile sentimente, aşa după cum sentimentele sunt influ-
enţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt
privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 2001). Cog-

86
niţia, în toată complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui
întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci când încercăm să preve-
dem recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma criti-
cilor soţiei aduse acestui pacient, poate fi un predictor mai
bun decât orice alt factor specific cognitiv.

Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
Hollon şi Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în
termeni de evenimente cognitive, procese cognitive şi struc-
turi cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale
individului, dialogul interior şi imaginile vehiculate. Compor-
tamentul individului este în cea mai mare parte a timpului au-
tomatizat sau prescris. Există însă numeroase situaţii când
automatismul comportamentelor individuale este întrerupt,
fiind astfel necesar ca individul să ia o decizie în condiţii de
incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vor-
bire mintală internă”. Cognitiv-comportamentaliştii consideră
că natura şi conţinutul acestor gânduri influenţează modul în
care indivizii simt şi se comportă, astfel încât evenimentele
cognitive reprezintă o cale importatantă de cunoaştere a cog-
niţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială,
psihologia cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni:
tendinţe de confirmare, euristici mintale şi metacogniţii (Mei-
chenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii
promovează o anumită imagine despre sine şi despre lume şi
rareori caută să le infirme acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe
mintale („mental habits”) la care apelează indivizii atunci
când trebuie să emită judecăţi în condiţii de incertitudine.
Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea
emoţională a unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează

87
şi colorează afectiv alegerea unor exemple euristice din expe-
rienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne in-
fluenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi
realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii în
care se angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste
procese reflectă persoana respectivă. Terapeutul cogntiv-
comportamentalist ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea
de „a nota”, „a prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua” proprii-
le sale gânduri, sentimente şi comportamente. De fapt, aceste
verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura centrală a
discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale.
Psihoterapeutul încurajează în permanenţă pacientul să se im-
plice în asemenea activităţi autoreglatorii metacognitive. În
plus, terapeutul trebuie să se asigure că pacientul aprobă aces-
te activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa modifi-
cărilor comportamentale apărute de-a lungul desfăşurării psi-
hoterapiei
CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a scheme-
lor personale, concepte împrumutate din paradigma procesării
informaţiilor. Aceste structuri cognitive sprijină şi influenţea-
ză construirea experienţei noastre curente şi conduce la orga-
nizarea unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas,
1990). Cu alte cuvinte, schemele personale sunt entităţi speci-
fic organizate care cuprind cunoştinţele unui individ despre
sine şi despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de
organizare şi ghidare a setului propriu de informaţii, influ-
enţând modul în care indivizii estimează evenimentele.
Acordându-se o mare importanţă schemelor personale,
sarcina principală a terapeutului cognitiv-comportamentalist
este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în care aces-
ta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De aseme-
nea, terapeutul ajută pacientul să aprecieze cât de eronat îşi
creează uneori datele care îi confirmă propria sa concepţie
despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie

88
cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile
care îi confirmă convingerea că este respins, asociată cu teama
de a nu fi abandonat. Atunci când un depresiv spune: „Nimeni
nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o des-
criere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează
este că el însuşi contribuie la acest tipar interacţional. Într-o
manieră colaborativă, terapeutul va ajuta pacientul să desco-
pere şi să-şi modifice tiparul de relaţionare cu caracter autode-
fensiv.
Un corolar important al acestei poziţii constructiviste este
acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar
exista doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului
nu se rezumă doar la a educa şi corecta concepţiile eronate ale
pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale). Conform tra-
diţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se sta-
tuează existenţa unor „realităţi multiple”. Sarcinile de colabo-
rare între terapeut şi pacient constau în a-l ajuta pe acesta din
urmă să aprecieze cum îşi creează el asemenea „realităţi” şi
ce „preţ” trebuie să plătească pentru asemenea construcţii,
care este „impozitul” pe care pacientul trebuie să-l achite în
vederea menţinerii concepţiei sale eronate despre sine şi des-
pre lume. Răspunsul nu este de domeniul abstractului, ci este
căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţiona-
lă, atât în timpul şedinţelor de terapie, cât şi in vivo. În acest
sens, se realizează experienţele emoţionale corective.
Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihotera-
pia cognitiv-comportamentală explorează ce anume ar putea
întreprinde pacienţii în vederea modificării propriilor lor con-
vingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai mult,
terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea apariţiei unor
posibile obstacole în însuşirea modificărilor comportamentale
dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o
altă poziţie decât cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer
(1985) şi Mahoney (1988), abordarea terapeutică raţionalistă

89
vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale
ale pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date
empirice menite să le infirme aceste convingeri. În contrast,
psihoterapia cognitiv-comportamentală are o orientare feno-
menologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată
de terapeut prin intermediul unor proceduri nondirective. In-
tenţia terapeutului este de a vedea lumea cu ochii pacientului,
mai curând decât de a contesta, confrunta sau interpreta gân-
durile acestuia.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orien-
tează spre identificarea gândurilor negative automate ale paci-
entului şi modificarea acestor gânduri negative, precum şi a
comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării,
terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia dintre gândire,
sentiment şi comportament, plecând de la modelul cognitiv al
depresiei (A. T. Beck, 1976). Acest model a fost conceput
pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii gene-
rale, sociale, a tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cro-
nice.

Figura 7. Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck, 1967)

Experienţe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

90
 Simptome depresive

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocu-

noaştere, din înţelegerea tiparelor comportamentale şi din
efortul constant de a le modifica. Adeseori, comportamentele
şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor derivă din sistemul
lor iraţional de convingeri/credinţe. Acest sistem de credinţe
este strâns legat de trăsături care ţin de competenţa personală
şi stima de sine a individului şi se sintetizează în fraze de ge-
nul: „Sunt nefericit!”, „Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”,
„Nu pot să fac nimic cum trebuie!”, „Sunt condamnat la sufe-
rinţă!”.
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul
drept un profesor, ghid, antrenor. Pe de altă parte, pacientul îşi
asumă un rol activ în procesul de descoperire, prin intermediul
automonitorizărilor, urmăririi gândurilor negative automate
(temele pentru acasă) şi raportării succeselor şi eşecurilor în
procesul de derulare a terapiei.
Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de ti-
pul:

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nu mă simt deloc Mă simt moderat Sunt extrem de stre-
stresat stresat sat

Redăm un model de fişă de autoevaluare a unui pacient cu

tulburare anxioasă:

91
data starea situaţia gânduri răspuns Conclu-
emoţio- anxioge- negative raţional zie
nală nă expe- automa-
rimenta- te
tă
Cum te-ai Ce făceai Notează Care este Cât de
simţit şi în mo- gândurile răspunsul mult mai
cât ţi-a mentul negative tău raţio- crezi în
fost de confruntă- care ţi-au nal la gândurile
rău? rii cu si- trecut aceste tale nega-
tuaţia prin min- gânduri? tive?
anxioge- te. Cât de Cât de Cum te
nă? mult mult simţi
credeai crezi în acum şi
în ele? ele? ce poţi
face
acum?

O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa

acordată conceptului de prevenire a recăderilor („relapse pre-
vention”). Impus de Marlatt şi Gordon (1985), conceptul este
relevant pentru toate formele de intervenţie cognitiv-
comportamentală. Dacă terapeutul anticipează producerea
unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei
legături afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de
a face faţă unor astfel de situaţii.
În opinia terapeuţilor cognitiv-comportamentalişti, o cau-
ză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor argumente insufi-
ciente împotriva gândurilor negative. Pentru a antrena această
capacitate de a descoperi contraargumente la gândurile nega-
tive, în cursul unor şedinte de role-playing, pacientul furni-
zează argumente împotriva gândurilor sale negative, iar tera-
peutul îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu de-
vine eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când
punctele slabe ale argumentării sunt identificate, el învaţă să
găsească argumente mai convingătoare.

92
 Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ajută pacienţii să
reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile lor, apreciindu-
le mai degrabă ca pe nişte situaţii din care se poate învăţa ce-
va, decât să fie privite într-o manieră catastrofizantă. Aseme-
nea oamenilor de ştiinţă, pacientul învaţă din greşeli, fără eşe-
curi el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul „livrea-
ză” speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutora-
rea sau culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în dialo-
gurile interioare ale pacienţilor.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa tera-
peutică deţine următoarele caracteristici menite să asigure bu-
nul mers al terapiei: spirit de colaborare, căldură, empatie,
rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă, încredere (R. La-
douceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de
colaborare şi de descoperire. Terapeutul cognitiv-
comportamentalist are maximă valoare atunci când pacientul
său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de
însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul.
Pentru ca pacientul să poată să-şi strângă datele necesare, te-
rapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar putea să
se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde
prin: „Nu ştiu!”, terapeutul va replica: „Nici eu! Cum am pu-
tea afla?”. Acest „noi” colaborativ, de echipă, este binevenit
pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea
propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu
este didactic, ci acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spi-
ritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo. Cu alte cuvinte, te-
rapeutul îl „înrolează” pe pacient în terapie, îl „trage pe sfoa-
ră” şi îi deschide calea modificării comportamentale dezirabi-
le, în scopul unei adaptări mai eficiente la realitate. În acest
climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente personale
menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile
sale tacite.

93
 Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional.
Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu
trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută să înţelegem struc-
turile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele
sunt „calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezin-
tă pentru psihoterapia cognitiv-comportamentală „calea rega-
lă de acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este
reprezentată de conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul
vine adeseori cu o anumită experienţă emoţională, construită
în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative
din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât
una directivă, terapeutul CB analizează împreună cu pacientul
experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest mod, sunt
luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la pre-
zentul emoţional al interacţiunii psihoterapeut-pacient. Psiho-
terapia cognitiv-comportamentală nu adoptă o perspectivă
anistorică, dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în
care a ajuns la comportamentele sale actuale. El trebuie să
înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens din per-
spectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul respectiv,
sunt transferate negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de
relaţie sunt considerate centrale atât în procesul terapeutic
propriu-zis (care este, înainte de toate, o interacţiune diadică),
cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale paci-
enţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus,
multe dintre dialogurile interne (sau credinţele iraţionale) ale
pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din partea altor
persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor
altora asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie tiparele com-
portamentale recurente ale pacienţilor şi modul în care acestea
sunt reflectate, în mod constant, în relaţiile lor interpersonale.

Psihoterapia raţional-emotivă şi comporatamentală

94
 Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962) accentua faptul că
fiinţa umană „poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de
propria sa gândire, chiar şi atunci când această gândire este
complet separată de întăririle sau pedepsele din exterior”.
Din această perspectivă, Beck (1976) continuă: „Conţinutul
specific al interpretării unui eveniment conduce la un răspuns
emoţional specific … În funcţie de tipul de interpretare, per-
soana respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau furi-
oasă - sau poate să nu aibă nici un fel de reacţie particula-
ră”.
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală,
psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală (Rational
Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă de Ellis îşi
stabileşte două obiective specifice:
▪ să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale
emoţionale;
▪ să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pen-
tru a ajunge la un grad mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, per-
turbările emoţionale se referă la gânduri iraţionale, sentimente
inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate cele trei
componente se află într-o interacţiune reciprocă. Atunci când
oamenii au probleme „emoţionale” severe (anxietate sau de-
presie), REBT consideră că ei au idei iraţionale şi comporta-
mente de autoapărare care însoţesc şi creează aceste proble-
me. De asemenea, credinţele iraţionale „autosabotoare” deri-
vă din comportamente şi sentimente inadecvate, iar compor-
tamentele dezadaptative sunt provocate de emoţiile şi cogniţii-
le disfuncţionale.
Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică
asupra personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest con-
text, sistemele de credinţe ale oamenilor (Bs) cu privire la
evenimentele activatoare din viaţa lor (As) contribuie într-o
mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comporta-
mentale (Cs) şi fiecare din aceste trei elemente se influenţează

95
şi se includ reciproc. Mai mult, fiecare element în parte presu-
pune elemente integrative cognitive, emoţionale şi comporta-
mentale.
Din perspectiva REBT, pentru a fi raţională, o persoană
trebuie să fie pragmatică, logică şi în acord cu realitatea obi-
ectivă. Aşadar, raţionalitatea se defineşte ca fiind ceea ce îi
ajută pe indivizi să îşi atingă scopurile de bază, este logic
(nonabsolutist) şi este consecvent cu realitatea obiectivă.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic pro-
pus de A. Ellis, se impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente (Disputing) împotriva iBs
Es - noua filosofie eficientă propusă de RET (Effective
New Philosophy)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane
(Goals)
Un eveniment nefericit activator (As) contribuie, dar nu
produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul Cs (con-
secinţe emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul
însuşi este cel care se autoperturbă, datorită credinţelor şi opi-
niilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As. Numeroşi psihotera-
peuţi au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale,
construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale
(Beck, 1967; Glasser, 1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977;
Maultsby, 1984; Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wes-
sler şi Hankin, 1986).
Din perspectiva teoriei ABC a personalităţii, dacă As este
interpretat drept susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As
va acţiona explicit sau implicit (la nivel inconştient) asupra
factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în cau-
ză va gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experi-

96
menta consecinţa emoţională (a plăcerii sau a fericirii) şi con-
secinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta acel As).
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare
sau sabotare a scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona
explicit sau implicit (inconştient) asupra Bs şi Cs ale subiectu-
lui, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel (Bs):
„Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta conse-
cinţa emoţională (a frustrării şi nefericirii) şi comportamentală
(prin încercarea de a evita sau a elimina acel As).
De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de
Freud (1920) pe care a denumit-o principiul plăcerii. De ase-
menea, a fost sprijinită de teoriile existenţialiste şi umaniste
care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat (behaviorismul
radical) şi care au aderat la modelul stimul-organism-răspuns.
Modelul din urmă include factorul Bs, respectiv sistemul de
credinţe al oamenilor, conferind un rol important diferenţelor
individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).

ABC-ul tulburărilor emoţionale

Modelul ABC al psihoterapiei raţional-emotive şi com-
portamentale devine mult mai complex atunci când este apli-
cat tulburărilor nevrotice. Atunci când scopurile oamenilor
(Gs) sunt împiedicate sau blocate de evenimentul activator
(As), oamenii au de ales între a răspunde (conştient sau in-
conştient) la As, atrăgând după sine consecinţe negative (Cs)
fie adecvate, fie inadecvate. Dacă sistemul lor de convingeri
(Bs) este raţional, auto-ajutător („self-helping”), ei vor adopta
atitudini sau filosofii care le vor permite să-şi atingă propriile
scopuri. Credinţele lor raţionale (rBs) vor duce la consecinţe
emoţionale sănătoase (Cs) - cum ar fi sentimente adecvate de
dezamăgire, regret, frustrare, precum şi la consecinţe compor-
tamentale sănătoase (Cs) - acţiuni adecvate îndreptate în sco-
pul încercării de schimbare, de îmbunătăţire sau ocolire a ace-
lui eveniment activator (As) care le sabotează propriile scopuri
(Gs).

97
 Modelul ABC al tulburărilor emoţionale presupune că iBs
(convingerile iraţionale) şi DAs (atitudinile disfuncţionale)
stau la baza filosofiilor autoperturbatoare şi prezintă două
caracteristici:
▪ constau din cerinţe şi comenzi dogmatice şi rigide
formulate explicit şi/sau (în mod frecvent) implicit şi sunt ex-
primate în termeni de: „trebuie”, „s-ar cuveni să...”, de genul:
„Este absolut necesar ca scopurile mele să nu fie blocate şi să
fie pe deplin realizate!”
▪ rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri
înalt nerealiste şi mult prea generalizate, de tipul: „Dacă sco-
purile mele importante sunt blocate şi nerealizate, atunci... a)
Este îngrozitor!, b) Este insuportabil!, c) Sunt cea mai inca-
pabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în obţinerea a ceea ce
îmi doresc şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc, acum şi în
viitor!”
Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în
psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală de factorul
D („Disputing”), respectiv disputarea covingerilor iraţionale
(iBs), până când se ajunge la noua filosofie eficientă (E) pro-
pusă de A. Ellis. Această nouă filosofie se referă la un set te-
meinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să fiu
plin de succes şi demn de iubire, dar nu am făcut nimic în
acest sens!”, „Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă trateze cu multă
consideraţie, dar nu există niciun motiv pentru ca ei să pro-
cedeze în acest mod!”

ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni
(Cs) influenţează în mare măsură evenimentul activator (As) al
acestora (Ellis, Yeager, Di Mattia şi Di Giuseppe, 1989). De
pildă, dacă un bărbat îşi critică soţia (As), ea poate să gân-
dească în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât de exigent!
Ce pisălog!” şi poate reacţiona cu furie şi ostilitate la nivelul
C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi ostilitatea soţiei sale

98
drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la ni-
velul C prin depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un
eveniment activator negativ şi reacţionează la nivelul C prin
vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile per-
manente ale soţului la adresa anumitor acţiuni ale partenerei
sale, o poate face pe aceasta din urmă să creadă: „Mă
urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, nesuferitule!”, îl poa-
te încuraja pe acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lo-
vească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât soţia sa poate gândi:
„Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să in-
tentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un
sistem familial sunt deosebit de profunde şi complexe. În
REBT nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele
gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe impe-
rioase şi absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul
ei (A1) îşi poate spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează
în acest mod!” (B1), se simte tot mai dezamăgită şi, în mod
treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel
raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepăr-
tez sexual de el” (B2) şi va avea păreri de rău (B2) în legătură
cu modul în care soţul se poartă faţă de ea (A2), dar şi în legă-
tură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost prea mes-
chină faţă de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală (C1). În
termeni REBT, persoana în cauză nu este nevrotică (în gândi-
re, simţire şi comportament).
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste refe-
ritor la atitudinea critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de
tipul: „El nu ar trebui să mă critice în acest mod, e un nesufe-
rit!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva soţului ei
(C2). Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se
produce acest As, vor duce la sentimente şi comportamente de
tip nevrotic (C1). În plus, această persoană se va perturba prin

99
cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale.
Ea poate insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las
soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu trebuie să-mi consider
soţul un nesuferit!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să
mă comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe,
persoana în cauză va dezvolta un comportament dezadaptativ
de tip nevrotic.
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile parte-
nerei sale de viaţă şi, în mod raţional, ar dori sau ar prefera
ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să nu-l mai con-
sidere un nesuferit (B) şi să nu mai fie furioasă şi agresivă (C)
faţă de el. Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu
ar trebui să se poarte în acest mod, devenind la rândul său
anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.
Din perspectiva lui Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cu-
noştinţă fiecare în parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult
mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de zi cu zi. Teoria
şi practica REBT consideră că cei doi vor înţelege mai bine
aceste perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi
cerinţele lor şi ale ABC-urilor lor raţional-emotive şi compor-
tamentale. Dacă Bs-ul lor raţional-emotiv este preferenţial,
probabil că nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din
contră, dacă se exprimă în termeni de cerinţă absolutistă,
atunci sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emotive şi compor-
tamentale, cogniţiile pot fi „reci”, „calde” şi „fierbinţi”. În
cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a alege între
trei tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă
ostilitate faţă de el: (1) „Soţia mea este furioasă!” (cogniţie
rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş vrea să nu se mai
poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-
sentimente calde); (3) „Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să
mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze astfel! O urăsc!”
(cogniţii-sentimente fierbinţi).

100
 În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile
calde se referă la evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care
presupun sentimente de la slab conturate, până la puternice.
Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la senti-
mente puternice până la unele foarte puternice.

Tehnici raţional-emotive şi comportamentale

Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice
activităţii de identificare a gândurilor sale iraţionale, după ur-
mătorul model:

Figura 9. Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1962)

As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
activator gânduri iraţionale comportamentale

(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai con-
fruntat cu As;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit As (anxietate,
culpabilitate, depresie, mânie) şi comportamentele negative
care conduc la eşec, în raport cu As.

În privinţa modificării modului negativ de gândire, paci-

entului i se cere să consulte diverse materiale din care învaţă
cum să combată gândurile negative. De asemenea, psihotera-
peutul îi trasează unele sarcini de natură comportamentală, de
tipul:
▪ distragerea atenţiei prin cufundarea în activităţi
agreabile;
▪ exerciţii de atacare a ruşinii, adică încercarea de a
scăpa de ruşinea iraţională, prin efectuarea în public a unor
acţiuni ridicole sau stupide, pentru ca pacientul să nu mai aibă
sentimentul de jenă;

101
 ▪ imageria raţional-emoţională - o formă de practică
mentală intensă (destinată stabilirii unor noi tipare) prin care
pacienţii se autoimaginează gândind, simţind şi acţionând
exact în felul în care ar dori în viaţa reală;
▪ realizarea repetată a unor acţiuni de care pacientul se
teme sau pentru care nu are aptitudini;
▪ autoacordarea de recompense şi sancţiuni.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-
emotivă şi comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi
directiv care rezultă din principiile terapiei raţional-
emoţionale şi comportamentale. Adoptând o atitudine persua-
sivă, terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi modi-
fice gândurile iraţionale şi atitudinile disfuncţionale. Terapia
este un proces educaţional, iar terapeutul este profesorul care
dă teme de rezolvat pentru acasă elevului (pacientului) său.
Scopul final al psihoterapiei raţional-emotive şi compor-
tamentale este să antreneze o schimbare filosofică profundă
prin intermediul unei schimbări emoţionale şi comportamenta-
le a pacientului.

Psihoterapia multimodală
Psihoterapia multimodală (A. Lazarus, 1976) reprezintă
un demers eclectic în care personalitatea umană este abordată
în termenii a şapte modalităţi interactive: comportament, afec-
tivitate, senzaţii, imagerie, cogniţii, relaţii interpersonale şi
funcţionare biologică. Cadrul teoretic al terapiei multimodale
provine din principiile teoriei învăţării sociale, teoria sisteme-
lor generale şi teoria comunicării.
Adoptând modelul teoretic al tulburărilor comportamenta-
le, practicienii multimodali au o concepţie pluralistă cu privire
la etiologia şi tratamentul tulburărilor nevrotice. În această
perspectivă, se consideră că, în mod obişnuit, pacientul este
afectat de o multitudine de probleme specifice care pot fi
abordate printr-o multitudine de strategii specifice. În final, cu

102
cât un pacient învaţă mai mult din psihoterapie, cu atât există
o probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.
După Lazarus (1984), poziţia multimodală afirmă că un
tratament cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor
dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor neplă-
cute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor
interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochi-
mic. În măsura în care problemele interactive manifestate pe
aceste paliere sunt sistematic explorate, procesul de diagnosti-
care poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care
intervenţiile terapeutice remediază tiparele dezadaptative şi
deficiente prezente, rezultatele tratamentului vor fi mai bene-
fice şi de durată mai lungă.
Terapia multimodală necesită o „croire” precisă a clima-
tului terapeutic care să se muleze pe nevoile şi aşteptările pa-
cientului. Termenul de „terapie făcută la comandă” („bespoke
therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B. Zilber-
geld, 1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt adapta-
te necesităţilor fiecărui pacient în parte. Întrebarea de bază a
terapeutului multimodal este de genul: „Cine sau ce se potri-
veşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”.
De altfel, autorul acestei terapii introduce noţiunea de eclec-
tism tehnic, referindu-se la faptul că terapeutul ar trebui să
determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii terapeutice sunt
cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce
condiţii.
Lazarus (1989) consideră că este „contraproductiv cu unii
pacienţi să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii,
chiar dacă terapia este foarte bine structurată, activă şi directi-
vă, nu vor apărea progrese semnificative”. Prin urmare, tera-
peutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă strate-
giile pentru a schimba cursul terapiei. De pildă, pot apărea
situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat sistemul familial
decât individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti
sau să ajustezi tratamentul la pacient şi nu invers.

103
 Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale
are drept scop identificarea problemei pacientului şi se bazea-
ză pe un set de mai multe întrebări. Aceste întrebări vizează
următoarele aspecte:
▪ Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii,
halucinaţii, tulburări de gândire, comportamente inadecvate
şi/sau bizare, incongruenţă afectivă);
▪ Dacă sunt semne de patologie organică sau de pertur-
bare a activităţii motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);
▪ Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
▪ Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi
monitorizarea evenimentelor principale care le-au precipitat;
▪ Care sunt factorii antecedenţi importanţi;
▪ Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschi-
să problema pacientului;
▪ Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapi-
ei;
▪ Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea
adoptării unui anumit stil terapeutic (dacă este preferabilă o
abordare directivă sau nondirectivă);
▪ Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine
cel mai bine interesele: ca persoană individuală, ca parte dintr-
o diadă, triadă, familie şi/sau grup;
▪ Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfă-
cătoare cu terapeutul sau dacă ar trebui să se adreseze în altă
parte;
▪ Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să
caute sprijin psihologic în acel moment - de ce nu mai devre-
me sau mai târziu;
▪ Care sunt aspectele pozitive, punctele tari, atuurile
pacientului.
Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi te-
rapeutului suficiente date în vederea stabilirii programului de
tratament. Pasul următor va consta în construirea profilului
celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care

104
stabileşte o punte de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe
baza acestor modalităţi, se vor elabora ipoteze de lucru care
pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze singuri
propriul profil al modalităţilor interactive. Terapeutul şi paci-
entul vor realiza acest exerciţiu în mod independent şi apoi
vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o
scurtă explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie
prezentată succint pe o foaie de hârtie şi care aduce următoa-
rele precizări:
Comportament B („Behavior”) - În general, se referă la
comportamentele direct observabile şi măsurabile: obiceiuri,
gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o listă a lor în
care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le
întăriţi/optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi
dori să începeţi?
Afectivitate A („Affect”) - Se referă la emoţii, sentimente
puternice, dispoziţie de bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai
frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate, culpabilitate,
furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri
de reacţii comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi
într-un anumit mod.
Senzaţie S („Sensation”) - Realizaţi o listă a senzaţiilor
negative (tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie,
senzaţie de greu în stomac). Dacă una din aceste senzaţii vă
determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate
(A).
Imagerie I („Imagerie”) - Notaţi orice vis supărător sau
amintiri care vă revin în memorie. Includeţi orice trăsătură
negativă legată de propria voastră persoană. Realizaţi o listă a
reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă
tulbură într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini
determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii
neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.

105
 Cogniţie C („Cognition”) - Ce tip de idei, opinii, valori,
atitudini stau în calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a gân-
durilor negative iraţionale pe care le aveţi în legătură cu pro-
pria personă (de tipul: „Sunt un ratat!”, „Sunt incapabil!”,
„Ceilalţi nu mă plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi
gânduri vă influenţează propriul comportament (B), propriile
sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I („Interpersonal Relationships”) -
Notaţi orice interacţiune negativă cu persoane semnificative
din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude, şef etc.).
Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă
tratează celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în
care influenţează şi sunt influenţate modalităţile B, A, S, I şi C
de relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D („Drugs, Biology”) - Realizaţi o
listă a medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt
prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de sănătate pe
care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi
în continuare.
Stilul terapeutic al lui Lazarus se defineşte prin directivi-
tate, pe care o consideră rapidă şi eficientă. Se departajează de
stilul socratic de punere a întrebărilor al lui Beck, mulţi paci-
enţi fiind refractari la instrucţiunile didactice. Lazarus găseşte
oportună integrarea strategiilor cognitive şi comportamentale
în metoda terapeutică pe care o propune. De pildă, atunci când
învăţăm un pacient să-şi dispute credinţele iraţionale şi când
iese la iveală un grad semnificativ de anxietate, se poate face
o trecere simplă şi naturală spre exerciţiile de relaxare şi de-
sensibilizare.
Din această perspectivă, dificultatea cea mai mare constă
în aceea că terapeutul trebuie să ştie când anume trebuie să fie
utilizată o anumită procedură, cum să o introducă, cum să o
„vândă” pacientului şi cum să fie implementată în programul
de psihoterapie. Obţinerea cooperării pacientului şi a compli-

106
anţei acestuia la terapie devine o problemă de importanţă
esenţială, fiind menită să asigure succesul psihoterapeutic.
Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea
relaţiei terapeutice este o parte integrantă în procesul de iden-
tificare a problemei pacientului. Cu alte cuvinte, în timp ce
sunt strânse informaţii cu privire la factorii antecedenţi, difi-
cultăţile actuale cu care se confruntă, variabilele care menţin
problema şi în timp ce sunt căutate tehnicile cele mai adecvate
care urmează să fie puse în acţiune, terapeutul dovedeşte em-
patie, înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de pacient. Pen-
tru o mică parte a pacienţilor, terapia de relaţie este atât nece-
sară, cât şi suficientă pentru a se înregistra un progres în tera-
pie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care îl oferă relaţia
terapeut-pacient reprezintă acel sol în care tehnicile terapeuti-
ce prind rădăcini (Lazarus şi Fay, 1984).
În vederea ilustrării specificităţii acestui demers terapeu-
tic, vom analiza în continuare tehnica conectării, utilizarea
strategiilor cognitive, precum şi a celor noncognitive şi non-
comportamentale în psihoterapia multimodală.

Tehnica conectării („bridging”)

În mod tipic, şedinţele de terapie multimodală încep cu în-
trebarea: „Ce s-a întâmplat în această săptămână?” Dacă s-
au trasat anumite sarcini pentru acasă, şedinţa se va deschide
prin punctarea acestor sarcini. De pildă, se pot adresa întrebări
de genul: „Ţi-ai calculat caloriile şi ţi le-ai notat în agendă?”
sau „Ai deschis pâna la urmă discuţia X cu soţul tău?”. Laza-
rus obişnueşte să ia notiţe în timpul şedinţelor, pentru a reţine
aspectele care trebuie trecute în revistă sau a clarifica unele
puncte mai puţin clare. Anumiţi pacienţi vin la un moment dat
cu probleme presante care necesită o relativă modificare a
planului de tratament. De asemenea, sunt unii pacienţi reti-
cenţi care trebuie îndemnaţi să aducă în discuţie problemele
adiţionale care apar. De pildă: „Înainte de a continua cu

107
exerciţiile de imagerie şi relaxare, este ceva despre care ai
dori să discutăm?”
Lazarus consideră un nonsens faptul că orice alege paci-
entul să spună în terapie ar fi important din punct de vedere
terapeutic. Unii dintre pacienţi pot insista pe aspecte irelevan-
te şi neînsemnate, evitând în acest mod problemele reale cu
care se confruntă. Există mai multe moduri prin care terapeu-
tul poate schimba direcţia discuţiei. „Mi-ai vorbit despre că-
sătoria lui X şi Y, dar aş prefera să-mi vorbeşti despre pro-
pria ta relaţie, îndeosebi despre ceea ce simţi în legătură cu
noul loc de muncă al soţului tău”.
Terapeutul va trebui să dea dovadă de vigilenţă pentru ca
psihoterapia să rămână orientată pe scopul propus. În acest
sens, tehnica conectării (“bridging”) se dovedeşte a fi eficien-
tă. Prin intermediul conectării, terapeutul se situează în mod
deliberat pe modalitatea preferată de pacient (B, A, S, I, C, I,
D), după care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care par
a fi mult mai productive din punct de vedere terapeutic.
Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în ca-
re terapeutul doreşte să obţină din partea pacientului mai mul-
te date despre reacţiile emoţionale şi sentimentele acestuia în
legătură cu o situaţie dată (caz preluat şi adaptat după Laza-
rus, 1987):
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu faptul că soţul tău
a plecat de la masă?
Pacienta: Probabil, el moşteneşte această natură irascibi-
lă de la propria sa mamă. Pot vorbi ore întregi despre familia
lui.
Terapeutul (încercând să rămână centrat pe problemă):
Te-a supărat acest comportament, faptul că s-a ridicat şi a
plecat de la masă?
Pacienta: Fratele lui se comportă în acelaşi mod. Au în-
văţat aceste lucruri de la mama lor. Tatăl lor, în schimb, era
atât de drăguţ şi amabil …

108
 Comentariu: În acest moment, mulţi terapeuţi sunt încli-
naţi să întrerupă discursul pacientului şi să puncteze faptul că
nu i s-a răspuns la întrebare. Pacientul rezistent este provocat
de terapeut să renunţe la intelectualizare. În opinia lui Laza-
rus, aceste atacuri sunt contraproductive de cele mai multe ori.
Pacienţii se pot simţi adeseori neînţeleşi, criticaţi sau atacaţi
atunci când terapeutul schimbă cursul ideilor sau simt că tera-
peutul nu vorbeşte pe limba lor. Terapia multimodală por-
neşte de acolo de unde se situează pacientul şi apoi, trage o
punte de legătură cu ariile de discurs mai productive. În acest
exemplu, terapeutul intenţionează să pătrundă în lumea afecti-
vă a pacientului său, în timp ce acesta insistă să rămână cen-
trat pe modalitatea cognitivă. Câştigarea accesului la modali-
tatea afectivă, prin intermediul tehnicii „bridging”, necesită
ca terapeutul să se situeze pe conţinutul cognitiv propus de
pacient (nu mai mult de 2 până la 5 minute), după care se va
face trecerea la o modalitate mai puţin „ameninţătoare” (de
pildă, modalitatea senzorială), iar, în final, se va adresa din
nou reacţiilor emoţionale ale acestuia. Discuţia poate urma în
acest mod:

Terapeutul (continuând să rămână centrat pe modalitatea

cognitivă): Aşadar, soţul tău este o copie fidelă a propriei
sale mame.
Pacienta: Da, este interesant cum el şi fratele său au grijă
de mama lor, în timp ce sora lor seamănă cu tatăl - freudienii
ar putea să analizeze aceste identificări în familia lor. Sora
lor a ales să se căsătorească cu un bărbat care este asemănă-
tor soţului meu în multe privinţe … (Discuţia rămâne centrată
pe dinamica familiei soţului său timp de câteva minute).
Terapeutul („bridging”): Apropo, atunci când vorbeai
despre el şi familia lui, ai observat cumva o anumită senzaţie
în corpul tău?

109
 Pacienta: Senzaţie? (pauză) Nu-mi dau seama ce vrei să
spui …, cred că pieptul, nu..., mai degrabă gâtul şi maxilarele
le simt tensionate.
Terapeutul: Hai să ne concentrăm mai mult pe aceste
senzaţii din gâtul şi maxilarele tale. Te superi dacă închizi
ochii pentru o clipă şi analizezi aceste senzaţii?
Pacienta (se supune şi închide ochii timp de 45 secunde):
Am observat că am o respiraţie mai accelerată.
Terapeutul: Această stare de tensiune şi respiraţie accele-
rată au vreo legătură cu propriile tale sentimente faţă de par-
tenerul tău?
Pacienta: (deschizând ochii) Nu-mi dau seama ce vrei să
spui! (pauză) Simt că îmi vine să plâng … Poate să fie atât de
rău (izbucnind în lacrimi)! Lasă-mă să-ţi spun ceva! Nu merit
să fiu tratată în acest mod de el (plângând)!
Terapeutul: Aşadar, cred că te simţi nu numai tristă, dar
şi furioasă.
Pacienta (suspinând): Şi mă simt abandonată (continuă
să plângă). Ei bine, nu cred că rezolv ceva, smiorcăindu-mă
în acest fel …
Terapeutul: Aşadar, îţi exprimi aceste sentimente faţă de
el sau continui să pretinzi că nu te deranjează în niciun mod
comportamentul lui?
Pacienta (ştergându-şi lacrimile): Cred că ar trebui să
mai repetăm puţin, ca în şedinţa trecută în care mi-am exersat
deprinderile de comunicare asertivă cu şefa mea.

În mod obişnuit, terapeutul ar fi trebuit să insiste pe

reacţiile afective ale pacientei sale, până când s-ar fi fost con-
vins că ea îşi acceptă pe deplin propriile sentimente. În exem-
plul de mai sus, deoarece pacienta a dorit să se îndrepte spre o
soluţie centrată pe acţiune, terapeutul a reluat training-ul aser-
tiv exersat într-o şedinţa anterioară de terapie.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să
subscrii la teoriile unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza

110
diverse tehnici împrumutate din psihanaliza freudiană, Ges-
talt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă
eclectică, terapia multimodală consideră o mare eroare ca te-
rapeuţii să ignore acele tehnici care nu decurg din modelul lor
teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea psihologi-
lor sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă
sau teorie în psihologie care să fie capabilă să explice orice se
observă în comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o
teorie, tehnicile şi nu teoriile sunt cele care se aplică oameni-
lor. Cu alte cuvinte, studiul efectelor psihoterapiei este întot-
deauna studiul efectelor tehnicilor puse în acţiune.

Utilizarea strategiilor cognitive

Clinicienii care se limitează doar la procedurile compor-
tamentale şi care evită abordarea proceselor cognitive, vor
afla curând că oamenii pot submina cele mai bune planuri de
întărire şi modelare a propriului comportament, datorită pro-
priei lor gândiri. Unele din cele mai frecvente erori cognitive
includ suprageneralizarea, gândirea dihotomică, perfecţionis-
mul, imperativele categorice, concluziile pripite, falsele atri-
buiri, „catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi aprobat. În
măsura în care individul se angajează în una sau mai multe
din aceste cogniţii disfuncţionale, există posibilitatea apariţiei
unor comportamente deficitare şi a unor tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze spe-
cificitatea intervenţiilor cognitive în psihoterapia multimodală
(Lazarus, 1987, p. 306-309):

Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară,

spun despre mine că sunt o persoană blândă, amabilă, îngă-
duitoare, dar când ajung să mă cunoască mai bine, descoperă
că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?

111
 Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când
oamenii fac lucruri mai bine decât mine. Am o limbă tare as-
cuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în general, dar cel
adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi un
antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care
este cea antipatică, nesuferită, egoistă şi plină de gelozie,
prefer să consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi că
fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura
amabilă, îngăduitoare, tolerantă din tine este la fel de reală
ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică. Vreau
să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase
la iveală, iar în alte circumstanţe, ies în evidenţă doar aspec-
tele negative. Dar fiecare din ele este la fel de „real”. Ce pă-
rere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să
mă displac pe mine însumi. În copilărie, amândoi părinţii mă
criticau foarte des: „Eşti rău!”, „Eşti antipatic!”, „Eşti nesu-
ferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul
mod de gândire şi să nu mai pui etichete. Dacă părinţii tăi ar
fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că
eşti un copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi
numit „rău” acel comportament al tău. Înţelegi această dis-
tincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-
mi găsesc cuvântul… Aha, am găsit un exemplu! Mi-am prins
prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte, acest lucru o face
în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-a
face cu mincinoşi. Eşti de acord cu mine că dacă cineva a
spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, de-
pinde de importanţa acestei minciuni şi de motivul din spatele
ei. Al doilea, dacă prietena ta spune minciuni 10% din timp,
asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.

112
 Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic
însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă
cineva este 20% din timp egoist şi 80% altruist, persoana res-
pectivă este egoistă sau nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
Terapeutul: Ce vrei să spui?
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai
frecvent în comportamentul cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la
următoarea analogie. Ai în faţă un coş cu mere, alegi un măr
putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul este plin cu mere
putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de
vedere, mincinosul este o persoană care a spus o dată o sin-
gură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o
anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul
egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contea-
ză dacă motivul pentru care gândeşti astfel se datorează
100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice. Hai să mo-
dificăm din acest moment modul tău de a gândi. Vrei să în-
chizi ochii şi să repeţi această frază de cinci-şase ori? „Latu-
ra generoasă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”.
Vrei să spui această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti
la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt
gata să muncesc pentru a se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din
partea ta. Îţi voi da o listă cu tipurile de greşeli cele mai frec-
vente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a gândi. Aş
vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli
identifici în cazul tău. Vrei să faci acest lucru?
Pacientul: Desigur!

113
 Utilizarea unor strategii terapeutice noncognitive şi non-
comportamentale
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, inter-
venţiile noncognitive şi noncomportamentale oferă adeseori
informaţii valoroase din punct de vedere terapeutic. De pildă,
este utilizată tehnica „scaunului liber” care aparţine psiho-
dramei şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă în
exersarea comportamentului asertiv al pacienţilor. De aseme-
nea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi atunci când
se are în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor am-
bivalente ale pacientului. Spre deosebire de rogersieni, Laza-
rus nu consideră că empatia, căldura, acceptarea pozitivă ne-
condiţionată, autenticitatea manifestate de terapeut faţă de
pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se produce
modificarea comportamentală a acestuia. „Atunci când clien-
tul este ajutat de psihoterapeut să-şi clarifice unele confuzii şi
incertitudini prin intermediul reflectării empatice şi acceptării,
este timpul să se treacă la acţiune. În acest moment, se revine
la administrarea de sarcini pentru acasă şi la însuşirea de către
client a diverselor strategii de a face faţă situaţiilor” ( Lazarus,
1987, p. 311).
Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o
tehnică menită să conducă la reevaluarea diverselor experienţe
de viaţă ale pacienţilor.

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate

aceste lucruri în cap. Ce poate să ştie un copil de 5 ani? Cum
puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în
cap? Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi
revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi îmi dau seama care
este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai
crede în asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară?
Aşează-te cât mai confortabil pe scaun şi încearcă să te rela-
xezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi

114
că ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut,
o maşină care te va readuce oricând doreşti în prezent. Aş
dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul
Mihai atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vâr-
stă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.
Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o
vizită când aveai 5 ani. Micuţul Mihai de 5 ani vede un bărbat
care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest
bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva
special pentru această persoană, o afinitate puternică şi, de
aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imagi-
nezi această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar
cel care sunt acum, vine spre copil, îi pune mâinile pe umeri
şi spune: „Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să
îi spui?
Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime
de lucruri despre păcat, despre rău, despre iad şi alte lucruri
de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai, doar
nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord
cu ele, altfel părinţii tăi te vor pedepsi. Dar, ascultă-mă cu
atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că
este un copil bun, chiar dacă nu este strălucitor la şcoală?
(Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute)
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să
nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent
acum. Mai ai ceva de adăugat pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au
dreptate! Ei sunt bine intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o gră-
madă de prostii despre religie.

115
 În sinteză, în psihoterapia multimodală se consideră că
următoarele componente stabilesc succesul tehnicilor compor-
tamentale:
▪ Terapeutul ar trebui să manifeste o bună cunoaştere,
competenţă şi încredere în validitatea tehnicilor utilizate;
▪ Un practician eficient ar trebui să ştie cum să-l deter-
mine pe pacient să adere la programul de tratament.

4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect

În şcolile terapeutice incluse în orientarea experienţialistă

contează în mai mică măsură ceea ce face psihoterapeutul
(respectiv tehnicile utilizate), cât ceea ce este el. După I. Mi-
trofan (1999), „dacă comportamentul terapeutului nu va fi
expresia anumitor atitudini şi convingeri profund înrădăcinate
în personalitatea sa, el nu va reuşi să declanşeze la client ge-
nul de proces numit „actualizare de sine” sau „creştere (dez-
voltare) personală”.
Terapia centrată pe client, denumită ulterior terapie cen-
trată pe persoană, se înscrie în curentul orientărilor psihotera-
peutice experienţiale. C. Rogers consideră că atitudinea prin-
cipală a terapeutului este cea de considerare pozitivă ne-
condiţionată manifestată faţă de client. Această acceptare ne-
condiţionată presupune comunicare empatică, autentică, ac-
ceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimi-
că de tip comprehensiv).
În ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine
sarcina de a dirija explorarea Eu-lui şi de a propune interpretă-
rile materialului astfel descoperit. Fireşte, clientul va schimba
de mai multe ori interpretarea unui material experienţial dat,
în funcţie de gradul său de înţelegere de sine (respectiv, în
funcţie de gradul său de anxietate). În situaţia terapeutică, pa-
cientul este în acelaşi timp obiect şi agent. Acest tip de relaţie
se deosebeşte de relaţia transferenţială, în care pacientul per-
cepe terapeutul ca pe o figură semnificativă din trecutul său.

116
De asemenea, se deosebeşte de relaţia specifică terapiilor
comportamentale, care se bazează de cele mai multe ori pe o
convenţie de învăţare. Prezumţia lui Rogers este aceea că oa-
menii sunt esenţialmente demni de încredere şi că au un
enorm potenţial de a se autoînţelege şi de a-şi rezolva proble-
mele, fără o intervenţie directă din partea terapeutului. Cu alte
cuvinte, ei sunt capabil de creştere autodirecţionată (G. Co-
rey, 1991).
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţia-
listă şi Gestalt-terapia, aduc numeroase contribuţii în privinţa
specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia psihoterapeuti-
că, prin identificarea următoarelor ei dimensiuni: empatie
acurată, căldură nonposesivă, autenticitate, concreteţe, auto-
dezvăluire, concentrare pe aici şi acum, dimensiuni pe care le
vom analiza în capitolul final al cărţii (referitor la modalităţile
de antrenare a disponibilităţilor de comunicare ale terape-
uţilor).

Psihoterapia existenţialistă
Bazată pe filosofia existenţialistă promovată de Kierkega-
ard, Nietzsche, Heidegger, Sartre şi Buber, terapia existenţia-
listă s-a dezvoltat prin contribuţia lui Binswanger, Frankl,
May şi Yalom.
Corey (1991) sistematizează temele centrale ale terapiei
existenţialiste în următoarele afirmaţii:
▪ capacitatea omului de a fi conştient de sine;
▪ libertatea de alegere din mai multe alternative şi res-
ponsabilitatea direcţionării propriului destin;
▪ năzuinţa spre identitate şi relaţionare (omul fiind su-
pus sentimentului singurătăţii şi izolării, dar în acelaşi timp
năzuind spre relaţii cu alţii pentru a-şi căpăta sau păstra sen-
sul);
▪ căutarea semnificaţiei şi scopului vieţii, în condiţiile
în care individul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza exis-
tenţială majoră descrisă de V. Frankl, 1963), astfel încât tre-

117
buie să descopere un nou sens, prin angajarea în creaţie, dra-
goste şi muncă;
▪ anxietatea este o condiţie a vieţii, distingându-se an-
xietatea existenţială, o formă de anxietate normală şi stimu-
lentă pentru dezvoltare; se urmăreşte transformarea anxietăţii
nevrotice în anxietate normală şi dezvoltarea capacităţii de a
trăi în condiţiile unei anxietăţi normale (R. May, 1983);
▪ conştiinţa morţii şi a nefiinţei - sursa energiei vieţii şi
a creativităţii.
Prin intermediul terapiei existenţialiste, clienţii devin ca-
pabili să se angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o exis-
tenţă autentică (plină de sens), în conformitate cu propria eva-
luare a ceea ce este valoros pentru ei înşişi. Clienţii ajung să
recunoască căile prin care vor putea trăi autentic şi vor face
alegerile care să-i conducă la devenirea a ceea ce ei sunt ca-
pabili să devină.
I. Yalom (2010) consideră că psihoterapia existenţialistă
reprezintă o abordare dinamică a terapiei care se concentrează
pe grijile înrădăcinate în existenţa individului. Din această
perspectivă, conflictul fundamental nu derivă din tendinţele
instinctuale reprimate (psihodinamica freudiană) sau din con-
flictele internalizate cu persoanele semnificative din viaţa
noastră (psihodinamica neofreudiană interpersonală), ci din
confruntarea individului cu datul existenţei. Cele patru griji
fundamentale ale omului: moartea, libertatea, izolarea şi lipsa
sensului, constituie psihodinamica existenţialistă. Ele joacă un
rol extrem de important la orice nivel al organizării psihice a
individului şi au o mare semnificaţie în domeniul clinic.
Acest sistem psihoterapeutic pune un accent deosebit pe
unicitatea fiecărui individ şi a felului său propriu de a fi în
lume. Terapeutul evită diagnosticul, intelectualismul abstract,
interpretarea şi încurajează procesul clientului de descoperire
prin experimentare. Eforturile sale se îndreaptă în direcţia
înţelegerii lumii subiective a clientului său. G. Corey (1991)
descrie terapia drept o „călătorie în comun a terapeutului şi

118
clientului, o călătorie care sapă adânc în interiorul lumii, aşa
cum este ea trăită şi percepută de către client”. Fireşte, în
această călătorie nu numai clientul trece printr-o serie de mo-
dificări, ci şi terapeutul se dezvoltă o dată cu clientul său. Cel
care doreşte să lase neschimbate modul de a fi şi propria
creştere ar trebui să nu devină terapeut.
În psihoterapia existenţialistă, calitatea relaţiei psihotera-
peut-client este cea care vindecă, şi nu tehnicile terapeutice.
Prezenţa terapeutului joacă un rol crucial în această relaţie.
Din păcate, terapeuţii sunt mult prea concentraţi pe conţinutul
a ceea ce spun şi mai puţin pe distanţa care se creează între ei
şi proprii lor clienţi. Tocmai această calitate a relaţiei terapeu-
tice vine să energizeze dificilul efort îndreptat în direcţia
schimbării clientului.
În psihoterapia existenţialistă, relaţia terapeutică se bazea-
ză în primul rând pe respect. Această caracteristică implică
încrederea terapeutului în potenţialul clientului de a face faţă
„în mod autentic” propriilor sale tulburări şi de a descoperi
moduri alternative de a fi. Terapeutul îl ajută pe client să înţe-
leagă cum acesta, în anumite circumstanţe, şi-a „limitat” pro-
pria existenţă. Mai mult, clientul devine responsabil pentru
asumarea unui asemenea tip de existenţă.

Gestalt-terapia
Gestalt-terapia promovată de Fritz Perls este o abordare
existenţialistă bazată pe premisa că „oamenii trebuie să-şi gă-
seasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea
personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii”. Fără conştien-
tizare, clientul nu posedă instrumentele necesare pentru
schimbarea personalităţii. Fiind în legătură cu experienţa sa
subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă.
Devenind conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria
existenţă într-o manieră plină de sens.
După I. Mitrofan (1999), terapeuţii gestaltişti „… caută să
declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori

119
conştienţi, în prezent, ai propriilor lor trăiri şi experienţe tre-
cute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate, pentru a
deveni comprehensibile”. Scopul final este obţinerea conşti-
inţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea diho-
tomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care
stă în calea completării afacerilor neterminate („unfinished
business”).
În viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie
de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate
de teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi
relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne în-
cheim afacerile noastre mai vechi.
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele cli-
entului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului,
energia, evitarea şi blocajele în conştientizare. Clienţii sunt
ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la
mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate de mesaje-
le corpului. O mare parte din gândirea noastră este o modalita-
te de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe
simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum”. Postura,
mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun o întreagă
istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele cuvintelor”
(Perls, 2008).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe di-
ferite aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care
înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate”, „un fel
de”, „posibil”, „probabil”, „se pare că”, „bănuiesc” sunt înlo-
cuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie”, „este necesar să”
reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi
sunt înlocuite cu „eu vreau să”, „eu doresc să”, „eu aleg să”.
În acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alege-
rilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre te-
rapeut şi client. Se consideră că din interacţiunea terapeutică,
clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe.

120
„A veni în întâmpinare” şi „a intra în rezonanţă” cu clientul
sunt două atribute de bază în activitatea terapeutului gestaltist.
În acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt
importante, cât atitudinile şi comportamentul terapeutului ma-
nifestate în relaţie cu clientul său.

Congruenţa în relaţia psihoterapeutică

Conceptul de congruenţă ne oferă o viziune integratoare
cu privire la caracteristicile relaţiei terapeutice.
C. Rogers (1968) înţelege prin congruenţă „acordul dintre
experienţă, conştiinţă şi comunicare”. Cu alte cuvinte, con-
gruenţa constă în potrivirea dintre trăirea internă şi expresia
externă. Cu cât individul este mai puţin anxios, cu atât îl va
putea înţelege mai bine pe celălalt şi va fi mai capabil să
obţină o mai profundă înţelegere de sine. Cu cât se va înţelege
mai bine, cu atât va atinge un nivel mai înalt de congruenţă.
Psihoterapeutul trebuie să trăiască cu adevărat sentimentele pe
care le manifestă faţă de client. Relaţia terapeutică dintre cei
doi se compromite dacă psihoterapeutul se comportă ca şi
cum ar simţi sentimente călduroase faţă de client, ca şi cum s-
ar abţine să-l judece, ca şi cum ar accepta partenerul său de
relaţie aşa cum este. La nivel subconştient, clientul percepe
diferenţa psihologică dintre exprimarea sentimentelor autenti-
ce ale terapeutului şi imitarea, respectiv artificialitatea lor.
În relaţia psihoterapeutică, terapeutul trebuie să fie sigur
că este deschis faţă de propria trăire a experienţei, adică trebu-
ie să fie prezent într-un mod congruent. „Un terapeut va în-
cerca, desigur, să dezvolte acest proces în principal în afara
şedinţelor, prin terapie personală sau supervizare, însă aspec-
tul referitor la atenţia acordată propriei experienţe rămâne
fundamentală” (G. Vanaerschot, 2011).
Plecând de la conceptul de congruenţă, C. Rogers (1968)
prezintă următorul model de comunicare în terapie:

121
 1. Comunicarea terapeutului în relaţia cu clientul său es-
te marcată de gradul de congruenţă care se manifestă la tera-
peut.
2. Cu cât congruenţa terapeutului se dovedeşte a fi mai
mare, cu atât este mai posibil ca mesajele acestuia să fie mai
lipsite de semnificaţii obscure şi ambigue, aşadar, să fie mai
bine înţelese de client.
3. Cu cât comunicarea terapeutului este mai clară, cu
atât partenerul său de relaţie îi va răspunde cu mai multă clari-
tate. Chiar dacă clientul nu este întru totul congruent în expe-
rienţa sa cu tema abordată, totuşi, răspunsul său va fi mult mai
clar decât dacă ar fi primit din partea terapeutului mesaje am-
bigue.
4. Cu cât terapeutul va fi mai congruent şi va exprima
într-o manieră mai autentică ceea ce simte în legătură cu subi-
ectul în discuţie, cu atât el va fi mai dispus şi mai liber să-l
asculte pe clientul său. Prin urmare, cu cât va fi mai puţin de-
fensiv, cu atât va putea să asculte într-o manieră mai adecvată
ceea ce îi comunică partenerul său de relaţie.
5. La acest stadiu, clientul se simte înţeles empatic. El
simte că, în măsura în care se exprimă mai bine pe el însuşi
(într-o manieră defensivă sau cu congruenţă), terapeutul va
înţelege mai bine modul său de a percepe tema dezbătută. Cu
alte cuvinte, terapeutul va putea sa vadă lumea prin proprii
ochi ai clientului.
6. Pentru client, faptul de a se simţi înţeles înseamnă că
terapeutul său manifestă o consideraţie pozitivă faţă de el.
7. În măsura în care clientul,
a) îl percepe pe psihoterapeutul său ca fiind congruent şi
integrat în această relaţie,
b) simte că terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă
faţă de el,
c) simte că terapeutul îl înţelege empatic,
se stabilesc condiţiile unei relaţii terapeutice.

122
 8. În măsura în care clientul experimentează această re-
laţie terapeutică cu elementele ei caracteristice (a, b, c), co-
municarea sa se va elibera de tot mai multe obstacole. Treptat,
mecanismele defensive vor diminua, iar clientul va tinde să
comunice cu o tot mai mare congruenţă.
9. Comunicând mai liber, intervenind tot mai puţine dis-
torsionări defensive, clientul va fi acum mai capabil să asculte
cu o mai mare atenţie ceea ce îi comunică terapeutul (repeta-
rea punctului 4, din punctul de vedere al clientului).
10. În măsura în care clientul este mai capabil să asculte,
terapeutul simte că este înţeles empatic (repetarea punctului
5), simte că partenerul său de relaţie manifestă o consideraţie
pozitivă faţă de el (repetarea punctului 6) şi apreciază relaţia
ca fiind de natură terapeutică (repetarea punctului 7).
11. Această situaţie semnifică faptul că procesele terapiei
şi efectele sale se produc, într-o anumită măsură, la ambii pro-
tagonişti ai relaţiei. Prin urmare, ambii parteneri devin, într-un
anumit sens, „terapeuţi” (unul pentru celălalt).
12. În acest lanţ de evenimente pot să intervină unele
elemente limitative menite să ameninţe procesul descris. Dacă
un client introduce în răspunsul său la punctul 3 elemente noi
care ies din domeniul de congruenţă al terapeutului şi ating un
domeniu în care acesta este noncongruent, atunci terapeutul
va fi tot mai puţin capabil să-l asculte pe clientul său, îi va
trimite mesaje ambigue şi se vor manifesta tot mai multe dis-
torsionări defensive venite din partea clientului. În această
situaţie, toate procesele descrise anterior se vor derula invers.

Din punctul de vedere al psihoterapiei rogersiene, relaţia

terapeutică nu numai că uneşte două persoane, dar le şi tran-
sformă. Deşi relaţia este o creaţie a celor doi, aceştia vor fi
întrucâtva transformaţi de procesul de relaţionare. Transfor-
marea clientului se referă la dispariţia simptomelor şi/sau
schimbarea structurală a personalităţii acestuia. În acelaşi
timp, psihoterapeutul va fi şi el supus unor transformări. În

123
încercarea de a afla cât mai multe despre clientul său, modul
în care terapeutul se priveşte pe el însuşi poate fi modificat
de-a lungul interacţiunilor cu partenerul său de relaţie, dobân-
dind, în acest mod, o mai profundă înţelegere de sine. Mai
mult, cu fiecare nou client va spori şi mai mult gradul de ma-
turitate emoţională a terapeutului. Acesta participă la procesul
de schimbare a clientului, fără a fi tentat să modeleze respecti-
va schimbare după propria sa imagine. Terapeutul nu joacă
rolul unui ghid, judecător sau model în relaţie, ci serveşte
drept rezonator şi amplificator la eforturile de redresare ale
clientului.

5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională

De la sfârşitul anilor ’80, J.D. Safran, J.C. Muran şi M.

Rothman au cercetat relaţia terapeutică, axându-se îndeosebi
pe derularea negocierilor dintre terapeut şi pacient pe toată
durata desfăşurării psihoterapiei. În acest sens, au fost identi-
ficate şi clasificate diverse tipuri de dezacorduri apărute în
diada terapeutică şi s-a conturat un proces în vederea depăşirii
acestora într-un cadru de tratament relaţional.
E. Bordin (1979) avansează o concepţie panteoretică asu-
pra alianţei terapeutice. Din această perspectivă, alianţa tera-
peutică este ancorată într-un aici şi acum conştient (I. Dafino-
iu, J.L. Vargha, 2005). O bună alianţă terapeutică este o con-
diţie prealabilă pentru schimbare în orice formă de psihotera-
pie. Alianţa este alcătuită din trei componente interdependen-
te: sarcini (activităţi specifice în care pacientul trebuie să se
implice pentru a putea beneficia de tratament); obiective gene-
rale spre care se îndreaptă tratamentul; legături (calitatea afec-
tivă a relaţiei terapeut-pacient). Cele trei dimensiuni ale ali-
anţei se influenţează una pe cealaltă într-o manieră activă.
Calitatea relaţiei influenţează măsura în care pacientul şi tera-
peutul sunt capabili să negocieze sarcinile şi obiectivele tera-
peutice, iar abilitatea de a negocia sarcinile şi obiectivele tera-

124
peutice mediază calitatea relaţiei. Ulterior, Gaston (1990) a
adăugat o a patra dimensiune, cea a înţelegerii şi implicării
empatice a terapeutului.
Din punctul de vedere la psihoterapiei relaţionale, alianţa
terapeutică este considerată ingredientul cheie al schimbării
terapeutice. Fireşte, ca toate celelalte relaţii, alianţa terapeuti-
că necesită efort şi este una complicată. Atât terapeutul, cât şi
pacientul se îmbarcă în tratament, luând după ei propriile lor
aşteptări de la celălalt şi propriile lor credinţe emoţionale şi
cognitive. Aceste scheme interacţionează pe măsură ce fiecare
membru al diadei terapeutice contribuie cu propriul self re-
laţional la alianţa terapeutică. Rezultă astfel un proces inter-
subiectiv de negociere
Vorbind despre procesul de negociere în relaţia terapeuti-
că, este important să înţelegem ce aduce fiecare participant la
negociere. Persoana este un „fenomen relaţional” (Muran,
2001; Safran, 1998). Pe baza interacţiunilor cu ceilalţi, cu per-
soane semnificative care contribuie la dezvoltarea primului
plan de relaţionare, fiecare îşi dezvoltă propria schemă re-
laţională. Aceste scheme furnizează aşteptări cognitive şi
afective, proceduri şi strategii în negocierea relaţiilor. Sche-
mele relaţionale conturează percepţiile noastre cu privire la
mediul exterior, fapt ce conduce la gânduri şi comportamente
ce vor influeunţa la rândul lor mediul, într-o manieră menită
să confirme schema respectivă. De exemplu, dacă o femeie se
teme că ceilalţi o vor considera indezirabilă/neatrăgătoare şi
interacţionează cu precauţie şi într-o manieră autodepreciati-
vă, este posibil ca ceilalţi să păstreze distanţa faţă de ea, toc-
mai din acest motiv. Această eroare cognitivă întăreşte ideea
şi schema ei relaţională că este neatrăgătoare, în locul ideii că
cel mai probabil, tocmai anxietatea şi comportamentul ei dis-
tant sunt motivele pentru care ceilalţi o consideră neatrăgătoa-
re. Aceste scheme conduc la formarea unor modele de inte-
racţiune redundante menite să limiteze posibilitatea unei noi
experienţe interpersonale.

125
 Alianţa terapeutică este esenţială în cazul facilitării modi-
ficării schemelor relaţionale. Ea poate fi utilizată pentru a in-
troduce un alt tip de relaţie - una care să infirme vechile cre-
dinţe ale pacientului. Pentru a realiza acest lucru, este necesar
ca iniţial să facem posibilă identificarea schemelor relaţionale
adaptative şi dezadaptative. De-a lungul timpului, aceste
scheme dezadaptative au fost întărite, iar acum sunt folosite în
mod reflex, inconştient.
Dezacordurile în alianţa terapeutică sunt inevitabile şi ori-
ce intervenţie poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra
calităţii relaţiei terapeutice, în funcţie de înţelesul particular
conferit de pacient. În sens invers, orice intervenţie depinde
într-o măsură mai mare sau mai mică de relaţia preexistentă
dintre terapeut şi pacient. Aceste dezacorduri se referă la
„schimbările negative în calitatea alianţei existente sau la
dificultăţile în stabilirea alianţei” (Samstag, Muran şi Safran,
2004). Dezacordurile în alianţa terapeutică sunt reciproc in-
fluenţate pe măsura ce pacientul şi terapeutul „pun pe masă”
propriile lor stiluri de relaţionare, conturate şi formate prin
prisma experienţelor anterioare. Cercetările subliniază faptul
că identificarea şi lucrul asupra acestor dezacorduri joacă un
rol important în explorarea şi, în cele din urmă, în restructura-
rea schemelor dezadaptative de relaţionare ale pacientului
(Safran, Muran şi Rothman, 2006).
În dezacordurile de tip retragere, pacientul se retrage sau
se detaşează parţial de terapeut, de propriile sale emoţii sau de
unele aspecte ale procesului terapeutic. Dezacordurile de tip
retragere se pot manifesta în forme diferite. În unele cazuri,
este evident faptul că pacientul are dificultăţi în a-şi exprima
îngrijorările sau nevoile legate de relaţia terapeutică. De
exemplu, pacientul îşi poate exprima îngrijorarea într-un mod
abil, indirect sau cu o oarecare reţinere. Nu este un lucru ne-
obişnuit ca terapeuţii şi pacienţii să formeze o pseudoalianţă.
În astfel de cazuri, progresul terapeutic poate avea loc doar
până la un anumit nivel. Dezacordurile de tip confruntare sunt

126
adeseori mai puţin subtile, deoarece pacientul îşi exprimă în
mod direct supărarea, resentimentele sau nemulţumirea faţă de
terapeut sau faţă de unele aspecte ale terapiei.
Pot fi identificaţi markeri specifici care indică începutul
unui dezacord. Exemple de astfel de markeri pentru dezacor-
durile de tip retragere sunt: momente în care pacientul este în
faza de negare, discuţii aleatorii despre alţi oameni sau eve-
nimente, schimbarea discuţiei sau povestirea prea detaliată.
Markerii pentru dezacordul de tip confruntare pot include
multiple plângeri la adresa terapeutului: punerea la îndoială a
competenţelor terapeutului, plângeri în legătură cu întregul
cadru terapeutic (timp, durată, frecvenţă), plângeri legate de
lipsa progresului terapeutic sau în legătură cu stilul personal al
terapeutului. Identificarea acestor markeri este un prim pas
important în procesul de soluţionare a dezacordurilor.
În funcţie de strategiile de coping şi de stiul lor interper-
sonal, pacientul prezintă cu predominanţă un anumit tip de
dezacord terapeutic. Cu toate acestea, pe măsură ce planul
terapeutic se derulează, ambele tipuri de dezacorduri pot ieşi
la suprafaţă în cazul aceluiaşi pacient. De asemenea, un impas
terapeutic specific poate implica atât trăsături de tip retragere,
cât şi trăsături de tip confruntare.
În psihoterapia relaţională se promovează utilizarea meta-
comunicării, terapeutul demonstrând şi încurajând starea de
mindfulness. Această stare se referă la o conştientizare centra-
tă pe prezent, nonevaluativă, în care fiecare senzaţie, gând sau
sentiment apărut în câmpul atenţiei, va fi recunoscut şi accep-
tat. Împrumutată din filosofia budistă, starea de mindfulness
ne va permite să descifrăm complexitatea matricei relaţionale.
Centrarea pe procesul aici-şi-acum îi oferă pacientului un fe-
edback în legătură cu relaţia stabilită cu terapeutul său.
Un prim principiu al metacomunicării este acela că ea ar
trebui să se bazeze pe intuiţiile şi sentimentele care vin din
partea terapeutului la un moment dat. Practicienii trebuie să
fie conştienţi de faptul că situaţia terapeutică este în mod con-

127
stant în schimbare. Ceea ce a fost adevarat în timpul unei
şedinţe, poate să nu mai fie adevărat în timpul sedinţei urmă-
toare şi ceea ce a fost adevărat la începutul întâlnirii, să nu
mai fie adevărat mai târziu în aceeeaşi şedinţă. Centrarea se
face pe aici şi acum în relaţia terapeutică şi pe momentul ac-
tual şi nu pe evenimentele care au avut loc în trecut (chiar da-
că este vorba despre o şedinţă anterioară sau despre un mo-
ment diferit în aceeaşi şedinţă). Este important să nu facem
interpretări în salturi cu privire la alte relaţii, ci este necesară
centrarea doar pe relaţia prezentă - cea terapeutică.
Aşadar, terapeutul îl va determina pe pacient să-şi concen-
treze atenţia asupra unor diferite stări de conştiinţă („La ce te
gândeşti când spui asta?” sau „Ce simţi acum?”) în diverse
momente ale procesului relaţional. De asemenea, sunt preţuite
dezvăluirile experienţelor personale ale terapeutului, cum ar fi
„Simt că te îndepărtezi de mine acum şi nu ştiu sigur cu ce aş
putea să te ajut”. Aceste dezvăluiri îl vor ajuta pe pacient să-şi
centreze atenţia în direcţia tiparelor relaţionale dintre el şi te-
rapeut. Ele fac trecerea de la o formă implicită de conştienti-
zare a lor, la una explicită, încurajând o analiză mai profundă.
Iniţierea acestei analize mai profunde, împreună cu colabora-
rea terapeut-pacient în timpul momentelor de dezacord sau
impas terapeutic, pot servi la întărirea legăturii dintre cei doi
şi, nu în ultimul rând, la infirmarea vechilor scheme relaţiona-
le ale pacientului. De-a lungul terapiei, vor fi puse la grea în-
cercare aceste scheme relaţionale vechi şi vor fi susţinute alte-
le noi, mai sănătoase şi mai eficiente.
Un alt principiu este acela că metacomunicarea trebuie să
se centreze pe concret şi specific, nu pe idei generale. Este
promovată conştientizarea experienţială, în detrimentul specu-
laţiilor intelectuale sau abstractizărilor. Acest tip de concreteţe
şi specificitate ajută pacienţii să devină observatori ai propriu-
lui lor comportament, încurajând astfel conştientizarea propri-
ilor lor scheme relaţionale dezadaptative şi stimulând schim-
barea.

128
 Adeseori, suntem tentaţi să întrerupem procesul de so-
luţionare a unui dezacord, dacă metacomunicarea iniţială nu
este bine primită de pacient. Cu alte cuvinte, apare temerea că
alianţa terapeutică este în pericol. Este important pentru tera-
peut să depăşească rezistenţa la metacomunicare şi să recu-
noască faptul că metacomunicarea este doar un pas în proce-
sul de soluţionare a dezacordului, nicidecum o ultimă inter-
venţie.
Clinicianul va trebui să monitorizeze în permanenţă cali-
tatea responsivităţii pacientului la intervenţiile utilizate în
procesul terapeutic. Autorii psihoterapiei relaţionale (Safran,
Muran şi Rothman, 2006) vorbesc despre o intuiţie fină şi
subtilă a terapeutului cu privire la calitatea acestei responsivi-
tăţi. Dacă o intervenţie eşuează în tentativa de explorare mai
profundă sau chiar inhibă, devine imperios necesar să explo-
răm modul în care pacientul experimentează acest lucru. În
timp, acest tip de explorare va putea ajuta la clarificarea mo-
dului caracteristic al pacientului de a construi relaţii interper-
sonale şi poate conduce treptat la evidenţierea schemelor sale
relaţionale deficitare. De asemenea, poate conduce la rafina-
rea abilităţilor terapeutului de a înţelege propria sa contribuţie
în interacţiunea cu pacientul său.
Prin evidenţierea dezacordurilor terapeutice şi prin anga-
jarea unui dialog în legătură cu câmpul său relaţional, terapia
va stimula procesul de autodescoperire şi autodefinire al paci-
entului. Prin experienţe repetate, pacienţii devin tot mai
conştienţi când, în ce mod şi, probabil, de ce utilizează meca-
nismul retragerii sau al confruntării în relaţiile cu ceilalţi (H.
Harper, 1989). Prin conştientizare activă, ei învaţă să negocie-
ze între nevoia de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii,
renunţând treptat la mecanismele lor defensive apărute în ur-
ma unor nevoi pe care le dezaprobă.
Din punctul de vedere al psihoterapiei relaţionale, nevoia
de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii sunt nevoi funda-
mentale umane. Prin nevoia de autodefinire înţelegem nevoia

129
a fi independent, inclusiv de a-ţi exersa autoeficienţa, în timp
ce nevoia de a stabili relaţii are mai multe de-a face cu satisfa-
cerea nevoii de securitate şi de afiliere. Aceste nevoi sunt
opuse din punct de vedere dialectic, iar oamenii fac eforturi
continue în dorinţa de a le satisface pe amândouă. Cele două
nevoi fundamentale şi conflictuale ar trebui integrate în înţe-
legerea interacţiunilor terapeutice. În fapt, această tensiune
dialectică stă la baza dezacordurilor interpersonale. În dez-
acordurile de tip retragere, prin angajarea unor comportamen-
te compliante sau prin evitarea interacţiunilor dificile, paci-
enţii tind către nevoia de a stabili relaţii, prin sacrificarea ne-
voii lor de autodefinire şi independenţă. În dezacordurile de
tip confruntare, pacienţii favorizează nevoia lor de autodefini-
re, prin formularea explicită a propriilor lor nevoi, într-un
mod în care încearcă să împiedice nevoia lor firească de re-
laţionare.
În continuare, vom prezenta un caz menit să ilustreze pro-
cesul de soluţionare a dezacordurilor în alianţa terapeutică.
Şedinţa a debutat cu un dezacord de tip retragere (caz preluat
şi adaptat după Safran, Muran şi Rothman, 2006).
Liza este o femeie de 32 de ani care a solicitat psihotera-
pie datorită lipsei de direcţie în viaţă şi a dificultăţilor de
menţinere a unei relaţii pe termen lung. La începutul celei de-
a cincea şedinţe, pacienta anunţă că modificarea programului
de la serviciu va face dificilă continuarea terapiei. Aflată în
etapa de tip retragere, Liza este cumva ambiguă în legătura cu
intenţiile sale legate de a mai rămâne sau nu în terapie. De
aceea, caută îndrumare din partea terapeutului său, într-o ma-
nieră neproductivă şi insistentă. Terapeutul răspunde ezitării
Lizei într-un mod uşor iritat. Atunci când Liza îl întreabă dacă
îi poate sugera nume ale altor terapeuţi care ar putea să se pli-
eze mai bine pe noul ei program de la serviciu, el răspunde:
„Aş avea unul sau două nume”. În fragmentul următor, tera-
peutul abordează dezacordul apărut în alianţa terapeutică:

130
 Terapeutul: Sunt curios şi puţin surprins. Atunci când am
început terapia, erai conştientă de faptul că vei începe un job
nou.
Liza: Da, dar nu ştiam exact care va fi programul meu.
Terapeutul: S-a mai întâmplat ceva cu tine în ultimul
timp?
Liza: Nu, asta e tot. Ce ai face dacă ai fi în situaţia mea?
Terapeutul: Ca să fiu sincer, nu ştiu.
Liza: Ei bine, eu fac doar ceea ce este corect…, în orice
caz, corect pentru mine.
Terapeutul: Mă întreb, oare ce se întâmplă acum în inte-
riorul tău.
Liza: Nu ştiu la ce te referi.
Terapeutul: Trăiesc un sentiment ca şi cum te-ai abţine de
la a-mi spune ceva. Seamănă cu ceea ce trăieşti tu acum?
Liza: Cred că da, puţin.
Terapeutul: Îmi poţi spune mai multe?
Liza: Ei bine, nu sunt sigură că îmi oferi ceea ce am eu
nevoie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în şedinţa anterioară.
Comentariu: Deşi terapeutul a avut o discuţie cu Liza în
care cererea ei a fost întâmpinată cu oarecare iritabilitate, el
este acum capabil să utilizeze metacomunicarea, având ca
punct de plecare faptul că Liza este reţinută în a face decla-
raţii. Acest demers facilitează aprofundarea, iar Liza va putea
să furnizeze informaţii noi despre sentimentul de insatisfacţie
avut în legătură cu şedinţa anterioară. Ea recunoaşte că are
anumite frustrări în legătură cu modul în care se desfăşoară
terapia. Pe măsura aprofundării experienţei aici-şi-acum, Liza
mărturiseşte că se simte „puţin frustrată… dar, poate că cer
eu prea mult”. Prin această afirmaţie, Liza deschide calea unei
conştientizări emoţionale mai adânci. Totuşi, atunci când a
fost rugată de terapeut să-şi exploreze mai adânc starea de
frustrare, Liza se retrage în evitare:
Terapeutul: Ai vrea să explorezi mai în profunzime pro-
pria ta stare de nemulţumire?

131
 Liza: Nu ştiu.
Terapeutul: Ai idee de ce ai asemenea reţineri?
Liza: N-aş vrea să spun ceva care să fie interpretat greşit.
Terapeutul: Ce s-ar putea întâmpla dacă aş înţelege
greşit ceea ce spui?
Liza: Nu ştiu… ai putea să o iei personal.
Terapeutul: Şi ce s-ar întâmpla dacă aşa ar sta lucrurile?
Liza: Te-ai putea simţi jignit (urmează o pauză lungă, iar
pacienta devine uşor tristă).
Terapeutul: Poţi să-mi spui prin ce treci chiar acum, în
acest moment?
În acest moment, Liza şi-a sacrificat propria libertate
de exprimare, fiindu-i teamă că, dacă ar spune ce ar gândi,
acest lucru ar putea să rănească şi să distrugă relaţia terapeuti-
că. Cu alte cuvinte, s-a angajat într-o luptă între nevoia de au-
todefinire şi nevoia de a stabili relaţii. Acum, Liza şi terapeu-
tul vor intra în etapa autoafirmării.
Liza: …poate sunt puţin supărată.
Terapeutul: Mai poţi să-ţi exprimi şi alte sentimente?
Liza: De ce trebuie să-mi fac griji pentru sentimentele ta-
le? Nu văd niciun progres. Vreau să aflu ce pot să fac pentru
a mă simţi mai bine. E ca şi cum aş vrea să-mi spui ce mă
împiedică să devin o persoană mai fericită. De ce intru mereu
în asemenea situaţii neplăcute? Cred că vreau să-mi spui tu
cum să procedez.
Terapeutul: Bine. Să văd dacă am înţeles ce mi-ai spus.
Liza: Ok.
Terapeutul: Îmi poţi spune dacă am înţeles corect sau nu.
Îmi spui „Vreau să ştiu ce se întâmplă… ce mă împiedică să
fac ceea ce vreau să fac, ce mă împiedică să fiu mai fericită şi
mai mulţumită”.
Liza: Da.
Terapeutul: Şi ceva de genul „Vreau să-mi spui tu sau să-
mi arăţi tu calea cea bună… ”. Îmi poţi spune mai multe?

132
 Liza: În mare, vreau să aud ce ai de zis. Ţi-am oferit toate
datele şi cred că acum ştii cum văd eu lucrurile. Vreau să-mi
spui ce crezi (în acest moment, Liza face un gest empatic cu
mâna).
Terapeutul (imită gestul cu mâna al Lizei): Atunci când
faci acest gest, ce emoţii şi sentimente îţi apar?
Liza: Nu ştiu. E ca şi cum… e spectacolul tău sau ceva
asemănător. Mingea este în terenul tău.
Terapeutul: Bine... „Mingea este în terenul tău!” Se pare
că eu tot continui să pun mingea în terenul tău, decât să-mi
asum responsabilitatea de a te ajuta.
Liza: Da… cred că asta este!
Pe toată durata explorării, Liza şi-a arătat din ce în ce
mai mult frustrarea în legătură cu ajutorul primit în terapie.
Comunicarea ei implicită devine în final explicită, spunând:
„Ajută-mă!” şi „Spune-mi ce să fac!”. Liza caută direcţii con-
crete de îndrumare, iar terapeutul îşi joacă mai departe rolul,
pe măsură ce plasează responsabilitatea pe umerii ei („Voi
continua să pun mingea la tine în teren!”). Treptat, începe să
se evidenţieze nevoia Lizei de a fi protejată. Pe măsură ce te-
rapia avansează, devine tot mai clar faptul că pacienta a evitat
această dorinţă tocmai datorită fricii ei de a nu fi abandonată.
Din punctul ei de vedere, dacă şi-ar exprima dorinţa de pro-
tecţie, probabil că va fi dezamăgită de ceilalţi. Această stare
de fapt se traduce printr-o perpetuă oscilare a Lizei între com-
plianţă cu resentimente şi cereri indirecte de protecţie.
Acest caz subliniază numeroase aspecte specifice psihote-
rapiei relaţionale. Preocuparea constantă asupra a ceea ce se
întâmplă chiar acum în cabinet cu privire la rezistenţa de su-
prafaţă a pacientei (de a se angaja într-un program terapeutic
prestabilit), a facilitat identificarea matricei relaţionale res-
ponsabile de apariţia dezacordului în alianţa terapeutică. Efor-
turile constante de metacomunicare au fost esenţiale în grăbi-
rea soluţionării dezacordului de tip retragere. În final, pacienta
a devenit mult mai activă în terapie şi mai interesată să desco-

133
pere componentele afective şi cognitive care îi influenţează
propriul comportament relaţional.

134
IV. COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. Conceptualizări ale empatiei

Premise terminologice
Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat The-
odor Lipps (1906) care introduce termenul de Einfűhlung
(empatie) în psihologie. Psihologul român V. Pavelcu (1965)
afirmă că există o mare bogăţie de termeni în limba noastră
care să desemneze traducerea termenului german de Ein-
fűhlung, dintre care menţionăm: intuiţie proiectivă, fuziune
afectivă, proiecţie afectivă, intuiţie afectivă, simpatie simboli-
că, intuiţie simpatetică, întrepătrundere afectivă, introiecţiu-
ne, intropatie, simpatie, transpunere, identificare, transfer (C.
Rădulescu-Motru), însimţire (P. Antonescu), proiecţie simpa-
tetică (T. Vianu) şi empatie (P. Andrei). În final, a fost accep-
tat termenul de empatie care a căpătat precizările de rigoare,
în vederea evitării confuziilor cu alte fenomene psihice aflate
în proximitate (proiecţie, simpatie, identificare).

În tabelul de mai jos, vom reda sintetic următoarele preci-

zări terminologice cu privire la fenomenul empatic (S. Mar-
cus, 1997):
„Eul” se simte „celălalt” - „transpunere psihologică”
pentru a-i retrăi stările, a eului în psihologia celuilalt;
gândurile, acţiunile, fără - empatia devine o cale em-
pierderea identităţii pro- pirică de cunoaştere a celui-
EMPATIE

prii. lalt (în empatie ne substituim

pe noi altora);
- „transpunerea psihologică”
pe care o presupune empatia
elimină posibilitatea înţelege-
rii unei contopiri cu celălalt
(ca în cazul identificării).

135
 IDENTIFICA- „Eul” se topeşte în celă-
lalt, devine celălalt,
pierzându-şi propria iden-
RE
titate.
„Eul” se simte alături de
SIMPA-
- reprezintă un model de ali-
enare empatică;
- dacă empatia simbolizează
mai mult acţiunea în privinţa
transpunerii psihologice,
identificarea simbolizează
mai degrabă starea ca atare.
- în simpatie, îi substituim pe

„celălalt” căruia îi acordă alţii nouă;

TIE

sprijin moral sau factic. - dacă empatia devine o cale

de cunoaştere, simpatia devi-
ne o cale de relaţie.
„Eul” impune propriile - cale de exacerbare a pro-
PROIECŢIE

stări celuilalt, absoluti- priului eu în relaţia sa cu

zând propria identitate de lumea.
sine şi reprezentând, într-
un anumit sens, opusul
empatiei.

Definiţii ale empatiei

O mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferite de
literatura de specialitate cu privire la empatie, incluzând: pre-
luarea rolului celuilalt (Mead, 1934); ascultarea cu cea de-a
treia ureche (Reik, 1948); introspecţie prin procură (Kohut,
1959), cunoaştere emoţională (Greenson, 1960); intrare ima-
ginativă în viaţa interioară a celuilalt (Kadushin, 1972); efor-
tul de a vedea şi de a experimenta lucrurile din perspectiva
celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979); intrarea în inte-
riorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt (Compton şi
Gallaway, 1999); preluarea perspectivei celuilalt (Sheafor,
Horejsi şi Horejsi, 1994).
În prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamă o
punere de acord a punctelor de vedere, relativ diversificate,
care se întind pe o perioadă de aproape un secol, începând cu
lucările lui T. Lipps, E. Titchener, M. Scheller şi până la cer-
cetările actuale, în care empatia este privită ca o dimensiune a

136
inteligenţei emoţionale (D. Goleman, 2001). La baza diverse-
lor definiţii acordate conceptului de empatie se manifestă în
mod vădit nevoia autorilor de a-şi plasa propriile teorii cu pri-
vire la declanşarea conduitei empatice.
C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician
al empatiei în domeniul psihoterapiei, consideră că „a fi em-
patic înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul intern de refe-
rinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi sem-
nificaţiile care-i aparţin ‚ca şi cum’ ai fi cealaltă personă, dar
fără a pierde condiţia de ‚ca şi cum’”. Perceperea acestui ca-
dru intern de referinţă al altuia presupune un amplu proces
cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vege-
tative.
Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţele-
gere empatică:
Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu
atât mai mult modificarea personalităţii clientului va avea şan-
se să se producă;
Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă ne-
condiţionată faţă de client, cu atât terapia are şanse mai mari
de reuşită; îl apreciază în totalitate, are sentimente pozitive
faţă de client, pe care le exteriorizează fără rezerve, nu emite
judecăţi de valoare;
Dacă terapeutul „ghiceşte” sentimentele şi reacţiile perso-
nale încercate de client în fiecare clipă, dacă ştie să le percea-
pă „din interior”, aşa cum îi apar clientului şi dacă reuşeşte să
îi comunice această înţelegere, atunci condiţia va fi îndeplini-
tă.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că
„empatia este mecanismul care face posibil ca un individ să
preia unele atitudini în toate direcţiile, cu privire la viaţa min-
tală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un
proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie
conştientă sau neconştientă, cineva s-ar contopi pe sine cu o

137
altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească senti-
mentele şi atitudinile altuia.
Mai recent, M.H. Davis (1983) consideră că empatia este
o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi
activarea preluării experienţei de substituire emoţională în
stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpreta-
re multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea
direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.

Empatia – trăsătură înnăscută sau dobândită?

În mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsătură
înnăscută sau poate fi dobândită pe parcursul vieţii. În opinia
reputatului cercetător S. Marcus (1997), „în cadrul empatiei
sunt implicate o serie de predispoziţii care se constituie ca un
fundament necesar, cu program ereditar peste care se clădeşte
viitorul comportament empatic”. Acesta se organizează pe
măsura dobândirii unei experienţe, în practica socială, ca şi pe
măsura instituirii unui antrenament dirijat. Argumentele aduse
în favoarea ambelor alternative (ca trăsătură înnăscută sau
dobândită) sunt următoarele:
▪ Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recent
dezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontal ante-
rior. După o lobotomie anterior frontală, pacientul va pierde,
în afară de unele competenţe proprii gândirii abstracte, abilita-
tea de a empatiza cu alţii (Clark, 1980);
▪ Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestările
conduitei empatice (indicatori de tip electrodermografic, elec-
tromiografic, electrooculografic, vasoconstrictiv sau vasodila-
tator) pledează în favoarea invocării unei structuri bazale a
fenomenului empatic;
▪ Unele premise psihologice conduc la ideea recu-
noaşterii unor predispoziţii proprii conduitei empatice. Avem
în vedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea şi juca-
rea de roluri (jocurile copiilor „de-a grădiniţa” sau „de-a doc-
torul”, stabilirea unor relaţii autentice de comunicare cu pă-

138
puşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969), em-
patia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată, ci
este un fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prin socializa-
re şi evoluţie este organizarea fenomenului empatic;
▪ Dintr-o viziune predominant formativă, empatia ne
apare ca un fenomen perfectibil care poate fi supus unor an-
trenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi L. M.
Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L. Haynes şi A. Avery, 1979;
W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979).
În psihologia românească se acordă o atenţie deosebită
valenţelor aptitudinale ale fenomenului empatic. Cercetările
au drept obiectiv surprinderea unui nivel supramediu de mani-
festare empatică, fără de care nu apare posibilă realizarea per-
formanţelor în anumite profesii. A fost subliniat rolul empatiei
în creaţia scenică, în creaţia literară, în activitatea didactică şi
cea psihoterapeutică. Contribuţii valoroase a adus Gh. Neacşu
în lucrarea „Transpunere şi expresivitate scenică” (1971) în
care este analizată conduita empatică prin creaţia scenică, pu-
nându-se în evidenţă specificitatea transpunerii actoriceşti.
În vederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi pen-
tru a deveni mai empatici, D. S. Săucan (1999, cit. din Adler
şi Towne, 1993) prezintă tehnica „pernei” („pillow”). Astfel,
în abordarea unei probleme, autorii propun să adoptăm urmă-
toarele patru perspective diferite:
Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti!”
Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când ne
confruntăm cu o problemă. În general, rămânem fixaţi pe pro-
pria noastră poziţie şi avem tendinţa să nu-l apreciem pe cel
care nu este de acord cu noi. Conform lui P. Watzlawick
(2005), „credinţa că punctul nostru de vedere asupra realităţii
este singura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnică
dintre deziluzii”.
Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!”
Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriului punct
de vedere şi la încercarea de a sprijini poziţia partenerului de

139
comunicare. Este vorba despre o preluare a perspectivei celui-
lalt, în vederea înţelegerii comportamentului acestuia.
Poziţia 3: „Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!”
Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şi
a slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie. Această per-
spectivă ne ajută să găsim elementele comune între atitudinea
noastră şi a celorlalţi.
Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cum pare
a fi!”
Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şi con-
troversele între cei care comunică şi vor fi valorizate elemen-
tele pozitive ale relaţiei.
Abordarea unei probleme din perspectivele descrise (cele
patru, plus „mijlocul pernei”, ca o concluzie) va determina
creşterea toleranţei noastre faţă de poziţia adoptată de o altă
persoană.

Empatia ca trăsătură de personalitate

În opinia lui S. Marcus (1997), „empatia reprezintă un
mod de adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi
şi diferită de la o persoană la alta, putând tinde spre valenţe
înalt performanţiale”. Ar fi greu de presupus o persoană adap-
tată la împrejurările de viaţă care să evite un comportament
empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de neadapta-
re socială care frizează patologicul. Faptul că se vorbeşte în
sfera normalului de gradiente empatice şi nu de tipuri neem-
patice, îl îndreptăţeşte pe autorul mai sus menţionat să consi-
dere empatia drept trăsătură comună de personalitate.
Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modelele
tipologice ale empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de
personalitate, menţionăm următoarele aspecte:
▪ persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa
unei atitudini optimiste, căldură, emoţionalitate, altruism, ge-
nerozitate, flexibilitate, extraversiune, tendinţă ascendent afi-
liativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat, abi-

140
litate interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru alege-
rea profesiunii medicale;
▪ persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, re-
trase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice, re-
vendicative, centrate pe sine, introverte, nu acordă atenţie sen-
timentelor altora.

2. Raportul empatiei cu psihoterapia

Filosoful american transcendentalist H. D. Thoreau se în-

treba prin anii 1854: „Ce miracol mai mare s-ar putea întâm-
pla, decât a ne uita unii prin ochii altora preţ de o secundă?”.
Mai târziu, în 1976, psihanalista de origine poloneză A.B.
Szalita declara: „Empatia, precum însăşi viaţa, este o desco-
perire permanentă, fie ea şi la scară mică.”
În general, se consideră că empatia reprezintă o trăsătură
fundamentală a relaţiilor de ajutor. Teoriile alianţei terapeuti-
ce situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice” (W. Me-
issner, 1996). În activitatea socială, empatia a fost şi continuă
să fie considerată drept un principiu de bază (Compton şi Gal-
laway, 1994; Fisher, 1978; Hepworth şi Larson, 1993;
Perlman, 1979; Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994; Turner,
1999). Este însă surprinzător faptul că majoritatea textelor
care vizează practica muncii sociale se bazează îndeosebi pe
lucrări apărute în urmă cu mai multe decenii, îndeosebi pe
lucrările lui Rogers (1957, 1975), Truax şi Carkhuff (1967). În
ultimii ani, Bohart şi Greenberg (1997) şi Clark (2007) au
adus contribuţii semnificative în domeniul raportului empatiei
cu psihoterapia.

Psihoterapia centrată pe persoană şi empatia

În terapia centrată pe client şi mai apoi în terapia centrată
pe persoană, C. Rogers a fost primul teoretician care a
menţionat explicit semnificaţia majoră a înţelegerii empatice
de-a lungul scrierilor sale. Alături de congruenţă şi de accep-

141
tarea pozitivă necondiţionată, înţelegerea empatică a fost iden-
tificată drept o conduită a terapeutului menită să contribuie la
o modificare semnificativă a clientului în relaţia de tratament.
Atunci când Rogers (1957) a vorbit pentru prima dată despre
importanţa condiţiilor facilitatoare care conduc la schimbare
terapeutică, a declanşat o controversă în ceea ce priveşte vali-
ditatea teoriei sale. Această controversă a continuat ani de-a
rândul. Prin încercările sale, Rogers a formulat şi a expus pe
scară largă semnificaţia empatiei, văzută drept un mod de
înţelegere a cadrului intern de referinţă al altei persoane (Te-
ich, 1992). Explicaţiile sale legate de empatie au încurajat
cercetări extinse asupra efectelor înţelegerii empatice şi a mo-
dalităţilor posibile de operaţionalizare a acestui termen, în
scopul tratamentului. Alţi cercetători continuă să îi dezvolte
ideile, iar abordarea centrată pe persoană rămâne o forţă influ-
entă în teoria şi practica psihoterapiei actuale.

Psihoterapia psihanalitică şi empatia

Berger (1987) menţionează că Freud a făcut referire la
empatie de cincisprezece ori în opera sa şi că o considera a fi
esenţială în procesul terapeutic. Cu toate acestea, nici cazuis-
tica lui Freud, nici alte lucrări ale sale şi nici logica teoriei
freudiene nu sugerează că empatia ar juca un rol distinct ca
metodă de obţinere de informaţii în teoria clasică. Eagle şi
Wolitzky (2011) sunt de acord cu Shapiro (1981) care consi-
dera că, „deşi Freud a menţionat empatia în lucrările sale des-
pre psihologia maselor, el nu a fost preocupat de aceasta ca
instrument principal al analizei.”.
S. Ferenczi a exprimat un rol central al empatiei în lucră-
rile finale ale vieţii sale (Rachman, 1997). Din perspectiva
psihanalitică a psihologiei sinelui, H. Kohut a formulat diver-
se teorii în legătură cu rolul empatiei în procesul de tratament
şi în dezvoltarea umană.

Psihologia sinelui şi empatia

142
 H. Kohut a dezvoltat o abordare a psihologiei sinelui în
care empatia funcţionează iniţial ca o metodă de observaţie şi
un mod de ascultare menite să faciliteze înţelegerea de către
terapeut a ceea ce îi comunică pacientul său (Silverstein,
1999). Într-o etapă următoare sau cea de explicaţie, terapeutul
aplică insight-urile pacientului, derivate din înţelegerea empa-
tică, ca o condiţie necesară în utilizarea interpretărilor.
Empatia este o „introspecţie prin procură”, concept prin
care Kohut înţelegea că numai prin introspecţia din experienţa
noastră putem afla cum ar putea să se simtă o altă persoană
aflată într-o situaţie psihologică similară.
Cu toate că psihologia sinelui accentuează rolul empatiei
terapeutului, această abordare menţine o modalitate clasică de
a acţiona terapeutic prin observaţie şi inferenţă (Bohart şi
Greenberg, 1997). Doar în ultimii ani ai vieţii sale, Kohut
(1991) a recunoscut că empatia este terapeutică şi vindecătoa-
re prin ea însăşi. Kohut a vorbit de asemenea despre funcţia
centrală a empatiei în dezvoltarea emoţională a indivizilor, în
primele stadii ale vieţii şi de-a lungul duratei vieţii lor. Mai
mult, autorul considera că lipsa exprimării înţelegerii empati-
ce din partea unui părinte faţă de copilul său, ar putea avea
implicaţii psihopatologice pe termen lung.

Psihologia individuală şi empatia

În psihologia individuală, A. Adler face numeroase refe-
riri explicite la empatie. „Empatia apare în momentul în care o
fiinţă umană vorbeşte cu alta. Îţi este imposibil să înţelegi un
alt individ dacă în acelaşi timp îţi este imposibil să te identi-
fici cu el” (Adler, 1927). Ulterior, a dezvoltat propria sa con-
cepţie cu privire la empatie şi la identificarea noţiunii de sen-
timent social. Capacitatea unui individ de a empatiza cu alţii
reprezintă un potenţial înnăscut care trebuie hrănit încă din
stadiile primare ale vieţii, pentru a se dezvolta corespunzător
mai târziu (Adler, 1931/1958, Mosak şi Maniacci, 1999).
Adler (1927) afirmă: „Dacă ar fi să căutăm originea acestei

143
abilităţi de a acţiona şi a simţi ca şi cum am fi altă persoană,
am găsi-o în existenţa unui sentiment social înnăscut”. În le-
gătură cu acest aspect, sentimentul social este capacitatea de a
fi interesat de alţii şi de a experimenta o senzaţie de înfrăţire
cu umanitatea (Ewen, 2003). Alienarea şi centrarea pe sine
sunt opuse conceptului de empatie. Într-un efort de a defini
sentimentul social, Adler citează dintr-un autor englez ano-
nim, care spune: „Să vedem prin ochi străini, să auzim cu
urechi străine, să simţim cu inimile altora” (Ansbacher şi An-
sbacher, 1956, cit. din A.J. Clark, 2007).
Un alt construct major din psihologia individuală este sti-
lul de viaţă. Formându-se încă de la începuturile copilăriei,
toate experienţele unei persoane sunt percepute sau interpreta-
te printr-un stil de viaţă axiomatic, care este în mare parte un
proces inconştient. Ideea de stil de viaţă include părerile şi
credinţele individului despre sine, despre ceilalţi şi despre
evenimente, într-un cadru silogistic (Manaster şi Corsini,
1982). Odată ce stilul de viaţă al unui individ este format,
acesta se mai schimbă doar dacă persoana respectivă reuşeşte
să obţină un insight în legătură cu propria sa viziune înrădăci-
nată asupra vieţii. Un terapeut care foloseşte în mod constant
empatia de-a lungul tratamentului, poate înţelege mai bine
stilul de viaţă al pacientului (Sharf, 2004).

Psihoterapia existenţialistă şi empatia

Psihoterapia existenţialistă are trăsături comune cu psiho-
logia individuală în ceea ce priveşte importanţa pe care o
acordă ambele orientări unicităţii şi valorii individuale, pre-
cum şi căutări sensului vieţii (May, 1939).
În psihoterapia existenţialistă, terapeuţii încearcă să înţe-
leagă empatic experienţele fenomenologice sau subiective ale
persoanei. Pentru a putea cuprinde perspectivele personale ale
clientului, un terapeut se străduieşte să empatizeze cu indivi-
dul, de-a lungul unui proces de înţelegere profundă (van Ka-
am, 1969). Cu toate că se concentrează asupra problemelor

144
imediate ale clientului, terapeutul menţine de asemenea o per-
spectivă continuă asupra potenţialităţilor individului. Prin
procesul de tratament, terapeutul încearcă să cunoască şi să
afirme esenţa funcţionării actuale a clientului, în timp ce îşi
imaginează ce fel de persoană ar putea deveni. M. Buber
(1958) vedea acest proces ca imaginare a realului, prin con-
firmarea sau afirmarea întregii potenţialităţi şi unicităţi a celu-
ilalt. Un aspect asemănător al condiţiei umane este căutarea
sensului sau a scopului în viaţă. Printr-o căutare subiectivă,
terapeutul încearcă să se axeze empatic pe probleme care în-
treţin căutarea sensului vieţii (V. Frankl, 1959).
Metoda terapiei existenţialiste accentuează mutualitatea în
interacţiunile dintre client şi terapeut, cu implicaţii în ceea ce
priveşte conceptualizarea şi utilizarea empatiei. În contrast cu
credinţa lui Rogers referitoare la faptul că este necesar să se
menţină o concentrare empatică asupra cadrului de referinţă al
clientului, Buber (1957) susţine că un terapeut ar trebui să-şi
menţină identitatea sa separată pentru a putea înţelege condiţii
pe care clientul nu le poate percepe. Printr-un schimb direct
sau prin dialog, un terapeut comunică clientului său perspecti-
ve care exprimă ceea ce a fost înţeles din punct de vedere em-
patic. Cadrelor de referinţă individuale, atât ale clientului, cât
şi ale terapeutului, li se conferă legitimitate într-o întâlnire
existenţială autentică (Van Balan, 1990, Wolowitz, 2002).
Aceasta este o validare care confirmă perspectivele ambilor
parteneri de relaţie terapeutică. Printr-un proces care este an-
corat într-o reală reciprocitate şi schimb de dialog, devine po-
sibilă obţinerea unui nivel mai profund al empatiei. Acest con-
tact uman trebuie să permită şi să respecte asemănările şi dife-
renţele dintre oameni (Havens, 1974, Schmid, 2001, cit. din
A.J. Clark, 2007). Buber afirmă că doar prin onorarea poziţii-
lor unice ale fiecărei persoane pe tărâmul relaţiilor interumane
este posibil să se realizeze o responsabilitate comună care să
reducă izolarea şi manipularea indivizilor (Jourard, 1959, May
şi Yalom, 2005). În acest scop, Buber (1957) vorbeşte despre

145
relaţia Eu-Tu care subliniază autenticitatea şi respectul mutual
din interacţiunile umane.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală şi empatia

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
relaţia de colaborare între pacient şi terapeut este o condiţie
necesară în vederea facilitării aplicării unor tehnici specifice.
Înţelegerea empatică contribuie la dezvoltarea relaţiei terapeu-
tice şi ajută la clarificarea structurilor cognitive ale pacientului
de-a lungul tratamentului (Haaga, Rabois şi Brody, 1999, Ke-
ijsers, Schaap şi Hoogduin, 2000). În această privinţă, Watson
(2002) spune: „În abordările comportamentale, empatia este
folosită în vederea identificării condiţiilor de bază şi a accesă-
rii reacţiilor afective. Se stabileşte o comunicare deschisă între
terapeut şi pacient pentru a se putea stabili condiţii suportive
în vederea provocării cogniţiilor disfuncţionale ale pacientului
şi pentru a merge până la capăt cu intervenţiile comportamen-
tale”. Într-un studiu realizat pe un grup de pacienţi externaţi
care au beneficiat de psihoterapie cognitiv-comportamentală
în vederea tratării depresiei, Burns şi Nolen-Hoeksema (1992)
au evaluat calitatea relaţiei de tratament. Pacienţii trataţi de
terapeuţi cu nivel ridicat de empatie şi căldură au înregistrat
progrese cu mult superioare celor înregistrate de pacienţi ai
căror terapeuţi indicau scoruri scăzute de empatie. Calitatea
colaborării are un impact substanţial asupra ameliorării depre-
siei, iar terapia empatică a fost asociată cu efectele benefice
ale relaţiei de tratament (Wampold, 2001, cit. din Clark,
2007).
Ca abordare cognitiv-comportamentală, terapia cognitivă
subliniază importanţa utilizării empatiei acurate şi a atitudinii
nonevaluative a terapeutului, în vederea facilitării colaborării
terapeutice şi a înţelegerii comportamentelor dezadaptative ale
pacienţilor (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979). Pe de altă
parte, Beck atrage atenţia ca terapeutul să nu acorde o încre-
dere exagerată empatiei. Dacă se întâmplă acest lucru, poate

146
exista pericolul ca terapeutul să accepte „veridicitatea” cre-
dinţelor negative şi autosabotoare ale pacientului. Pe parcur-
sul desfăşurării terapiei, terapeutul ar putea începe să creadă
că părerile unui pacient reprezintă percepţii corecte asupra
diverselor situaţii de viaţă. Devine necesar ca specialistul să
caute surse alternative de obţinere a informaţiilor obiective,
pentru a aduce un echilibru în raporturile subiective ale paci-
entului.
O relaţie empatică întreţine un tip de colaborare care per-
mite aplicarea eficientă a intervenţiilor cognitiv-
comportamentale. În acelaşi timp, înţelegerea empatică trebu-
ie luată drept o entitate terapeutică separată, menită să contri-
buie la progresul tratamentului şi la schimbarea pacientului.
Safran şi Segal (1990) afirmă că empatia adevarată reuşeşte să
facă mai mult decât să asigure o precondiţie pentru inter-
venţiile cognitive eficiente. Ea poate deveni una dintre cele
mai puternice căi de a provoca schemele interpersonale dis-
funcţionale ale pacientului. Din perspectiva psihoterapiei cog-
nitive, schemele reprezintă structuri cognitive care constau în
presupunerile şi credinţele de bază ale unui individ, credinţe
dezvoltate în primii săi ani de viaţă (Beck şi Weishaar, 2005).
Una dintre ţintele majore ale terapiei cognitive este de a dislo-
ca credinţele disfuncţionale înrădăcinate ale pacientului şi de a
dezvolta scheme mai adaptative şi mai eficiente. În cazul în
care un pacient refuză să discute despre posibilitatea unor per-
spective alternative, este folositor ca terapeutul să exploreze
empatic reacţiile emoţionale ale individului. Pacientul se poa-
te simţi criticat şi ameninţat şi doar prin validarea empatică a
perspectivelor pacientului, devine posibilă examinarea proce-
selor de bază (Safran şi Segal, 1990).
În efortul înţelegerii empatice, e posibil ca terapeutul să
tindă să presupună că schemele disfuncţionale ale pacientului
şi gândurile sale automate sunt statice şi de neschimbat (Beck,
1976). O poziţie mai eficientă ar fi aceea că punctele de vede-
re negative ale pacientului ţin doar de cogniţie şi se pot

147
schimba, prin confirmarea sau negarea lor de-a lungul proce-
sului terapeutic. Această observaţie necesită ca terapeutul să
încerce menţinerea unei poziţii obiective şi mai puţin implica-
te emoţional, pentru a completa atitudinea empatică a terapeu-
tului. Echilibrarea multiplelor cadre de referinţă permite tera-
peutului să fie mai puţin critic faţă de comportamentul
dezadaptativ al pacientului său. Ţinând cont de acest aspect,
Safran şi Segal (1990) afirmă că terapeutul se pune în locul
pacientului şi se simte emoţional afectat de ceea ce îi spune.
Astfel, răspunsurile pacientului la comentariile empatice ale
terapeutului denotă faptul că pacientul se simte cu adevărat
înţeles de terapeutul său. În această privinţă, o relaţie terapeu-
tică sănătoasă contribuie la procesarea eficientă a emoţiilor şi
gândurilor negative. În consecinţă, consolidarea funcţionării
cognitive a pacientului favorizează intervenţia tehnicilor cog-
nitiv-comportamentale.
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală şi em-
patia
Din perspectiva acestei abordări terapeutice, o relaţie cal-
dă nu este o condiţie necesară şi suficientă pentru a se produ-
ce modificarea personalităţii clientului (Ellis, 2005). Curând
după ce Rogers (1957) a identificat condiţiile menite să asigu-
re creşterea terapeutică, Ellis (1959) a declarat că i se pare
foarte „suspect” că ar fi absolut necesar ca tratamentul să in-
cludă anumite condiţii, în vederea atingerii acestui deziderat.
Sunt făcute referiri la momentele din viaţa de zi cu zi, precum
lecturile personale şi diversele schimbări din mediu, prin in-
termediul cărora oamenii realizează modificări de bază în
comportamentul lor, fără să beneficieze de terapie. Cu toate că
a fost de acord că este de preferat să existe un bun raport tera-
peutic, Ellis (2001) a subliniat în primul rând importanţa ac-
ceptării necondiţionate şi depline a pacientului, ca parte a unei
colaborări strânse în procesul de tratament. Într-un cadru con-
ceptual alcătuit din două părţi, Ellis a descris o formă genera-
lă a terapiei raţional-emotive şi comportamentale (REBT) ca-

148
re are multe puncte în comun cu terapia cognitiv-
comportamentală şi o formă preferenţială a REBT, care sub-
liniază schimbarea filosofică profundă în percepţia pacientului
despre sine şi despre ceilalţi.
Din perspectiva REBT, Dryden (1990) a conceptualizat
empatia afectivă, care se axează pe înţelegerea pacientului
într-o manieră asemănătoare cu terapia centrată pe persoană.
Dryden (1990) a propus de asemenea termenul de empatie
filosofică în tratamentul REBT. Empatia filosofică este menită
să transmită o înţelegere din partea terapeutului a presupuneri-
lor şi convingerilor care stau la baza percepţiilor pacientului
(Wilkins, 2003, cit. din Clark, 2007). În acest sens, REBT
merge dincolo de simpla înlăturare a simptomelor pacientului
şi, la un nivel filosofic, îşi propune să realizeze o schimbare
eficientă în valorile de bază ale acestuia.
Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului
Fireşte, în efortul de a intra în cadrul intern de referinţă al
pacientului, psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere
distanţarea sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de
detaşare, pe care le considerăm esenţiale în vederea obţinerii
unei empatii mature. Aceste deprinderi de detaşare sunt privi-
te în mod diferit de principalele şcoli psihoterapeutice. De
pildă, psihoterapiile de orientare comportamentală îşi concen-
trează atenţia pe simptomele manifeste ale pacienţilor, în timp
ce psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării rezis-
tenţelor şi transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor
strânse în derularea psihoterapiei nu neagă faptul că psihote-
rapeutul trebuie să se prezinte în calitate de expert mai mult
sau mai puţin detaşat. Abordarea experienţialistă evită orice
tentativă a terapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şi
distanţări faţă de client, în efortul de a nu ştirbi cu nimic din
unicitatea partenerului său de relaţie.
Cummings & Cummings (2006) împart pacienţii în două
mari categorii: pacienţi de tip ceapă - intrapunitivi şi pacienţi
de tip usturoi - extrapunitivi, respectiv pacienţi care suferă şi

149
pacienţi care îi fac pe alţii să sufere. Autorii menţionaţi afir-
mă: „Suntem pregătiţi să fim plini de empatie, compasiune şi
să nu judecăm pe nimeni, deoarece până şi pacienţii de pe axa
a II-a din DSM sunt, în cele din urmă, victime. Aceasta este o
neînţelegere nefericită a scopului psihoterapiei. Vrem să spu-
nem că tratamentul ar trebui să îl ajute pe pacient să se schim-
be, nu doar să se simtă mai bine, pentru că are un terapeut
empatic. Şi chiar mai rău, scopul psihoterapiei nu este să gâdi-
le narcisismul terapeutului, „Vezi cât de înţelegător şi binevoi-
tor sunt?”. O psihoterapie eficientă ar putea, în mod necesar,
dar temporar, să-l facă pe pacient să se simtă mai rău, aşa cum
se întâmplă cu unele proceduri terapeutice precum chirurgia,
ortopedia, administrarea unor medicamente neplăcute la gust,
chimioterapia sau radioterapia”.
Considerăm că menţinerea de către terapeut a unui echili-
bru optim între deprinderile de detaşare şi cele empatice, va
putea asigura o bună direcţie în procesul terapeutic. Cu cât
terapeutul va putea separa cât mai bine elementele subiective
de cele obiective prezente în activitatea terapeutică, cu atât va
fi mai capabil să îşi asume într-un mod mai adecvat rolul de
clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră
necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a psihoterapeutu-
lui rămânând aceea de a distinge între ceea ce este în interio-
rul său şi ceea ce este în interiorul pacientului său şi de a cu-
noaşte această diferenţă. Din perspectiva actuală a psihotera-
piei relaţionale, diada terapeutică poate fi descrisă ca un pro-
ces reciproc de recunoaştere a subiectivităţilor participanţilor
şi de negociere a dialecticii dintre subiectivitate şi obiectivita-
te, ca şi între dorinţele şi nevoile pacientului şi ale terapeutu-
lui (Safran, Muran şi Rothman, 2006). În acest context, capa-
citatea şi conduita empatică a terapeutului facilitează progre-
sul în terapie.

150
 Rezistenţe faţă de empatie
În literatura de specialitate sunt descrise două modalităţi
distorsionate de relaţionare a terapeuţilor cu pacienţii lor:
▪ „patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu ac-
cente puse pe obiectivitate şi pe evitarea pe cât posibil a in-
trospecţiei. Această tendinţă de a patologiza reprezintă o în-
cercare a terapeutului de a mări distanţa faţă de pacient, prin
accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi terapeu-
tul „sănătos” ;
▪ „normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a
minimaliza aspectele patologice evidente ale pacientului.
Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană normală, supus
însă unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în victi-
mă. „Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a nega
patologia de bază, în scopul prevenirii unei creşteri semnifica-
tive a propriei sale anxietăţi (în cazul în care terapeutul ar răs-
punde în mod empatic pacientului).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi de-
vin din ce în ce mai vulnerabili la stereotipii şi convenţii, con-
statându-se de multe ori un declin al capacităţii şi conduitei
lor empatice.
În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu
anxietăţile personale ale psihoterapeutului care poate aborda
fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o identificare cu
acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi contraproductive
din punct de vedere terapeutic.
Sintetizând ideile lui J. Lewis (1978) cu privire la nivelul
scăzut de empatie al clinicienilor, delimităm următoarele ca-
tegorii:

empatizatorul „marginal” - pătrunde şi înţelege doar o parte din

experienţa pacientului.

empatizatorul „evanghelic” - este atât de preocupat de schimba-

151

empatizatorul „demonstra-
tiv”
empatizatorul „compulsiv”
empatizatorul „raţional”
rea pacientului, încât eşuează în sta-
bilirea unei comunicări empatice cu
partenerul său de relaţie.
- se supraidentifică cu pacientul într-
o manieră simbiotică şi, evident,
neproductivă.
- se poate identifica cu una din stările
Ego-ului pacientului, dar nu poate
părăsi cu uşurinţă această identifica-
re.
- nu poate să-şi abandoneze rolul şi
„masca profesională”.

Pentru a răspunde în mod empatic pacienţilor lor, speci-

aliştii întăresc ideea ca viaţa personală a terapeutului să dove-
dească o anumită stabilitate şi demnitate morală. Dacă situaţia
terapeutică este utilizată în scopul compensării „sărăciei”
vieţii sale personale, terapeutul mai degrabă bulversează paci-
entul decât să îi ofere şansa reală a schimbării.

Tendinţe actuale de cercetare a empatiei în psihotera-

pie
Realizând o trecere în revistă a principalelor teme în legă-
tură cu fenomenul empatic, vom reda în tabelul de mai jos
punctul de vedere tradiţional comparativ cu cel actual referitor
la empatia în psihoterapie.
Abordarea tradiţională Abordarea actuală
- înţelegerea terapeutului văzută
- realitatea pacientului conside-
ca fiind parţială şi supusă greşe-
rată ca fiind cognoscibilă;
lii;
- acordarea terapeutului la sen- - acordarea terapeutului la lim-
timentele de bază ale pacientu- bajul şi la semnificaţiile conferi-
lui; te de pacient;
- orientată pe context (cultural/
- orientată pe persoană;
sociopolitic);

152
- poziţia de expert a terapeutu-
lui;
- privilegierea înţelegerii de
către terapeut a ceea ce îi co-
munică pacientul;
- implicarea empatică a terapeu-
tului în procesul psihoterapeu-
tic;
- unidirecţionată - deductivă.
153
- poziţia de persoană care învaţă
a terapeutului;
- privilegierea înţelegerii de
către pacient a ceea ce îi comu-
nică terapeutul;
- implicarea empatică atât a
terapeutului, cât şi a pacientului
în procesul psihoterapeutic;
- mutuală şi reciprocă - inducti-
vă.
 V. COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Analiza specificului comunicării hipnotice în psihoterapie

va pleca de la definirea sugestiilor terapeutice, va continua cu
prezentarea unor mituri şi idei preconcepute în legătură cu
hipnoza, definiţii asupra hipnozei, structura unei şedinţe de
hipnoză, şcoala lui Milton H. Erickson, iar în final vor fi
menţionate câteva tehnici de consonanţă terapeutică utilizate
în programarea neurolingvistică. Dacă în capitolul anterior am
făcut precizări în legătură cu importanţa comunicării empatice
în psihoterapie, de data aceasta vom încerca să aruncăm o pri-
vire asupra specificului comunicării hipnotice. Considerăm că
fără o înţelegere empatică a problematicii şi lumii pacientului
său, terapeutului îi va fi mai greu să formuleze sugestii tera-
peutice aducătoare de sănătate şi eficienţă.

1. Sugestia şi sugestibilitatea

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a

rămas pentru mult timp asociat cu practicile de vrăjitorie şi
magie. Cum vechile convingeri au viaţă lungă, sugestia pri-
meşte uneori şi astăzi o conotaţie peiorativă în accepţiunea sa
curentă, politică sau medicală.
Este o idee înfăptuită, …
Considerarea sugestiei drept „idee trezită în creier şi ac-
ceptată de acesta” aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În
această perspectivă, sugestia este o idee care se transformă în
act, realizându-se un „fapt psihologic individual”.
Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre
subiect şi cel care induce sugestia. Este vorba despre un raport
afectiv care reprezintă efectul vechilor sentimente inconştiente
(de origine infantilă şi sexuală) pe care subiectul le „transfe-
ră” asupra persoanei care îl sugestionează.
… o asociaţie de idei …

154
 Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei de-
clanşată de o impresie exterioară şi caracterizată printr-o în-
gustare a câmpului de conştiinţă şi absenţa unei influenţe in-
hibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă „a lăsa să se
înţeleagă” sau a declanşa o înlănţuire de idei şi chiar de
acţiuni.
… care modifică sistemul nervos.
Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de
modificări dinamice în sistemul nervos, prin intermediul evo-
cării conştiente sau inconştiente a unei imagini. Din perspec-
tiva pavloviană, sugestia este „refexul condiţionat cel mai ca-
racteristic al omului”.
Sugestia este de asemenea o relaţie,…
Schultz (1920) consideră sugestia drept o „relaţie inter-
personală” în care trăirile reciproce sunt influenţate într-o ma-
nieră determinantă, prin stabilirea unei identităţi, prin acel
„noi” care se formează.
… care ne influenţează viaţa.
Freud (1930) recunoaşte faptul că este un „fapt fundamen-
tal al vieţii psihice al omului”, prin sugestie înţelegând „influ-
enţa exercitată asupra unui subiect, ca urmare a fenomenului
de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să susţină faptul
că eficacitatea oricărui terapeut depinde de puterea sa de su-
gestie conştientă şi inconştientă.
Contribuţii teoretice importante în domeniul sugestiologi-
ei a adus cercetătorul român V. A. Gheorghiu (1982) care a
realizat o distincţie între sugestia înţeleasă ca stimul sugestiv,
comportamentul sugestiv şi sugestibilitate, aceasta din urmă
fiind privită ca disponibilitate a individului de a fi influenţat
prin sugestie. Autorul mai sus menţionat defineşte sugestia
sau situaţia-sugestie drept o „incitaţie susceptibilă să de-
clanşeze reacţii spontane nemediate de instanţele reflexive ale
gândirii”. Individul confruntat cu această incitaţie venită di-
nafara sau dinăuntrul său trebuie să dispună totdeauna, în
principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât şi de ace-

155
ea de a nu se conforma mesajului incitaţiei. Dacă alternativa
non-reacţiei lipseşte, nu mai este vorba de sugestie, ci de un
comportament forţat.
În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, suges-
tiile utilizate în stare de relaxare sau hipnoză trebuie să înde-
plinească anumite condiţii. În primul rând, sugestiile trebuie
să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile experienţe
ale subiectului. De exemplu, în inducerea stării de relaxare,
terapeutul îi poate descrie pacientului o situaţie în care acesta
a relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat. Sugestiile sunt în
mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul
provocării unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este
foarte important să i se ofere de către terapeut posibilitatea de
a le accepta sau respinge.
În vederea realizării unei comunicări hipnotice eficiente,
Yapko (1995, cit. din Holdevci, 2010) oferă următoarele indi-
caţii:
▪ Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
▪ Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează lim-
bajul pacientului;
▪ Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăi-
rile în termeni experienţiali;
▪ Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze pre-
dominant timpul prezent;
▪ Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
▪ Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială
dominantă a pacientului;
▪ Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a
reacţiona;
▪ Administrarea unor mesaje anticipatorii;
▪ Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concor-
danţă cu intenţiile sale;
▪ Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât
cele foarte precise.

156
 În privinţa sugestibilităţii, aceasta reprezintă o funcţie
normală a psihismului în cazul fiecărui individ în parte. Se
măsoară prin viteza de reacţie faţă de sugestie şi prin intensi-
tatea acestei reacţii. Gheorghiu (1993) propune termenul de
sugestionalitate în vederea evitării tendinţei de a se confunda
sugestia cu metoda, precum şi conferirii sugestibilităţii unui
statut analog celui de raţionalitate.
Sugestibilitatea diferă de la o personă la alta, precum şi la
acelaşi individ, în funcţie de vârstă, neputând fi definită ca o
caracteristică a personalităţii. Nivelul sugestibilităţii depinde,
în mod egal, şi de anumite stări psihopatologice. Astfel, paci-
enţii psihotici sunt consideraţi mai puţin sugestionabili, iar cei
nevrotici pot avea adeseori un nivel de sugestibilitate superior
faţă de subiecţii normali. Pentru anumite stări de dependenţă,
cum este toxicomania, se pare că hipersugestibilitatea este o
consecinţă a utilizării drogurilor şi nu o trăsătură înnăscută a
pacientului dependent.
Anumite circumstanţe pot antrena o stare de hipersugesti-
bilitate. Este cazul stării hipnotice care provoacă o hipersuges-
tibilitate utilă pentru terapeut în vederea administrării sugestii-
lor terapeutice.
Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim
în jurul vârstei de 7-8 ani. Contrar unei idei răspândite, este
mai ridicată la persoanele cu un coeficient de inteligenţă peste
medie. Atitudinile şi motivaţiile pozitive facilitează sugesibili-
tatea, ca şi frustrările şi pedepsele din trecut. De pildă, se con-
sideră că subiecţii pedepsiţi mai frecvent în copilărie sunt mai
sugestionabili decât ceilalţi. Din perspectivă psihodinamică, J.
Hoareau (1993) consideră că transferul joacă un rol important
în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.
Yapko (1995) a adus contribuţii valoroase cu privire la
sugestibilitate şi la comunicarea hipnotică eficientă. În sens
larg, sugestibilitatea este definită ca o deschidere de a accepta
şi de a răspunde la idei şi informaţii noi. Odată acceptată, no-
ua informaţie va putea, în funcţie de valoarea sa subiectivă, să

157
modifice experienţele interioare ale persoanei într-o măsură
mai mare sau mai mică. În procesul psihoterapeutic, pacientul
este sugestibil pentru că doreşte să se elibereze de simptom.
Pentru a fi eficient, terapeutul va ţine cont de gradul de
sugestibilitate al pacientului, descoperind nevoile sale unice,
aşteptările sale şi încercând să „muleze” demersul psihotera-
peutic în funcţie de acestea.

2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea

Mituri şi realitate în legătură cu hipnoza

Charcot este cel care a introdus termenul de hipnoză în
lumea medicală şi am putea spune că nu a servit întru totul
cauzei hipnozei, fiind asimilată cu isteria, o formă dispreţuită
de nebunie pentru marele public. Respinsă de majoritatea cor-
pului medical, hipnoza a fost deturnată de la scopul ei iniţial
de către hipnotizatorii de „estradă”, oferindu-i imaginea unui
remediu miraculos.
Şi cum ideile false au viaţă lungă, ele continuă să persiste
în numeroase medii şi să mascheze ceea ce hipnoza este cu
adevărat: un fenomen natural care ne permite să ne actualizăm
disponibilităţile latente de autoînsănătoşire.
Răul a fost făcut! Hipnoza încă este prezentată ca o moda-
litate prin care poţi să vindeci prin magie orice tip de afecţiu-
ne, printr-un control pe care îl ai asupra celuilalt.
Înainte de a defini hipnoza, ceea ce nu este deloc un lucru
simplu, ni s-ar părea important să facem o trecere în revistă a
ideilor preconcepute cu privire la hipnoză, în vederea restabi-
lirii adevărului. În acest mod, vom putea să delimităm mai
bine câmpul de aplicaţie a hipnozei, precum şi limitele aceste-
ia.
Următoarele idei false şi prejudecăţi continuă să existe cu
privire la hipnoză:
1. Hipnoza este o formă de somn

158
 Termenul grecesc „hypnos” înseamnă „somn”, dar un pa-
cient hipnotizat nu doarme. Am putea spune că se află într-o
stare de relaxare şi atenţie profundă, el fiind capabil să vor-
bească, să audă ce se întâmplă în jurul lui, să se mişte şi să
gândească. Numeroase cercetări ne-au adus un număr impor-
tant de elemente care vin să ne demonstreze că „somnul” hip-
notic nu seamană în niciun caz cu somnul normal. Electroen-
cefalograma ne indică faptul că un pacient hipnotizat nu are
aceleaşi traseu ca al unei persoane aflate în stare de conştiinţă
normală, nici al unei persoane aflată în somn normal. Este cert
faptul că hipnoza şi somnul sunt două fenomene diferite.
Menţionăm însă că un subiect poate, într-o şedinţă de hipnoză,
să adoarmă şi să manifeste toate caracteristicile unui somn
natural.
2. Hipnoza este o stare indusă sau provocată în întregi-
me de hipnotizator
Hipnoza este, în esenţă, o stare „autohipnotică” deoarece
se produce în interiorul persoanei hipnotizate. Relaţia dintre
subiect şi hipnotizator este cea care declanşează fenomenul
hipnotic, terapeutul punând în acţiune diverse tehnici care vor
permite declanşarea fenomenului hipnotic.
3. Hipnotizatorul trebuie să fie o persoană dinamică,
energică, charismatică, chiar misterioasă
Dacă ar fi adevărat, hipnoza s-ar reduce la o luptă între
voinţa persoanei hipnotizate şi cea a hipnotizatorului, acesta
din urmă fiind înzestrat cu o voinţă mai puternică decât a pri-
mului. Probabil din această falsă credinţă îşi trage seva mitul
hipnotizatorului „bărbos” şi cu „privire pătrunzătoare”. Dim-
potrivă, este evident faptul că fiecare poate învăţa tehnica hip-
notică, ştiindu-se că practica sa necesită o anumită pregătire şi
antrenament. Pe de altă parte, nu trebuie să negăm situaţia în
care hipnotizatorul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce alţii se
aşteaptă de la el. Prin urmare, el ştie că puterea sa de sugestie
este considerată de ceilalţi ca fiind crescută.

159
 4. Doar persoanele „slabe”, pasive sau bolnave pot fi
hipnotizate
Este exact invers! Persoanele care răspund cel mai bine la
hipnoză sunt inteligente, au un Ego stabil, o bună capacitate
de concentrare a atenţiei. Nu se tem să se abandoneze total
hipnozei, ştiind că pot să-şi revină fără probleme la sfârşitul
şedinţei.
5. Subiectul este sub controlul hipnotizatorului care îl
obligă să facă lucruri împotriva voinţei sale sau să divulge
anumite secrete
Este una din marile temeri ale majorităţii persoanelor care
vor „să fie hipnotizate”. Acest aspect nu survine decât în con-
diţii experimentale şi niciodată nu putem forţa pe cineva să
facă un lucru care să contravină moralei sale. În situaţia tera-
peutică, sugestia devine eficientă doar atunci când este accep-
tată de pacient, scopul final fiind acela de a-l ajuta să se elibe-
reze de simptom.
6. Hipnoza poate fi nocivă pentru subiect
Atunci când şedinţa este bine condusă, hipnoza oferă o
senzaţie de bine interior, iar starea post-hipnotică este perce-
pută drept o stare „nirvanică”.
7. Un subiect dobândeşte noi capacităţi fizice, psihice
sau extrasenzoriale sub hipnoză
Da, dar numai dacă aceste capacităţi se află deja în noi.
Hipnoza nu face altceva decât să permită punerea în evidenţă
şi actualizarea potenţialităţilor şi resurselor noastre interioare.
În starea hipnotică, capacităţile noastre de vizualizare sunt
crescute. În plus, putem intra într-o relaţie directă de comuni-
care cu propriul nostru corp şi cu propriul psihic.
8. Dispariţia simptomului antrenează apariţia unui nou
simptom
Se discută deseori despre apariţia unui simptom de substi-
tuţie prin deplasare, ca urmare a aplicării tehnicii hipnotice.
Dacă ar fi să privim lucrurile în acest mod, substituţia de

160
simptom nu este specifică doar terapiei hipnotice, ci oricărui
tip de tratament simptomatic.
Practica terapeutică ne demonstrează că se înregistrează
destul de rar apariţia unui simptom de substituţie. Mai mult,
acest nou simptom nu constituie o agravare a stării pacientu-
lui. Dimpotrivă, substituţia de simptom ar putea permite de-
mararea unei psihoterapii verbale cu privire la deplasarea de
simptom produsă.
Hipnoza nu poate duce la dispariţia unui simptom prin
simple sugestii, dacă pacientul, din anumite motive insuficient
de bine conştientizate, doreşte să le menţină. În plus, să nu
uităm faptul că sugestiile pot fi acceptate numai dacă pacien-
tul este de acord cu ele în prealabil.
9. Hipnoza este doar un fenomen psihologic superficial
Starea hipnotică implică angajarea întregii personalităţi a
individului. Prin urmare, modificarea stării de conştiinţă an-
trenează schimbări psihologice profunde.
10. O persoană hipnotizată nu poate ieşi din transa hip-
notică
Este mai dificil să menţinem starea de transă hipnotică
decât să ieşim din ea. În cazul în care terapeutul părăseşte ca-
binetul de psihoterapie şi îşi lasă pacientul singur, el se va
trezi după un anumit timp sau va intra într-un somn din care
se va trezi în mod natural.
11. „Nu pot fi hipnotizat!”
Deşi unele persoane sunt mai „hipnotizabile” decât altele,
cercetările actuale arată că 85% din oameni posedă această
aptitudine (J. Hoareau, 1993).
Factorii care interferează cu receptivitatea la hipnoză pot
fi de ordin terapeutic, în sensul că, la nivel inconştient, paci-
entul nu vrea să se însănătoşească, cu alte cuvinte, nu vrea să
renunţe la beneficiile secundare pe care i le aduce afecţiunea
sa. De asemenea, concepţiile eronate cu privire la hipnoză, cât
şi dorinţa prea „puternică” de a fi hipnotizat (fenomen întâlnit

161
în mod frecvent în cabinetele de psihoterapie), ar putea să
conducă la diminuarea responsivităţii la hipnoză.

Definiţii asupra hipnozei

Teoriile moderne asupra hipnozei ne incită la întrebarea
dacă nu cumva ar trebui să gândim hipnoza la plural, mai de-
grabă decât la singular. La ora actuală, coexistă mai multe
„hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte.
În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice
distincte cu privire la abordarea hipnozei: hipnoza considerată
ca stare modificată de conştiinţă („state-theory”) şi hipnoza
ca stare psihologică construită („non-state theory”).
Teoreticienii primei orientări (Hilgard, 1968; Erickson,
1980; Chertok, 1981; Spiegel & Spiegel, 1978) susţin faptul
că starea de veghe obişnuită este transformată într-o stare hip-
notică, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor procedee
de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn şi rela-
xare). Starea de transă hipnotică permite manifestarea unor
fenomene psihice cu atât mai probabile cu cât hipnoza este
mai profundă, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei, anal-
geziei.
Ilustrativă în acest sens este teoria neodisocierii a lui E. R.
Hilgard (1965) care constă din trei seturi de afirmaţii: dezvol-
tate, interactive şi de stare.
Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit că-
reia susceptibilitatea hipnotică la tânărul adult este rezultatul
păstrării în timp a abilităţii pentru hipnoză (pe care, de altfel,
o posedă fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toţi
copiii normali s-au născut cu un potenţial în ceea ce priveşte
dezvoltarea abilităţii lor pentru experienţe hipnotice profunde.
Un copil care se simte în largul său atunci când se lasă condus
de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva fără a inter-
veni spiritul autocritic, mai târziu va învăţa să se lase absorbit
de experienţe noi (citit, muzică, joc, înot) şi îşi va menţine
trează abilitatea pentru hipnoză.

162
 Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii inti-
me a inducţiei hipnotice şi a transei hipnotice. Hilgard dedică
o atenţie specială naturii relaţiei hipnoterapeut - subiect în
cadrul şedinţelor de hipnoză. La începutul terapiei, subiectul
aduce cu sine „bunăvoinţa” pentru trăirea unei experienţe de
tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială este destul de imperso-
nală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice
persoană.
Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale
aceluiaşi hipnotizator vor determina apariţia unor relaţii tran-
sferenţiale, atât pozitive, cât şi negative. Calităţile specifice
ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare
specifice din trecutul pacientului şi se vor extinde până în
momentul în care hipnotizatorul îi va reaminti de persoane
semnificative din viaţa sa.
Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-
zisă. În inducţie, Hilgard se foloseşte de metafora „observato-
rului ascuns” pentru a denumi partea inconştientă a psihismu-
lui, disociată de cea conştientă. Când subiectul intră în hipno-
ză, sunt înlăturate o serie de controale şi monitorizări normale,
astfel încât mişcările motorii sunt trăite ca involuntare, memo-
ria şi percepţia sunt distorsionate.
Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi
Coe, 1972; Spanos, 1991) consideră că situaţia hipnotică este
mai bine explicată ca interacţiune socială. Atât hipnotizatorul,
cât şi subiectul îşi asumă anumite roluri. Este suficient ca o
situaţie să fie definită de tip hipnotic pentru ca reacţia subiec-
tului la testele de susceptibilitate hipnotică să fie mai intensă.
Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă legătură
între atitudinea acestora faţă de hipnoză şi convingerile pe
care le au despre susceptibilitatea lor hipnotică. Aprecierea
dacă o persoană consideră că a fost hipnotizată depinde nu
numai de ceea ce crede acea persoană că este specific pentru
hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră că ar corespunde do-
rinţei hipnotizatorului.

163
 După Dafinoiu (1996), în lumina acestei concepţii, „hip-
noza există, dar ca etichetă pentru un context, mai degrabă
decât ca stare alterată a conştiinţei”. De fapt, autorii teoriei
non-stării hipnotice înlocuiesc o metaforă (cea de „stare” sau
de „transă”) cu o alta, cea de „rol”, fără ca prin aceasta să se
dea un răspuns la problema referitoare la diferenţele interindi-
viduale. De asemenea, nu oferă o explicaţie suficient de plau-
zibilă pentru situaţiile în care transpunerea în rol se realizează
printr-un mecanism de autohipnoză sau se produce în mod
spontan.
În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la
nivel emisferic (activarea emisferei drepte şi dezactivarea ce-
lei stângi). Starea hipnotică se caracterizează prin modificări
ale percepţiei spaţiului şi timpului, modificări ale proceselor
cognitive (capacitate de testare a realităţii mai redusă, sugesti-
bilitate şi creativitate crescută, o mai mare toleranţă la ambi-
guitate), procesare simultană şi paralelă a informaţiei, în locul
procesării lineare.
Unestahl (1987, cit. din I. Holdevici, 2010) consideră că
este prematur să definim hipnoza ca o comutare la nivel emis-
feric. Autorul propune utilizarea a două modalităţi distincte de
funcţionare a conştiinţei: modul dominant (D) - responsabil de
realizarea proceselor logice şi modul alternativ (A) - respon-
sabil de producerea insight-ului, inclusiv a fenomenelor de tip
hipnotic. Din această perspectivă, fenomenele hipnotice sunt
plasate alături de cele de intuiţie, creaţie, meditaţie.

Profunzimea hipnozei
Cercetătorii fenomenului hipnotic au alcătuit numeroase
scale de evaluare a gradului de susceptibilitate hipnotică. De
obicei, aceste scale se utilizează mai mult în scopuri experi-
mentale. Clinicienii testează receptivitatea la hipnoză a paci-
enţilor prin utilizarea unor probe izolate din cadrul acestor
scale.

164
 Actualmente, în domeniul hipnozei clinice şi experimen-
tale se utilizează cel mai frecvent scalele de susceptibilitate
hipnotică Standford (SHSS), autori Weitzenhoffer şi Hilgard
(1962) şi Harvard (HGS), autori Shor şi Orne (1971). Vom
reda itemii comparativi ai susceptibilităţii hipnotice dintre
scalele Stanford (forma A) şi Harvard (Hilgard, 1971).

probe aplicate probe apli- criteriul de notare (după sca-

la scala cate la scala la Harvard)
Standford Harvard
(forma A)
1. oscilaţia • căderea • capul subiectului se apleacă
corpului capului în urma sugestiilor cu cel puţin
5 cm;
2. închiderea • idem (în- • pleoapele subiectului se
ochilor chiderea închid (ca urmare a inducţiei)
ochilor) înainte ca experimentatorul să
ceară acest lucru;
3. coborârea • idem • coborârea cu cel puţin 15
mâinilor cm a mâinilor înainte ca expe-
rimentatorul să ceară acest
lucru;
4. imobilizarea • idem • braţul nu se poate ridica mai
braţului mult de 2,45 cm când experi-
mentatorul îi spune că nu poa-
te ridica braţul;
5. încleştarea • idem • subiectul nu reuşeşte să-şi
degetelor desfacă degetele atunci când
experimentatorul îi cere acest
lucru;
6. rigiditatea • idem • braţul subiectului se lasă în
braţului jos cu mai mult de 5 cm înain-
te de a i se cere să încerce să-şi
îndoaie braţul;

165
7. apropierea • idem • mâinile sunt la nu mai mult
braţelor de 15 cm depărtare una faţă de
alta atunci când experimenta-
torul îi cere să revină la poziţia
iniţială a mâinilor;
8. inhibiţia • inhibiţia • subiectul nu poate mişca
verbală comunicării capul înainte de a i se spune de
(subiectului i către experimentator să opres-
se sugerează că încercarea;
faptul că nu
poate să
mişte capul
în semn de
„Nu!”
9. halucinaţia • idem • subiectul execută mişcări ca
pozitivă (i se şi cum ar dori să alunge musca
sugerează că respectivă;
aude bâzâitul
unei muşte)
10. catalepsia • idem • ochii subiectului rămân în-
pleoapelor chişi chiar dacă i se sugerează
de către experimentator să
încerce să-şi deschidă ochii;
11. sugestie • sugestie • subiectul execută în cele din
post-hipnotică post- urmă o mişcare parţială ca şi
(schimbare de hipnotică (i cum ar dori să-şi atingă glez-
scaune) se sugerează na;
că îşi atinge
glezna)
12. amnezia • idem • subiectul reproduce în 3
post-hipnotică minute cel mult 3 probe (sau
mai puţin) înainte de a coman-
da încetarea amneziei.

Hipnotizabilitatea

166
 Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a
atinge un anumit nivel sau o anumită profunzime a stării hip-
notice. Hipnotizabilitatea constituie un dat al personalităţii
relativ stabil care depinde de subiectul hipnotizat, nu de expe-
rimentator. În literatura de specialitate se specifică faptul că
aproximativ 80% din persoane sunt hipnotizabile, dintre care
3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau, 1993).
Identificarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea
reprezintă una dintre cele mai importante probleme ale feno-
menologiei hipnotice.
Vârsta
Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6
ani. La 7 ani, copiii sunt în general foarte buni subiecţi, hipno-
tizabilitatea lor crescând progresiv, pentru a atinge un maxi-
mum la pubertate. Perioada 14-21 de ani este considerată a fi
cea mai indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se atinge o
mare profunzime a stării hipnotice. Cercetătorii susţin că hip-
notizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.
Sexul
Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte
sexul subiectului (sau al hipnoterapeutului) referitoare la hip-
notizabilitate.
Coeficientul de inteligenţă
Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii
pozitive slabe între hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce
pledează în favoarea ideii că subiecţii mai inteligenţi pot să
reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice (Weitzenhoffer,
1963). Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient de
inteligenţă pot avea aptitudini diferite în ceea ce priveşte ca-
pacitatea lor de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu deficit
mintal sunt greu hipnotizabili, fără a putea preciza însă, pragul
minimal care să permită intrarea în transă. Condiţia este ca
subiectul să poată înţelege instrucţiunile hipnotizatorului şi să
se poată concentra asupra lor.
Profesia, naţionalitatea, rasa

167
 Unele studii arată faptul că persoanele care ar desfăşura o
activitate monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât
altele. Artiştii (cărora li se atribuie o mare capacitate imagina-
tivă) şi oamenii de ştiinţă (cu o gândire analitică dominantă)
înregistrează scoruri scăzute de hipnotizabilitate. Considerăm
că aceste diferenţe se datorează mai degrabă existenţei unor
factori specifici de personalitate decât unei profesii anume.
În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele
latine ar fi mai hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De
asemenea, asiaticii şi indienii ar fi subiecţi mai buni pentru
hipnoză decât europenii.
Hipnotizabilitatea şi personalitatea
Niciun studiu nu a permis definirea unui „profil de perso-
nalitate” care să permită o anumită predicţie cu privire la ca-
pacitatea unui subiect de a fi hipnotizat. Ar putea fi vorba
despre un talent, cum este cel pentru muzică sau desen (Hil-
gard, 1968).
În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt
mai sociabile, mai atrase spre grup, capabile de înfruntare şi
căutătoare de experienţe noi, inedite. Deşi nu există nicio co-
relaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate, absenţa imaginaţiei
este un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.
Personalitatea hipnoterapeutului
În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să
practice hipnoza, acestea pot fi extrem de variate. Autorii
semnalează o dorinţă inconştientă de putere „magică” asupra
pacientului şi o nevoie de a juca un rol parental atotputernic.
Hoareau (1993) remarcă o tendinţă spre histrionism a terapeu-
tului, precum şi o nevoie paradoxală de intimitate şi dis-
tanţare faţă de pacient.

Vizualizarea şi imageria mintală

Tehnicile de vizualizare şi-au făcut proba în S.U.A. prin
contribuţiile lui Carl Simonton (1980). Radiolog şi oncolog, le
cerea pacienţilor în timpul şedinţelor de radioterapie să-şi vi-

168
zualizeze tumora şi efectele razelor asupra ei. Rezultatul con-
sta în obţinerea unei remisiuni cu o durată mai mare şi cu
efecte secundare considerabil diminuate.
Vizualizarea permite cel mai adesea practicarea unor
exerciţii fizice imaginare, folosite în tehnicile de reeducare la
pacienţii aflaţi după o lungă perioadă de imobilizare. De ase-
menea, îşi poate găsi o aplicaţie importantă în tehnica desen-
sibilizării prin imaginaţie dirijată (aflat în stare de relaxare,
subiectului i se cere să-şi reprezinte situaţia generatoare de
anxietate). Scopul este acela de a permite pacientului să retră-
iască „pozitiv” situaţia anxiogenă.

„Structura hipnozei”
▪ convorbirea preliminară
▪ inducţia propriu-zisă
▪ adâncirea transei hipnotice
▪ dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)

Convorbirea preliminară
Are o mare importanţă în buna desfăşurare a terapiei prin
hipnoză. Se vor discuta opiniile şi convingerile pacientului în
legătură cu hipnoza. În cazul în care pacientul afirmă că nu
poate fi hipnotizat, terapeutul nu trebuie să prindă mingea
care i se aruncă şi să nu se angajeze într-o discuţie contradic-
torie.
Dorinţa de performanţă a pacientului, cu efecte negative
asupra instalării transei, poate fi diminuată utilizând analogia
lui Erickson: „Te simţi ca şi cum te-ai afla într-o sală de
aşteptare şi nu eşti atent la nimic.”
Înainte de a se trece la inducţia propriu-zisă, experimenta-
torul testează gradul de receptivitate la hipnoză al subiectului.
În acest sens, pot fi utilizate probe de tipul oscilaţiei corpului,
încleştării degetelor, catalepsiei pleoapelor, rigidităţii braţului
etc. din scalele de susceptibilitate hipnotică Standford (SHSS)
sau Harvard (HGS).

169
 Pentru exemplificare, oferim testul oscilaţiei corpului.
Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de
un perete şi să-şi relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se dă
este următorul:
„Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa
punctul de la rădăcina nasului între ochi pentru a obţine o
relaxare cât mai bună. Eu voi pune mâinile pe umerii tăi şi
vei simţi cum mâinile mele te trag tot mai mult pe spate. Lasă-
te condus de acest gând. Nimic rău nu se poate întâmpla. Eu
voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.
Sunt susceptibili la hipnoză acei subiecţi care au tendinţa
de a-şi înclina corpul în direcţia sugerată.

Inducţia hipnotică propriu-zisă

Presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici,
pe un stimul monoton (pendul, metronom), pe o anumită zonă
a corpului, cât şi administrarea unor formule sugestive de
calm, relaxare, somnolenţă. În timpul inducţei hipnotice, tera-
peutul contribuie la sărăcirea stimulărilor senzoriale ale subi-
ectului (prin limitarea mişcărilor corporale) şi sparge tiparul
relaţiilor adaptative normale ale acestuia, creând o atmosferă
„magică”.
În cazul hipnozei ericksoniene, metodele de inducţie sunt
informale. De pildă, se poate porni inducţia cu ceea ce pacien-
tul are deja în minte (propriul simptom), cu relatarea unei po-
vestiri metaforice sau utilizarea unui ritual de transformare şi
însănătoşire.

Adâncirea transei hipnotice

Se realizează prin diferite tehnici: reprezentarea unei mo-
nede sau a unei medalii care se scufundă uşor în apă, aplicarea
unor „pase” lente deasupra corpului (Hoareau, 1993), tehnica
numărării (Hartland, 1971), concentrarea pe propria respiraţie,
tehnica „treptelor” sau a „covorului zburător” (pentru copii).

170
 În această fază se administrează sugestiile terapeutice
specifice pentru care a fost indusă hipnoza.
Tehnica sugestiilor directe este folosită în hipnoza tra-
diţională. De exemplu, în cazul unei persoane supraponderale,
sugestia terapeutică ar putea fi de tipul: „De acum înainte,
atunci când vei mânca, te vei sătura foarte repede. Hrana îţi
va fi indiferentă”.
Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în vede-
re activarea resurselor latente în scopul autoînsănătoşirii. Re-
luând exemplul, terapeutul îi poate sugera pacientei o situaţie
magică de tipul: „Îţi imaginezi cum treci prin uşi din ce în ce
mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.

Dehipnotizarea
Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o
numărătoare inversă. Hartland (1971) propune următoarea
procedură:
„Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi ajun-
ge cu numărătoarea la 1, vei fi complet treaz. Vei reveni cu
plăcere la starea ta obişnuită de veghe. Te vei simţi bine, în-
viorat, odihnit, ca după un somn bun.
5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la nor-
mal, 3 - Revii tot mai mult, 2 - Când voi ajunge cu numără-
toarea la 1 îţi vei reveni complet, 1 - Acum eşti pe deplin
treaz, ai mintea limpede, clară …”.
Reţinem faptul că hipnoza nu este o psihoterapie în sine,
dacă nu este integrată într-un sistem terapeutic ori dacă nu
este asociată cu sugestii terapeutice specifice. Practicarea oca-
zională a hipnozei poate fi un exerciţiu util pentru fiecare psi-
hoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi varieze atitudinile, să
nu se „anchilozeze” într-un ortodoxism al unui anumit tip de
abordare psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de
adaptabilă şi flexibilă, încât facilitează adesea intervenţiile
altor tehnici provenite din şcoli variate de psihoterapie. De
asemenea, tehnica hipnotică permite accelerarea stabilirii şi

171
intensificării relaţiei terapeutice. Hipnoza se foloseşte cu suc-
ces atât în faza de investigare a conflictelor, cât şi în etapa
finală, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter gene-
ral de întărire a Eu-lui pacientului.

Studii de caz
Vom prezenta două studii de caz menite să ilustreze mo-
dul în care pot fi structurate şedinţele de hipnoterapie (O. Gîr-
laşu-Dimitriu, 1994).
Alina, în vârstă de 23 de ani, studentă, se prezintă la cabi-
netul de psihoterapie pentru a urma „câteva şedinţe de hipno-
ză” în vederea tratării tricotilomaniei care o afectează. Con-
form DSM-IV-R (APA, 2000) sunt stabilite următoarele crite-
rii de diagnostic pentru această tulburare:
a. incapacitate recurentă de a rezista impulsurilor de avul-
siune a părului propriu, ducând la o pierdere notabilă a păru-
lui;
b. creşterea senzaţiei de tensiune imediat înaintea avulsiu-
nii părului;
c. senzaţie de relaxare atunci când îşi smulge părul;
d. nu există nici o asociere cu o inflamaţie preexistentă a
tegumentelor şi nu apare ca răspuns la idei delirante sau halu-
cinaţii.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în jurul
vârstei de 6 ani. Copilăria i-a fost marcată de neînţelegerile
dintre părinţi, finalizate prin divorţul lor. „Mă temeam ca
mama să nu renunţe la mine”.
Multă vreme, Alina a negat acest comportament, încer-
când să ascundă sau să camufleze aria afectată de la nivelul
scalpului. Pierderea părului este caracterizată prin şuviţe scur-
te, rupte care apar împreună cu firele de păr normal.
Chestionarele de personalitate pun în evidenţă o structura-
re de tip accentuat a personalităţii, caracterizată prin instabili-
tate psihică - tendinţe slabe spre moderate, emotivitate - ten-
dinţe moderate.

172
 Şedinţa 1. A debutat cu explicarea în ce constă hipnotera-
pia, spunându-i-se pacientei că tratamentul va fi gradat, iar
succesele se vor instala treptat. Au fost realizate pentru înce-
put exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul antrenamentu-
lui autogen Schultz.
Şedinţele 2-3. S-au aplicat două teste pentru măsurarea
gradului de susceptibilitate hipnotică şi anume, testul încleştă-
rii degetelor şi al catalepsiei pleopelor. Alina a reacţionat la
ambele teste, mai mult, devine conştientă de faptul că poate
obţine beneficii psihologice importante rezultate din starea
hipnotică. S-a realizat exerciţiul calmării respiraţiei din cadrul
antrenamentului autogen Schultz.
Relatările pacientei aflate în stare de relaxare: „Trupul
meu parcă dormea, dar mintea îmi rămânea deosebit de vioa-
ie”; „Vocea dvs. intra în urechea mea şi îmi umplea tot ca-
pul”.
Şedinţele 4-5-6. Au fost dedicate aprofundării transei hip-
notice. S-a folosit tehnica bazată pe numărare, asociată cu o
tehnică de imagerie vizuală (coborârea scării). S-a obţinut o
stare de transă uşoară caracterizată prin catalepsie oculară,
catalepsia membrelor şi anestezie („mâna în mănuşă”). Au
fost administrate următoarele sugestii ţintite:
„Încetezi să-ţi mai rezolvi propriile probleme prin smul-
gerea părului”;
„Ai un control perfect asupra mişcărilor mâinilor tale”;
„Muşchii feţei se relaxează perfect, începând cu rădăcina
firului de păr şi până la bărbie”;
„Asociezi smulgerea părului cu o senzaţie de durere şi de
tensiune”.
Treptat, ideile sugerate în stare de transă hipnotică au fost
prescurtate, simplificate într-o formă care să păstreze esenţia-
lul şi care să fie repetată şi-n afara contextului terapeutic:
„Smulgerea părului - durere şi tensiune”;
„Mă controlez perfect în orice situaţie”.

173
 Şedinţele 7-8. După o absenţă de o săptămână, Alina revi-
ne la cabinet şi relatează: „Acum duc mâna spre firele de păr,
dar nu le mai smulg”.
S-a reluat tehnica tensiunii condiţionate în urma tentativei
de smulgere a părului şi s-a aplicat metoda întăririi Eu-lui a
lui Hartland. Au fost administrate o serie de sugestii menite să
ducă la creşterea încrederii în sine, precum şi la reducerea an-
xietăţii:
„Eviţi situaţiile generatoare de stres”;
„Te eliberezi de condiţionările negative din trecut”;
„Faci zilnic exerciţii de relaxare”.
Şedinţele 9-10. Au fost folosite elemente din tehnica ima-
ginii ideale (Graham, 1990) menite să ducă la formarea ima-
ginii pozitive faţă de propria persoană. În acest sens, a fost
utilizată metoda oglinzii.
„Într-o poziţie comodă, te relaxezi profund, tot mai pro-
fund. Acum îţi imaginezi că ai o oglindă în spate şi una în
faţă. Arunci o privire rapidă în oglinda din spate şi ai imagi-
nea ta nedorită (îţi smulgi părul, eşti anxioasă, lipsită de în-
credere în tine). Apoi priveşti în oglinda din faţă şi ai imagi-
nea clară a persoanei care doreşti să fii (stăpână pe tine, cu
un păr frumos, strălucitor, pe care îl laşi să crească în voie).
Acum te identifici cu imaginea pozitivă a persoanei care do-
reşti să fii şi trăieşti un sentiment corespunzător de bine şi de
calm interior”.
Şedinţele 11-12. Au fost dedicate evaluării progreselor fă-
cute de Alina în timpul tratamentului. Pacienta consideră tera-
pia aplicată utilă şi-şi exprimă dorinţa de a practica indepen-
dent antrenamentul autogen Schultz, precum şi o tehnică de
autohipnoză.
S-a constatat faptul că debutul tricotilomaniei a fost legat
de „pierderea” tatălui prin divorţul părinţilor, iar exacerbările
tulburării se datorau perturbării relaţiilor dintre mamă şi paci-
entă. Actualmente, Alina este căsătorită şi se găseşte într-un
climat afectiv securizant. În partea finală a terapiei, partenerul

174
ei a fost inclus în programul terapeutic, fiind sfătuit să recurgă
la un sistem de recompense/întăriri în faţa eforturilor soţiei
sale. Deşi sunt cunoscute exacerbările frecvente ale tricotilo-
maniei, timp de aproximativ o jumătate de an, Alina nu a mai
prezentat această tulburare.

O altă pacientă, Dana, în vârsta de 27 de ani, studentă, se

prezintă la cabinetul de psihoterapie pentru tratarea unei buli-
mii nervoase. Criteriile de diagnostic ale acestui tip de tulbu-
rare sunt următoarele:
a. episoade recurente de exces alimentar;
b. sentimentul de lipsă de control asupra comportamentu-
lui alimentar;
c. persoana se angajeaza regulat fie în vomare autoprovo-
cată, uz de laxative şi diuretice, dietă strictă sau post, fie în
exerciţii viguroase pentru a preveni creşterea în greutate;
d. preocupare excesivă, persistentă pentru conformaţia şi
greutatea corpului.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în ur-
mă cu trei ani de zile, la puţin timp după căsătorie. De aseme-
nea, se aduce în discuţie tendinţa mamei pacientei de a o su-
praalimenta în copilarie. În acest mod, s-a realizat o condiţio-
nare timpurie de tipul: orice situaţie stresantă de viaţă este
asociată de pacientă cu hrană - considerată drept sursă de se-
curizare („Hrana în exces îmi dă impresia de certitudine”).
Chestionarele de personalitate pun în evidenţă o structurare de
tip accentuat a personalitaţii caracterizată prin anxietate - ten-
dinţe slabe spre moderate, depresie - tendinţe moderate,
A fost propus un program terapeutic structurat în trei faze:
1. faza de pregătire a schimbării;
2. faza intermediară, orientată asupra comportamentului bu-
limic însuşi;
3. faza finală, care constă în asigurarea pe termen lung a re-
zultatelor.

175
 Sedinţele s-au desfăşurat bisăptamânal, durata totală a te-
rapiei fiind de 3 luni de zile. Prezentăm descrierea unor se-
dinţe de terapie şi a modului în care au fost aplicate tehnicile
terapeutice.
Şedinţele 1-2. Au fost dedicate fazei de pregătire a
schimbării, prin parcurgerea următoarelor etape:
▪ selecţia si precizarea scopurilor şi a duratei terapiei;
▪ stabilirea unui autocontrol asupra tiparului alimentar,
prin intermediul unei agende în care pacienta notează alimen-
tele ingerate;
▪ concentrarea asupra senzaţiei gustului hranei şi asupra
senzaţiei de saţietate;
▪ reducerea frecvenţei vomismentelor, prin fixarea unui
număr maximal şi stabilirea orarului lor;
▪ reducerea ritmului ingestiei (prin numărarea înghiţitu-
rilor);
▪ identificarea stimulilor susceptibili de a determina ex-
cesul alimentar.
Şedinţele 3-4-5. S-a făcut trecerea la faza intermediară
orientată asupra comportamentului bulimic însuşi. A fost uti-
lizată tehnica hipnoanalitică a semnalului ideomotor care con-
stă în executarea unor mişcari (de exemplu, utilizarea degetu-
lui arătător) pentru exprimarea unor răspunsuri pozitive sau
negative.
Concluziile rezultate în urma aplicării acestei tehnici, pre-
cum şi din psihoterapia verbală realizată ulterior, au fost ur-
mătoarele:
▪ Hrana devine pentru pacientă un răspuns pozitiv la
orice stare afectivă negativă;
▪ Teama inconştientă de a nu se identifica la maturitate
cu mama sa care este o persoană supraponderală;
▪ Instalarea unei stări afective negative si autocritică în
urma unui episod de exces alimentar;
▪ Diminuarea pulsiunii sexuale ca urmare a recurgerii la
vărsăturile autoprovocate.

176
 Şedinţele 6-7-8. S-au utilizat tehnici de imagerie mintală
centrate pe conştientizarea imaginii corpului. Au fost utilizate
metafore terapeutice de tipul:
▪ urcarea unei scări dintr-un imobil şi pierderea de kilo-
grame la fiecare etaj;
▪ vizualizarea propriului corp pe o plajă, într-un costum
de baie;
▪ imaginarea unei situaţii magice care provoacă subţie-
rea: trecerea prin uşi din ce în ce mai strâmte.
Şedinţele 9-10-11. Au fost administrate sugestii cu carac-
ter general de întărire a Eu-lui, de tipul:
„Te simţi bine în propriul corp”;
„Dai la o parte fricile inutile”;
„Inspirând şi apoi expirând profund, îndepărtezi tensiu-
nea”.
Actualmente, Dana a căpătat un control mai bun asupra
propriului comportament alimentar. De asemenea, practică
unele tehnici de relaxare însuşite de-a lungul desfăşurării tera-
piei şi consideră că se simte mult mai bine în propriul său
corp.

3. Şcoala lui Milton H. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, pro-
fesor de psihiatrie la Universitatea Wayne State (Massachu-
setts), lucrările sale au avut o influenţă considerabilă asupra
Şcolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetări Min-
tale (Watzlawick, Bateson, Haley şi Weakland) îl consideră pe
M. Erickson (1901-1980) drept părintele terapiei familiale şi
al abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie hipnotică,
fondată în exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în
calitate de terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi căi în
domeniul psihoterapiei, precum şi naşterea a ceea ce se chea-
mă terapia strategică.
Terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejude-
cata conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă

177
aflată sub controlul terapeutului. În această perspectivă, psiho-
terapia aparţine în întregime pacientului, terapeutul furnizân-
du-i doar posibilitatea şi contextul de a o realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnifi-
caţie decât cea oferită în psihanaliză. „Inconştientul este tot
ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă ansamblul tutu-
ror mecanismelor care realizează sinteza noastră personală.
Inducţia ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii
iniţiate prin intermediul metaforelor, poveştilor, anecdotelor,
simbolurilor sau ritualurilor.
Terapia ericksoniană recunoaşte faptul că pacientul se
„vindecă” singur. Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient
să-şi descopere şi să-şi folosească propriile resurse interioare.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus con-
ceptul de limbaj injonctiv în câmpul psihoterapiei. În cea de-a
doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a utilizat tot
mai mult prescripţiile comportamentale directe în afara transei
hipnotice, în scopul dobândirii schimbării terapeutice.
În general, în psihoterapiile tradiţionale se utilizează lim-
bajul indicativ sau descrierea, explicaţia, confruntarea, inter-
pretarea. Acesta este limbajul ştiinţei clasice şi al cauzalităţii
lineare. Indicativul este un mod verbal personal şi predicativ
care exprimă o acţiune, o întâmplare sau o stare prezentată de
vorbitor ca un fapt realizat în trecut, prezent sau viitor. Pe de
altă parte însă, limbajul indicativ nu se potriveşte foarte bine
descrierii fenomenelor sistemice şi nonlineare (aşa cum sunt
relaţiile interumane). Ne punem întrebarea, ce alt tip de limbaj
ar putea fi folosit în situaţia terapeutică? Un răspuns în acest
sens vine din partea lui G. S. Brown (1973) care introduce
pentru prima dată conceptul de limbaj injonctiv.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie
puternică asupra cuiva, este un ordin precis, formal. Forma
primară a comunicării matematice nu este descrierea, ci in-
joncţiunea. La fel şi în arta gătitului, în care gustul unei prăji-
turi, deşi indescriptibil literalmente, poate fi comunicat citito-

178
rului sub forma unui set de injoncţiuni, respectiv reţeta prăji-
turii. Muzica este o artă similară. Compozitorul nu îşi propune
să descrie setul de sunete pe care le are în minte, nici setul de
sentimente asociate cu acestea, dar notează un set de comenzi
la care, dacă muzicianul se va supune, poate rezulta o repro-
ducere a experienţei iniţiale a compozitorului (G. Nardone şi
P. Watzlawick, 2005)
Psihoterapia clasică şi-a petrecut cea mai mare parte din
timp în scopul de a-l învăţa pe pacient un limbaj „nou”, res-
pectiv conceptualizările şcolilor din care terapeutul făcea par-
te. Doar atunci când pacientul începea să gândească în terme-
nii acestei epistemologii, schimbarea terapeutică devenea po-
sibilă. Fireşte, acest proces putea să dureze mult timp. Din
contră, în formele actuale de psihoterapie, terapeutul învaţă
limbajul pacientului şi modul în care acesta îşi construieşte
realitatea, reducându-i astfel rezistenţa la schimbare.
Principiile limbajului terapeutic ericksonian s-au născut
din metodele utilizate de Erickson în inducţia transei hipnoti-
ce. Nardone şi Watzlawick (2005) afirmă: „În inducţia transei,
Erickson imita stilul perceptiv şi comunicaţional al pacientu-
lui, preluând gradat şi uşor controlul, până când pacientul in-
tra în transă hipnotică”.
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de
comunicare „tracing technique”. Autorii programării neuro-
lingvistice au descoperit că în prima întâlnire terapeutică,
Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele personale cu
privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai mult, el imita
formele comunicării nonverbale ale pacientului, în scopul de
a-l face pe acesta să se simtă cât mai în largul său. În acest
mod, reuşea să-l influenţeze în mod gradat, prin intermediul
sugestiilor şi instrucţiunilor paradoxale, provocând schimba-
rea pacientului în direcţia însănătoşirii.
Încă din antichitate a fost luată în considerare eficienţa
tehnicilor de persuasiune. În „Elogiu către Alexandru”, Aris-
totel spunea că dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, trebu-

179
ie să-i foloseşti propriile argumente. Mai recent, psihologia
experimentală a demonstrat că fiinţele umane sunt atrase şi
influenţate de lucruri care le sunt familiare sau sunt similare
cu ei înşişi. Din perspectiva psihologiei sociale, R. Cialdini
(1984) a studiat diverse strategii de persuasiune şi într-un stu-
diu al său cu privire la tehnicile de vânzare, a constatat că
agenţii de vânzare care seamănă într-un anume mod cu clienţii
lor, încheie mult mai rapid contractele. Această asemănare
poate fi în termeni de vârstă, religie, idei, limbaj, preferinţe.
Clienţii nu realizează că agenţii de vânzări sunt antrenaţi să
imite limbajul lor şi să intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi
tocmai acele puncte de contact interpersonal, utilizate în sco-
pul de a-i determina pe clienţii lor să semneze contractul. Ci-
aldini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa uti-
lizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţă-
mântul sau acceptul populaţiei ţintă cu privire la un produs
sau la o anumită categorie de servicii. Succesul multor com-
panii de publicitate se datorează faptului că ele reflectă, în
strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de
zi cu zi al populaţiei ţintă.
Utilizarea limbajului injonctiv ocupă un loc central în
hipnoterapie. De fapt, sugestiile hipnotice nu sunt altceva de-
cât injoncţiuni de a ne comporta ca şi cum ceva ar fi real. Cu
alte cuvinte, injoncţiunile pot construi realităţi (Nardone şi
Watzlawick, 2005). Există numeroase exemple din diverse
domenii ale ştiinţei, precum şi din viaţa de zi cu zi, care ne
arată că noi utilizăm mereu presupuneri nedovedite sau greu
de dovedit şi care ne conduc la rezultate practice, concrete. De
pildă, ideea radicalului din numere negative este fictivă. Cu
toate acestea, matematicientii, fizicienii şi programatorii o
includ în ecuaţiile lor şi ajung la rezultate concrete.
Revenind la domeniul psihoterapiei, să nu uităm faptul că
marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm
nu sunt în legătură cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor -
realitatea de prim ordin (Watzlawick, 1976), ci sunt în legătu-

180
ră cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe care le atribuim aces-
tor obiecte sau situaţii - realitatea de ordin secund. Filosoful
grec Epictet spunea: „Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li
se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă”. Cei
mai mulţi dintre noi cunoaştem diferenţa dintre un optimist şi
un pesimist: optimistul vede întotdeauna partea plină a paha-
rului, iar pesimistul pe cea goală. Sticla umplută cu ceva li-
chid în ea este realitatea de prim ordin. Dar, rezultă două rea-
lităţi de ordin secund, cu alte cuvinte, două lumi diferite, lu-
mea optimistului şi cea a pesimistului. Din această perspectivă
constructivistă, putem spune că toate terapiile sunt preocupate
să aducă schimbări în modul în care oamenii şi-au construit
realităţile de ordin secund (de care sunt în întregime convinşi
că există cu adevărat). Dacă o schimbare de ordin prim nu
modifică sistemul de credinţe fundamentale ale pacientului şi
se axează mai mult pe o ameliorare tranzitorie a simptomelor,
schimbările de ordin secund sunt transformative şi promovea-
ză schimbarea (Nardone şi Watzlawick, 2005).
În hipnoza ericksoniană, întrebarea fundamentală de la ca-
re se pleacă în demararea terapiei este următoarea: Ce vrem să
comunicăm pacientului pentru a accelera schimbarea? Sco-
purile terapeutice derivă din răspunsul la această întrebare. În
acest sens, stabilirea sarcinilor este o metodă excelentă de ac-
celerare a progresului terapeutic. În cadrul hipnozei ericksoni-
ene, se consideră că schimbarea în terapie este un proces care
ţine de reasocierea vieţii interne a pacientului. Prin urmare,
resursele interne ale acestuia vor fi rearanjate la nivel experi-
enţial şi recontextualizate. După J. Zeig (2006), acest proces
complex poate fi analizat punându-se în evidenţă aspectele
care vizează stabilirea scopurilor în terapie.
În hipnoza ericksoniană, ne interesează „strategiile” socia-
le şi interpersonale pe care pacientul le utilizează pentru a-şi
construi propria depresie, anxietate sau nesiguranţă de sine.
Din perspectiva psihiatriei, depresia este o tulburare a creieru-
lui. Din perspectiva constructivismului social, „depresia” este

181
o etichetă utilizată pentru a descrie un complex fenomenolo-
gic. Prin urmare, un terapeut ericksonian poate crea o „hartă”
fenomenologică a modului în care pacientul îşi „construieşte”
propria depresie. Din această pespectivă, depresia este conce-
pută ca o serie de acţiuni intrapsihice şi sociale: se poate „fa-
ce” depresie orientându-ţi atenţia spre interior versus exterior,
devenind inactiv versus activ social, trăind mai degrabă în
trecut decât în prezent, selectând aspectele negative ale exis-
tenţei şi accentuând devalorizarea şi autoînvinovăţirea. În ca-
drul acestui model, clinicianul stabileşte fenomenologia „de-
presiei”, văzută ca un set de componente descriptibile.
Un alt aspect de care ţinem seama în stabilirea scopurilor
se referă la întărirea aspectelor pozitive şi a resurselor pacien-
tului. El este ajutat să-şi descopere forţele interioare nebănui-
te, fiind orientat în terapie către un viitor mult mai constructiv.
„Starea” soluţiei la problema pacientului îşi are propria sa fe-
nomenologie. Prin urmare, se poate crea o „hartă” fenomeno-
logică a stării soluţiei, incluzând componente psihologice şi
sociale.
În terapia ericksoniană se pune accent pe întărirea autode-
terminării pacientului. Jay Haley (1976) a explicat cu înţelep-
ciune că psihoterapia este o problemă, nu o soluţie. Scopul
este de a-i îndepărta pe pacienţi de psihoterapie şi de a-i în-
toarce înapoi la cursul normal al vieţii, cât mai curând posibil.
De asemenea, şcoala lui Erickson promovează utilizarea
tehnicilor sistemice şi interacţionale. Terapeutul va trebui să
caute soluţii care să-i implice pe ceilalţi. Pacienţii au propriile
lor scheme relaţionale şi manifestă diverse probleme în cadrul
unei matrice sociale. Prin urmare, schimbarea ar trebui să im-
plice în mod constructiv matricea socială a pacientului şi nu
trebuie să ne orientăm exclusiv doar în direcţia schimbării
intrapsihice a acestuia.
Hipnoza ericksoniană îşi propune accesarea asociaţiilor
constructive existente în cazul unui pacient, dar care momen-
tan sunt inactivate. De pildă, orice fumător ştie cum să se sim-

182
tă confortabil fără ţigară, orice persoană anxioasă ştie cum să
se relaxeze şi orice persoană depresivă ştie cum să-şi schimbe
dispoziţia. Rolul terapiei ericksoniene este acela de a ajuta
pacientul să-şi identifice şi să-şi recontextualizeze propriile
resurse, astfel încât acestea să fie accesate în mod constructiv.
Pe măsură ce terapeutul înţelege modul în care pacientul
îşi „construieşte” problema, poate să delimiteze mai bine di-
recţiile de schimbare. Cu alte cuvinte, terapeutul poate să sta-
bilească fenomenologia problemei pacientului său. Să luăm
din nou depresia ca exemplu. Dacă un pacient este orientat
spre interior, vom găsi o soluţie pentru a fi captat şi absorbit
de lumea exterioară. Pentru a contracara absorbţia sa în trecut,
vom implica pacientul în prezent. Indivizii retraşi pot deveni
implicaţi social. Se pleacă de la premisa că fiecare pacient
dispune de o serie de abilităţi care pot fi accesate în cadrul
terapiei la nivel experienţial. Rolul terapeutului este de a-l
ajuta pe pacient să realizeze şi să consolideze setul său de abi-
lităţi care conţin soluţia la problema cu care se confruntă. În
general, pacienţii ştiu ce să facă şi cum să procedeze în di-
recţia schimbării lor, dar s-ar putea să nu realizeze că ştiu
acest lucru. Se pune întrebarea, cum putem noi ca terapeuţi să-
l ajutăm pe pacient să-şi conştientizeze potenţialităţile latente
autocurative de care dispune. Un răspuns se găseşte în aplica-
rea tehnicii „împachetării cadoului” (Zeig, 2006).
Sarcinile terapeutice reprezintă o cale de a oferi pacientu-
lui soluţii de vindecare. Există două categorii de sarcini care
pot fi adimistrate unui pacient: sarcini directe-congruente şi
sarcini incongruente. Sarcinile pot fi date în afara şedinţei de
terapie („homework”) sau în timpul şedinţei de terapie. În
plus, notăm faptul că sunt sarcini pe care pacientul le urmează
şi altele pe care le respinge. De asemenea, sunt sarcini de rea-
lizat şi sarcini oferite de terapeut tocmai în scopul de a activa
rezistenţele pacientului la schimbare, dar care vor conduce în
final la rezolvarea problemei.

183
 Următorul tabel redă utilizarea sarcinilor în psihoterapie,
ca idei de „împachetare a cadoului” (după J. Zeig, 2006).

Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în

şedintei de terapie) afara şedinţei de terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală
(Frankl)
Antrenament de relaxa- Prescripţia simptomului
re/meditaţie/autohipnoză (Weeks şi L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii
(Lankton şi Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor
cuplurilor) (Erickson)
Notare: liste/autobiografii/istorie so- Utilizarea ritualurilor (Gil-
cială/jurnale ligan; van der Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului (Ke-
eney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)

Sarcini directe-congruente (în tim- Sarcini incongruente (în

pul şedinţei de terapie) timpul şedinţei de tera-
pie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în
stare de hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă con-
gruentă menţionată mai sus

4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea

neurolingvistică

În ultimele decenii, programarea neurolingvistică (Neuro

Linguistic Programming - N.L.P.) a deschis noi direcţii de

184
investigare a căilor de adâncire a comunicării hipnotice efici-
ente. De altfel, această abordare îi oferă terapeutului un arse-
nal de tehnici menite să faciliteze comunicarea terapeutică, în
scopul producerii modificărilor comportamentale dezirabile.
Se cunoaşte faptul că demersul hipnotic devine mult mai efi-
cient dacă se utilizează cuvinte şi fraze cheie extrase din lim-
bajul pacientului. În plus, comunicarea hipnotică îşi sporeşte
valoarea dacă terapeutul utilizează modalitatea senzorială do-
minantă a pacientului.
N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin
elaborarea unui metamodel pentru limbaj, menit să permită
accesul la înţelegerea mai profundă a ceea ce spun oamenii.
Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J. Grinder, 1982) valori-
fică cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a hipnozei
ericksoniene, din terapia sistemică de familie (V. Satir), din
Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de funcţiona-
re ale limbajului propuse de gramatica generativă transfor-
maţională (N. Chomski).
Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii.
Perspectiva social-constructivistă afirmă că, dimpotrivă, cu-
vintele şi dialogul social în care limbajul se manifestă constru-
iesc realitatea (McNamee, 1992; Wittgenstein, 1953). Cuvin-
tele vehiculează înţelesuri socialmente construite, iar expli-
caţiile pe care le propunem în legătură cu noi, cu ceilalţi sau
cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul interacţiunii
cu ceilalţi.
Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că limite-
le limbajului sunt limitele „hărţii” pe care individul o are des-
pre realitatea în care se află. Interacţiunea prilejuită de relaţia
terapeutică modifică „harta” pacientului prin intermediul unui
„dialog transformaţional” (Sexton, Whiston, 1994), în care
reprezentările şi organizarea informaţiilor de care acesta dis-
pune sunt schimbate prin renegocierea unor noi premise şi
semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000), „limbajul implică nu
numai un schimb verbal, el este un proces activ al adoptării

185
 unor poziţii relaţionale şi al unor secvenţe comportamentale,
în funcţie de aspectele importante ale poveştii fiecăruia”.
În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pen-
tru a evidenţia limitele limbajului. Activitatea terapeutului
constă în a identifica „modelul lumii“ pe care fiecare persoană
şi-l construieşte, pornind de la propria realitate. Acest model
va fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de alegere ale
pacientului. Metamodelul propus îl ajută pe terapeut să do-
bândească o înţelegere empatică a universului interior al paci-
entului său.
Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului: structu-
ra superficială şi structura profundă. Dacă structura superfi-
cială este reprezentată de discursul oral sau scris al unei per-
soane, structura profundă este discursul nerostit, în fapt, re-
prezentarea lingvistică a universului său interior. Psihoterape-
utul descoperă elementele lipsă din discursul manifest al paci-
entului, în ideea de a reconstitui cât mai complet posibil „mo-
delul lumii” pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte
după următorul model:
Figura 10. Practica comunicării în psihoterapie (P. Sary,
1990)

Sincronizarea

Stabilirea relaţiei Culegerea de informaţii

Ghidarea terapiei Observaţia

Stabilirea obiectivului terapeutic

Toate cele şase elemente se află într-o strânsă interdepen-

denţă. Prin urmare, nu se poate stabili o relaţie psihoterapeuti-

186
că eficientă dacă terapeutul nu se sincronizează cu partenerul
său de relaţie, nu îi observă comportamentul nonverbal şi nu
culege informaţiile utile în vederea stabilirii obiectivului tera-
peutic, toate aceste elemente permiţând ghidarea psihoterapiei
în direcţia producerii schimbării.
1. Stabilirea relaţiei
În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează
ţinând cont de contextul, cadrul şi gradul de congruenţă mani-
festat de psihoterapeut.
2. Sincronizarea
Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se
produce atunci când doi oameni se află în acord. De pildă,
privind două persoane care se plimbă într-un parc, acestea
adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând două persoane care
discută într-un loc public, fără a auzi conţinutul conversaţiei
lor, vom observa că acestea adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii.
Plecând de la acest fenomen natural, au fost elaborate tehnici
de sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei
psihoterapeut-pacient. Sunt descrise două tipuri de sincroniza-
re: nonverbală şi verbală.
Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată.
Sincronizarea directă se realizează atunci când interlocutorul
reproduce aceleaşi mişcări ale partenerului de discuţie. Atunci
când suntem într-o relaţie empatică cu cineva, corpul nostru
adoptă o postură asemănătoare corpului celuilalt, facem ges-
turi similare, respirăm la fel, ritmul vorbirii şi intensitatea vo-
cii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea
încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage
mai degrabă decât identice cu cele pe care dorim să le reflec-
tăm: de pildă, reflectarea mişcărilor corpului pacientului prin
diverse înclinări ale capului, încrucişarea braţelor prin în-
crucişarea picioarelor, reflectarea respiraţiei foarte rapide a
pacientului prin mişcări ritmice ale mâinii aşezate pe braţul
fotoliului etc.

187
 Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către psi-
hoterapeut a registrului senzorial pe care se situează pacientul
în realizarea discursului său verbal. Tehnicile N.L.P. au la
bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi sen-
zoriale care sunt, de altfel, sisteme bazate pe reprezentări.
Există trei modalităţi senzoriale principale: vizuală, auditivă şi
kinestezică, în cadrul acestora funcţionând mai multe submo-
dalităţi - forme prin intermediul cărora creierul uman proce-
sează informaţiile.
O afirmaţie de genul: „Văd despre ce este vorba, am deja
o imagine clară cu privire la situaţia descrisă” exprimă utili-
zarea unui limbaj vizual; „Îmi sună familiar situaţia descrisă”
- limbaj auditiv; „Mă presează situaţia descrisă, mă simt ca şi
cum aş fi strivit de această situaţie” - limbaj kinestezic.
Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor pacientu-
lui şi îl determină pe psihoterapeut să înţeleagă în ce manieră
pacientul său îşi structurează experienţele şi reprezentările. În
N.L.P., limbajul senzorial este constituit din substantive, ver-
be, adjective şi locuţiuni adverbiale care trimit la unul dintre
cele trei registre senzoriale.
P. Sary (1990) oferă un ghid util terapeutului în vederea
reperării registrului senzorial pe care se situează partenerul
său de comunicare.

VIZUAL

Substantive: perspectivă, viziune, iluminare, optică, unghi,

punct de vedere, aspect, orizont, iluzie, imagine, faţadă, gra-
fică, ecran, ochire, privire.

Verbe: a ilumina, a vedea, a observa, a vizualiza, a imagina,

a apărea, a zări, a descrie, a detalia, a diminua, a elucida, a
figura, a focaliza, a picta, a scruta, a distinge, a discerne, a

188
ilustra, a clarifica, a expune, a ilumina, a privi, a ascunde, a
afişa, a arăta, a se întuneca, a se lumina.

Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare,

mic, deschis, închis, izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat,
imens, copleşitor, îngust.

Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă

privire, la prima vedere, a sări în ochi, bătător la ochi, a ve-
dea roşu în faţa ochilor, a fi bine văzut.

AUDITIV

Substantive: muzică, cuvinte, discurs, zgomot, strigăt, şoap-

tă, neînţelegere, zarvă, audienţă, trăncăneală, ton, voce, bâr-
fă, vorbărie, flecăreală, monolog, dialog, tonalitate, sunet,
ritm melodie, cacofonie, dezacord, ecou, simfonie, cântec,
audiţie.

Verbe: a auzi, a-(şi)spune, a asculta, a urla, a schimba, a

numi, a foşni, a fredona, a amplifica, anunţa, a (se)întreba, a
se exprima, a discuta, a enunţa, a bombăni, a mârâi, a bodo-
găni, a declara, a striga, a suna, a răsuna, a dialoga.

Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut, vorbă-

reţ, melodios, oral, disonant, nemaiauzit, vocal.

Expresii: a da tonul, a astupa urechile, a reduce la tăcere, a

fi la unison, cu surle şi trâmbiţe, altfel spus, a pleca urechea,
a face pe surdul, a ţine sub tăcere, a impune tăcere.

KINESTEZIC

189
Substantive: respiraţie, tensiune, gravitaţie, greutate, sen-
zaţie, sentimente, presiune, şoc, impact, contact, mişcare,
temperatură, energie, stres.

Verbe: a simţi, a atinge, a palpa, a lovi, a apuca, a strivi, a

amortiza, a se îngreuna, a se încovoia, a apăsa, a presa, a
izbucni, a bate, a tatona.

Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber, entu-

ziast, rece, glacial, moale, dur, sensibil, obositor, copleşitor,
iritat, irascibil, insensibil, sentimental, liniştit, palpabil, insu-
portabil.

Expresii: a fi cu picioarele pe pământ, a fi sătul până peste

cap, a-şi bate cuie în talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un
pas de, a prinde o ocazie, a profita de o ocazie, a pune mâna
în foc.

3. Observaţia
Conform programării neurolingvistice, a observa înseam-
nă în acelaşi timp a decoda şi se referă la strângerea de infor-
maţii nonverbale cu privire la interlocutor.
La nivelul macro-observaţiei se iau în considerare corpul
(postura, mersul, gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul,
volumul, debitul), respiraţia (abdominală, mediană, superioa-
ră, rapidă, lentă).
La nivelul micro-observaţiei, atenţia se îndreptă asupra
„micro-comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările muşchi-
lor feţei (tensiunea maxilarului inferior, încreţirea frunţii, în-
cruntarea sprâncenelor, clipirea ochilor), mişcările gurii (des-
chisă sau închisă, rictus mai mult sau mai puţin pronunţat,
dimensiunea, culoarea şi tonusul buzei inferioare), coloritul

190
pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea pronunţată) şi, bine-
înţeles, mişcările ochilor.
În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept „căi de
acces ocular” şi reflectă modul în care un individ procesează
informaţia. Mişcările ochilor sunt descrise din punctul de ve-
dere al observatorului, nu al subiectului. În mod schematic, se
consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în sus corespund vizua-
lului, ochii îndreptaţi în zonele laterale corespund auditivului,
zona de jos din dreapta corespunde auditivului intern („vocea
interioară”, „dialogul interior”), iar zona de jos din stânga co-
respunde kinestezicului.
Conform spiritului N.L.P., terapeutul ar trebui să se situe-
ze într-o metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale atât
pacientul, cât şi natura relaţiei dintre el şi partenerul său de
comunicare terapeutică.
4. Culegerea de informaţii
Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se
faptul că psihoterapia este în primul rând „arta de a pune în-
trebări bune”. Întrebările terapeutului vor avea un efect asupra
modelului lumii pacientului său, lărgindu-i această viziune şi
oferindu-i noi alternative comportamentale. Fireşte, culegerea
de informaţii presupune observaţie, ghidare în direcţia stabili-
rii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi care vin să în-
tărească relaţia terapeutică şi sincronizarea.
În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de
precizie şi cele orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia
asupra întrebărilor de precizie care devin pentru terapeut in-
strumente utile de accesare a modelului lumii interlocutorului
său.
Întrebările de precizie se referă la generalizările, omisiu-
nile şi distorsionările identificate în structura superficială a
limbajului utilizat de parternul nostru de comunicare.

191
 Procesele de generalizare
În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii uni-
versali, operatori modali (necesitate, posibilitate) şi reguli-
judecăţi fără origine specificată. Vom reda următorul tabel:

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul scon-

limbajului de formulate de tat
precizie terapeut
Cuantifica- tot, toţi, me- Reluarea, într- Găsirea unui
tori univer- reu, totdeauna, o manieră contraexem-
sali niciodată, ni- interogativă, a plu care să
meni, nimic, cuvântului pună sub
toată lumea, utilizat: tot, semnul îndo-
de fiecare dată toţi etc. ielii generali-
etc. Chiar nimic zarea.
Nimic nu îmi nu-ţi mai mer-
merge! ge?
Toată lumea Chiar toată
mă blamează! lumea te bla-
mează?
Operatori trebuie, nu Ce s-ar întâm- Specificarea
modali trebuie, se pla dacă…? rezultatelor, a
1. Necesitate impune, posi- Ce te împiedi- obstacolelor şi
2. Posibilitate bil, imposibil că să…? consecinţelor.
Lucrul acesta Şi dacă ai
nu este posi- putea să…?
bil, nu pot să
mă comport
altfel...!
Reguli- E rău să faci Este şi păre- Regăsirea
judecăţi fără lucrul acesta! rea ta? originii aces-
origine speci- E bine să fii Conform cărei tor reguli-
ficată onest! păreri? judecăţi şi
Pe ce se ba- precizarea
zează părerea contextului în
ta? care s-a făcut
Cum îţi dai afirmaţia.
seama?

192
 Procesele de omisiune
În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea
simplă, suprimarea indexului de referinţă, omisiunea compa-
rativă şi utilizarea verbelor nespecifice.

Încălcări ale Exemple Întrebări for- Efectul scon-

limbajului de mulate de te- tat
precizie rapeut
Omisiunea Sunt furios! Faţă de cine? Precizarea con-
simplă Nu sunt de Faţă de ce? textului speci-
acord! fic
Suprimarea Asta nu are Ce anume nu Regăsirea in-
indexului de importanţă! are impor- dexului de re-
referinţă Mi s-a spus tanţă? ferinţă
că… Cine anume a
Ei nu mă ascul- spus lucrul
tă! acesta?
Cine anume nu
te ascultă?
Omisiunea Sunt mai puţin Mai puţin cura- Denumirea
comparativă curajos! jos decât cine? elementului şi
E mai scump! Mai scump a criteriului
decât ce? după care se
face compa-
raţia, preciza-
rea contextului
în care se face
comparaţia.
Verbele nes- El m-a respins! În ce manieră? Precizarea mo-
pecifice I-am urmat Cum? dului cum au
sfatul! În ce fel? fost realizate
El a câştigat! aceste acţiuni,
a contextului şi
condiţiilor în
care s-au reali-
zat.

193
 Procesele de distorsionare
În categoria distorsiunilor distingem: relaţiile cauză-efect,
echivalenţa complexă, lectura gândurilor şi nominalizările.

Încălcări ale Exemple Întrebări for- Efectul scon-

limbajului de mulate de te- tat
precizie rapeut
Relaţiile cau- El mă face să Cum anume Separarea re-
ză-efect (x este mă simt trist. precizezi că el laţiei cauză-
cauza lui y) te face să te efect şi găsirea
simţi trist? unui contra-
Ce te determi- exemplu.
nă să spui
acest lucru?
A fost vreo zi în
care nu te-ai
simţit trist în
preajma lui?
Echivalenţa Nu mă salută… Dacă te-ar fi Disocierea
complexă (x e supărat pe salutat înseam- celor doi ter-
dovedeşte y) mine. nă că nu este meni ai echiva-
Dacă nu mi-a supărat pe ti- lenţei şi găsirea
zâmbit înseam- ne? unui contra-
nă că nu e Dacă ţi-ar fi exemplu.
mulţumit de zâmbit înseam-
mine. nă că este
mulţumit de
tine?
Lectura gân- Ştiu ce a vrut Ce te face să Regăsirea sur-
durilor să spună. crezi acest lu- sei care stă la
A făcut lucrul cru? baza respecti-
acesta pentru Cum ştii acest vei aprecieri.
că… lucru?
Dacă ai fi ţinut
la mine ai fi
ştiut că nu-mi
place acest

194
 lucru.
Nominaliza- Doresc respect În ce manieră? Înlocuirea cu-
rea (tran- din partea ce- Cum anume vântului ab-
sformarea lorlalţi. doreşti respect stract cu un
unui proces în din partea ce- verb.
ceva static, lorlalţi?
fix) Ce înseamnă
pentru tine a fi
respectat?

5. Stabilirea obiectivului psihoterapeutic

N.L.P. propune următoarele criterii de formulare eficientă
a unui obiectiv psihoterapeutic: formularea pozitivă a obiecti-
vului, definirea unui context specific, posibilitatea de a verifi-
ca obiectivul şi posibilitatea atingerii obiectivului stabilit.
Formularea pozitivă a obiectivului
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că mulţi paci-
enţi vin la cabinetul de psihoterapie cu un obiectiv de însănă-
toşire formulat în termeni negativi (de pildă, obiectivul unui
pacient cu fobie socială poate fi de tipul: „Nu mai vreau să-mi
fie teamă atunci când vorbesc în public”). Un asemenea mod
de formulare ar corespunde unui metaprogram de evitare şi
nu de îndreptare spre atingerea obiectivului terapeutic (şi
anume, cel de stăpânire de sine şi autocontrol în situaţiile so-
ciale). Pacientul va fi îndrumat să se îndrepte spre…, în sen-
sul exprimării pozitive a obiectivului propus.
Definirea unui context specific
Psihoterapeutul va adresa întrebări menite să precizeze
într-un mod clar obiectivul terapeutic, în ideea de a deveni cât
mai concret posibil. Un obiectiv formulat în termeni vagi lasă
pacientul în incertitudine. Întrebările sunt de tipul: „Ce vreţi
de fapt?”, „Cum anume vreţi să vă comportaţi într-o situaţie
în care urmează să vorbiţi în public?”
Posibilitatea de a verifica obiectivul
Pentru ca un obiectiv terapeutic să fie formulat într-un
mod eficient, acesta trebuie să implice diverse modalităţi de a

195
fi probat şi verificat. Prin urmare, terapeutul va adresa pacien-
tului întrebări de tipul: „Cum îţi vei da seama că ai atins obi-
ectivul propus?”, „Ce vezi, ce auzi şi ce simţi în acel mo-
ment?”
Posibilitatea atingerii obiectivului propus
O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective ne-
realiste de tipul: „Aş vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu
mine!”. În mod cert, intenţia este pozitivă, dar este oare posi-
bil ca cineva să atingă acest deziderat?! Obiectivul va fi re-
formulat în termenii: „Aş dori să pot stabili relaţii bune cu
ceilalţi!”. Un asemenea mod de formulare a obiectivului va
permite accentuarea activismului pacientului în cadrul relaţii-
lor sale interpersonale.

6. Ghidarea procesului terapeutic

Pentru a înţelege mai bine termenul de ghidare (dirijare),
autorii N.L.P. utilizează matafora „dansului între doi parte-
neri”. Atunci când observăm un dans armonios, nu ştim cine
conduce şi cine se lasă condus. În contextul terapeutic, tera-
peutul ghidează terapia în direcţia schimbării pacientului. Psi-
hoterapia capătă eficienţă maximă atunci când cei doi parte-
neri de relaţie terapeutică sunt în acord deplin.
Dirijarea procesului psihoterapeutic implică feedback-uri
permanente între psihoterapeut şi pacient, pe tot parcursul
desfăşurării terapiei. De asemenea, se referă la planificarea
ducerii la bun sfârşit a programului psihoterapeutic. Procedura
formală de încheiere a terapiei va diminua multe din nelinişti-
le terapeutului şi pacientului legate de faptul că pot reapărea
vechile simptome sau că ar putea să se manifeste altele noi.
Considerăm un avantaj faptul că cei doi protagonişti ai relaţiei
pot să planifice încheierea terapiei - ca o realitate a relaţiei
psihoterapeutice - şi să o pregătească încă de la începutul ul-
timei etape de intervenţie terapeutică.

196
VI. MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILI-
TĂŢILOR DE COMUNICARE ALE VIITORILOR TE-
RAPEUŢI

1. Manifestarea empatiei în psihoterapie

În contextul actual, există numeroase programe de trai-

ning cu privire la empatie, fiind considerată drept o condiţie
necesară optimizării relaţiilor interpersonale. Aşadar, empatia
apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate. Contribuţii importante în acest sens au
adus Egan (2002) şi Ivey (2003), dând un imbold important
acestei direcţii. Se consideră că terapeuţii antrenaţi pot atinge
un nivel bun de funcţionare interpersonală prin:
▪ cultivarea disponibilităţii lor de ascultare;
▪ producerea unor modificări comportamentale pozitive şi
semnificative în cazul pacienţilor;
▪ aflarea în imediata apropiere cu terapeuţi supervizori înalt
experimentaţi.
În general, empatia se referă la abilitatea terapeutului de a
percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât sen-
timentele şi experienţele curente ale pacientului, precum şi
sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia este ca empatia să fie
activă şi să fie transmisă celuilalt. O empatie care nu se ex-
primă, nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra
calităţii comunicării este destul de redus (J. C. Abric, 2002). A
fi empatic include acceptarea perspectivei pacientului şi folo-
sirea ascultării reflexive. Totodată, empatia implică normali-
zarea ambivalenţei pacientului cu privire la propria sa schim-
bare. Printr-un efort empatic dirijat, terapeutul trebuie să se
asigure că a înţeles ceea ce pacientul său tocmai i-a comuni-
cat. El este acceptat aşa cum este în momentul respectiv. Nu-
mai pacientul poate decide schimbările dorite sau necesare şi
se recomandă ca terapeutul mai mult să asculte decât să vor-
bească. Prin intermediul utilizării metaforelor şi al reflectării

197
sentimentelor care nu sunt în mod explicit exprimate de paci-
ent, terapeutul va adânci experienţa acestuia şi-l va îndruma în
procesul său de schimbare.
Un mijloc eficient de antrenare a deprinderilor de comu-
nicare empatică îl reprezintă realizarea interviurilor prelimina-
re într-o manieră colaborativă şi nu directivă. În general, se
cunoaşte faptul că interviul directiv blochează înţelegerea em-
patică. În cadrul interviului directiv, terapeutul adresează în-
trebări directe, iar pacientul răspunde, intervievatorul selec-
tând, ghidând şi controlând direcţia interviului (fireşte, fiind
influenţat de răspunsurile oferite de partenerul său de relaţie).
În calitate de expert, terapeutul îşi concentrează atenţia asupra
comportamentelor patologice ale pacientului său. Acest tip de
interviu este menit să accentueze asimetria relaţiei dintre cei
doi.
Următorul fragment de dialog ilustrează specificitatea in-
terviului directiv:
Terapeutul: Poţi să-mi spui care este problema ta?
Pacientul: Nu ştiu exact, am o stare de teamă…, cred că
mi se va întâmpla ceva rău.
Terapeutul: Când ai observat prima oară lucrul acesta?
Pacientul: Cu trei luni în urmă.
Terapeutul: A apărut brusc această stare?
Pacientul: Da, pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă
cu această stare de teamă.
Terapeutul: Ce se întâmpla în viaţa ta în acea perioadă
de timp?
Pacientul: Nimic special!
Terapeutul: Aveai cumva o nemulţumire?
Pacientul: Din câte ştiu, nu …
Terapeutul: La birou sau probleme de familie?
Pacientul: Nu, totul părea să fie bine.
Terapeutul: Ai avut şi zile în care starea de anxietate a
dispărut?
Pacientul: Da, uneori mă simt bine.

198
 Terapeutul: Care sunt circumstanţele în care starea ta de
teamă dispare?
Pacientul: Nu ştiu, pur şi simplu am momente când nu-mi
mai este teamă.

Spre deosebire de interviul directiv, în cadrul interviului

colaborativ, terapeutul reduce numărul întrebărilor directe şi
încurajează pacientul să-şi exploreze propriile gânduri şi sen-
timente. Într-o asemenea situaţie, cererile terapeutului vor fi
de tipul: „Spune-mi, te rog, mai mult!” sau „Continuă, te
rog!”. Direcţia dialogului vine din partea pacientului, fiind
vorba, în fapt, despre o împărţire egală a puterii în relaţia te-
rapeutică. Prin răspunsurile oferite, terapeutul dovedeşte o
înţelegere empatică a problematicii şi lumii pacientului său.
Este vorba despre o anumită abilitate a practicianului de a
capta şi de a pătrunde semnificaţia personală şi subiectivă a
cuvintelor pacientului. Reluând fragmentul de interviu prezen-
tat anterior, vom reda desfăşurarea dialogului terapeut-pacient
într-o manieră colaborativă:
Terapeutul: Poţi să-mi spui câteva lucruri despre modul
în care te simţi?
Pacientul: Este greu de descris, un fel de stare de teamă,
ca şi cum urmează să mi se întâmple ceva rău.
Terapeutul: Ţi-e teamă, simţi că ceva rău se va întâmpa?
Pacientul: Da…
Terapeutul: Ajută-mă să înţeleg mai bine.
Pacientul: Ei bine, de aproximativ trei luni de zile, în ma-
re parte a timpului am acest sentiment neplăcut, ca un fel de
piază rea..., bătăile inimii se accelerează, iar palmele îmi
transpiră.
Terapeutul: Se pare că este teribil de neplăcut…
Pacientul: Într-adevăr, este cea mai neplăcută experienţă
prin care trec, cu nimic nu o pot compara… Am avut câteva
momente asemănătoare cu mult timp în urmă, când am ratat
un examen, dar atunci era explicabil…

199
 Terapeutul: Continuă…
Pacientul: Ei bine, îmi murise un frate într-un accident de
maşină şi n-am putut să mă concentrez asupra studiului…
Terapeutul: Şi crezi că starea ta de teamă are legătură cu
acest eveniment?
Pacientul: Nu ştiu… da…, cred că da. N-am spus nicioda-
tă lucrul acesta, dar am o stare de anxietate… o teamă că aş
putea să mor.
Terapeutul: Aşadar, stările tale de anxietate implică ide-
ea morţii, faptul că vei putea muri şi tu…
Pacientul: Da, dar nu am niciun motiv…, sunt sănătos…,
simt însă că aş putea muri…, simt că nu voi putea să trăiesc
îndeajuns de mult încât să-mi văd copilul crescând…

Interviul colaborativ permite culegerea unor informaţii

preţioase şi utile în vederea formulării ipotezei terapeutice. De
fapt, acest demers reprezintă garanţia stabilirii unei relaţii ba-
zate în primul rând pe echilibrul de forţe în relaţia terapeutică.
În contextul psihoterapiilor actuale, pacientul este considerat
un partener ştiinţific în găsirea soluţiei terapeutice eficiente,
iar terapeutul, „închiriat” pe durata celor 50-60 de minute (cât
durează o şedinţă de terapie), îi va oferi acestuia posibilitatea
de schimbare.
În urmă cu mai multe decenii, Truax şi Carkhuff (1967)
au adoptat o orientare predominant didactică în domeniul psi-
hoterapiei centrate pe client. În opinia acestor autori, relaţia
psihoterapeut-client reprezintă esenţa practicii terapeutice.
În scopul îmbunătăţirii disponibilităţilor de comunicare
ale viitorilor consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, vom su-
pune atenţiei scalele de empatie acurată, căldură nonposesivă
şi autenticitate.

Scala de empatie acurată (Truax şi Carkhuff, 1967)

În viziunea acestor autori, nevoia terapeutului de a retrăi
atitudinile pacientului se consumă într-un fenomen al înţele-

200
gerii emoţionale care stă la baza relaţiei terapeutice. Ocupân-
du-se de măsurarea abilităţii empatice, scala de empatie acura-
tă se referă în mod deosebit la surprinderea acurateţii predicti-
ve a terapeutului. Prin transpunerea psihologică în sistemul de
referinţă al celuilalt se realizează un act de cunoaştere empiri-
că. Fireşte, principala informaţie pe care o oferă empatia este
starea emoţională. Prin empatie aflăm mai puţin despre inteli-
genţa, istoria sau modul în care gândeşte altcineva, în schimb,
aflăm cât este de relaxat sau tensionat, optimist sau pesimist,
interesat sau plictisit.
Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ
decât un ascultător pasiv în terapie. Acest proces activ condu-
ce la identificarea rapidă a erorilor în percepţia şi în înţelege-
rea a ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat. Din această
perspectivă, empatia înseamnă să fii atent la stările şi senti-
mentele exprimate şi la cele neexprimate de interlocutor. Dar,
mai ales, înseamnă a confirma primirea mesajului, reformu-
lându-l oral partenerului de comunicare, pentru ca el să con-
firme faptul că a fost înţeles corect. Orice interpretare hazar-
dată ar trebui evitată pe cât posibil. În final, pacientul se va
simţi „uşurat”, arătându-i-se că mesajul său a fost bine re-
cepţionat de terapeutul său.
O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de
a fi empatici, este de a pune întrebări de genul: „Ce simţi în
legătură cu evenimentul X?”, „Cum te face să te simţi eveni-
mentul Y?”. Astfel de întrebări indică un nivel scăzut de em-
patie şi o inabilitate a terapeutului în a surpride conţinutul
afirmaţiilor pacientului său.
La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere stările
şi sentimentele actuale ale pacientului său. Mai mult, se situ-
ează dincolo de acestea, încercând să exprime ceea ce pacien-
tul său întrucâtva nu poate exprima.
Nivelul 1
Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis),
arătându-se plictisit sau dezinteresat de ceea ce îi comunică

201
pacientul său. Un nivel redus de empatie se manifestă şi
atunci când terapeutul oferă excesiv de multe sfaturi. Prin ur-
mare, terapeutul nu comunică faptul că este conştient de sen-
timentele şi experienţele actuale ale pacientului său.
Nivelul 2
Psihoterapeutul dă dovadă de un oarecare grad de acura-
teţe în răspunsurile sale, acurateţe referitoare doar la stările şi
sentimentele cele mai evidente ale pacientului său. Dacă o
emoţie nu este clar definită, terapeutul tinde să o ignore com-
plet. Terapeutul poate percepe în mod corect stările şi senti-
mentele actuale şi evidente ale pacientului său, dar înţelege
greşit multe din ceea ce pacientul său încearcă să-i spună. Mai
mult, prin răspunsurile sale, terapeutul poate bloca sau canali-
za greşit discuţia. Nivelul al doilea se distinge de următorul
prin faptul că terapeutul ignoră sentimentele şi experienţele
pacientului său, mai degrabă decât să dovedească o inabilita-
te în a le înţelege.
Nivelul 3
Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai
multe din stările şi sentimentele evidente ale pacientului său.
De asemenea, identifică prezenţa sentimentelor ascunse ale
acestuia, dar nu descifrează natura şi semnificaţia pe care
pacientul le-o conferă.
Nivelul 4
Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe,
celor mai multe din sentimentele evidente ale pacientului său
şi, uneori, le recunoaşte pe cele mai puţin evidente. În acest
proces de explorare, terapeutul poate interpreta greşit unele
stări şi sentimente prezente ale pacientului, dar le poate anti-
cipa pe unele care nu sunt actuale. Deşi manifestă dorinţă şi
efort în a înţelege problematica pacientului său, acurateţea
acestora este redusă. Acest nivel se distinge de cel anterior
prin faptul că psihoterapeutul înţelege uneori stările şi senti-
mentele mai puţin evidente ale pacientului său.
Nivelul 5

202
 Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor senti-
mentelor uşor detectabile ale pacientului său. De asemenea,
dovedeşte o înţelegere a multor experienţe şi sentimente mai
puţin evidente ale acestuia, dar tinde să fie, într-o oarecare
măsură, mai puţin exact în perceperea acestora. Prin natura sa
exploratorie, acestă lipsă de înţelegere este imediat comunica-
tă pacientului său, fără a se deteriora însă relaţia terapeutică.
Acest nivel reprezintă punctul de mijloc al continuum-ului
empatiei acurate.
Nivelul 6
Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din sentimente-
le prezente ale pacientului său, inclusiv pe cele care sunt mai
puţin evidente. Deşi înţelege conţinutul lor, uneori tinde să
judece greşit intensitatea acestor stări şi sentimente ascunse,
astfel încât răspunsurile sale nu sunt întotdeauna acordate la
starea sufletească reală a pacientului său. Adeseori, terapeutul
este incapabil să comunice înţelegerea acestor sentimente mai
puţin evidente. În contrast cu nivelul 7, terapeutul nu aduce
elemente noi şi nu încurajează o explorare mai adâncă a
acestora.
Nivelul 7
Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe
din sentimentele prezente ale pacientului său şi apreciază în
mod corect intensitatea celor mai multe din emoţiile de bază
ale acestuia. Prin urmare, se situează întrucâtva dincolo de
ceea ce conştientizează interlocutorul său. Nivelul 7 se dife-
renţiază de cel anterior prin faptul că psihoterapeutul iniţiază
discuţii referitoare la un material semnificativ şi de mare în-
cărcătură emoţională din istoria pacientului său.
Nivelul 8
Psihoterapeutul interpretează cu acurateţe toate stările şi
sentimentele actuale de care pacientul său este conştient. De
asemenea, descoperă unele sentimente adânci de care acesta
nu este tocmai conştient şi le conferă o semnificaţie corectă.
Prin metoda încercării şi erorii, terapeutul investighează noi

203
arii personale încă neexplorate ale pacientului, existând fisuri
minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi
acurateţe, terapeutul se mişcă în interiorul sentimentelor şi
experienţelor relatate de pacient, oferind explicaţii şi aducând
completări capacităţii de înţelegere a acestuia.
Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului
intern de referinţă a pacientului, aceste greşeli nu subminează
relaţia dintre cei doi, datorită caracterului lor pur exploratoriu.
Atent la propriile sale greşeli şi modificându-şi rapid răspun-
surile în timpul discuţiei, terapeutul indică tocmai ceea ce
pacientul intenţionează să găsească în propriile sale explo-
rări.
Nivelul 9
La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie orică-
rei categorii de sentimente ale pacientului, la intensitate lor
exactă. Mai mult, recunoaşte fiecare nuanţă emoţională şi îi
comunică înţelegerea oricărui sentiment adânc, acordându-se
în orice moment la conţinutul emoţional al discursului parte-
nerului său de relaţie. De asemenea, conştientizează fiecare
sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi cuvintele
sale. Psihoterapeutul manifestă precizie atât în înţelegere, cât
şi în comunicarea acestei înţelegeri, exprimând-o fără nicio
ezitare.
Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu
menite să ilustreze nivelul de empatie (scăzut, mediu şi înalt)
pe care se situează terapeutulul.

Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu):

Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-
a reproşat că nu mai gătesc aşa bine cum găteam înainte.
Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?
Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un
telefon prietenei mele.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui
soţului tău cum te simţi?

204
 Pacienta: În niciun caz!
Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi îm-
preună?
Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din par-
tea lui.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o
soluţie ca să vă înţelegeţi mai bine?
Pacienta: Nimic nu mai merge şi oricum nu vreau să-l
mai văd niciodată!
Terapeutul: Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest,
despre serviciul tău, de pildă?
Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai
bine decât acasă!

Nivel mediu de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat în-
cât îmi vine tare greu să mă pun din nou în funcţiune.
Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai ştii cum
s-o iei din loc şi ce să faci...
Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu
mine însumi în acele momente. Oare ce-aş putea face…?

Nivel înalt de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii
mei de birou! Mă simt atât de înşelat în aşteptările mele şi nu
ştiu ce se va întâmpla mai târziu… Oare meritam aşa ceva din
partea lor?
Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit da-
torită atitudinii lor! Dar eşti dezamăgit şi faţă de tine însuţi
pentru că nu le-ai arătat ce ai simţit în acel moment şi nu te-
ai comportat ca atare.

2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii, au-

todezvăluirii, concreteţei

205
 Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o im-
portanţă deosebită în contextul psihoterapiilor actuale. Cele
trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică, comporta-
mentală şi experienţială) lansează diverse puncte de vedere cu
privire la caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că te-
rapeutul trebuie să manifeste un respect profund faţă de paci-
entul său. Neutralitatea şi obiectivitatea analistului sunt forţe
dominante în relaţie, mulţi autori considerând „căldura” tera-
peutului drept o trăsătură care interferează cu evoluţia transfe-
rului în psihanaliză. Ca regulă generală, psihanaliza clasică nu
încurajează spontaneitatea terapeutului, împărtăşirea gânduri-
lor şi sentimentelor sale ori alte expresii ale autenticităţii în
relaţia cu pacientul său. Mai recent, în psihoterapiile analitice
de scurtă durată se pune un accent tot mai mare pe interacţiu-
nea terapeut-pacient, în detrimentul analizei propriu-zise, re-
nunţându-se la regula de fier a neutralităţii analistului.
În psihoterapiile de orientare strict comportamentală,
psihoterapeutul abordează pacientul într-o manieră autoritară.
În calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului programe-
le de recuperare orientate în direcţia reducerii simptomelor.
Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitatea terapeutului
nu prezintă o problemă, iar căldura este mascată de statutul
său de expert. În contextul actual al psihoterapiei cognitiv-
comportamentale, se diminuează progresiv asimetria relaţiei
terapeut-pacient, iar acestor caracteristici li se acordă atenţia
cuvenită.
Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea, obiecti-
vitatea şi masca profesională a terapeutului. Psihoterapeutul
îşi începe demersul abordând clientul aşa cum este el în acel
moment şi caută să-l ajute să-şi dezvolte disponibilităţile la-
tente. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire la client sunt înlă-
turate, terapeutul respectă în mod real individualitatea acestu-
ia, situaţie care antrenează un nivel ridicat de căldură şi auten-
ticitate din partea terapeutului.

206
 Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă di-
verse poziţii în legătură cu aceste caracteristici ale relaţiei. Ca
regulă generală, respectul faţă de pacient este prioritar, fiind
stipulat în codul deontologic al psihologului clinician şi psiho-
terapeutului. Fireşte, manifestarea respectului, căldurii şi au-
tenticităţii necesită în primul rând un anumit nivel de maturi-
zare psihologică a terapeutului.

Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colabora-
rea activă dintre cei doi protagonişti ai relaţiei. Respectul ma-
nifestat de terapeut faţă de pacient implică două trăsături de
bază şi anume: pe de o parte, dreptul pacientului de a gândi, a
simţi şi a acţiona în felul său unic şi personal; pe de altă parte,
transmiterea de către terapeut a mesajului că schimbarea este
posibilă şi că stă în puterea lui (a pacientului) să accelereze
această schimbare.
J. Lewis (1978, cit. din R. Carkhuff, 1969) nota cu mult
timp în urmă că respectul este mai degrabă comunicat de tera-
peut prin gradul de atenţie şi tonalităţile vocale adoptate în
timpul discuţiei sale cu pacientul, decât prin cuvintele expri-
mate. Cu toate acestea, oferim spre exemplificare câteva ex-
presii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideea
unei asimetrii în relaţie: „Este posibil, dar problema de bază
constă în inabilitatea ta de a fi direct”; „Foarte bine, dar ştim
că anxietatea ta creşte în această situaţie”; „Ceea ce spui este
interesant, dar nu cred că este relevant în momentul de faţă”.
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare cola-
borativă şi plină de respect faţă de pacient: „Înţeleg modul în
care vezi lucrurile. Îţi mai vin în minte şi alte moduri de a
privi această situaţie?”; „Mă întreb dacă vrei să iei în consi-
derare şi această posibilitate?”; „Putem privi situaţia ta din
ambele perspective?”.
Căldura

207
 Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această
caracteristică se referă la situaţia în care terapeutul trebuie sau
nu să comunice, în mod direct, „căldură” în relaţia cu pacien-
tul. Căldura nonposesivă („nonpossessive warmth”) are în
vedere comunicarea de către psihoterapeut a respectului, sim-
patiei şi interesului faţă de pacientul său, într-o manieră ne-
dominatoare. Din punctul de vedere al terapiei rogersiene,
căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce
simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu
într-o manieră posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o
persoană distinctă, cu idei şi sentimente şi un mod de a fi ca-
re-i este exclusiv personal” (C. Rogers, 1968).
În privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări.
Căldura tinde să sugereze o anumită intensitate, cordialitate
sau ardoare, respectiv, o anumită sensibilitate care este la an-
tipodul relaţiei terapeutice. După I. Mitrofan (1999, p. 90),
„nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate, nici de
bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate
făcută din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat”.
Această calitate ar putea fi numită mai degrabă optimism, nu
maxim de căldură.
În anul 1973, H. Strupp a construit o scală bipolară în
cinci puncte care se referă la climatul terapeutic propriu-zis.
În punctul de mijloc al acestei scalei se situează neutralitatea,
atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientată spre sarcină.
La una din extremităţi se situează neutralitatea absolută care
neagă orice urmă de bunătate şi toleranţă, iar la cealaltă se
situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de accepta-
re şi înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care terapeutul
îl comunică pacientului este de genul: „Îmi place de tine!”.
Unii autori consideră că această afirmaţie implică de aseme-
nea dorinţa terapeutului de a fi la rândul său plăcut şi acceptat
de pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o atitudine
pozitivă a terapeutului faţă de pacient, cât şi o invitaţie a paci-
entului de a-şi accepta terapeutul. Intruziunea dorinţelor tera-

208
peutului în relaţie ar putea să aibă consecinţe negative asupra
procesului terapeutic în ansamblul său.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci
când terapeutul îşi „foloseşte” pacientul drept sursă a satisfa-
cerii propriilor sale dorinţe şi curiozităţi. De altfel, ca în orice
relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul sunt preo-
cupaţi de modul în care sunt priviţi unul de către celălalt. Sar-
cina terapeutului nu este aceea de a-şi nega prezenţa şi satisfa-
cerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea de a fi
conştient de impactul acestora asupra relaţiei şi de modul în
care pot interfera cu scopurile prioritare ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în
locul celuilalt va atrage după sine o atitudine de acceptare de
către terapeut a pacientului său şi, în cele din urmă, o „încălzi-
re” a relaţiei.

Scala de căldură nonposesivă (Truax şi Carkhuff, 1967)

La un nivel redus de căldură „nonposesivă”, psihoterape-
utul fie manifestă o bunăvoinţă exagerată (înalt condiţionată),
fie îşi evaluează partenerul de relaţie terapeutică, dezaprobând
unele din gândurile, sentimentele şi comportamentele acestu-
ia. La un nivel înalt, psihoterapeutul îi acceptă pe deplin expe-
rienţa, comunicând grija şi respectul pe care le poartă faţă de
pacientul său.
Nivelul 1
Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o
atitudine negativă faţă de pacient. Îi spune ceea ce este „cel
mai bine pentru el”, aprobându-i sau dezaprobându-i compor-
tamentul. Evaluările şi judecăţile terapeutului sunt centrate pe
propriul său eu.
Nivelul 2
Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic pacientului său,
ignorându-i sentimentele şi manifestând o lipsă de preocupare
şi de interes faţă de acesta. Tocmai când se aşteaptă un răs-
puns oferit cu „căldură”, terapeutul dă dovadă de o pasivitate

209
completă. Situaţia se datorează lipsei de acceptare totală ne-
condiţionată a partenerul său de relaţie terapeutică.
Nivelul 3
Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină
faţă de pacient. De asemenea, se poate manifesta ca fiind el
însuşi responsabil pentru unele din acţiunile acestuia, comuni-
cându-i gânduri de genul: „Nu e bine să acţionezi imoral!”, „E
important pentru mine ca tu să-ţi continui serviciul!”.
Nivelul 4
Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi
o grijă profundă pentru starea de bine a pacientului său, mani-
festând o bunăvoinţă nonevaluativă şi necondiţionată faţă de
acesta. Deşi există urme de condiţionalitate în mai multe arii
personale ale pacientului său (îndeosebi în ariile intime şi mai
greu sondabile), terapeutul îi oferă acestuia posibilitatea de a
fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea, îi comuni-
că ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul că este
totuşi important pentru el ca partenerul său să se comporte cu
mai multă maturitate, să nu regreseze în terapie ori să-l ac-
cepte şi să-l placă pe el, în calitate de terapeut.
Nivelul 5
La acest nivel, terapeutul manifestă căldură umană în afa-
ra oricărei restricţii. Există un profund respect pentru valoa-
rea pacientului ca persoană şi pentru drepturile sale ca individ
liber. Este lăsat să fie el însuşi, chiar dacă pacientul este în
defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul sau chiar dacă îl
respinge de-a lungul desfăşurării terapiei. Această grijă auten-
tică se separă net de orice evaluare a gândurilor, sentimentelor
şi comportamentelor pacientului său. Mai mult, psihoterapeu-
tul este dispus să împărtăşească, în mod egal, atât bucuriile şi
aspiraţiile pacientului său, cât şi căderile, dezamăgirile şi eşe-
curile sale.

Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu):

210
 Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala,
mă simt atât de întors pe dos! Vreau să renunţ la şcoală şi să
mă apuc de lucru. Ştiu deja câteva locuri de unde aş putea
începe...
Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?

Nivel înalt de căldură (fragment de interviu):

Pacientul: Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru
tot restul vieţii mele. Singura imagine pe care o întrezăresc
pentru viitorul meu este o dezamăgire totală şi orice…
Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nicio spe-
ranţă, nu-i aşa?
Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu ade-
vărat grijă de mine, nici măcar eu însumi nu mi-am purtat de
grijă. Uneori îmi treceau prin cap tot felul de gânduri legate
de moarte, aşa de trist mă simţeam…
Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-
a ajutat… (Pacientul: Aşa este!)… spune-mi, ce s-a întâmpat
cu tine?
Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit
să aibă cineva grijă de mine. Nu-mi place acest lucru, aşa
că… simt că nimeni nu mi-a purtat de grijă şi nu văd niciun
motiv pentru care să fiu ajutat…
Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram
mirat de ce i-ai îndepărtat pe ceilalţi de tine. Tu nu ai lăsat pe
nimeni să-ţi poarte de grijă şi tu eşti cel care nu ai permite
nimănui să te ajute... (Afirmaţiile terapeutului sunt rapid în-
trerupte de pacientul său)
Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am
închis-o pentru că nu doream să mă sâcâie nimeni. Nu meri-
tam decât să fiu lăsat în pace şi să mă pierd treptat în dez-
amăgirea mea…

Autenticitatea

211
 Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de
„a fi total el însuşi”, de „a fi real”, oricare ar fi sentimentele
pe care le încearcă la un moment dat faţă de partenerul său de
relaţie terapeutică. Fireşte, se pune întrebarea dacă terapeutul
trebuie să arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă
de pacient, oricare ar fi acestea. C. Rogers susţine că răspun-
sul la această întrebare nu este încă cunoscut. „Dacă terapeu-
tul constată că sentimentele se impun spiritului său astfel încât
este incapabil să se concentreze pe client, este important ca el
să exprime aceste sentimente. Într-adevăr, prezenţa sentimen-
telor ‚străine’ relaţiei împiedică manifestarea unei atitudini de
comprehensiune empatică - condiţie necesară a terapiei” (C.
Rogers şi M. Kinget, 1965).
În mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de paci-
ent îi permite acestuia să evalueze în mod corect nivelul de
funcţionare a eului pacientului, să sesizeze schimbările apăru-
te în derularea terapiei şi să aprecieze natura interacţiunii te-
rapeut-pacient. Masca profesională, atitudinea distantă şi rece
pot servi de multe ori drept un mijloc prin care terapeutul se
apără împotriva „deschiderii” sale în relaţie, caracteristică
direct implicată în procesul empatic. Prin această atitudine,
terapeutul îl invită pe pacient să se comporte în acelaşi mod,
reducându-se progresiv posibilitatea producerii unor momente
empatice de-a lungul desfăşurării terapiei. Pentru a se compli-
ca şi mai mult lucrurile, răspunsurile reci şi distante ale paci-
entului pot fi etichetate drept patologice de către terapeut şi nu
drept nişte răspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le
primeşte din partea terapeutului său.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută
în psihoterapie. În acest sens, psihanaliza are reguli stricte.
Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce spune pacientul,
se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezolvarea ne-
vrozei de transfer este cea care va permite restructurarea per-
sonalităţii pacientului. Cu excepţia orientării experienţiale,

212
există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării au-
tenticităţii terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând
că autenticitatea se implică în acest proces, această caracteris-
tică a terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalăm pericolul
manifestării spontaneităţii terapeutului doar în situaţia în care
răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu situaţii de viaţă
care se situează în afara contextului terapeutic. În rest, capaci-
tatea terapeutului de a se comporta deschis şi onest în relaţia
cu pacientul său ar putea reprezenta o premisă a stabilirii unei
comunicări de tip empatic între cei doi parteneri.

Scala de autenticitate (Truax şi Carkhuff, 1967)

Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă
o faţadă, o mască profesională, la un nivel înalt, terapeutul
este cu adevărat el însuşi, răspunsurile sale autentice deschi-
zând noi arii de investigaţie atât pentru pacient, cât şi pentru
terapeut. Scala de autenticitate încurajatoare („facilitative
genuineness”), cum a fost denumită de autorii ei, face o dis-
tincţie între răspunsurile autentice care au un conţinut negativ
şi un efect destructiv asupra pacientului şi răspunsurile care
sunt utilizate în mod constructiv, menite să-i permită acestuia
o mai profundă înţelegere şi autoexplorare.
Nivelul 1
În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără le-
gătură cu ceea ce simte în momentul respectiv, singurele sale
răspunsuri autentice având consecinţe negative şi destructive
asupra pacientului. Apar contradicţii izbitoare în afirmaţiile
terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă cu tonul vo-
cii şi cu expresiile faciale adoptate.
Nivelul 2
Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai mult
din punct de vedere profesional decât din punct de vedere
personal, acestea fiind concordante cu ceea ce ar trebui să
răspundă în situaţia respectivă. Prin urmare, răspunsurile tera-

213
peutului sunt „bune” şi „corecte” din punct de vedere terapeu-
tic, dar nu exprimă ceea ce simte sau gândeşte în mod real.
Nivelul 3
Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce
spune psihoterapeutul, dar nici nu există indicii care să ateste
un răspuns autentic din partea acestuia. Deşi pare să ofere răs-
punsuri adecvate şi sincere, acestea nu reflectă o participare
reală şi activă în relaţia cu partenerul său de relaţie. Terapeu-
tul nu face nimic mai mult decât să asculte şi să urmărească
ceea ce spune şi ceea ce simte pacientul său, dar adoptă, în
mod implicit, fie o atitudine defensivă, fie un aer de înalt pro-
fesionalism.
Nivelul 4
Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un
răspuns autentic (pozitiv sau negativ) şi cu efecte nondestruc-
tive asupra pacientului. Afirmaţiile terapeutului sunt congru-
ente cu sentimentele sale, chiar dacă este întrucâtva ezitant în
ceea ce afirmă. În mod autentic, terapeutul spune ceea ce gân-
deşte.
Nivelul 5
Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el
însuşi în relaţie. Manifestă spontaneitate în interacţiunea cu
pacientul său şi deschidere atât faţă de experienţele agreabile,
cât şi faţă de cele dezagreabile pe care cei doi le trăiesc de-a
lungul relaţiei. Răspunsurile autentice ale terapeutului sunt
utilizate într-o manieră constructivă, deschizându-se noi arii
de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient.

Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Pot să-ţi pun o întrebare?
Terapeutul: Desigur!
Pacientul: Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind
că am fost internat într-un spital de psihiatrie?
Terapeutul: În niciun caz, poate dacă nu ar avea nici cea
mai vagă cunoştinţă în acest domeniu.

214
 Pacientul: Dar crezi că mă va mai putea considera un…
om normal?
Terapeutul: Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei
comporta de-acum încolo şi de cum vei şti să lupţi cu fricile
tale.

Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Sunt atât de încântat şi emoţionat că am găsit
un terapeut ca tine! Simt că mă înţelegi şi mă ajuţi cu adevă-
rat!
Terapeutul: Mă bucur să aud că vorbeşti în felul acesta
de mine şi de faptul că-ţi sunt de folos! Cu toate acestea, mai
avem de lucrat împreună în privinţa însuşirii unor tehnici de
autocontrol.

Este necesar un „nivel facilitator minimal” pentru a putea

stabili o comunicare reală şi eficientă între psihoterapeut şi
pacient. Acest prag ar corespunde nivelurilor 4 şi 5 din scala
de empatie, precum şi nivelului 3 din scalele de căldură şi au-
tenticitate. Dacă sub treptele menţionate, comunicarea terape-
utului se dovedeşte a fi substractivă, negativă în privinţa ac-
ceptării pacientului şi inautentică, peste aceste niveluri, co-
municarea sporeşte, este pozitivă în privinţa acceptării pacien-
tului şi autentică.
Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu realizat
cu mulţi ani în urmă de Truax şi Mitchell (1988) se arată că
un grad înalt de empatie, căldură şi autenticitate manifestate
de terapeuţi, influenţează în proporţie de 66% (p<0,5) efici-
enţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi studiu indică faptul că
la 9 ani după terminarea tratamentului, pacienţii ai căror tera-
peuţi înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii prezenta-
te, nu s-au mai internat într-un spital de psihiatrie (spre deose-
bire de lotul martor şi lotul de pacienţi ai căror terapeuţi înre-
gistrează scoruri scăzute). Mai mult, pacienţii spitalizaţi îşi
deteriorează starea psihică (comparativ cu lotul martor), în

215
prezenţa unui terapeut care înregistrează un scor scăzut de
empatie, căldură şi autenticitate.

Autodezvăluirea
Niciun alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de mul-
te controverse printre terapeuţi cum este manifestarea auto-
dezvăluirii în relaţia terapeutică Autodezvăluirea (self-
disclosure) se referă la faptul că terapeutul aduce informaţii în
relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile, sentimentele
şi reacţiile sale. Din punctul nostru de vedere, autodezvăluirea
terapeutului exprimă o calitate umană care poate fi terapeuti-
că. Atunci când un terapeut dezvăluie experienţe personale
care au legătură cu cele ale pacientului său, se poate ajunge la
un nivel de înţelegere empatică care nu poate fi depăşit de
nicio altă intervenţie. De asemenea, senzaţia de izolare sau
ameninţare resimţită de un pacient, ar putea diminua în mo-
mentul în care terapeutul comunică cu transparenţă despre
existenţa unor lucruri comune din vieţile lor. Prin această în-
cercare, terapeutul evocă în mod intenţionat identificarea cu
partenerul său de relaţie, ca mijloc de stabilire a legăturii
emoţionale şi angajamentului profund uman dintre cei doi.
După D. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea
autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională.
De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei in-
formaţii consistente prea devreme, procesul de autodezvăluire
într-o relaţie trebuind să fie gradat. În afara unei moderaţii în
ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar trebui să con-
stea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative”.
Atât spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri
cu privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cu-
noaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de manifesta-
re a autodezvăluirii (R. Greenson, 1972). Adeseori, transpa-
renţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost confundată
cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se

216
comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi
exprima în mod direct şi explicit gândurile şi sentimentele.
Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care
aparţin sinelui nostru ascuns şi presupune cu necesitate pre-
zenţa celuilalt, fiind vorba despre un act interpersonal. Printre
beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bună cunoaştere
de sine. Putem câştiga o nouă şi mai profundă perspectivă
despre noi înşine, prin autodezvăluirea în faţa unei alte per-
soane. De asemenea, dobândim o mai mare eficienţă în comu-
nicare, în sensul că înţelegem mai bine mesajele celorlaţi în
măsura în care aceştia ni se autodezvăluie. Nu în ultimul rând,
prin autodezvăluire se obţine o mai mare profunzime relaţio-
nală. Prin autodezvăluire, mărturisim celorlalţi că avem în-
credere în ei, iar aceştia la rândul lor ni se autodezvăluie, lu-
ând naştere o relaţie semnificativă şi onestă. Există situaţii în
care putem să transmitem informaţie despre noi înşine, cu
scopul de a-l încuraja pe celălalt să procedeze la fel.
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe paci-
ent să se deblocheze, să se bazeze pe experienţa sa imediată şi
să se afirme pe sine. Întrebarea care se pune nu este dacă tera-
peutul ar trebui să se exprime pe el însuşi, cât în ce condiţii şi
cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se autodezvăluie în re-
laţie. Răspunsul la această întrebare ar putea include mai mul-
te variabile: natura obiectivelor psihoterapeutice, natura auto-
dezvăluirii şi contextul în care autodezvăluirea se poate mani-
festa.

Natura obiectivelor psihoterapeutice

Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat psi-
hoterapia în trei mari categorii: represivă, ego-suportivă şi
evocativă, considerând că terapia ego-suportivă necesită auto-
dezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bază al
acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii fiind încura-
jaţi să-şi asume responsabilitatea propriilor lor gânduri şi sen-
timente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia asupra

217
dezvoltării transferului. În contrast, terapia evocativă se ba-
zează pe interpretare şi implică o creştere a neutralităţii tera-
peutului. În terapia represivă, terapeutul este atât de preocupat
de dispariţia comportamentului simptomatic al pacientului,
încât feedback-urile de natură interpersonală sunt complet
ignorate.

Natura autodezvăluirii
În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de
amenajare a cabinetului, îmbracămintea, înfăţişarea terapeutu-
lui etc., pot furniza pacienţilor unele informaţii cu privire la
viaţa personală a terapeutului lor. De altfel, există anumite
informaţii generale pe care unii terapeuţi le furnizează paci-
enţilor, cum ar fi: vârsta, statutul marital, calitatea de părinte
sau alte date personale. Chiar şi la acest nivel superficial de
autodezvăluire există diverse opinii. J. M. Lewis (1978) amin-
teşte cazul a doi psihanalişti care sunt întrebaţi de pacientul
lor la primul interviu: „Dumneavoastră aveţi copii?”. Primul
ar fi răspuns: „De ce mă întrebaţi?” şi a refuzat să-i dea vreun
răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei… dar de ce mă între-
baţi?”. Primul terapeut şi-a apărat poziţia, prin indicarea fap-
tului că nu vrea să grăbească stabilirea unui transfer timpuriu,
în timp ce al doilea şi-a exprimat atât dorinţa stabilirii unei
relaţii reale, cât şi nelămurirea cu privire la semnificaţia între-
bării.
La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile
atitudini, opinii şi valori. Unii autori susţin că pacienţii au
dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei „ideologia”
terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluire este dezaprobat
de un număr mare de terapeuţi care apreciază că informaţiile
cerute de pacienţi trebuie urmate de clarificarea motivelor
pentru care aceştia formulează întrebările respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de că-
tre terapeut a unor experienţe personale. Acest tip de transpa-
renţă este utilizat îndeosebi în terapia cu adolescenţi sau cu

218
tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţă bogată.
De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri şi ne-
linişti în legătură cu admiterea la facultate, poate constitui o
informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la împăr-
tăşirea propriilor sentimente ale terapeutului cu privire la na-
tura interacţiunii stabilite cu pacientul său. În acest sens, paci-
entul poate primi unele feedback-uri cu privire la impactul pe
care îl are asupra altor persoane. Acest tip de intervenţie poate
fi util îndeosebi cu pacienţii ale căror proiecţii asupra altor
persoane joacă un rol determinant în dificultăţile actuale cu
care se confruntă.

Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a
se dezvălui în diverse situaţii terapeutice. Un context special
implică apariţia unui eveniment neobişnuit în viaţa pacientu-
lui, cum ar fi pierderea unei fiinţe dragi. În acest caz, unii te-
rapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi direct. Un
alt context special poate implica un eveniment semnificativ
din viaţa terapeutului (cum ar fi, de pildă, o problemă de sănă-
tate sau un deces în familie). Chiar şi în aceste circumstanţe
deosebite, există păreri divergente ale terapeuţilor cu privire la
oferirea din proprie iniţiativă a acestui tip de informaţii.
Autodezvăluirea terapeutului este deseori simţită de paci-
enţi drept suportivă şi normalizatoare. Ea favorizează o mai
profundă explorare din partea pacientului. Autodezvăluirea
terapeutului este deosebit de eficientă atunci când serveşte
angajării autentice a pacientului şi nu controlului sau direcţio-
nării relaţiei terapeutice. Pacienţii preferă şi, de fapt, progre-
sează datorită implicării terapeutului şi preferă terapeuţii care
„nu sunt prea tăcuţi”. Niciun pacient nu exprimă o preferinţă
pentru autodezvăluirea totală a terapeutului.
I.D. Yalom şi M. Leszcz (2008) aduc în discuţie un studiu
restrâns asupra terapiei individuale care a demonstrat că o

219
anumită autodezvăluire a terapeutului în non-aici-şi-acum
poate fi eficientă în întărirea relaţiei reale (nontransferenţiale)
dintre pacient şi terapeut. Dezvăluirea personală în legătură cu
activităţi sau interese comune serveşte la normalizarea şi
susţinerea pacienţilor şi, indirect, aprofundează învăţarea.
Într-o direcţie mai puţin favorabilă, s-a arătat că autodez-
văluirea poate avea efecte adverse în tratament, dacă terapeu-
tul este perceput ca fiind insensibil sau intruziv, situaţie care
generează îndoieli ale pacientului cu privire la competenţa
profesională a tereapeutului (Hill şi Knox, 2002). Într-o ase-
menea situaţie, este posibil ca autodezvăluirea terapeutului să
nu facă altceva decât să confuzeze pacientul. De asemenea,
terapeutul care utilizează autodezvăluira atunci când pacientul
este agitat sau neatent, demonstrează o lipsă de înţelegere em-
patică a pacientului (A.J. Clark, 2007).
În cele din urmă, terapeutul poate să obţină o perspectivă
empatică cu privire la pacientul său, printr-o dezvăluire judi-
cioasă a experienţelor sale personale. Pacientul îşi percepe
terapeutul ca fiind mai uman în relaţie şi mai puţin ameninţă-
tor şi distant. O creştere a încrederii în terapeut promovează o
cumunicare mai vie între cei doi parteneri de relaţie terapeuti-
că.
Autodezvăluirea ar trebui să se facă în serviciul pacientu-
lui şi nicidecum să satisfacă nevoile terapeutului (Cormier şi
Nurius, 2003). De asemenea, nu trebuie să se manifeste fără
ca terapeutul să ia în considerare impactul cel mai probabil
asupra pacientului său.

Concreteţea este o altă caracteristică importantă a relaţiei

terapeutice. Fireşte, limbajul utilizat de terapeut reprezintă un
element important care influenţează procesul de autoexplorare
a pacientului. Concreteţea se referă la evitarea de către terape-
ut a limbajului hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi şi
concentrarea pe nevoile clare şi specifice ale pacientului său.
La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de accep-

220
tare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient „acolo unde este” el
cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actua-
lă a pacientului său.
V. Enătescu (1981) în lucrarea Dialogul medic-bolnav a
realizat unele studii valoroase în domeniul limbajului medical,
analizând trei modele ale comunicării terapeut-pacient: limba-
jul medical criptic hiperspecializat (posibilitatea inducerii de
către terapeut a iatrogeniei prin comunicare), limbajul tera-
peutic vulgarizat (situaţie în care pacientul ar putea să consi-
dere că este subestimat de interlocutor) şi limbajul terapeutic
adecvat (care derivă din experienţa clinică a terapeutului).
După V. Enătescu (1981, p. 124), „dificultatea mare a tera-
peutului constă în comutarea nivelului limbajului folosit, în
raport cu structura şi nivelul interlocutorului, a nivelului de
pregătire al acestuia”.
În contextul psihoterapiilor actuale, contribuţii remarcabi-
le în acest sens ne aduce M. Erickson care stipulează următoa-
rea axiomă terapeutică: „învaţă şi utilizează limbajul pacientu-
lui”. Pentru ca terapia să funcţioneze, limbajul personal şi
acţiunile terapeutului se vor adapta stilului de comunicare al
pacientului său.

3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeuti-

că

Impactul terapeutului asupra relaţiei

Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra in-
teracţiunii sale cu pacientul necesită un efort constant de-a
lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are sarcina de a
monitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participant
activ în relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza
forţa propriei lor personalităţi şi dezvoltă un stil terapeutic de
faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să par-
curgă ei înşişi o terapie intensivă şi programe de dezvoltare
personală. Însuşirea deprinderilor de comunicare empatică îi

221
va determina să descopere faptul că un anumit gând sau sen-
timent (anxietate legată de pacient, apariţia unui eveniment
neprevăzut în viaţa lor personală etc.) pot duce la o percepţie
eronată a pacientului. În plus, căldura, respectul şi autenticita-
tea facilitează procesul de conştientizare a impactului lor asu-
pra acestei interacţiuni.
Este important ca, alături de monitorizarea experienţelor
pacientului, terapeutul să-şi monitorizeze propriile sale expe-
rienţe interioare, deoarece acestea pot constitui o adevărată
busolă emoţională utilă în măsurarea apropierii sau distanţării
faţă de pacient. Pe măsură ce terapeutul pendulează între pro-
priile sale experienţe interioare şi cele ale pacientului, este
esenţială atenţia pe care specialistul o îndreaptă în direcţia
identificării comportamentelor disfuncţionale ale pacientului.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal
al celor doi parteneri de relaţie. Aprecierea de către terapeut a
impactului tiparelor sale de expresivitate facială (sau a altor
mişcări ale corpului) asupra pacientului său, reprezintă un as-
pect important. Prin urmare, terapeutul ar trebui să devină re-
ceptiv la modul în care poate influenţa, într-o manieră inadec-
vată, interacţiunea cu pacientul său.
În general, un terapeut dispune de trei surse constante de
înţelegere a modului în care poate deveni eficient în relaţia
terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al
pacientului şi notează rezistenţele acestuia la schimbare;
2. ascultă în şoaptă propriile sale sentimente, gânduri,
amintiri, imagini care îi apar de-a lungul desfăşurării discuţiei
terapeutice;
3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.
În acest sens, putem avea în vedere următoarele aspecte
ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea explo-
rării şi distanţa interpersonală.

Cadenţa

222
 Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale
celor doi interlocutori. O cadenţă exploratorie este aceea în
care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate de afirmaţii
mai lungi ale pacientului:
Terapeut:...........
Pacient:....................
Terapeut:.............
Pacient:........................
Terapeut:..........
Pacient:...................

Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor rezis-

tenţe considerabile la explorare din partea pacientului:
Terapeut:................
Pacient:........
Terapeut:.......................
Pacient:............
Terapeut:................
Pacient:.....

În fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se referă

la situaţia în care există o colaborare efectivă între terapeut şi
pacient, dar se manifestă în acelaşi timp o anumită rapiditate a
secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor rezistenţe din
partea celor doi parteneri de relaţie terapeutică:
Terapeut:................
Pacient:................
Terapeut:.....
Pacient:.....
Terapeut:......................
Pacient:.......................

Profunzimea explorării
De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin
trei tipuri diferite de activitate mintală: o ascultare activă, o

223
activitate analitică care implică detaşare şi o activitate empati-
că bine structurată. De cele mai multe ori, opţiunea pentru una
dintre cele trei tipuri de activitate este luată în afara unei deci-
zii conştiente. În alte situaţii, tranziţia de la una la alta se rea-
lizează ca urmare a unei decizii conştiente determinate de în-
trebări de tipul: „Ce experimentează pacientul în momentul de
faţă?”, „De ce mă simt trist?”, „Există o mai mare distanţă
între noi doi astăzi?”.
Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină
dificilă şi complexă. Terapeutul ar trebui să evalueze dacă
discuţia tinde să acopere în mod superficial mai multe arii de
probleme sau se concentreză doar pe una singură. Un interviu
fără profunzime exprimă, în fapt, o temere şi o nelinişte a te-
rapeutului cu privire la o anumită arie de discuţie sau la anu-
mite sentimente care pot fi scoase la iveală. Odată ieşite la
suprafaţă, ele ar putea să blocheze sau să frâneze cursul tera-
piei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul
şedinţelor de terapie se referă la facilitarea activităţii de auto-
explorare a pacientului său. În acest sens, răspunsurile empa-
tice ale terapeutului reprezintă un stimul puternic pentru majo-
ritatea pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele cereri
ale terapeutului de genul: „Continuă, te rog!” sau „Spune-mi
mai mult despre…”, îi indică pacientului faptul că gândurile şi
sentimentele sale sunt relevante şi importante pentru bunul
mers al terapiei.

Distanţa interpersonală
Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze
gradul de distanţă interpersonală într-o relaţie. Practica tera-
peutică ne indică faptul că acele relaţii caracterizate printr-un
nivel bun de empatie, căldură şi autenticitate a terapeutului,
relevă o deschidere considerabilă a acestuia în relaţia sa cu
pacientul. Din contră, activarea deprinderilor de detaşare ale

224
terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală între
cei doi protagonişti.
În privinţa concreteţei, de cele mai multe ori, utilizarea
unui limbaj abstract şi formal reprezintă un indicator posibil al
unei distanţe interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră,
utilizarea unui limbaj concret, simplu şi specific duce la o mai
mare apropiere între cei doi. În acest sens, unele studii relevă
faptul că utilizarea unui limbaj înalt intelectualizat de către
terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a aces-
tuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori
de neliniştile şi anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu pri-
vire la modul în care se percep sau acceptă unul pe celălalt.
De-a lungul desfăşurării unui interviu, procesul de deschidere
interpersonală poate varia în funcţie de nevoia unuia dintre
participanţi de a fi acceptat, iar procesul de distanţare variază
în funcţie de teama de deschidere în relaţie a unuia dintre ei
sau a ambilor.
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza proce-
sul interacţiunii terapeutice sunt: concentrarea pe dialogul te-
rapeut-pacient, echilibrul de forţe în relaţia terapeutică, nego-
cierea în legătură cu identificarea problemelor pacientului şi
cu găsirea celei mai bune soluţii terapeutice, încurajarea auto-
nomiei, estimarea dimensiunii afective a interacţiunii.

Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate monito-
riza procesul interacţiunii sale cu pacientul. În acest sens, te-
rapeutului îi revine sarcina de a direcţiona terapia (în anumite
momente) pe situaţia actuală, pe aici şi acum, precum şi pe
progresul relaţiei terapeutice propriu-zise. În mod tradiţional,
pacientul era ţinta observaţiei. De data aceasta, ţinta o repre-
zintă însăşi relaţia terapeutică.
În mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea ce
se petrece între noi chiar acum poate genera nelinişti şi anxie-

225
tăţi unui terapeut începător. Orice temă pe care o aduce paci-
entul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei tera-
peut-pacient. (De pildă: „Vorbindu-mi despre teama pe care o
ai faţă de tatăl tău, mă întreb dacă nu cumva ai sentimente
asemănătoare în legătură cu mine?”).

Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care te-
rapeutul ar trebui să ţină cont în derularea psihoterapiei. Acest
echilibru de forţe se poate realiza prin manifestarea respectu-
lui terapeutului faţă de opiniile pacientului cu privire la sem-
nificaţia anumitor evenimente. Întrebările directe şi repetitive
ale terapeutului, maniera autoritară în care acestea sunt formu-
late, comportamentul terapeutului ca şi cum ar şti dinainte
încotro se îndreaptă terapia, toate acestea ridică semne serioa-
se de întrebare cu privire la abilitatea terapeutului de a împărţi
puterea în relaţie. În psihoterapiile actuale, se pune un accent
deosebit pe procesele de colaborare şi descoperire. Mai mult,
terapeuţii capătă valoare maximă atunci când pacientul devine
un partener activ în căutarea celei mai bune soluţii la proble-
ma cu care se confruntă. Acest noi colaborativ îi va determina
pe cei doi parteneri de relaţie terapeutică să lucreze împreună
în vederea accelerării schimbării.

Negocierea în procesul psihoterapeutic

În psihoterapiile actuale, activitatea de negociere capătă o
importanţă deosebită. De-a lungul programelor de dezvoltare
personală realizate cu viitori psihoterapeuţi, am constatat că
unii dintre ei provin din familii cu tipare disfuncţionale de
comunicare. De multe ori, unul din părinţi adoptă un rol do-
minant şi autoritar în familie. Asta înseamnă că viitorii tera-
peuţi nu au învăţat că negocierea reprezintă un aspect esenţial
în procesul terapeutic. Pot să apară situaţii contradictorii în
care nu se mai ştie unde este terapeutul şi încotro se îndreaptă
terapia. Adeseori, acest fenomen este considerat un semn de

226
rezistenţă a pacientului la terapie şi nicidecum nu este pus pe
seama stilului interacţional defectuos al terapeutului.
De-a lungul terapiei, există negocieri continue între tera-
peut şi pacient, atât la nivel conştient, cât şi inconştient, cu
privire la sarcinile şi obiectivele terapeutice. De altfel, meca-
nismul terapeutic hotărâtor îl reprezintă negocierea între do-
rinţele pacientului şi cele ale terapeutului. Terapeuţii, prin
intervenţia lor, şi pacienţii, prin răspunsurile lor, îşi spun peri-
odic unul celuilalt: „Nu poţi face asta cu mine, dar poţi face
asta cu mine!” (S. Pizer, 1992). În acest proces de negociere
pot fi cuprinse toate aspectele terapiei, inclusiv probleme de
cadru terapeutic, cum ar fi programarea şedinţelor. Autorul
mai sus menţionat afirmă: „Adevărata substanţă şi natură a
adevărului şi a realităţii […] este negocierea către un consens
în relaţia terapeutică”. Prin negociere, cei doi protagonişti sta-
bilesc condiţiile necesare pentru ca schimbarea să aibă loc şi
să funcţioneze ca parte intrinsecă a procesului de schimbare.

Încurajarea autonomiei şi eficienţei personale a pacientu-

lui
Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se ma-
nifeste în mod autonom în relaţie şi să-l încurajeze să-şi ex-
prime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi sentimente.
Întotdeauna, terapeutul va manifesta grijă şi respect faţă de
modul în care pacientul său simte, gândeşte şi se comportă.
Atunci când terapeutul alege să-i împărtăşească pacientu-
lui propriile opinii cu privire la o temă de discuţie cu care cei
doi nu sunt în acord, acest fapt se realizează fără niciun fel de
ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între a-i împărtăşi pacien-
tului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu te ex-
prima în niciun fel, dar lipsa de claritate nu are nici o indicaţie
terapeutică.
Încurajarea eficienţei personale subliniază importanţa cre-
dinţei pacientului în abilităţile personale de a finaliza cu suc-
ces procesul schimbării sale. Pentru a dezvolta această cre-

227
dinţă şi încredere, terapeutul poate explora împreună cu paci-
entul lor momentele în care acesta se simţea mai bine sau cele
în care problema lui încă nu era bine conturată (de exemplu:
„Cum era viaţa ta atunci când aveai timp de mai multe
exerciţii fizice?”), să investigheze schimbările dificile pe care
pacientul le-a făcut deja în alte domenii (de exemplu: „Ai
menţionat că te-ai lăsat de fumat cu câţiva ani în urmă. Cum
ai reuşit să faci această schimbare?”), să investigheze punctele
tari ale pacientului (de exemplu: „Ai menţionat că poţi să
opreşti oricând consumul de alcool. Ipotetic vorbind, spune-
mi ce paşi ar trebui să adopţi, dacă ţi-ai dori să faci această
schimbare.”) şi să evidenţieze calităţile individului aflat în
terapie (de exemplu: „Eşti o persoană politicoasă. Sunt con-
vins că ai putea să găseşti o modalitate prin care să refuzi un
desert/o băutură, fără a jigni pe cineva.”). De asemenea, tera-
peuţii pot împărtăşi istorii similare ale altor pacienţi care au
reuşit să facă asemenea schimbări în viaţa lor.
Din perspectiva demersului interviului motivaţional, încu-
rajarile pot fi introduse în orice etapă a terapiei, cu condiţia ca
acestea să fie autentice. În tabelul următor vom oferi câteva
exemple de astfel de încurajări venite din partea terapeutului
(P. L. Wilbourne şi E. R. Levensky, 2006).

Afirmaţii care vizează suportul Afirmaţii care vizează puncte-

şi aprecierea
„Ai idei extraordinare.”
„Cred că eşti pe cale să faci lu-
cruri foarte importante.”
„Ştiu că îţi este greu să discutăm
despre aceste lucruri şi apreciez
că eşti dispus să faci asta.”
le tari, atuurile pacientului
„Chiar ţii la familia ta şi vrei să
te asiguri că le vei fi alături.”
„Eşti foarte bun în rezolvarea
de probleme. Ai abilităţi de a
găsi soluţii creative pentru a
depăşi dificultăţile.”
„Ai stabilite valori personale
importante şi contează pentru
tine să te ridici la înălţimea
aşteptărilor tale.”

228
„Cred că majoritatea oamenilor
aflaţi în situaţia ta s-ar simţi stre-
sati.”
„Pentru mine are relevanţă faptul
că te preocupă acest lucru.”
„Este foarte important pentru
tine să tratezi oamenii cu res-
pect şi amabilitate.”
„Ai depăşit foarte multe obsta-
cole în viaţa ta şi ai abilitatea de
a face schimbări în propria ta
viaţă.”
„Dai dovadă de o mare putere
interioară care te ajută să de-
păşeşti momentele dificile.”

Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii

Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei
de terapie sau evitarea manifestării acestora capătă o semnifi-
caţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să monitorizeze
gradul în care este încurajată exprimarea şi explorarea senti-
mentelor, precum şi nivelul empatic pe care se situează atât el,
cât şi partenerul său de relaţie. Un indicator util ar fi existenţa
a cel puţin unui moment în fiecare şedinţă în care terapeutul
să se simtă cu adevărat mişcat de ceea ce îi spune pacientul
său şi să simtă că este într-adevăr cu el în procesul terapeutic.

4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice

În educaţia consilierilor psihologici şi a psihoterapeuţilor,

apare un interes tot mai mare în privinţa însuşirii şi antrenării
aptitudinilor lor terapeutice (Little, Packman, Smaby şi
Maddux, 2005). În cadrul acestor programe, specialiştii în
devenire beneficiază de antrenamente sistematice în privinţa
utilizării diverselor intervenţii terapeutice (clarificarea, con-
fruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea, recadra-
rea/resemnificarea, evitarea formulărilor negative, prescrierea
temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor paradoxale, utiliza-
rea prescripţiei simptomului, crearea ambiguităţii, utilizarea
simbolurilor şi a ritualurilor, utilizarea metaforelor, anecdote-

229
lor şi poveştilor, utilizarea autosurprinderii, a notării gânduri-
lor adaptative şi a segmentării.

Clarificarea
Prin intermediul clarificării, terapeutul intenţionează să
identifice anumite tipare existente în discursul pacientului său.
Neavând de-a face cu explorarea materialului inconştient,
această intervenţie terapeutică nu reclamă nicio rezistenţă
specifică din partea pacientului. Deoarece discursul acestuia
este adeseori confuz şi ambiguu, prin intermediul clarificării,
terapeutul întoarce spre pacient sensul mesajului pe care aces-
ta tocmai l-a emis. Clarificarea favorizează un dialog autentic
între terapeut şi pacient şi necesită adoptarea unei conduite
empatice din partea terapeutului. De asemenea, implică co-
municarea respectului deplin faţă de punctul de vedere al ce-
luilalt. Înţelegerea acestui punct de vedere necesită atât accep-
tarea responsabilităţii pacientului cu privire la situaţia descri-
să, cât şi păstrarea de către terapeut a unei atitudini pozitive
necondiţionate faţă de acesta. Dacă o clarificare este relevan-
tă, ea poate să-i ofere pacientului un mai mare sentiment de
autocontrol şi să favorizeze o descărcare cathartică a tensiunii
sale afective.
În general, afirmaţiile prin care terapeutul sumarizează
ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat, reprezintă oportu-
nităţi pentru clarificare. De pildă, pacientul, după o lungă ex-
plorare cu privire la viaţa sa de familie şi la evenimentele prin
care a trecut, poate deveni tăcut la un moment dat. Terapeutul
fie poate aştepta ca pacientul să continue discuţia, fie poate
reflecta sentimentele pacientului său, fie poate comenta rezis-
tenţele acestuia la explorările ulterioare sau poate oferi pur şi
simplu o clarificare, precum în exemplul de mai jos:

Pacientul: După ce mama a murit, lucrurile au început să

meargă din ce în ce mai rău. Tata s-a îmbolnăvit... niciodată
nu a fost prea puternic... apoi a rămas fără loc de muncă,

230
şomer... şi în cele din urmă ne-a părăsit. Fraţii mei şi cu mine
am rămas singuri... şi am intrat într-un program de ajutor
social. Fraţii mei mai mari au fost trimişi împreună la o casă
de copii, iar eu am fost adoptat de o familie...
Terapeutul: Aşadar, întâi ţi-ai pierdut mama, apoi tatăl
te-a părăsit... şi în cele din urmă te-ai despărţit de fraţii tăi...

În acest exemplu, terapeutul nu introduce nicio informaţie

nouă şi nu abordează sentimentele profunde de tristeţe şi furie
internalizată pe care le trăieşte pacientul său, ci oferă o suma-
rizare menită să clarifice temele majore din discursul pacien-
tului.

Confruntarea
Deşi termenul de confruntare conţine o nuanţă agresivă,
terapeutul foloseşte acestă tehnică ca un mijloc de susţinere,
pentru a evidenţia discrepanţele şi contradicţiile manifestate în
comportamentul pacientului (Welfel şi Patterson, 2005). În
timpul confruntării, terapeutul se află în poziţia de a empatiza
cu ceea ce înseamnă să fii un individ într-o situaţie dificilă
(Josephs, 1995). Dacă nu reuşeşte să rezoneze cu experienţa
pacientului său, este posibil ca prin utilizarea acestei tehnici,
terapeutul să provoace un răspuns defensiv care să fie în de-
trimentul relaţiei terapeutice. De aceea, suntem îndreptăţiţi să
apelăm la confruntare doar după ce relaţia terapeutică este
suficient de bine consolidată.
În general, un terapeut se poate aştepta la o varietate de
reacţii în ceea ce priveşte aplicarea confruntării, de la respin-
gere, la recunoaştere şi acceptare (Cormier şi Nurius, 2003;
Ivey şi Ivey, 2003; Young, 2005). În încercarea de a menţine
o înţelegere empatică a pacientului, terapeutul poate utiliza
reflectarea, imediat după ce pacientul răspunde confruntării.
De pildă, un pacient de vârstă mijlocie vorbeşte despre con-
flictele cu supervizorul său la locul de muncă.

231
 Pacientul: Mereu se ţine de capul meu să termin proiecte-
le, dar asta nu mă derajează.
Terapeutul: Spui că cererile supervizorului tău nu te afec-
tează în mod special, dar în timp ce spui asta, îţi tremură mâ-
inile.
Pacientul: Ei bine, nu e uşor, dar am nevoie de locul meu
de muncă. Sunt destul de confuz când vine vorba despre job-
ul meu.
Terapeutul: Te simţi confuz pentru că eşti împins în mai
multe direcţii şi fiecare dintre ele par a fi de mare importanţă
pentru tine.

Fireşte, terapeutul poate întâmpina dificultăţi în confrun-

tarea pacientului, ca urmare a trăsăturilor contratransferenţiale
şi personale apărute în urma aplicării acestei intervenţii. Orice
terapeut ştie că este mult mai simplu să eviţi confruntarea,
eliminând riscul de a-l perturba sau ofensa pe pacient. Unele
observaţii provocatoare dintr-o confruntare pot zgudui şi ame-
ninţa relaţia terapeutică.
Pe de altă parte, eşecul terapeutului în a confrunta pacien-
tul, atunci când acesta adoptă o atitudine defensivă, sugerează
că terapeutul fie condamnă, fie susţine acest comportament
defensiv (Tamminen şi Smaby, 1981). Pentru unii terapeuţi, o
anumită perspectivă asupra vieţii şi asupra relaţiilor interuma-
ne, poate contribui la apariţia unor prejudecăţi menite să blo-
cheze capacitatea lor de a utiliza confruntarea. De exemplu,
un terapeut poate menţine o convingere preconcepută conform
căreia relaţiile cu alţii trebuie să fie întotdeauna armonioase
şi nonconflictuale. În caz contrar, ceilalţi ar putea să te per-
ceapă ca fiind ostil dacă utilizezi o confruntare.
La nivel interpersonal, este important pentru terapeut să
admită că o confruntare, în contextul suportiv al tratamentului,
are potenţialul terapeutic de a scoate la suprafaţă tiparele
comportamentale disfuncţionale, care altfel ar putea rămâne
neidentificate (Patton şi Meara, 1992). În interacţiunea cu un

232
pacient, „confruntarea comunică cel mai înalt grad de înţele-
gere empatică” (Ruble şi Slivka, 1975). De cealaltă parte, este
posibil ca un terapeut să devină iritat de un pacient care evită
în mod constant să recunoască discrepanţele şi contradicţiile
din comportamentul său. În consecinţă, specialistul poate în-
cepe să răspundă într-o manieră condescendentă şi evaluativă
(Leaman, 1978). Vorbind despre cazul anterior al pacientului
de vârstă mijlocie, s-ar fi ajuns la alt rezultat dacă terapeutul
ar fi spus: „Nu te mai preface! Îţi tremură mâinile şi e clar că
eşti tulburat din cauza asta!”. Este evident că acest tip de
afirmaţie dovedeşte lipsă de empatie faţă de pacient.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de
specialitate menite să contribuie la utilizarea unor confruntări
mai empatice şi mai eficiente. În acest scop, practicianul poate
utiliza confruntarea la momentul oportun, într-un mod non-
acuzator şi descriptiv, luând în considerare consecinţele pe
termen scurt şi pe termen lung ale confruntării (Cormier şi
Nurius, 2003; Egan, 2002; Ivey şi Ivey, 2003; Welfel şi Pat-
terson, 2005; Young, 2005).
Actul confruntării poate fi privit ca un continuum: la un
capăt se situează „confruntarea de rutină”, iar la celălalt „con-
fruntarea eroică”. Fireşte, acest continuum este influenţat de
natura situaţiei terapeutice. În confruntările de rutină, alianţa
terapeutică este efectivă, iar terapeutul încearcă să negocieze
cu rezistenţele la explorare puse în acţiune de pacient (între-
ruperi în cursul vorbirii, discrepanţe între ceea ce simte şi ceea
ce gândeşte). În confruntărille eroice, alianţa terapeutică este
ameninţată, terapeutul fiind nevoit să facă faţă unei rezistenţe
masive a pacientului cu privire la propria sa schimbare. Acest
tip de confruntare este menit să şocheze pacientul, adeseori
terapeutul „ameninţându-l” că îl va abandona.
Redăm un fragment de dialog (utilizarea confruntării de
rutină) în care terapeutul vrea să evidenţieze discrepanţa din-
tre negarea verbală a sentimentelor şi izbucnirea emoţională a
pacientului, declanşată de reamintirea unei situaţii dureroase.

233
 Pacientul: Este vorba despre perioada în care părinţii
mei au divorţat...
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu acest lucru?
Pacientul: Poftim?
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci când părinţii tăi au
divorţat?
Pacientul: Nimic... nu am simţit nimic.
Terapeutul: Cred că văd lacrimi în ochii tăi...
Pacientul: Ah... nu... ei bine..., probabil am simţit atunci
sau simt...
Terapeutul: E dureros...
Pacientul (plângând încet): Am simţit că lumea s-a sfârşit
pentru mine...

Confruntările eroice sunt utilizate în cursul terapiei în

special în acele situaţii în care pacienţii dau dovadă de o mare
rezistenţă la schimbare, fiind necesară o abordare indirectă a
acestora. Plantând o sămânţă care va înflori mai târziu într-o
motivaţie nou găsită, refuzul sau negarea tratamentului prin
utilizarea confruntării eroice, ar putea deveni o formă utilă de
combatere a rezistenţelor.
Pacientul: … iar aseară am băut din nou doza mea
obişnuită de alcool…
Terapeutul: De câteva zile bei în fiecare seară...
Pacientul: Da...
Terapeutul: Deşi mi-ai spus că depui eforturi, se pare că
totuşi nu poţi să te opreşti de la băutură.
Pacientul: Într-adevăr...
Terapeutul: Încep să cred că trebuie să luăm o decizie în
legătură cu acest lucru.
Pacientul: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Cred că ar fi bine să încetăm să mai lucrăm
împreună.
Pacientul: Cum adică?

234
 Terapeutul: Nu cred că mai are vreun sens să mai conti-
nuăm în acest mod...Abstinenţa ta este esenţială în procesul
tău de schimbare.

Dacă refuzul tratamentului este făcut într-o manieră abilă,

pacientul care se prezintă la psihoterapie fără nicio intenţie de
schimbare, se poate întoarce peste ceva timp, de data aceasta
având scopuri specifice şi mai bine definite.
Refuzul tratamentului este eficient în mod deosebit în si-
tuaţia în care avem de-a face cu pacienţi dependenţi aflaţi în
faza de negare a problemei lor. Este vorba despre acei pacienţi
dependenţi care vin cu o aşa zisă determinare în a se lăsa de
consumul de alcool sau de droguri, în special dacă se află în
conflicte serioase cu poliţia, tribunalul, un angajator, partene-
rul de viaţă sau alte instituţii şi persoane importante din viaţa
lor. Fiecare dependent nutreşte, de fapt, o convingere secretă
că ar putea, cu un minim ajutor din partea terapeutului, să
treacă peste criza actuală din viaţa sa şi să devină un consu-
mator capabil să se controleze.
Într-o asemenea situaţie, un terapeut eficient poate afirma
cu sinceritate că pacientul nu este pregătit pentru abstinenţă
sau că pacientul nu este chiar un dependent, după care va des-
crie atitudinea, comportamentul şi înşelătoriile la care se dedă
un dependent autentic. De fapt, pacientul se află deja acolo,
iar descrierea i se potriveşte ca o mănuşă. Această provocare
este complicată şi necesită abilităţi considerabile. N.A.
Cummings şi J.L. Cummings (2000) au prezentat în cartea lor
The first session with substance abusers: A step-by-step guide
diverse strategii clinice utilizate în combaterea rezistenţelor.
Cercetările lor demonstrează modul în care un pacient depen-
dent se întoarce la terapeutul care l-a înţeles, menţionând un
motiv serios de data aceasta.
O formă paradoxală şi subtilă de confruntare o reprezintă
refuzul tratamentului tocmai în scopul creşterii motivaţiei de
schimbare a pacientului. De pildă, N. A. Cummings (2006) ne

235
relatează cazul unui bărbat cu o istorie de mai mult de zece
ani de infidelitate în mariaj. El s-a prezentat la cabinetul de
psihoterapie ca fiind plin de remuşcări nesincere şi cu o falsă
dorinţă de a fi ajutat. Era evident că dorea să-şi convingă soţia
că ar trebui să-l ierte, făcând-o să creadă că era sincer şi că nu
va mai avea niciodată vreo aventură extraconjugală. Terapeu-
tul a felicitat bărbatul pentru abilitatea sa ieşită din comun de
a-şi păcăli soţia cu multele aventuri avute în ultimii zece ani.
Învăţând din ultima sa greşeală, i-a oferit sugestia că ar putea
să-şi păcălească în continuare partenera de cuplu pentru urmă-
torii zece ani. Situaţia nou creată nu era decât una temporară,
sugerându-i-se pacientului că nu are nevoie de psihoterapie.
Între timp, comportamentul bărbatului s-a schimbat radical.
Soţia sa l-a dat afară din casă, iar pacientul a realizat că de
data aceasta trebuia să-şi reevalueze comportamentul. A soli-
citat din nou psihoterapie. Terapeutul a fost de acord, cu con-
diţia însă ca pacientul să se abţină de la orice legături extra-
conjugale, chiar şi de la flirtul cu alte femei, pe toată durata
desfăşurării terapiei. Cea mai mică încălcare a acestei reguli ar
duce la încheierea procesului terapeutic. Pacientul a fost de
acord şi s-a angajat într-o terapie surprinzător de intensă şi de
productivă.

Restructurarea cognitivă
După clarificarea problemelor conflictuale ale pacientului,
o direcţie utilă pe care terapeutul o ia în considerare este res-
tructurarea cognitivă. Această intervenţie se centrează pe mo-
dificarea convingerilor iraţionale ale pacientului (Meichenba-
um, 1977), având drept scop final însuşirea de către acesta a
unor comportamente mai adaptate şi mai eficiente.
Restructurarea cognitivă implică identificarea empatică a
convingerilor disfuncţionale ale pacientului şi modificarea
acestora (Hackney şi Cormier, 2005). Pacienţii sunt învăţaţi să
găsească un antidot (coping thoughts) pentru şabloanele lor
inadecvate de gândire. De exemplu, Maria vine la o şedinţă de

236
terapie cu afirmaţia anxioasă: „Îmi fac griji mereu pentru ori-
ce lucru”. Printr-o examinare empatică a implicaţiilor acestei
afirmaţii, Maria identifică un antidot care ar putea fi mai po-
trivit şi mai viabil: „Aleg să-mi fac griji pentru unele lucruri,
dar nu pentru toate”. Ulterior, prin practică susţinută în cadrul
terapiei şi în afara ei, afirmaţia Mariei va deveni tot mai con-
vingătoare.
Schemele cognitive specifice ale Mariei sunt încărcate de
anxietate. Identificarea acestora va îngădui terapeutului să-şi
lărgească şi să-şi întărească înţelegerea empatică a modului în
care pacienta sa funcţionează, în acord cu propria sa filosofie
de viaţă.
Pe parcursul derulării terapiei, sunt numeroase momente
în care terapeutul încearcă să-şi imagineze lumea construită de
pacientul său. Înţelegerea empatică are un rol esenţial în fur-
nizarea unei idei despre modul în care pacientul îşi constru-
ieşte viaţa şi care este filosofia lui de viaţă. La nivel interper-
sonal, terapeutul va putea identifica tiparele de gândire auto-
sabotoare din afirmaţiile pacientului său. În practica clinică
sunt frecvent întâlnite afirmaţii de tipul: „Nu pot face nimic
aşa cum trebuie”, „Nu am niciodată timp liber”, „Trebuie să
fac totul bine”. Din perspectivă cognitivă şi cognitiv-
comportamentală, aceste afirmaţii sunt conceptualizate ca
greşeli fundamentale (Mosak şi Maniacci, 1998), idei iraţio-
nale (Ellis, 2005) sau distorsiuni cognitive (Beck şi Weishaar,
2005).

Interpretarea
Interpretarea constă în aplicarea unor relaţii cunoscute, cu
rol de reguli, la date concrete. Freud o consideră drept actul
ştiinţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea
comportamentului uman. Se referă la materialul inconştient
care include mecanismele de apărare şi semnificaţiile ascunse
ale materialului furnizat de pacient. Prin natura sa, interpreta-
rea merge dincolo de datele obţinute de-a lungul interviului.

237
Această interpretare ar trebui prezentată pacientului în calita-
te de ipoteză. Dacă în confruntare pacientul este pus în faţa
unei realităţi deja definite, interpretarea implică o ipoteză
care necesită o validare ulterioară.
Ca tehnică psihoterapeutică de bază, interpretarea accen-
tuează importanţa materialului care se găseşte în afara cadru-
lui de referinţă al unui pacient, propunând diverse relaţii cau-
zale în cadrul experienţelor acestuia. Prin interpretare, un te-
rapeut oferă perspective şi alternative noi, stabilind legături
între fenomene care până atunci nu erau conectate (Clark,
1995; Hill, 2004).
Orientările teoretice diferă în ceea ce priveşte importanţa
pe care o atribuie interpretărilor, dar acest gen de intervenţie
este folosit, cel puţin ocazional, de majoritatea practicienilor.
Terapeutul utilizează formulări conceptuale, în paralel cu ob-
servaţiile personale, atunci când avansează o interpretare. Pe
de o parte, o interpretare are potenţialul de a întări înţelegerea
empatică a unui pacient. Pe de altă parte, interpretarea poate
să diminueze sentimentul unui individ de a fi înţeles de tera-
peutul său. De exemplu, un terapeut oferă o interpretare unui
pacient tânăr, atribuind comportamentul său competitiv, unei
dorinţe pe termen lung de a-şi depăşi fratele mai mare. Paci-
entul răspunde acestei interpretări şi porneşte o discuţie despre
implicaţiile acesteia. Terapeutul utilizează interpretarea doar
după o explorare aprofundată a funcţionării pacientului său, în
contextul unei alianţe terapeutice pozitive. O interpretare pre-
zentată într-un moment nefast sau într-un mod lipsit de sensi-
bilitate, poate avea efecte adverse şi vătămatoare.
Dezvoltarea cadrului unei interpretări poate porni încă de
la începutul terapiei, atunci când terapeutul depune un efort
empatic dirijat în scopul obţinerii unei înţelegeri cât mai apro-
fundate a problematicii pacientului său. De exemplu, în trata-
mentul iniţial al unei paciente pe nume Vanda, terapeutul se
identifică cu ea, în timp ce aceasta discută despre subiecte cu
o puternică încărcătură emoţională. În acelaşi timp, terapeutul

238
observă că, în aparenţă, Vanda nu pare neliniştită sau îndure-
rată atunci când îşi aminteşte despre evenimentele aparent
tulburătoare din viaţa sa. Ca terapeut, vom putea să formulăm
câteva ipoteze generale cu privire la funcţionarea psihică a
Vandei.
În formularea şi exprimarea unei interpretări, practicianul
poate să apeleze la diverse surse de referinţă. De exemplu, în
cazul Vandei, terapeutul este de părere că ea utilizează ca
principală defensă izolarea, respectiv decuplarea verbalizări-
lor de afectele stânjenitoare asociate acesteia (Clark, 1998).
La ora actuală, sunt disponibile numeroase ghiduri care con-
tribuie la utilizarea eficientă a interpretărilor în procesul de
tratament (Gibbsons, Crits-Cristoph şi Apostal, 2004; Ivey şi
Ivey, 2003; Seligman, 2004; Weiner, 1998). Atunci când este
comunicată o interpretare, terapeutul o propune, o sugerează,
nicidecum nu o impune. Este vorba despre o tatonare, o încer-
care de stabilire a unei legături cauzale între situaţia actuală a
pacientului şi situaţiile sale trecute. Acest tip de formulare îi
va permite pacientului să fie în acord total, parţial sau în dez-
acord total cu acurateţea interpretării (Patton şi Meara, 1992).
Reluând exemplul Vandei, în fazele finale ale tratamentului,
terapeutul poate avansa următoarea interpretare empatică:
„Este posibil oare să-ţi fie greu să-ţi exprimi sentimentele da-
torită faptului că ai învăţat din copilărie că în familia ta trebu-
ie să ţi le ascunzi?”. După prezentarea unei interpretări, este
recomandat să-i oferim suficient răgaz pacientului pentru a
putea să exploreze şi să asimileze semnificaţia acesteia.
O folosire eronată a interpretării, chiar a uneia aparent co-
recte şi precise, este atunci când o prezentăm înainte ca paci-
entul să fie pregătit din punct de vedere emoţional pentru a o
procesa (Szalita, 1981). În acest sens, o interpretare poate
evoca sentimente mult prea intense sau nefamiliare pacientu-
lui. Pe de altă parte, o interpretare poate să fie mult prea rece
şi intelectualizată pentru a putea fi experimentată emoţional
de pacient (Schafer, 1959). De asemenea, este posibil ca o

239
interpretare prezentată de practician într-un anumit moment al
terapiei, să fie percepută ca nonempatică de pacient, iar într-
un alt moment al terapiei să fie percepută ca fiind empatică
(Josephs, 1995). În aceste cazuri, o interpretare prematură
poate declanşa un răspuns defensiv din partea pacientului,
restricţionând astfel capacitatea lui de a o considera un punct
alternativ de vedere.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă implicarea pacien-
tului în munca interpretativă. Terapeutul ar trebui să pună ac-
cent pe împărţirea responsabilităţii în cadrul acestui demers
interpretativ. O coordonată esenţială este manifestarea res-
pectului terapeutului faţă de capacitatea pacientului de a înţe-
lege semnificaţia propriului său comportament simptomatic.
De menţionat este faptul că terapeutul trebuie să-şi formu-
leze interpretările în aşa mod încât să evite orice formă de „ci-
tire a gândurilor” pacientului sau de intruziune în viaţa sa in-
timă. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor fraze
introductive de genul: „Mă întreb dacă... „, „Se pare că...”, „O
posibilitate ar putea fi...”. Astfel, se reduce riscul stabilirii
unei relaţii asimetrice în interiorul căreia terapeutul este
deţinănătorul unicului adevăr.

Recadrarea/resemnificarea
Ca tehnică de persuasiune, recadrarea a fost folosită pen-
tru prima dată în retorica clasică de sofişti, adevăraţi maeştri
în arta verbală a persuasiunii.
În psihoterapie, recadarea propune o perspectivă alternati-
vă, prin modificarea sau restructurarea percepţiilor unui paci-
ent asupra unei probleme sau situaţii (Cormier şi Nurius,
2003). Prin modificarea cadrului în care pacientul percepe o
anumită situaţie, semnificaţia anumitor presupuneri şi convin-
geri este modificată şi plasată într-un nou context (Sperry,
Carlson şi Kjos, 2003). Recadrarea include de asemenea mo-
dificarea semnificaţiilor experienţelor pacientului într-o di-
recţie mult mai folositoare. Pentru a stimula schimbări con-

240
structive în percepţiile pacientului, este necesar ca terapeutul
să aibă o înţelegere empatică a acestuia. De pildă, în cazul
unei tulburări de conduită, un copil manifestă sentimente osti-
le faţă de restul copiilor, iar tratamentul se va axa pe proble-
mele de violenţă. Dintr-o perspectivă empatică extinsă, acest
copil poate percepe puterea şi controlul drept calităţi persona-
le de admirat. Pentru a începe recadrarea, terapeutul îl invită
să privească din alt unghi de vedere această problemă, unde
cei puternici sunt capabili să-şi controleze sentimentele şi nu
se folosesc de cei slabi care nu se pot apăra singuri. Dacă res-
pectivul copil începe să perceapă acţiunile sale ca pe un semn
de slăbiciune, este posibil ca el să-şi modifice comportamen-
tul actual.
Un exemplu devenit clasic de recadrare este oferit de G.
Nardone şi P. Watzlawick (2005) în care se încearcă schimba-
rea percepţiei unui pacient cu agorafobie cu privire la ajutorul
primit din partea celorlalţi. Pacientului fobic i se spune că are
nevoie de ajutor în continuare din partea celorlalţi de a se de-
plasa în spaţii deschise. Dar tot terapeutul lasă să se înţeleagă,
prin intermediul mesajelor duble, că un asemenea ajutor îi
poate agrava simptomatologia fobică. În fapt, terapeutul redi-
recţionează frica care l-a împins pe pacient să ceară ajutor şi,
astfel, opreşte comportamentul acestuia de a mai căuta ajutor
din partea altora. Neajutorarea dobândită de pacientul agora-
fobic va fi demontată.
Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin inter-
mediul anumitor acţiuni care vor conduce persoana să-şi
schimbe percepţia cu privire la realitate (prin intermediul
prescripţiilor comportamentale). Recadrarea poate varia în
complexitate, plecând de la simpla redefinire cognitivă a unei
idei sau a unui tipar comportamental, la utilizarea poveştilor
sau a metaforei terapeutice.
În sens general, toate intervenţiile terapeutice descrise an-
terior pot fi considerate recadrări, angrenând o schimbare a
perspectivei şi a comportamentului pacientului. De altfel, toa-

241
te formele de terapie utilizează recadrări verbale prin interme-
diul dialogului (Simon şi colab., 1985), propunându-şi să
schimbe harta mentală a pacientului. La nivel semantic, tera-
peutul sporeşte îndoielile pacientului, astfel încât să destrame
rigiditatea sistemului său perceptiv-reacţional obişnuit şi să
genereze crăpături şi virusări în armura sa comportamentală
şi cognitivă (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Logicianul Newton Da Costa a arătat modul în care spori-
rea îndoielii cu privire la explicaţiile logice şi raţionale este, în
mod particular, eficientă în dezechilibrarea structurilor minta-
le rigide. Da Costa menţionează că pentru a convinge o per-
soană să-şi schimbe opiniile, este mult mai eficient să plantezi
îndoieli cu privire la logica raţiunii sale decât să demonstrezi
în mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea ideilor sau
comportamentului său. Îndoiala mobilizează entropia sistemu-
lui, pornind un lanţ de reacţii în paşi mici, dar devastatoare,
care vor conduce la schimbări în întregul sistem.
Atunci când terapeutul restructurează realitatea pacientu-
lui, el trebuie să-l conducă pe acesta să vadă lucrurile dintr-un
punct de vedere diferit. Pot fi utilizate sugestiile, elementele
retoricii clasice, paradoxurile logicii. Toate acestea, dacă sunt
utilizate corect, pot modifica modul în care o persoană perce-
pe realitatea, chiar şi doar pentru o scurtă perioadă de timp.
În general, un terapeut ar trebui să anticipeze care ar fi cea
mai potrivită recadrare pentru pacientul său. Mai mult, el va
încerca să anticipeze modul în care pacientul său va răspunde
la recadrare. Să luăm un alt exemplu, cazul unui elev diagnos-
ticat cu tulburare de comportament disruptiv. Într-o asemenea
situaţie, se pot semnala numeroase probleme în cadrul şcolii şi
acest elev poate primi mai multe sancţiuni disciplinare. Tera-
peutul manifestă o înţelegere empatică a faptului că acest co-
pil se opune restricţiilor şi regulilor de orice fel. În cadrul tra-
tamentului, discuţiile se axează pe numeroasele pedepse pe
care el le-a primit, ca urmare a încălcării regulilor şcolii şi a
bătăilor cu colegii săi. În acest context, terapeutul propune

242
următoarea recadrare: încercările lui de a se elibera de res-
tricţii au deseori ca rezultat o şi mai mare reducere a libertăţii
sale. În mod firesc, copilul ar putea să fie intrigat de recadra-
rea propusă. Mai departe, cei doi vor explora în mod empatic
esenţa recadrării. Cu cât vor exista mai puţine sancţiuni, cu
atât el va obţine mai repede libertatea dorită.
În literatura de specialitate se afirmă faptul că o recadrare
este reuşită atunci când pacientul o găseşte drept pertinentă şi
plauzibilă. Recadrarea trebuie să fie adresată pe un ton ispiti-
tor şi este utilizată doar după ce terapeutul a obţinut o înţele-
gere aprofundată a problematicii pacientului său (Clark, 1998;
Cormier şi Nurius, 2003; Sperry, Carlson şi Kjos, 2003). De
asemena, se discută despre recadrare ca despre o procedură de
redenumire sau reclasificare. Din această perspectivă, poate
rezulta un nou vocabular sau o nouă terminologie cu privire la
modul în care pacientul îşi percepe propria problemă (Levy,
1963). Schimbări ale semnificaţiei următorilor termeni: de la
încăpăţânat la hotărât, de la perfecţionist la foarte organizat,
de la protector la îngăduitor, furnizează exemple de recadrări,
cu implicaţii comportamentale semnificative. De pildă, o soţie
consideră că îşi protejează familia de consecinţele negative
ale consumului de alcool ale soţului său. Terapeutul utilizează
reinterpretarea termenilor din protector în îngăduitor, ajutând-
o astfel să-şi dea seama că şi ea contribuie la întreţinerea pro-
blemei soţului alcoolic (de exemplu, se comportă cu el a doua
zi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau anunţă la birou că
are gripă, când în realitate soţul ei se află în stare de ebrietate
sau mahmureală).
Ca mod de înţelegere empatică, este bine ca terapeutul să
utilizeze tehnica reflectării, drept răspuns la reacţia pacientu-
lui cu privire la recadrarea propusă.

Evitarea formulărilor negative

Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire
la ideile sau comportamentul unui pacient sunt percepute ca

243
un reproş sau blam, nefăcând altceva decât să-i provoace re-
zistenţă la schimbare. În loc să criticăm comportamentul unei
persoane, chiar dacă acest comportament este în mod evident
disfuncţional, este pe departe mult mai productiv de a fi ală-
turi de ea, de a o ajuta să se simtă în largul său şi apoi de a-i
oferi sugestii cu privire la modul în care să-şi modifice com-
portamentul.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi hi-
perprotectivi care l-au determinat pe fiul lor să se simtă inse-
curizat şi fragil din punct de vedere emoţional, în loc să le
evidenţiem greşelile în educaţia copilului, îi putem compli-
menta pentru modul în care s-au descurcat până în momentul
de faţă cu copilul lor. De asemenea, putem puncta sacrificiile
făcute de aceştia în scopul de a-şi proteja copilul de posibilele
ameninţări ale lumii exterioare. Terapeutul ar putea afirma:
„Deoarece aţi făcut până acum o treabă atât de bună, sunt
convins că de acum încolo vă veţi descurca şi mai bine, lăsân-
du-l pe copil să-şi asume anumite responsabilităţi”. În acest
punct al terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor acţiuni şi
comportamente radical diferite faţă de cele obişnuite. Astfel,
în loc să-i blameze pe părinţi pentru greşelile făcute datorită
hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc să le spună: „Nu mai
procedaţi astfel, nu-l mai cocoloşiţi”, terapeutul va folosi ca-
pacitatea părinţilor de a interveni, reformulând-o într-o manie-
ră pozitivă. Prin intermediul unor prescrieri directe, părinţii
vor dezvolta noi modele eficiente de comunicare cu copilul
lor (exemplu preluat din cazuistica lui G. Nardone şi P.
Watzlawick, 2005).
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea for-
mulărilor negative, recadrarea şi prescripţia sarcinilor com-
portamentale. Aceste tehnici stimulează participarea şi coope-
rarea chiar şi a pacienţilor dificili, eludând orice reacţie nega-
tivă a acestora. Să nu uităm că pacienţii ştiu că unele acţiuni
ale lor sunt disfuncţionale, din moment ce apelează la cabine-
tul de psihoterapie. Nu este neapărat nevoie să accentuăm la-

244
tura disfuncţională a acţiunilor şi comportamentelor lor. Sunt
însă situaţii în care unii pacienţi manifestă ambivalenţă în ce-
ea ce priveşte dorinţa lor de schimbare şi atunci pot fi utilizate
cu succes manevre indirecte, de tipul confruntărilor descrise
anterior.
Prescrierea temelor pentru acasă
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe,
tema pentru acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-
comportamentale, în conformitate cu accentul pus de aceste
terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri so-
luţii pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei
pentru acasă este adesea utilizată de numeroşi psihoterapeuţi
de orientări teoretice diferite. Formele scurte de terapie psiho-
dinamică (Badgio, Halperin şi Barber, 1999), de terapie fami-
lială şi de cuplu (Dattilo, 2002) şi de abordare centrată pe so-
luţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi Rodriguez-Arias,
1996) folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel,
tema pentru acasă este considerată de majoritatea psihotera-
peuţilor ca parte integrantă a procesului de schimbare.
Termenul de temă pentru acasă se referă la orice sarcină
încredinţată pacientului pentru a fi efectuată în intervalul din-
tre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi comportamentală, de
automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea unei
convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Temele pentru acasă joacă un rol fundamental în terapiile
actuale, prin valorizarea timpului extraterapeutic. În vederea
realizării schimbării, este necesar ca pacientul să treacă prin
experienţe concrete. Temele pentru acasă determină asemenea
experienţe concrete de schimbare a realităţii, în afara cadrului
terapeutic. Cercetările demonstrează că ele îmbunătăţesc sem-
nificativ rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000).
Temele pentru acasă ajută pacienţii să se restabilească mai
rapid şi să se menţină astfel timp mai îndelungat, iar compli-
anţa pacienţilor la această intervenţie devine un factor predic-
tiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu alte

245
cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să pună în
practică teme pentru acasă, precum şi să motiveze pacienţii
pentru îndeplinirea acestora, vor avea mai mult succes decât
cei care nu apelează la ele.
În literatura de specialitate sunt conturate trei modele me-
nite să evidenţieze factorii pe care îi luăm în considerare în
elaborarea unei teme pentru acasă bine alcătuite şi eficiente
(R. Kamins, 2006).

1. Modelul euristic de complianţă

Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile
specifice ale temei pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientu-
lui, precum şi interrelaţiile dintre aceste elemente, influenţea-
ză realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema pen-
tru acasă, de terapeut şi de pacient, pot avea un efect impor-
tant asupra complianţei pacientului. Chiar dacă terapeutul ale-
ge o temă adecvată terapeutic, elemente precum dificultatea
sarcinii sau timpul aferent îndeplinirii sarcinii, vor influenţa
acceptarea de către pacient a acesteia. În mod similar, cali-
tăţile terapeutului, precum modul de adresare, încrederea, res-
pectul faţă de pacient, au impact asupra complianţei acestuia.
În fine, factorii care ţin de pacient, precum motivaţia sa de
însănătoşire sau coeficientul său de inteligenţă, trebuie luaţi în
considerare atunci când se alege o anumită temă. Temele cele
mai eficiente sunt cele care ţin cont de toate aceste trei ele-
mente.

Figura 11. Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler

şi M.A. Whisman (1999)

246
 2. Stadiile modelului schimbării
Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este ar-
monizarea acesteia cu nivelul de motivaţie a pacientului pen-
tru schimbare. Prochaska, DiClemente şi Norcross (1992) au
identificat cinci stadii ale motivaţiei în cursul terapiei: precon-
templaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi menţinerea.
Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei.
Temele comportamentale au efect asupra pacienţilor aflaţi în
stadiul de acţiune, dar, de regulă, eşuează la cei care se găsesc
în etapele de precontemplaţie şi de contemplaţie. Pe de altă
parte, pacienţii precontemplativi răspund bine la strategiile
interviului motivaţional, precum ascultarea reflexivă sau sin-
tetizarea (DiClemente şi Velasquez, 2002). De asemenea, pen-
tru pacienţii ambivalenţi, aflaţi în stadiul de contemplaţie, au-
tomonitorizarea sau sarcinile observaţionale sunt probabil mai
eficiente decât cele comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele
comportamentale sunt potrivite cu nivelul de motivaţie pentru
schimbare a pacientului. Aprecierea corectă a acestuia şi ela-
borarea împreună cu pacientul a unor teme corespunzătoare,
va creşte complianţa pacientului la planul de tratament. În
plus, va reduce probabilitatea de abandonare a programului

247
psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de sarcină va ajuta
pacientul să progreseze către stadiul următor de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul
în care tema pentru acasă trebuie să fie în conformitate cu ni-
velul de motivaţie a pacientului pentru schimbare (caz preluat
şi adaptat după R. Kamins, 2006).
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani,
care suferea de o stare accentuată de depresie, după moartea
subită a mamei sale în urmă cu doi ani. Tatăl său, decedat de
opt ani, fusese un alcoolic abuziv. Doi fraţi ai pacientei pără-
siseră familia, dar mama sa locuia împreună cu ea. În seara
morţii mamei, pacienta a auzit un zgomot venind din camera
acesteia, dar nu a mers imediat în cameră. Atunci când a făcut
acest lucru, şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a simţit
vinovată în legătură cu moartea mamei, deşi a fost asigurată
de prieteni şi de medicul de familie că nu avea nicio vină. De-
presia a devenit de nesuportat, iar pacienta a rămas cu convin-
gerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat că, în acest
moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la sentimentul de
vinovăţie (aflându-se, deci, în stadiul de contemplaţie, expri-
mat printr-o puternică ambivalenţă faţă de ideea schimbării).
El a considerat că, dacă i-ar fi dat pacientei teme cognitiv-
comportamentale, de contestare a gândurilor iraţionale, ori
alte teme adecvate pacienţilor din stadii de pregătire sau de
acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai mult prizoniera
remuşcărilor. Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de
culpabilitate ale pacientei şi dorinţa ei de a se autopedepsi. Ca
urmare, drept temă pentru acasă, terapeutul i-a cerut pacientei
să aprecieze care ar trebui să fie durata „pedepsei” pentru
„crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de vină,
precum şi a gradelor de vină atribuite celorlalţi. Pacienta a
revenit săptămâna următoare, declarând că ea se simte respon-
sabilă în proporţie de 20%. Ea a atribuit 50% din vină tatălui
ei, care a abuzat-o fizic şi verbal în permanenţă pe mama ei,
20% mamei, care a tolerat aceste abuzuri, şi 10% fraţilor ei,

248
care nu s-au implicat în îngrijirea mamei. Pacienta a decis, de
asemenea, că doi ani au reprezentat o pedeapsă suficientă şi că
acum era pregătită să-şi reia viaţa normală. Faptul că terapeu-
tul a aprobat sentimentele de vinovăţie ale pacientei şi a admis
dreptul ei de a suferi, în loc să-i recomande schimbarea, i-a
permis pacientei să-şi evalueze obiectiv rolul şi răspunsul. În
loc de a presupune că pacienta era în faza de pregătire ori de
acţiune şi de a încuraja prematur schimbarea, terapeutul a
identificat nivelul ei de motivaţie şi i-a prescris o temă adec-
vată.

3. Prezentarea problemei de către pacient

Acest model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei
pentru acasă la stilul şi modul în care pacientul îşi prezintă
problema. Brown-Stanbridge (1989, cit. din R. Kamins, 2006)
descrie o matrice 2 x 2 x 2 care poate fi folosită în scopul
formulării unei teme pentru acasă adecvate pentru pacient.
Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus
nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare di-
mensiune, prin interpretarea modului în care îşi expune pro-
blema, devine utilă terapeutului pentru a concepe sarcina, as-
tfel încât să crească şansele acesteia de a fi acceptată de paci-
ent. Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru acasă, în
funcţie de modul în care pacientul se situează pe fiecare di-
mensiune. De exemplu, un cuplu care are dificultăţi în discu-
tarea unor probleme maritale (dimensiunea indirectă), care din
punct de vedere emoţional suferă suficient de intens pentru a
trece la acţiune (dimensiunea comportamentală) şi care are o
atitudine cooperantă cu privire la tratament, va beneficia pro-
babil de o sarcină metaforică sau de sugestii indirecte.

Figura 12. O paradigmă pentru construirea sarcinilor în

terapia de familie (Brown-Stanbridge, 1989)

249
 Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care
sarcina pentru acasă poate fi adaptată optim la necesităţile
pacientului. Atribuirea unor teme doar pe baza diagnosticului
ar presupune că o „singură măsură se potriveşte tuturor” (R.
Kamins, 2006), că pacienţii se află deja în stadiul de pregătire
ori de acţiune şi că sunt capabili pentru schimbare. Ideal ar fi
să identificăm toate particularităţile pacientului, astfel încât
fiecare temă propusă să fie pe măsura pacientului respectiv,
ţinând cont nu numai de nivelul său de motivaţie, dar şi de
nivelul său educaţional şi social, apartenenţa etnică şi religi-
oasă, gânduri cu privire la simptomele sale, suportul familial,
forţele proprii etc. În plus, I. Holdevici (2009) consideră că
sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care tera-
peutul aplică acele strategii care sunt congruente cu stilul de
învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a
desemna sarcinile din afara şedinţelor de terapie, trebuie evi-
tată în faţa unui pacient care a avut o imagine negativă cu pri-
vire la şcoală. În astfel de cazuri, este de preferat ca terapeutul
să utilizeze termeni precum sarcină sau exerciţiu, mai accep-
tabili pentru pacient.

250
 A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficien-
te constă în capacitatea terapeutului de a-l determina pe paci-
ent să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi între
şedinţele de psihoterapie. Măsura în care pacientul se anga-
jează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes şi
eşec în terapie.
Redăm în continuare un fragment de dialog menit să ilus-
treze modul în care sunt prescrise temele pentru acasă în pro-
gramul terapeutic.

Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie des-

chisă cu soţul tău în legătură cu incidentul legat de fosta lui
secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am
aflat că ea nu mai lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a
simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa
lucrurile aşa, istoria se va repeta, deoarece soţul tău nu va fi
conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săp-
tămâni, dar am tot amânat această discuţie. Cred că aştept
momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce
anume îi vei spune soţului tău, am crezut că te vei duce direct
acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă fa-
ce să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este
cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzu-
roasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă pro-
blemă ţine de faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod în papură?
După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea sentimen-
te şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.

251
 Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide dis-
cuţia cu soţul tău despre această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri
de a câştiga încrederea colegilor de birou decât să ieşi cu ei
la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de fap-
tul că aceste servicii se pot transforma într-un interludiu ro-
mantic? Obiecţia ta majoră este legată de faptul că aceste
amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că el
încearcă din răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ul-
tima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe
nu ştiu cine cu maşina la gară…
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău
doar despre secretară, ci vei aduce în discuţie şi alte proble-
me legate de faptul că încearcă prea mult să facă celorlaţi pe
plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul soţului tău.
Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi că vrei să discuţi
ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10
minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau
să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară,
pentru că vom lua masa cu nişte prieteni. Dacă vom discuta
înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o discuţie
mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o cear-
tă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că va înţelege ce
vreau să-i spun şi nu vreau să pretindă că este de acord cu
mine doar ca să-l las în pace.

252
 Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide
agenda). Poţi să-mi dai un telefon joi între orele 15 şi 16 ca
să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste proble-
me cu soţul tău datorită faptului că eu sunt cea care te pre-
sează şi te împinge de la spate. Vreau să faci acest lucru pen-
tru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! Du-
pă cum ştiţi, am tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie din
când în când de nişte imbolduri.

În sinteză, următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru con-

ceperea şi implementarea unei teme pentru acasă eficiente:
▪ Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea
eficientă a ascultării reflexive, empatiei, respectului şi autenti-
cităţii;
▪ Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
▪ Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului
pentru schimbare şi ajustarea intervenţiilor în funcţie de acest
aspect;
▪ Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientu-
lui;
▪ Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
▪ Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
▪ Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor pa-
cientului;
▪ Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de în-
crezător pentru a realiza sarcinile respective;
▪ Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
▪ La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezenta-
rea în scris a detaliilor.

Utilizarea tehnicilor paradoxale

253
 Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată,
cât şi falsă, atât corectă, cât şi incorectă. Paradoxul dezechili-
brează logica aristotelică a adevărului şi falsului, precum şi
teza maniheismului propagată de filosoful persan Mani (Ma-
nes). Maniheismul susţinea dualismul radical ontologic între
cele două principii eterne, binele şi răul, respectiv alb/ negru,
frumos/ urât, corect/ incorect. Realitatea era descrisă prin uti-
lizarea unor asemenea categorii antinomice. Prin urmare, pa-
radoxul logic a subminat orice încercare de a cuprinde realita-
tea într-un sistem interpretativ şi descriptiv al logicii absolute.
Utilizarea paradoxului în psihoterapie devine extrem de
eficientă în destrămarea modelelor comportamentale de auto-
întărire care întreţin problema pacientului. Cu alte cuvinte,
poate destabiliza sistemul de percepţii şi reacţii ale pacientului
cu privire la realitate.
Un bun exemplu de utilizare a paradoxului se referă la
prescripţia unei sarcini paradoxale. Are legătură cu situaţiile
interpersonale în care o acţiune şi/sau un mesaj paradoxal
neaşteptat (un mesaj care nu poate fi prevăzut în desfăşurarea
normală a evenimentelor) întoarce cu totul situaţia. Mesajul
apare ca fiind nici adevărat, nici fals în legătură cu situaţia
problematică a pacientului, motivându-l pe acesta să facă o
schimbare neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa
maximă a unei asemenea comunicări interpersonale a fost bi-
ne ilustrată de un eveniment care a avut loc în Austria la
sfârşitul anilor 1920. S-a scris mult în presa acelei vremi des-
pre un tânăr bărbat care vroia să se sinucidă, aruncându-se în
Dunăre de pe un pod. Un poliţist alarmat de ţipetele oamenilor
din jur şi-a îndreptat arma spre tânărul bărbat aflat în apă şi a
strigat: „Ieşi de acolo sau te împuşc!”. Tânărul s-a supus ordi-
nului şi a ieşit din apă, renunţând la încercarea lui de a-şi
curma viaţa. În fapt, acţiunea poliţistului l-a pus pe tânăr într-
o situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a realităţii sale l-a
condus la o schimbare radicală a comportamentului şi a pro-
ceselor sale de gândire. În practica clinică, ca şi în viaţă în

254
general, asemenea experienţe paradoxale, aparent ilogice şi
complet neprevăzute, produc în mod neaşteptat schimbarea
întregii situaţii.
Ca strategie terapeutică, Victor Frankl (1963) a utilizat
pentru prima oară paradoxul, pe care l-a descris sub forma
„intenţiei paradoxale”. Această strategie este descrisă drept o
cale de acces la aşa-numita anxietate anticipatorie. Autorul
mai sus menţionat a realizat că problemele de anxietate sunt
agravate adeseori de anticiparea a ceea ce credem că se va
întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine
- anxietatea - şi în anticiparea problemei - anxietatea anticipa-
torie. El a realizat că dacă modificăm ceva în anxietatea anti-
cipatorie, putem schimba anxietatea în sine. Aşadar, intenţia
paradoxală ar trebui direcţionată spre acest nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul
unui pacient cu fobie socială. Frankl îi spune pacientului să-şi
imagineze că este invitat la o petrecere şi să-şi construiască
acest scenariu dinainte: „Ia două pahare pline cu şampanie şi
abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te în-
drepţi către aceea femeie având o stare de tremur, tremuri atât
de tare, încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine. Pe
urmă te împiedici în drumul tău către acea femeie atractivă şi
torni şampania peste hainele tale de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu pu-
tinţă”, atât de absurd încât pacientul să fie forţat să simtă cea
mai teribilă frică. „Mai bine un moment de frică cumplită de-
cât o frică fără sfârşit”, spune Frankl. Tonul terapeutului tre-
buie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un exemplu
de sarcină la care pacientul trebuie să reziste, nu să o efectue-
ze concret. El nu trebuie cu adevărat să meargă la petrecere şi
să facă acele lucruri stânjenitoare. Ideea este să disloci („să
infectezi”) anxietatea anticipatorie a pacientului cu umor.
Aşadar, scopul intenţiei paradoxale este să devină un „virus de
calculator” care să contamineze anxietatea anticipatorie a pa-
cientului.

255
 În continuare, redăm următorul caz în care terapeutul uti-
lizează tehnica intenţiei paradoxale, ţinând cont de cererea
explicită şi implicită a pacientului (caz preluat şi adaptat după
N.A. Cummings, 2006):
Paula, în vârstă de 23 de ani, se prezintă la cabinetul de
psihoterapie sub pretextul de a fi ajutată să-l părăsească pe
actualul ei prieten, care nu contribuie cu nimic la relaţia lor.
Paula muncea pentru a-l întreţine şi pe el, şi tot ea era singu-
ra care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi petrecea
zilele fumând marijuana şi prefăcându-se că scrie un volum
de versuri. În fapt, ea considera că dacă ar face mai multe
eforturi, Eugen o va iubi mai mult şi în timp îşi va schimba
comportamentul. În trei încercări anterioare, pacienta a
abandonat în a doua şedinţă terapia. Toţi terapeuţii la care a
mers au încercat să o ajute să se elibereze de Eugen. În
şedinţa noastră de terapie, i s-a dat ca temă pentru acasă să
facă trei lucruri din dragoste pentru Eugen, pe care nu le-a
mai făcut înainte şi care l-ar putea determina să o iubească şi
mai mult. S-a întors următoarea săptămână cu tema făcută,
dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic în relaţia lor. Tera-
peutul a fost de neînduplecat, susţinând că nu a făcut încă
suficiente lucruri, şi i s-a dat încă o temă: să mai facă alte
trei lucruri din dragoste pe care nu le-a mai făcut niciodată
pentru Eugen. S-a întors la a treia şedinţă, plângându-se că
dragostea ei încă nu dă rezultate. Terapeutul a insistat pe
faptul că trebuie să fie ceva ce Paula a omis şi i s-a dat ace-
eaşi temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors
anunţând că l-a părăsit pe Eugen deoarece relaţia lor era
fără speranţă.
În tot acest timp, Paula considera că relaţia cu Eugen era
cel mai bun lucru pe care l-a trăit vreodată. De asemenea, ea
era îngrozită de faptul că nu va mai putea să aibă pe nimeni ca
el. Dată fiind deoparte rezistenţa ei la schimbare, terapia s-a
putut axa pe imaginea de sine scăzută a Paulei. Terapeuţii an-
teriori au încercat, în prima fază a tratamentului, să-i acorde şi

256
să-i întărească tot mai mult încrederea în sine, pentru a-şi pu-
tea părăsi partenerul. Această abordare a avut drept efect o
creştere a rezistenţei (fricii) ei de schimbare.
Paula a fost ajutată să-l părăsească pe Eugen numai după
ce terapeutul a utilizat în mod corect impulsul pacientei, res-
pectiv, să-şi arate tot mai mult iubirea faţă de el. În final, a
realizat că nu ea, ci partenerul ei constituie adevărata proble-
mă în relaţia lor.
Fireşte, este indicată o anumită precauţie atunci când se
utilizează intenţia paradoxală. Majoritatea psihoterapeuţilor
încep o intervenţie paradoxală potrivită, dar o finalizează
prematur, anulându-i astfel beneficiile. În cazul Paulei, între-
ruperea paradoxului în cea de-a doua sau a treia şedinţă,
atunci când se plângea că şi-a epuizat toate căile prin care să-
şi demonstreze iubirea faţă de Eugen, ar fi dus la întărirea re-
zistenţei ei la schimbare.
În cazul Paulei, motivul de suprafaţă pentru care ea se afla
la cabinetul de terapie (să fie ajutată să-l părasească pe Eugen)
a ascuns faptul că ea era neliniştită şi speriată de gândul că
Eugen ar fi putut să o părăsească. De altfel, el arătase un inte-
res temporar pentru o altă femeie, iar stima de sine scăzută a
Paulei i-a confirmat faptul că va rămâne singură. Prin stabili-
rea motivului real pentru care pacienta a solicitat terapie (răs-
punsul la întrebarea „de ce este ea acum în cabinet şi de ce
solicită acum psihoterapie?”), terapeutul a ignorat cererea ei
explicită (de a fi ajutată să-l părăsească pe Eugen) şi s-a axat
pe reducerea fricii ei de abandon.
Până când nu suntem siguri de adevăratul motiv pentru
care pacientul se găseşte la cabinet, ne mişcăm pe un teren
neclar. Paula a mai fost la alţi doi terapeuţi bine intenţionaţi,
însă fără succes, care au întreprins intervenţii bazate pe cre-
dinţa eronată că ea îşi doreşte să-şi părăsească prietenul actu-
al. Această direcţie terapeutică nu a făcut altceva decât să
abandoneze prematur terapia. Următorul pas în terapie s-a

257
axat pe abordarea fricii ei de abandon şi pe stabilirea unor ti-
pare de relaţionare mai eficientă cu persoanele de sex opus.
În psihoterapia scurtă strategică, G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) accentuează eficienţa utilizării paradoxu-
lui îndeosebi în tulburările obsesiv hipocondriace. Luăm, de
pildă, exemplul unei paciente convinse de faptul că suferă de
o boală serioasă şi incurabilă. În ciuda analizelor medicale
efectuate care demonstrau contrariul, ea interpretează fiecare
schimbare a organismului ei drept simptome ale unei boli mis-
terioase de care suferă. Pacienta solicită ajutor din partea tutu-
ror, îndeosebi din partea terapeutului.

Pacienta: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de bol-

navă! Sunt speriată! Este ceva rău în mine, cred că în curând
voi muri. Nimeni nu mă crede că sunt grav bolnavă. Transpir
tot timpul şi simt cum inima îmi bate atât de repede. Şi apoi,
aşa cum i-am spus soţului meu, mă simt ca şi cum s-ar fi abă-
tut un blestem asupra mea. Deşi nu credeţi aceste lucruri, să
ştiţi că este adevărat. Nimeni nu mă crede, dar simt acest lu-
cru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar
cred că eşti grav bolnavă. De fapt, cred că boala ta este des-
tul de rară. Ştii, există „blesteme” şi „blesteme” şi se pare că
tu chiar ai fost blestemată. (O pauză scurtă) Da, chiar cred că
te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor merge tot mai rău în
cazul tău. De fapt, uitându-mă la tine chiar acum, se pare că
deja nu ţi-e bine deloc. Te simţi rău, nu-i aşa? Mi se pare că
eşti pe cale să te simţi foarte rău în curând. (Cu un surâs slab
pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe ca-
le de a muri? Aşadar, este adevărat. Sunt cu adevărat grav
bolnavă. Dar doctore, de ce toate acele analize medicale pe
care le-am făcut nu mi-au indicat nicio boală? Eşti sigur că
sunt cu adevărat bolnavă şi că am fost chiar blestemată de
cineva?

258
 Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar
acum nu mă mai simt aşa de rău. De fapt, vorbind cu tine, văd
că nu am mai transpirat şi mă simt mult mai calmă. Dar, spu-
ne-mi doctore, de ce ne joacă asemenea feste creierul nostru
la vârsta de patruzeci de ani?

Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în

situaţiile în care logica raţională nu are niciun efect, destră-
mând mecanismul repetitiv specific tulburărilor obsesive. Pa-
cienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi atunci când aud că temerile
lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l convingă pe tera-
peut de propria lor stare de sănătate, spunând că testele medi-
cale nu au găsit nimic care să le ateste starea de boală. În une-
le cazuri, ei vor zâmbi atunci când vor înţelege trucul la care a
apelat terapeutul lor. Prin utilizarea paradoxului, se va des-
trăma mecanismul obsesiv al percepţiilor distorsionate şi al
reacţiilor inadecvate pe care le avem.
Cu siguranţă, atitudinea terapeutului poate determina
efectul tehnicilor paradoxale. Pentru unii pacienţi, terapeutul
acţionează cel mai bine dacă va condimenta sarcinile parado-
xale cu un simţ subtil al ironiei. J. K. Zeig (2006) este de păre-
re că terapeutul poate introduce sarcini paradoxale în terapie
doar dacă el însuşi s-a simţit confortabil cu prescripţia acesto-
ra în terapia sa personală sau i-ar face plăcere ca terapeutul
sau supervizorul său actual să i le administreze.

Utilizarea prescripţiei simptomului

Prescripţia simptomului este o tehnică asemănătoare cu
intenţia paradoxală, iar utilizarea ei în diferite şcoli de psiho-
terapie este bine ilustrată de Weeks şi L’Abate (1982).
Fireşte, a concepe prescripţia unui simptom este în cele
din urmă o ştiinţă, dar şi o artă. Există un număr de reguli me-
nite să sporească eficienţa prescripţiei simptomelor (J.K. Zeig,
2006):

259
▪ Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element
al complexului de simptome, cum ar fi, de pildă, comporta-
mentul sau atitudinea.
▪ Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a înde-
plini sarcina.
▪ Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică
pe alţii în mod constructiv.
▪ Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar
putea fi periculos sau dăunător.
▪ Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi
„fire suspendate”.
▪ Prescripţia simptomului poate fi etapizată în trei paşi: pregă-
tire, intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la empatia
iniţială de care dă dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite
pacientului. Intervenţia este sarcina prescrisă. De pildă, în ca-
zul unui pacient depresiv, instrucţiunea poate fi de tipul: „Du-
te în cea mai mică încăpere din casă, ia un caiet în mână, no-
tează-ţi gândurile şi comportă-te ca şi cum ai fi depresiv”.
Parcurgerea este motivul pentru care a fost urmată sarcina,
incluzând indicaţiile cu privire la ceea ce s-ar putea realiza.
Pentru a creşte eficienţa, toate sarcinile terapeutice ar trebui să
fie prezentate în cei trei paşi descrişi mai sus.
▪ Terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul pacientului la această
tehnică, făcând o distincţie între oamenii noncomplianţi şi cei
complianţi. Nevoia unei persoane noncompliante/rezistente de
a fi aşa, ar putea deveni paradoxală în ceea ce priveşte mani-
festarea propriului simptom. Cu alte cuvinte, nevoia ei de a fi
rezistentă poate eclipsa „nevoia” ei de a manifesta simptomul.
Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi dacă i
se va spune să aibă câte ceva din comportamentul său simp-
tomatic, se poate răzvrăti, punând în acţiune mai multe tipare
funcţionale de data aceasta. Iată, aşadar, că scopul terapeutic a
fost atins! Din contră, o persoană docilă şi compliantă va ur-
ma instrucţiunile şi va obţine controlul asupra unei situaţii
care, iniţial, i se părea de necontrolat. Aşadar, este nevoie de o

260
evaluare a pacientului şi de administrarea unor sarcini pe care
le poate îndeplini, ajustând şi mulând sarcina terapeutică pe
trăsăturile specifice şi nevoile fiecărui pacient.

Crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualu-

rilor
O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este
crearea ambiguităţii. Construită pe baza activităţii lui Milton
Erickson, care se pare că a fost creatorul metodei, în cartea
Răspunsul din interior (“The Answer Within”), Stephen şi
Carol Lankton (1983) descriu utilizarea tehnicii ambiguităţii.
Utilizând această tehnică, terapeutul oferă sarcini benigne pa-
cientului, uneori chiar neştiind exact de ce a administrat sarci-
na respectivă. De exemplu, un terapeut îi poate spune pacien-
tului ca săptămâna viitoare să meargă acasă şi să aprindă o
lumânare în fiecare seară la momentul cinei, pe urmă să se
întoarcă şi să îi explice de ce i s-a dat sarcină respectivă. De
cele mai multe ori, apar rezultate interesante. Pacientul poate
afirma, „A fost incredibil. Aprinzând această lumânare, am
realizat că nu există destulă lumină în viaţa noastră de familie.
Am pierdut urma istoriei noastre familiale, esenţa noastră şi
semnificaţia. Am întrerupt ritualurile noastre de familie. Cum
aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină care să ne facă să reali-
zăm un lucru atât de important?” Şi răspunsul, bineînţeles,
este că terapeutul nu ştia. Iată aşadar cum o sarcină ambiguă
s-a transformat într-un pas terapeutic important. Funcţia am-
biguităţii sarcinii se realizează prin stimularea activării paci-
entului în procesul său de schimbare. Inerţia menţine proble-
mele, în schimb, acţiunea promovează schimbarea propriu-
zisă.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarci-
nii. M. Erickson oferă un astfel de exemplu în Predând un
seminar cu Milton Erickson (Zeig, 1980). Un psihiatru din
Pennsylvania şi soţia sa au venit la Erickson pentru terapie
matrimonială. După ce le-a ascultat problema un timp, i-a

261
spus soţului să meargă, în dimineaţa următoare, la Grădina
Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din Phoenix. I-a spus
apoi soţiei ca ea să urce o zonă montană faimoasă, sub numele
de Squaw Peak. Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a fost re-
marcabilă. Ştiaţi că peste 50% din varietăţile de cactuşi se gă-
sesc acolo?”. Soţia, pe de altă parte, i-a replicat tăios lui Eric-
kson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era dificil
şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Odată ajunsă în
vârf, am simţit un scurt moment de triumf, dar v-am blestemat
la fiecare pas la coborâre.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw
Peak şi soţiei sale să meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a
întors şi a afirmat, „Am urcat Squaw Peak şi a fost uimitor.
Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi aşa de frumos. Ce
privelişte!”. Soţia a răspuns, „Urâţi cactuşi. A fost oribil, plic-
tisitor, ridicol”. Erickson i-a spus apoi cuplului, „Mâine, ale-
geţi-vă singuri sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi des-
coperit”. Soţul s-a întors şi a spus că a mers din nou la Grădi-
na Botanică şi încă o dată a privit frumuseţea. Soţia s-a întors
şi a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat din nou acel
blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, „Terapia voastră marita-
lă este încheiată. Vă puteţi întoarce acasă”. Când au ajuns aca-
să, soţia a întocmit actele de divorţ. Soţul l-a sunat pe Eric-
kson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?”. Erickson a refuzat să
vorbească despre divorţ la telefon. În schimb, l-a întrebat ce s-
a întâmplat cu ei în drum spre casă. Soţul a răspuns că soţia sa
a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de sarcini plictisitoare.
Soţul a presupus că aveau nevoie de nişte experienţe intere-
sante. A urmat divorţul şi amândoi au făcut schimbări satisfă-
cătoare în viaţa lor personală. Acest cuplu a urmat înainte ani
de psihanaliză fără succes şi consiliere matrimonială. Erickson
le-a administrat doar nişte sarcini bine alcătuite şi construite.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fi-
ind de dezechilibrul matrimonial zi de zi, resimţind numai

262
câteva momente de triumf. Aşa că i-a dat o sarcină izomorfă
cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinută în cea de-a treia sar-
cină. Cuplul ar fi putut alege să urce împreună muntele, să
meargă împreună la Grădina Botanică, să meargă împreună la
plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut acest lucru. Mariajul lor
se terminase, dar nu o admiteau la nivel conştient. Utilizarea
acestor sarcini simbolice i-a ajutat să ia o decizie în legătură
cu mariajul lor. De altfel, decizia a fost una bună, amândoi
partenerii recomandându-l ulterior pe Erickson altor prieteni
pentru a face terapie.
Altă utilizare a unei sarcini simbolice este folosirea ritua-
lurilor. Cum se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o vârstă
foarte fragedă să răspundă la ritualuri. Ritualurile religioase,
ritualurile de sărbători, ritualurile la masă, toate adaugă un
plus de frumuseţe şi de semnificaţie vieţii.
Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în ac-
tivitatea sa clinică. Onno van der Hart (1983) a scris de ase-
menea convingător despre ritualurile în terapie. Ritualurile
sunt sarcini simbolice complexe. O sarcină ritualică complexă
poate fi dată unui pacient pentru a servi ca mijloc de înfrânge-
re a propriilor dureri sau în scopul propriei descoperiri interi-
oare.

Utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor

În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul
„funcţiei poetice”, adică la puterea evocativă a acestor forme
de comunicare (Jakobson, 1963). Toţi dintre noi am simţit
efectele unei poezii frumoase şi emoţionante asupra noastră
sau a unei scene dintr-un film. De altfel, am simţit că noi sun-
tem protagoniştii scenei respective, chiar dacă totul era o
ficţiune. Cu alte cuvinte, trăim o experienţă concretă şi reală
atunci când ne transpunem în asemenea situaţii. Erickson a
fost terapeutul care a introdus acest tip de experienţă deja cu-
noscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit pentru un hipnoterape-

263
ut să inducă o transă prin nararea unei povestiri evocative care
aduce cu sine sugestii metaforice. Timp de mai multe secole,
puterera extraordinară a acestei strategii de persuasiune a fost
utilizată într-o largă varietate de contexte.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de so-
ciologul D. Phillips (1980). În faimosul său roman Suferinţele
tânărului Werther, Goethe vorbeşte despre un tânăr care se
sinucide din cauza faptului că femeia pe care o iubeşte, Lotte,
este logodită cu un alt bărbat. Iubirea lui Werther se desfăşoa-
ră pe parcursul a şapte luni, din mai până în decembrie, 1771.
Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrăgosti şi, la capătul
celor şapte luni, pentru a-şi pune capăt zilelor. Publicarea de
către Goethe a acestei lucrări a avut un efect uluitor asupra
societăţii acelor vremuri. Cartea a provocat un val de sinuci-
deri de-a lungul Europei, iar autorităţile au interzis apariţia
acesteia în mai multe ţări. Cercetările lui Phillips arată modul
în care efectul Werther se manifestă în timpurile moderne. De
pildă, o poveste a unei sinucideri care ţine prima pagină din
reviste, poate să ducă la o creştere dramatică a numărului de
sinucideri printre cititorii acestor reviste. Mai mult, există si-
milarităţi izbitoare între suicidarul iniţial şi suicidarii ulteriori,
în mod deosebit în legătură cu vârsta şi statutul social al vic-
timelor.
Efectul Werther se poate aplica şi altor evenimente, cum
ar fi, de pildă, actelor de eroism, de violenţă sau de terorism.
Sunt necesare doar două condiţii: actul să fie publicat, iar re-
ceptorul să se simtă oarecum asemănător cu protagonistul
principal. În acest mod, Phillips ne demonstrează forţa meca-
nismelor identificării şi proiecţiei, puterea acestora de a pro-
voca comportamente imitative la receptorii mesajului. Aceştia
se văd pe ei înşişi asemănători cu protagoniştii poveştii res-
pective (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
În cadrul terapeutic, un mijloc important al comunicării
terapeutice este utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveşti-
lor în care sunt redate evenimente care implică alte persoane.

264
Aceste strategii îi permit terapeutului să comunice, într-o ma-
nieră indirectă şi subtilă, diverse mesaje. Adeseori, oamenii se
identifică şi proiectează diverse gânduri sau emoţii asupra
personajelor descrise într-o situaţie fictivă. Această tehnică
reduce rezistenţa la schimbare a pacienţilor, deoarece nu li se
cere să facă nimic, iar opiniile şi comportamentele lor nu vor
fi evaluate sau criticate. Fireşte, mesajul va fi introdus într-o
manieră deghizată. A devenit celebră metafora miriapodului
oferită de G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) utilizată în tra-
tamentul pacienţilor cu tulburări fobice şi obsesivo-
compulsive. Pentru a-i demonstra cât este de contraproductiv
să-şi asculte gândurile fobice sau obsesive fără încetare, tera-
peutul poate să-i spună pacientului povestea miriapodului ca-
re, atunci când a început să se gândească cum de reuşeşte să
meargă cu atâta eleganţă având atât de multe picioare, nu a
mai putut merge deloc. Terapeutul poate să-l invite apoi pe
pacient să facă următorul exerciţiu: „Atunci când vei părăsi
camera, te rog să faci ceea ce miriapodul a făcut: când vei co-
borî scările, concentrează-te pe faptul cât este de dificil să-ţi
menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi piciorul jos chiar în
locul corect. În mod obişnuit, o persoană începe să se potic-
nească şi descoperă că nu mai poate să meargă mai departe”.
Acest tip de strategie este pe departe mult mai eficient decât
să-i oferi pacientului o explicaţie ştiinţifică cu privire la tulbu-
rările fobice şi obsesive. Sugestiile vor fi incluse într-o poves-
te sau vor fi comunicate prin intermediul metaforelor şi anec-
dotelor, astfel încât puterea lor evocativă să contracareze
comportamentele şi concepţiile deformate ale pacientului.
Metaforele şi poveştile pot conduce la schimbări reale în tipa-
rele sale comportamentale, care, la rândul lor, pot conduce la
schimbări semnificative în structura sa cognitivă şi perceptivă.
Prin apelul la funcţia poetică a metaforelor, anecdotelor şi
poveştilor, terapeutul reuşeşte să-i comunice pacientului într-o
manieră subtilă, rafinată şi indirectă, mesaje legate de faptul
că schimbarea sa este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

265
 Utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor adapta-
tive şi a segmentării
În partea finală a terapiei, un accent deosebit se pune pe
consolidarea câştigurilor obţinute în cadrul procesului tera-
peutic, iar eforturile vor fi îndreptate în direcţia însuşirii de
către pacient a unor modalităţi mult mai adaptative de a face
faţă diverselor situaţii de viaţă (Welfel şi Patterson, 2005; Yo-
ung, 2005). Avem la dispoziţie numeroase intervenţii şi tipuri
de tehnici menite să promoveze modificări orientate pe acţiu-
ne (Hackney şi Cormier, 2005). Aşa cum am văzut, într-un
cadru de înţelegere empatică, terapeutul poate avea o intuiţie
clinică legată de faptul că o anumită tehnică poate funcţiona
sau nu la un anumit pacient.
Pe parcursul interacţiunii terapeut-pacient, dimensiunea
interpersonală a empatiei ne confirmă receptivitatea pacientu-
lui la tehnica sugerată. În această privinţă, un pacient poate
spune: „Asta chiar are sens, aş vrea să o încerc” sau, dimpo-
trivă, „Nu sunt sigur că pot face asta”. Când un terapeut ia
cunoştinţă de certitudinile sau îndoielile pacientului său, se
accentuează înţelegerea empatică a răspunsurilor pacientului.
Terapeutul va putea acum să folosească pe deplin cunoştinţele
aprofundate obţinute pe parcursul terapiei, cu privire la pro-
blematica pacientului său. Aceste cunoştinţe îl vor ajuta să
identifice modificările care se impun în aplicarea unei inter-
venţii, astfel încât pacientul să răspundă la ea într-o manieră
adecvată. Există în literatura de specialitate numeroase ghiduri
de utilizare a tehnicilor terapeutice, în funcţie de obiectivele
propuse. În finalul prezentării noastre, vom supune atenţiei
trei tipuri de intervenţii uşor de aplicat în scopul accelerării
procesului de schimbare a pacientului: autosurprinderea, nota-
rea gândurilor adaptative şi segmentarea.

Autosurprinderea

266
 Atunci când un pacient se angajează în direcţia modifică-
rii unui comportament indezirabil, autosurprinderea este o
tehnică terapeutică menită să-l avertizeze în legătură cu
apariţia unor mecanisme de ordin intern care declanşează
acţiunea nedorită (Oberst şi Stewart, 2003). Aflat într-un
punct critic, pacientul tinde să-şi încalce angajamentul de
schimbare şi să activeze acelaşi cerc vicios al manifestării
comportamentului nedorit. Printr-un indicator de reamintire,
pacientul încearcă să evite activarea ciclului repetitiv al
funcţionării negative. De exemplu, Ana, o pacientă în vârsă de
45 de ani, încearcă să spargă tiparul abuzului de alcool. Când
Ana simte nevoia să bea, scoate din buzunar poza copiilor săi
şi se uită la ea. Acest indicator vizual îi aminteşte Anei de an-
gajamentul luat faţă de familia sa de a înceta consumul de al-
cool. Din persectiva unei înţelegeri empatice cu privire la pa-
cient, terapeutul va fi în măsură să sugereze un indicator per-
tinent pentru pacient, care să-i permită stimularea răspunsului
dezirabil. Tehnica autosurprinderii are potenţialul de a fi folo-
sită în diverse situaţii, cum ar fi, de pildă, abuzul de substanţe,
tulburările de alimentaţie, lipsa de atenţie în clasă, angajarea
în comportmente defensive şi alte funcţii care implică contro-
lul impulsului (Clark, 1998).

Notarea gândurilor adaptative

Această tehnică asistă pacientul în continuarea eforturilor
sale de a se elibera de comportamentul simptomatic. O înţele-
gere empatică a pacientului îi permite terapeutului să-l asiste
în acest proces, prin identificarea unor strategii de coping
(strategii de a face faţă situaţiilor stresante) menite să-i stimu-
leze comportamente mai sănătoase şi mai eficiente. În această
privinţă, unii autori încurajează pacienţii să scrie aşa-numite
bilete cu strategii de coping. Pacientul poartă acest bilet cu el
şi-l citeşte de mai multe ori pe zi. Sau poate alege să plaseze
biletul într-un loc aflat la vedere în casă ori la locul de muncă.
De exemplu, un pacient diagnosticat cu tulburare anxioasă, a

267
ajuns în timpul terapiei la următoarea formulă: „Sunt o per-
soană valoroasă care alege să aibă grijă de ea şi să se îngrijo-
reze mai puţin”.
În unele cazuri, pacientul găseşte un anumit citat care să
servească drept sursă de inspiraţie. Sursa citatului poate să
apară în urma discuţiilor dintre pacient şi terapeut sau terapeu-
tul poate sugera un citat potrivit pacientului respectiv. Iată
câteva exemple utilizate în practica clinică:
Nu există durere pe care timpul să n-o micşoreze şi să n-o
atenueze. (Cicero)
Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc.
Cei nerezonabili se încăpăţânează să adapteze lumea la ei
înşişi. (George Bernard Shaw)
Fiecare om are de ales. Este fie plin de dragoste, fie plin
de teamă. (Albert Einstein)
Pentru fiecare minut de tristeţe pierzi 60 de secunde de
fericire.
Niciodată nu este prea târziu să avem o copilărie fericită.
Motivaţia este ceea ce te face să începi ceva. Obiceiul es-
te ceea ce te face să mergi înainte.
Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.

Segmentarea
Tehnica segmentării presupune împărţirea sarcinilor tera-
peutice în segmente mai mici, astfel încât pacientul să nu le
mai perceapă ca fiind insurmontabile. Ideea de bază a seg-
mentării se găseşte în programul de renunţare la alcool în 12
etape prin maxima: Ia lucrurile pas cu pas (Bristow-
Braitman, 1995). Atunci când un individ împarte o sarcină de
mari dimensiuni în episoade şi segmente accesibile, încercarea
pare de obicei mai puţin descurajatoare. În contrast, acţiunile
par de obicei împovărătoare atunci când sunt privite din per-
spectiva totalităţii efortului necesar. În cursul consultaţiilor,
segmentarea este cunoscută şi ca „spargere în bucăţi” (Clark,
1998). Fiind o tehnică orientată pe acţiune, pacientul îşi urmă-

268
reşte ţelul cu paşi mici de copil, fiind în final capabil să vadă
rezultatul eforturilor sale. Luăm exemplul unui pacient în
vârsă de 40 de ani care a fost demis dintr-o poziţie pe care o
ocupase timp de zece ani într-o companie multinaţională. El
se simte copleşit de gândul că trebuie să-şi caute un nou loc de
muncă, fapt care l-a determinat să evite căutările unui nou job
timp de mai multe săptămâni. Terapeutul poate introduce teh-
nica segmentării, convingând pacientul că primul pas pe care-l
poate face este acela de a-şi redacta propriul CV.

5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/

abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor pacienţilor
în psihoterapie

Întreruperea/abandonarea terapiei
Abandonarea terapiei (dropout-ul) a primit o varietate de
definiţii şi ridică numeroase probleme de ordin metodologic.
Adeseori, este definit în termeni de durată a tratamentului,
ilustrând situaţia în care pacientul nu a urmat un anumit nu-
măr de şedinţe prestabilit la începutul terapiei. Criteriul este
ales în mod arbitrar, bazându-se pe un număr mediu de
şedinţe. În acest mod, se nasc numeroase confuzii, deoarece
majoritatea studiilor utilizează un număr diferit de şedinţe
care să marcheze apariţia acestui fenomen de abandonare sau
întrerupere a terapiei. În plus, nu există nici o relaţie între du-
rata tratamentului şi dropout.
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că, în general,
pacienţii întrerup procesul psihoterapeutic atunci când dispar
problemele lor cele mai supărătoare. Cu alte cuvinte, ei fie şi-
au însuşit deja suficiente deprinderi de a face faţă situaţiilor
stresante, fie se simt capabili să trăiască cu celelalte dificultăţi
reziduale. În general, nu descurajăm aceşti pacienţi, chiar dacă
există unele suspiciuni în legătură cu faptul că pot reapărea
anumite simptome.

269
 Alţi pacienţi preferă să treacă prin diferite etape ale psiho-
terapiei şi să-şi rezolve anumite probleme, în diverse momen-
te ale vieţii lor (şi, probabil, cu diferiţi terapeuţi). De cele mai
multe ori, sunt necesare şedinţe de sprijinire şi verificare la
trei luni sau la intervale de timp mai mici, această verificare
realizându-se pe parcursul a câtorva ani de zile.
De asemenea, sunt unii pacienţi în cazul cărora psihotera-
pia se poate considera mai mult decât încheiată, dar care îşi
consultă terapeutul ori de câte ori se confruntă cu diverse si-
tuaţii de criză sau solicită diverse „verificări anuale”. La anti-
podul fenomenului de dropout se află dependenţa exagerată
pe care unii pacienţi o pot dezvolta faţă de terapeutul lor, în-
cheierea tratamentului devenind ea însăşi o problemă. Această
situaţie ar trebui să constituie mai degrabă o excepţie decât o
regulă.
După Walrond-Skinner (1986) se poate vorbi despre dro-
pout atunci când procesul terapeutic nu s-a încheiat încă.
Acest fenomen are loc atunci când scopurile tratamentului,
asupra cărora cei doi parteneri de relaţie au căzut de comun
acord, nu au fost atinse. În această situaţie, terapeutul conside-
ră că mai sunt necesare şedinţe în plus pentru a se produce
schimbarea terapeutică. Cu alte cuvinte, pacientul se retrage
din terapie împotriva sfaturilor terapeutului său.
Momentul ideal de încheiere a terapiei depinde de metoda
de tratament şi de cadrul teoretic din care provine psihotera-
peutul. De pildă, în psihoterapiile de scurtă durată, acest mo-
ment este uşor de detectat, fiind stabilită o durată medie de 20
de şedinţe.
În privinţa legăturii dintre dropout şi relaţia psihoterapeu-
tică, unii autori menţionează că pacienţii care provin dintr-o
clasă socială mai scăzută renunţă mai uşor la tratament (Bac-
keland şi Lundwall, 1975). Explicaţia ar consta în neconcor-
danţa dintre propriile lor aşteptări şi valori cu cele însuşite de
terapeutul lor. Mai mult, persoanele izolate din punct de vede-
re social tind să întrerupă tratamentul datorită inabilităţii lor

270
de a se ataşa faţă de alte persoane, inclusiv faţă de terapeut.
Alţi factori care au fost identificaţi includ instabilitatea socială
a pacienţilor, tendinţe de agresivitate, comportament antisoci-
al, tendinţe anxioase ridicate, atitudine autocritică accentuată,
închistare în propriile credinţe iraţionale şi, fireşte, o insufici-
entă motivaţie de schimbare.
Sintetizând datele din literatura de specialitate, fenomenul
de dropout este rezultatul a trei seturi de variabile:
▪ variabile care ţin de pacient (demografice, clinice, de perso-
nalitate);
▪ variabile care ţin de psihoterapeut (de personalitate, atitudi-
ne faţă de pacient şi stil terapeutic adoptat);
▪ variabile care ţin de mediu (cost al tratamentului, atitudine a
familiei pacientului faţă de psihoterapie, transport).
În general, se semnalează următoarele momente critice în
derularea terapiei care pot indica apariţia fenomenului de dro-
pout: după prima şedinţă, după o lună şi între a doua şi a şasea
lună.
Numeroase studii (Hansen, 1992; Jessen, 1989; Van der
Hout, 1983) pun în legatură dropout-ul cu dificultăţile pe care
pacientul le întâmpină în relaţia sa cu terapeutul. Prin urmare,
relaţia psihoterapeutică poate fi folosită drept un vehicul de
îmbunătăţire şi întărire a motivaţiei pacientului pentru psiho-
terapie, cât şi de reducere a fenomenelor de dropout şi uzură.
Considerăm că stabilirea încă din fazele timpurii ale terapiei a
unei relaţii bazate pe empatie, suport şi încredere, poate pre-
veni, în unele situaţii, apariţia fenomenului de renunţare la
terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor

În multe situaţii, pacienţii nu solicită ajutor psihologic
pentru a se elibera de simptome, cât pentru a se acţiona asupra
consecinţelor negative pe care le au aceste simptome asupra
lor (autostimă scăzută, izolare socială, reducerea calităţii re-
laţiilor cu persoanele apropiate, pierderea de timp, bani,

271
pierderea serviciului). Acest fapt reprezintă una din principa-
lele surse care duc la aparţia rezistenţelor pacienţilor la tera-
pie. Modalităţile de manifestare clinică a acestor rezistenţe
sunt:
▪ menţinerea unei conversaţii superficiale cu terapeutul;
▪ pacientul declară că nu are dispoziţie să vorbească;
▪ contradicţii în relatări, propoziţii neterminate;
▪ pacientul nu participă emoţional la propriul său discurs;
▪ utilizarea unui limbaj vag sau a unei vorbiri afectate;
▪ adoptarea unei anumite atitudini posturale în timpul şedinţei
(crispare, rigiditate, tremur);
▪ insistenţă asupra unor evenimente din trecut de care pacien-
tul nu se poate desprinde sau pe care nu le poate depăşi;
▪ adoptarea unui limbaj evaziv, cu întreruperi, ezitări;
▪ apariţia de noi simptome.
Rezistenţa se poate manifesta atât în interiorul situaţiei te-
rapeutice (refuzul de a realiza sarcinile, evitarea contactului
privirii), cât şi în situaţiile extraterapeutice (întârzieri la tera-
pie, absenţe, refuz de a face tema pentru acasă, refuz de a plăti
şedinţa, cererea de favoruri, oferirea de cadouri).
O situaţie frecvent întâlnită de comportament rezistent es-
te aceea în care pacientul nu-şi îndeplineşte temele pentru
acasă, ca metodă de valorificare a timpului extraterapeutic.
După R. Kamins (2006), noncomplianţa parţială sau totală a
pacientului la temele pentru acasă ar putea fi determinată de o
insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări
empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei pacien-
tului la obiectivele tratamentului sau de respingerea de către
pacient a modului în care a fost concepută sarcina respectivă.
De asemenea, este posibil ca terapeutul să fi evaluat greşit
nivelul de pregătire pentru schimbare a pacientului său.
S-a pus întrebarea dacă acest comportament rezistent al
pacientului constituie o secvenţă negativă în derularea terapi-
ei. Practica clinică ne demonstrează că rezistenţa apărută la

272
mijlocul fazei de tratament poate fi asociată de cele mai multe
ori cu rezultate pozitive în terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie

Atunci când aducem argumente şi susţinem cu orice preţ
schimbarea, constatăm o atitudine defensivă sau de opoziţie a
pacienţilor noştri, care se vor găsi în situaţia de a aduce argu-
mente în defavoarea propriei lor schimbării. Apariţia rezis-
tenţelor şi a controverselor cu terapeutul indică o necesitate a
schimbării strategiilor terapeutice. Se recomandă evitarea eti-
chetărilor şi forţarea pacientului să admită formulări incomo-
de pentru el. De fapt, vocea pacientului şi nu cea a terapeutu-
lui va aduce argumentele pentru schimbare.
La cei mai multi dintre pacienţi se manifestă o frică de
schimbare, drept urmare, vor pune în acţiune propria rezis-
tenţă. Este vorba despre o frică asemănătoare cu cea de necu-
noscut. Din păcate, inabilitatea terapeutului de a se folosi de
această rezistenţă a pacientului, poate aduce terapia în impas.
Într-o asemenea situaţie, terapia poate fi întreruptă în mod
prematur de pacient. Pacienţii se agaţă de comportamentele
lor nedorite şi indezirabile deoarece, necunoscând altă cale, se
simt neputincioşi să renunţe la ele. Deşi modul lor actual de
viaţă le-a cauzat diverse suferinţe, ei îşi imaginează că orice
schimbare poate fi şi mai rea decât situaţia actuală în care se
găsesc.
În general, rezistenţa pacientului a fost văzută ca un
inamic ce trebuie provocat şi eliminat cât mai rapid. Această
perspectivă a facut istorie mai mult de un secol de cugetare
psihologică, începând cu Morton Prince (1903), care a încer-
cat să o învingă prin hipnoză, şi Sigmund Freud (1933), care a
văzut o rezolvare în procesul psihanalitic prelungit şi mi-
nuţios. Am putea spune că behavioriştii radicali nu au desco-
perit-o încă, iar postmoderniştii consideră rezistenţa pacientu-
lui drept o posibilă soluţie la problema sa.

273
 În ultimii ani, mai mulţi autori adoptă o poziţie centrată pe
pacient, în care rezistenţa este privită drept un posibil aliat în
psihoterapie (O’Donohue, Cummings şi Cummings, 2006).
Utilizarea rezistenţelor este una dintre cele mai rafinate
tehnici derivate din paradox şi capătă o mare valoare în psiho-
terapie. De altfel, energia investită de pacient în rezistenţă,
poate fi redirecţionată în aşa măsură încât să contribuie la
atingerea scopului terapeutic propus. Din perspectiva psihote-
rapiilor actuale, practicianul consideră rezistenţa un posibil
aliat în terapie şi nicidecum ceva de care ar trebui să ne ferim.
Terapeutul o abordează de cele mai multe ori într-o manieră
indirectă, piezişă, oblică, folosind astfel rezistenţa pacientului
drept impuls în efortul său de redresare. Numită psihojudo,
dezarmarea rezistenţei necesită folosirea cu îndemânare a mai
multor tehnici: prescripţia rezistenţei, utilizarea umorului, chi-
ar refuzul tratamentului, în scopul creşterii motivaţiei de
schimbare a pacientului.
Rezistenţa pacientului poate fi prescrisă paradoxal şi apoi
utilizată în cadrul terapeutic. Acest fapt se realizează prin cre-
area unei legături terapeutice duble: rezistenţa pacientului la
terapie devine o prescriere prin ea însăşi, iar reacţia ulterioară
a pacientului indică progresul terapeutic. În acest mod, efectul
primar al rezistenţei este eliminat, iar energia care îi stă la ba-
ză va fi pusă în serviciul schimbării. O rezistenţă prescrisă, de
fapt, încetează să mai fie rezistenţă şi devine complianţă. Să
luăm în considerare răspunsul unui terapeut la un pacient difi-
cil şi dominator. Terapeutul spune: „Priveşte, există o cale
sigură de a rezolva problema ta şi sunt câteva tehnici specifice
pe care le putem utiliza. Dar, privind circumstanţele de mo-
ment, cuplate cu viziunea ta cu privire la întreaga situaţie, nu
cred că vei reuşi”. Pacientul se va găsi acum într-o situaţie
paradoxală. Reacţia sa obişnuită (agresivitatea direcţionată
spre terapeut) îl va motiva să facă exact ceea ce terapeutul i-a
spus că este incapabil să facă. În acest mod, rezistenţa sa va fi
eliminată.

274
 Prescrierea rezistenţei ar putea să pară la prima vedere o
abordare antiterapeutică. La o analiză mai atentă, constatăm
că, de fapt, terapeutul ia prin surprindere modul de apărare al
pacientului său, implicându-l în cele din urmă într-o relaţie
pozitivă şi de colaborare.
De pildă, putem să dăm următoarea indicaţie unui pacient
depresiv: „Se pare că aveţi aceste probleme datorate depresiei
de câţiva ani buni şi nu aţi ajuns să vă înţelegeţi depresia pe
deplin. Ar putea fi ceva valoros de învăţat din ea, deseori în-
văţăm din problemele noastre. Aşa că, după micul dejun, în
fiecare dimineaţă, aş vrea să vă duceţi în cea mai mică încăpe-
re din casa dumneavoastră cu un caiet şi să staţi acolo timp de
30 de minute, comportându-vă ca un depresiv. În tot acest
timp, fiţi cât mai depresiv cu putinţă. Faceţi nişte notări despre
ce învăţaţi, având în vedere că deseori perla este descoperită
în noroi. Apoi, faceţi ceva cu notările dvs., înainte să părăsiţi
camera. Pe urmă ajutaţi-vă soţul/soţia cu câteva sarcini mă-
runte în gospodărie”.
Un alt exemplu de prescripţie a simptomului include re-
comandarea făcută unui pacient cu disfuncţie erectilă să nu
aibă erecţie în timpul actului sexual. Eliberat de anxietatea sa
de performanţă şi, fireşte, dacă paradoxul este continuat sufi-
cient timp, probabilitatea dispariţiei tulburării sale va creşte
considerabil.
Practicienii artelor marţiale învaţă să utilizeze forţa opo-
nentului în avantajul lor, combinând forţa gravitaţională natu-
rală cu un simţ dezvoltat al echilibrului. Astfel, practicanţii de
judo pot învinge un oponent mult mai mare şi mai puternic,
folosindu-se de avântul (impulsul) adversarului, pentru a-l
dezechilibra. În mod similar, această tehnică redirecţionează
forţa rezistenţei pacientului în vederea accelerării schimbării
sale. Din această perspectivă, se consideră că un pacient este
îndreptăţit la rezistenţa sa, iar încercările de a forţa depăşirea
acestei rezistenţe fireşti, îl vor copleşi pe terapeut. În psihoju-
do, terapeutul acceptă rezistenţa pacientului şi o transformă

275
într-un impuls care să ducă la schimbare şi la atingerea obiec-
tivului terapeutic (Cummings şi Sayama, 1995; Cummings şi
Cummings, 2000).
Hipnoterapeutul utilizează această strategie în recadrarea
rezistenţei pacientului, astfel încât să-i permită să intre într-o
stare de transă profundă. De exemplu, dacă pacientul opune
rezistenţă de a intra în transă, mişcându-şi degetele de la mână
sau picior, terapeutul poate spune: „Foarte bine, mâna ta (sau
piciorul tău) răspund. Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce
mai repede, până când te vei simţi obosit şi vei dori cu adevă-
rat să te odihneşti”. Aşadar, rezistenţa pacientului a fost rede-
finită, iar impulsul şi puterea ei vor fi direcţionate în inducţia
transei hipnotice (Nardone şi Watzlawick, 2005).
Un alt instrument eficient în stabilirea relaţiei terapeutice
şi în dezarmarea rezistenţei pacienţilor este utilizarea umoru-
lui, îndeosebi atunci când avem de-a face cu personalităţi de
tip borderline sau alţi pacienţi aflaţi pe axa II din DSM (tulbu-
rări de personalitate). Fireşte, umorul trebuie utilizat cu rafi-
nament şi abilitate, astfel încât pacientul să nu se simtă ironi-
zat sau ridiculizat. În acest sens, J. Cummings (2006) prezintă
cazul unei paciente în vârstă de 28 de ani, diagnosticată cu
tulburare de personalitate de tip borderline. Este vorba despre
un caz sugestiv în care ni se arată modul în care este aplicată
tehnica dezarmării rezistenţei prin utilizarea umorului.
Diana a intrat pentru prima dată în sistemul de sănătate
mintală de la vârsta de 9 ani. De-a lungul timpului, i s-au atri-
buit un număr impresionant de diagnostice psihiatrice, inclu-
siv tulburare cu deficit de atenţie, anorexie/bulimie, abuz de
substanţe, tulburare de stres posttraumatic, tulburare de perso-
nalitate multiplă, tulburare bipolară, tulburarea identităţii de
gen (sexuală) şi tulburare schizofreniformă. Ea avea o întrea-
gă istorie a numeroaselor internări în spitale de psihiatrie şi a
urmat aproape toate tratamentele medicamentoase psihotrope
exsitente.

276
 Diana a făcut ravagii în sistemul de îngrijire medicală la
care a fost abonată în ultimii ani. Ea a folosit toate tacticile
obişnuite ale unui pacient cu tulburare de personalitate de tip
borderline. Nu se prezenta la şedinţele programate dinainte,
doar ca să abuzeze de serviciul de după program. Când toate
celelalte manevre ale ei eşuau, Diana încerca să joace cartea
sinuciderii. Îi ameninţa cu suicidul pe psihiatrul şi pe terapeu-
tul ei sau, pur şi simplu, apărea la spitalul de psihiatrie şi se
folosea de ameninţările de suicid, ca de un bilet de intrare.
Persoanelor din jurul ei le era atât de frică de ea, încât rareori
îi refuzau vreuna din cereri. În loc să o potolească, cei din jur
nu au făcut altceva decât să scape şi mai mult lucrurile de sub
control.
Diana era o femeie foarte corpolentă şi avea o privire în-
dârjită, ceea ce o făcea să pară mult mai bătrână decât vârsta
ei cronologică. Când a fost salutată pentru prima dată de tera-
peut în sala de aşteptare, privirea dispreţuitoare de pe faţa ei
indica faptul că plănuise „să-l mănânce la prânz”.
La începutul primei şedinţe, Diana s-a lansat într-o litanie
bine repetată de plângeri cu privire la copilăria ei abuzivă şi la
modul în care toată lumea a persecutat-o pe parcursul întregii
ei vieţi. Terapeutul s-a prefăcut în mod deliberat neinteresat şi
a aşteptat reacţia Dianei. A devenit vizibil iritată şi i-a spus:
„Ce e în neregulă cu tine? Eşti terapeut şi se presupune că tre-
buie să mă asculţi”. Terapeutul i-a răspuns: „Nu am auzit ni-
mic cu adevărat interesant până acum. Fac terapie de ceva
timp şi în ultima vreme nu am mai auzit nimic nou sau capti-
vant. Ai putea să te străduieşti mai mult?”. Şedinţa a continuat
cu un număr de runde în care Diana a încercat să inventeze o
poveste suficient de dramatică, încât să trezească interesul
terapeutului, urmată de observaţia că va trebui să se străduias-
că şi mai mult. Când Diana a încercat să vorbească despre
numeroasele ei „tentative” anterioare de suicid (care erau, de
fapt, doar minciuni), i-a spus: „Ei, cred că asta e suficient de
bine. E material bun pentru Oprah”. În acest moment, atât

277
terapeutul cât şi Diana au zâmbit împreună. Restul şedinţei,
pacienta a colaborat şi a admis, cel puţin aparent, că terapeutul
era cel care câştigase bătălia în şedinţa respectivă. Cu toate
acestea, era evident că pacienta urma să pună în aplicare un
plan nou de luptă.
Următoarele câteva şedinţe au fost un meci de psihojudo,
în care Diana l-a atacat în mod violent şi repetat pe terapeut,
iar acesta i-a redirecţionat impulsul, mai degrabă decât să-l
abordeze frontal. Spre exemplu, ea a părut neaşteptat de
liniştită la începutul celei de-a doua şedinţe. După ce a fost
remarcabil de tăcută timp de vreo zece minute, a anunţat că a
luat o doză letală de pastile înainte de a veni la întâlnire şi că
pastilele începeau să îşi facă efectul. A spus că se aştepta să
leşine în orice moment. Terapeutul s-a întors liniştit către bi-
rou, a scos o carte de telefoane şi a început să-i răsfoiască pa-
ginile. După câteva minute, Diana l-a întrebat ce se întâmplă.
I-a răspuns: „Încerc să găsesc numărul de telefon al unui me-
dic legist”. A fost linişte atât timp cât timp terapeutul a conti-
nuat să se uite în cartea de telefoane. Diana s-a înfuriat şi a
cerut să ştie ce se întâmpla şi de ce trebuia sunat medicul le-
gist. Răspunsul a dezarmat-o complet: „Nu vreau să mori în
biroul meu. Nu aş şti ce să fac cu o persoană moartă. M-am
gândit că ar trebui să mori la morgă, din moment ce ei ştiu
acolo ce să facă cu oamenii decedaţi. Şi dacă mori înainte ca
medicul legist să ajungă aici, cel puţin el şi echipa lui vor pu-
tea să te ia din cabinetul meu, iar eu voi avea timp să-mi curăţ
biroul înainte de venirea următorului meu pacient”. Diana şi-a
aşternut un rânjet pe faţă, încercând să-şi ascundă amuzamen-
tul şi, în cele din urmă, a izbucnit într-un râs zgomotos.
Atunci a mărturisit că nu luase, de fapt, acele pastile.
La câteva zile după a doua şedinţă, pacienta a telefonat
după program, cerând internare în spital, pe motivul că do-
reşte să se sinucidă. Terapeutul anticipase un telefon din par-
tea ei şi ceruse ca serviciul de preluare a apelurilor să-l
anunţe, în caz că va suna. Când terapeutul a refuzat să-i pre-

278
certifice internarea în spital, Diana s-a înfuriat şi a ameninţat
că se va sinucide, nu înainte de a face o plângere împotriva lui
la Asociaţia psihologilor americani. I s-a răspuns: „Te vei sin-
ucide înainte sau după întâlnirea cu mine din această zi de joi?
Trebuie să ştiu dacă ai de gând să te sinucizi înainte de întâlni-
re, ca să programez în acest interval orar pe cineva de pe lista
de aşteptare”. Diana a spus (pe un ton destul de strident) că îşi
vroia programarea şi că nu dorea ca terapeutul să o dea altcui-
va. Astfel, terapeutul a fost sigur că pacienta sa va fi în viaţă
la şedinţa de terapie programată.
Diana a venit la a treia şedinţă cu sânge picurând din am-
bele încheieturi, din cauză că îşi tăiasele venele în drumul spre
cabinet. Tăieturile nu erau în mod evident letale şi terapeutul
i-a înmânat un tifon medical, rugând-o să încerce să nu picure
sânge pe covorul său. Apoi a întrebat-o dacă ar dori un plastu-
re. Ea a ţipat: „Eşti culmea!”. Pacienta s-a simţit din nou în-
frântă în această rundă de psihojudo.
În cele din urmă, Diana a urmat un program de psihotera-
pie de grup pe o perioadă de 20 de săptămâni, grup alcătuit în
mod special din pacienţi cu tulburare de personalitate de tip
borderline. Ea a învăţat să adopte stiluri mai sănătoase de a
face faţă diverselor situaţii de viaţă, a încetat să mai ameninţe
cu suicidul şi a devenit în final o pacientă cooperantă şi
agreabilă. Continuă să-şi viziteze ocazional terapeutul. Din
când în când, îşi exersează strategiile manipulatoare, doar ca
să se asigure că terapeutul a rămas suficient de puternic pentru
a o ajuta să evite propriul său proces de autodistrugere.
În finalul prezentării noastre, oferim terapeuţilor două in-
strumente terapeutice utile menite să-i ajute în efortul lor de
dezarmare a rezistenţei pacienţilor la schimbare. Ele îşi dove-
desc eficienţa în practica terapeutică, ajutându-ne să formulăm
într-o manieră corectă şi adecvată obiectivul terapeutic. Aces-
te instrumente se referă la stabilirea diagnosticului operaţio-
nal şi a cererii implicite a pacientului, care ne vor dezvălui de

279
ce este el aici şi acum la noi în cabinet şi ce anume aşteaptă să
obţină în urma tratamentului pe care-l solicită.
Diagnosticul operaţional (D.Op. notat în rândurile urmă-
toare) ne dezvăluie de ce un pacient este chiar aici şi acum în
cabinetul nostru şi nu a apărut anul trecut, săptămâna trecută
sau luna viitoare. D.Op. este imperativ în înţelegerea cazului
şi are legătură cu rezistenţa, deoarece reduce la zero cererea
explicită a pacientului. A spune „Sunt un alcoolic!" nu răs-
punde la întrebare, deoarece pacientul poate să fie alcoolic de
mai mult de zece ani şi, cu toate astea, nu a venit până în mo-
mentul de faţă la terapie. Diagnosticul operaţional nu este
foarte vizibil, însă este o fereastră deschisă spre rezistenţa pa-
cientului. Iată câteva exemple:

Pacientul 1: Sunt un alcoolic şi doresc să renunţ la băutu-

ră.
D.Op.: Soţia sa a intentat acţiunea de divorţ.

Pacientul 2: Sunt dependent de cocaină şi trebuie să re-

nunţ.
D.Op.: A fost prins depozitând cocaină în propria maşină
sub roata de rezervă.

Pacientul 3: Am atacuri de panică.

D.Op.: Este însărcinată şi religia îi interzice să facă un
avort.

Pacientul 4: Proprii mei copii mă neglijează şi nu pot

dormi noaptea.
D.Op.: Acum 20 de ani şi-a abandonat familia şi acum
vrea să şi-o recapete.

Pacientul 5: Sunt în profundă depresie după moartea

soţului meu. Avea doar 50 de ani.

280
 D.Op.: Depresia pacientei este o stare de furie reprimată
pentru că soţul său nu a încheiat o asigurare de viaţă.

Stabilirea cererii implicite, a ceea ce doreşte de fapt paci-

entul de la psihoterapie, reprezintă cealaltă jumătate a ecuaţiei
rezistenţei. Atunci când este asociată cu diagnosticul ope-
raţional, terapeutul îşi va da seama de motivele reale pentru
care pacientul se găseşte la cabinet. El va prezenta mereu o
cerere explicită, care cuprinde în mod aparent şi superficial
motivul pentru care solicită ajutor psihologic. Terapeutul tre-
buie să înveţe să asculte această cerere explicită a pacientului,
însă să nu-i acorde foarte mare credit. Întotdeauna în prima
şedinţă de terapie, la un moment dat pacientul va dezvălui şi
cererea sa implicită - ceea ce doreşte, de fapt, de la tratament.
Această cerere apare tangenţial în discursul său. Atunci când
cererea implicită este identificată, trebuie să discutăm deschis
cu pacientul şi să stabilim un obiectiv terapeutic legitim.
Acest lucru va fi făcut cu multă înţelegere şi empatie, întrucât
de cele mai multe ori, pacientul este sincer în rezistenţa sa şi
nu conştientizează comportamentul său manipulator.
Aşadar, privind diagnosticul operaţional al celor 5 paci-
enţi menţionaţi mai sus, să aruncăm o privire asupra cererilor
explicite şi implicite ale lor. După primele comentarii spuse
mai în şoaptă de pacienţi încă din prima şedinţă, vom prezen-
ta cererile lor implicite.

Pacientul 1: Diagnosticaţi-mă şi vindecaţi-mă de alcoo-

lism.
Remarcă: Soţia mea are nevoie de asigurarea că ma voi
face bine.
Implicit: Convingeţi-mi soţia să se împace cu mine şi
apoi, ajutaţi-mă să mă pot controla în unele situaţii.

Pacientul 2: Ajutaţi-mă să nu mai consum cocaină, sunt

disperat.

281
 Remarcă: Vând cocaină doar pentru a-mi întreţine viciul.
Implicit: Convingeţi poliţia că sunt o victimă a anturaju-
lui şi nu un furnizor de cocaină.

Pacientul 3: Ajutaţi-mă, nu pot dormi şi munci din cauza

atacurilor de panică.
Remarcă: Un avort ar fi necesar din punct de vedere me-
dical.
Implicit: Prescrieţi-mi un avort, pentru a nu fi obligată
să-mi încalc religia.

Pacientul 4: Ajutaţi-mă să nu mă mai irosesc din cauza

nervozităţii mele şi a lipsei de somn.
Remarcă: Să uităm ce a fost!
Implicit: Învăţaţi-i pe copiii mei ce înseamnă iertarea du-
pă un abandon. La urma urmelor, rămân totuşi tatăl lor.

Pacientul 5: Depresia mea este atât de gravă, încât nu mă

mai pot deplasa şi această neputinţă se poate manifesta pe
termen lung.
Remarcă: Soţul meu nu a planificat niciodată viitorul şi
nu a făcut nicio asigurare de viaţă.
Implicit: Puneţi-mi diagnosticul de depresie, pentru a nu
mai fi obligată să merg la serviciu şi pentru a putea să mă
pensionez.

Din punctul nostru de vedere, prin stabilirea diagnosticu-

lui operaţional şi a cererii implicite, terapeutul şi pacientul vor
fi scutiţi de inutilitatea de a mai lucra împreună, atunci când
se îndreaptă amândoi spre atingerea unor scopuri diferite. Fi-
ind aduse la suprafaţă diagnosticul operaţional şi cererea im-
plicită, rezistenţa pacientului va fi provocată în mod eficient.
Cu o bună comunicare terapeutică, pacientul va avea oportu-
nitatea de a-şi asuma obiective terapeutice legitime. Primul
pacient va trebui să se confrunte cu jocul său de alcoolic, să

282
accepte că este alcoolic şi să facă tot posibilul pentru a rămâne
abstinent. Al doilea pacient poate fi dependent, dar este şi un
furnizor important de cocaină care câştigă sume impresionan-
te de bani. Va trebui să răspundă în faţa legii. Al treilea paci-
ent este o femeie celibatară care se foloseşte de atacurile ei de
panică pentru a face un avort. Ar trebui să se confrunte atât cu
sarcina sa nedorită, cât şi cu ipocrizia sa religioasă. Cel de-al
patrulea pacient trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-şi fi
abandonat copiii. Dacă le va cere iertare, copiii săi adulţi vor
dori probabil o reconciliere. Ultimul pacient este furios pe
partenerul său de viaţă care a murit fără să îi lase mijloace
financiare. Este un caz nefericit, deoarece are doar 48 de ani şi
vrea să-şi refacă viaţa.
Iată, aşadar, că stabilirea diagnosticului operaţional şi a
cererii implicite reprezintă două căi valoroase de virusare a
rezistenţei fireşti a pacientului la schimbare şi de stabilire a
unor obiective terapeutice legitime (N.A. Cummings, 2006).
Autorii demersului interviului motivaţional (Miller şi
Rolnick, 2002) au adus contribuţii importante în privinţa
combaterii rezistenţelor pacienţilor la schimbare. Interviul
motivaţional este o abordare directivă, orientată pe client, de
creştere a motivaţiei pentru schimbare, prin explorarea şi cla-
rificarea ambivalenţei (a vrea şi în acelaşi timp a nu vrea să
renunţi la problemă). Este folosit ca o intervenţie de scurtă
durată care se desfăşoară pe parcursul a 1-4 şedinţe. În ultimii
ani, a fost utilizat într-o tot mai mare măsură în tratamentul
alcoolismului şi în promovarea comportamentului sănătos, în
abuzul de droguri, ţigări, riscul de contactare HIV, sport, diete
(regim alimentar), diabet şi dureri cronice (Dunn, Deroo şi
Rivera, 2001).
Din această perspectivă, rezistenţa are în vedere compor-
tamente care interferează cu schimbarea sau cu întregul proces
terapeutic. Aşa cum am văzut, rezistenţa poate include discuţii
în contradictoriu, refuzul pacientului de a-şi face tema pentru
acasă, negarea nevoii de schimbare comportamentală, minciu-

283
na, lipsa de atenţie şi întreruperea cursului discuţiei. Rezis-
tenţele nu sunt considerate a fi o caracteristică patologică a
pacientului, ci rezultatul interpretării greşite de către terapeu-
tul a pregătirii pentru schimbare a pacientului. Cu alte cuvinte,
terapeutul nu se adaptează nevoilor şi ritmului pacientului său.
În mod firesc, pregătirea pentru schimbare a pacientului înre-
gistreză fluctuaţii în procesul schimbării. Astfel, terapeutul
trebuie să monitorizeze cu atenţie aceaste fluctuaţii şi să
acţioneze în consecinţă.
În tabelul de mai jos, redăm câteva răspunsuri alternative
oferite de terapeut cu privire la manifestarea rezistenţelor la
schimbare ale pacientului (Miller şi Rolnick, 2002).

Strategii de manipulare a rezistenţelor pacientului

Reflectare simplă: Reflectă afirmaţia rezistentă
Pacient: „Dieta mea alimentară este foarte bună aşa cum este acum.”
Terapeut: „Eşti mulţumit cu dieta ta aşa cum este ea.”
Reflectare cu amplificare: Amplificarea afirmaţiei rezistente
Pacient: „Nu cred că fumatul pentru mine reprezintă o problemă.”
Terapeut: „Fumatul nu ţi-a cauzat nicio problemă.”
Reflectare dublă, din ambele părţi: Pune în evidenţă ambele părţi
ale ambivalenţei, ca răspuns la rezistenţă
Pacient: „Dacă mă las de fumat, sunt sigură că am să mă îngraş foar-
te mult.”
Terapeut: „Pe de o parte, îţi este teamă că dacă te laşi de fumat, vei
creşte în greutate, iar pe de alta, eşti îngrijorată că dacă vei continua
să fumezi, îţi vei periclita actuala ta relaţie.”
Comutarea atenţiei: Schimbarea temei conversaţiei în direcţia opusă
afirmaţiei care conţine rezistenţă
Pacient: „Viaţa mea merge prea haotic în acest moment pentru a
face o schimbare în propria mea dietă.”
Terapeut: „Hai să nu ne gândim acum la tipurile de schimbări pe
care le poate face o persoană. Ai menţionat mai devreme că eşti în-
grijorată în privinţa sănătăţii tale. Ai vrea să-mi spui mai multe des-
pre acest lucru?”
Utilizarea paradoxului: A păstra discuţia în direcţia rezistenţei, pen-

284
tru a se produce o schimbare la un moment dat
Pacient: „Consum alcool de 20 de ani. Nu-mi pot imagina viaţa fără
să beau.”
Terapeut: „Consumi alcool de foarte mult timp. S-ar putea să-ţi fie
foarte greu să mai renunţi acum la băutură.”
Recadrarea: Returnarea afirmaţiilor care conţin rezistenţă într-o
manieră ce favorizează schimbarea, fără a provoca conţinutul afir-
maţiei rezistente
Pacient: „Pot să controlez mult mai bine consumul de cocaină în
prezent. Foarte rar mai ajung în situaţia de pierdere totală a controlu-
lui.”
Terapeut: „Când persoanele consumă cocaină pe o perioadă foarte
lungă de timp, ele dezvoltă o toleranţă faţă de această substanţă.”
Creşterea controlului propriu: Comunicarea de către terapeut a me-
sajului că ţine de pacient să decidă dacă vrea sau nu să se schimbe şi
ce schimbări ar urma să facă
Pacient: „Nu cred că trebuie să mă las de fumat.”
Terapeut: „Asta este în totalitate decizia ta. Tu trebuie să te decizi
dacă te vei lăsa de fumat sau nu.”

Din perspectiva interviului motivaţional, rezistenţele pa-

cienţilor au o mare legătură cu lipsa schimbării (Miller, Yahne
şi Tonigan, 2003, cit. din Wilbourne şi Levensky, 2006). În
interviul motivaţional, cheia dialogului motivaţional o consti-
tuie discuţiile pacientului cu privire la schimbare şi angaja-
mentele sale verbale de schimbare. Aceste angajamente verba-
le se referă la afirmaţiile făcute de pacient în legătură cu pro-
pria dorinţă de schimbare, capacitatea sa de a se schimba, mo-
tivele de schimbare şi nevoia de a face ceva diferit. Cercetări-
le sugerează că aceste discuţii legate de schimbare devin un
predictor pozitiv al succesului în terapie. Cu cât numărul
afirmaţiilor legate de schimbare va creşte pe durata desfăşură-
rii terapiei, cu atât ele vor conduce la angajamente verbale de
schimbare şi, implicit, la modificări comportamentale dezira-
bile.

285
 Combinând terapia centrată pe soluţie cu modelul transte-
oretic al lui Prochaska şi diClemente (1982) privind etapele
schimbării (prezentat în capitolul II al cărţii), putem sugera
câteva strategii clinice de combatere a rezistenţelor paci-
enţilor:
▪ Precontemplaţie: Sugeraţi pacientului „să se gândească
la problema sa” şi oferiţi-i cât mai multe informaţii.
▪ Contemplaţie: Administraţi o sarcină de tip observaţio-
nal (pacientul să observe ce se întâmplă pentru a face ca lu-
crurile să meargă mai bine sau mai prost); sugeraţi pacientului
„să o ia mai încet!”, pentru a fi alături de el, deoarece în
această fază nu este încă gata de a acţiona.
▪ Pregătire: Oferiţi opţiuni de tratament; invitaţi pacientul
să aleagă dintre mai multe alternative posibile.
▪ Acţiune: Obţineţi detalii referitoare la succes şi întăriţi
succesele obţinute.
▪ Menţinere: Susţineţi succesul, preziceţi nereuşitele şi
faceţi planuri în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute.
▪ Finalizare: Luaţi-vă la revedere şi lăsaţi o uşă deschisă
pentru o posibilă întoarcere a pacientului, dacă este necesar.

Prezentăm, în continuare, un fragment de dialog terapeu-

tic, propunându-ne să evidenţiem modul în care sunt utilizate
strategiile şi tehnicile specifice interviului motivaţional (caz
preluat şi adaptat după P.Wilbourne şi E. Levensky, 2006).
Este vorba despre un bărbat în vârstă de 54 de ani, căsăto-
rit, care a fost trimis de Curtea Judecatorească la un cabinet
specializat de psihoterapie. Consuma în mod obişnuit aproxi-
mativ 20 de pahare pe săptămână, cu un maximum de 6 paha-
re pe zi. Credinţa sa este că el nu are o problemă cu băutura şi
accentuează ideea cât de puţin bea în prezent, faţă de situaţiile
trecute. În tabelul de mai jos, vom contura tehnicile utilizate
în vederea schimbării sale.

Dialog pacient-terapeut Strategii clinice utilizate

286
T. Spune-mi de ce ai venit la
cabinet?
P. Am fost trimis de Curtea Ju-
decatorească.
T. Nu ai ales tu să vii aici şi eşti
puţin furios pe faptul că te gă-
seşti aici.
P. Nu înţeleg de ce toată lumea
face atâta caz. Câteva băuturi
consumate nu-mi pot schimba
stilul de a conduce maşina.
T. Nu crezi ca acest lucru ar fi o
mare problemă. Ţi se pare că
toata lumea face mult prea mult
caz din cauza acestei situaţii.
P. Nu e vorba doar de poliţie. Şi
soţia mea mă tot bate la cap în
legătura cu acest lucru.
T. Este într-adevăr îngrijorată de
ceea ce se petrece cu tine.
P. Da, cred că da.
T. Spune-mi câteva lucruri care-
ţi fac plăcere în legătură cu con-
sumul de băuturi aloolice.
P. Beau ca să mă relaxez şi să
mă distrez cu prietenii mei.
T. Te ajută sa te detensionezi şi
să petreci timpul în mod plăcut.
Altceva?
P. Este pur si simplu o parte din
viaţa mea de zi cu zi.
287
Terapetul începe cu întrebări cu
răspuns deschis şi invită pacien-
tul să-şi spună povestea.
Răspunsul pacientului este pru-
dent.
Terapeutul utilizează reflectarea
pentru a putea anticipa modul în
care pacientul se simte în legatu-
ră cu venirea sa la cabinet.
Terapeutul comunică faptul că
aude ceea ce îi spune pacientul
său, fără a fi de acord însă cu
formularea oferită de acesta.
Terapeutul utilizează recadrarea,
sugerându-i pacientului un mod
mai pozitiv de a se gândi la
reacţia partenerei sale.
Terapeutul începe cu o întrebare
dezarmantă în legătură cu con-
centrarea discuţiei pe aspectele
bune, plăcute ale consumului de
alcool.
Prin intermediul reflectării, tera-
peutul punctează aspectele „bu-
ne” legate de consumul de alco-
ol. Apoi, terapeutul cere infor-
maţii suplimentare.
T. Cu alte cuvinte, face parte din
tine.
T. Dar cealaltă parte? Care sunt Terapeutul explorează cealaltă
aspectele mai puţin bune legate latură a ambivalenţei pacientului
de consumul de alcool? cu privire la schimbare.
P. Ei bine, este toată această
problemă cu legea. Să fii văzut
cum toţi acei politişti s-au legat
de acest lucru. Mai mult, soţia
mea spune că vin băut acasă ori
de cate ori ies cu prietenii în
oraş.
T. Toată lumea are o problemă Terapeutul utilizează reflectarea
cu consumul tău de alcool. Tu cu amplificare, în scopul de a-l
nu vezi deloc că aceasta ar fi o determina pe pacient să nu mai
problemă. adopte o atitudine defensivă cu
privire la consecinţele negative
ale consumului de alcool.
P. Nu spun că nu sunt probleme.
Obişnuiam să intru în tot felul de
scandaluri. Uneori, dimineaţa
mă simt destul de prost.
T. Te iei la ceartă când consumi Terapeutul utilizează reflectarea
alcool şi nu-ţi place starea de şi întrebările cu răspuns deschis
mahmureală din timpul dimi- pentru a explora cealaltă latură a
neţii. Ce alte lucruri ai mai ob- ambivalenţei.
servat?
P. Ei bine, cel mai complicat
lucru este că şefului meu îi place
în weekend să ieşim împreună să
bem. S-a înfuriat ultima oară pe
mine că nu am ieşit.
T. Uneori cauzează puţină tensi- Este utilizată o reflectare care
une la locul de muncă. diminuează, în scopul de a-l
determina pe pacient să spună
mai multe despre acest lucru.
P. Cred că este mai mult decât o
mică tensiune. Crăciunul trecut
m-a ameninţat că mă dă afară

288
dacă lipsesc în următoarea sâm-
bătă.
T. Lasă-mă să văd dacă am înţe- Terapeutul sumarizează ceea ce
les bine ce mi-ai spus. Bei ca să pacientul tocmai i-a comunicat,
te distrezi cu prietenii şi ca să te incluzând ambele laturi ale am-
relaxezi un pic. Ai spus mai de- bivalenţei sale. Terapeutul îi
vreme că acum bei mai puţin comunică faptul că îl ascultă cu
decât obişnuiai să bei în trecut. atenţie şi îl asigură că îi înţelege
Eşti destul de mirat de faptul că ambivalenţa.
toată lumea face mult zgomot
pentru nimic. Pe de altă parte,
consumul de alcool generează o
stare de tensiune în familia ta,
dar şi la locul de muncă. În plus,
nu-ţi place starea de mahmureală
pe care o ai în cursul dimineţii.
P. Într-adevăr, asa este.
T. Să ne imaginăm că lucrurile Prin întrebarea pusă, terapeutul
rămân exact aşa cum sunt ele începe să construiască o discre-
acum în legătură cu consumul panţă între consumul actual de
tău de alcool. Cum crezi că vor alcool şi ceea ce îşi doreşte pa-
evolua lucrurile în următorii ani? cientul pe viitor.
P. Ei bine, nu ştiu ce să zic. Cred
că îmi vor lua permisul de con-
ducere şi nu-l voi mai putea re-
căpăta. În plus, soţia mea nu mă
va lăsa să-mi iau copiii nicăieri
în weekend. Asta într-adevăr mă
supără. E ca şi cum aş fi avut un
accident de maşină sau cam aşa
ceva.
T. Nu-ţi prea place direcţia în Terapeutul reflectă îngrijorarea
care ar putea evolua lucrurile. pacientului în legătură cu conse-
cinţele negative ale consumului
de alcool.
P. Nu, într-adevăr. Sunt un soţ
bun şi un angajat serios. Nu-mi
place să fiu tratat ca o persoană
iresponsabilă.

289
T. Este important pentru tine să
fii considerat un om de încredere
şi valoros.
P. Într-adevăr. Am moduri mai
bune prin care vreau să-mi pe-
trec timpul. Timpul meu şi banii
mei. Vreau să călătoresc. Fiul
meu cel mare va merge la facul-
tate. Nu vreau să vadă toate lu-
crurile astea.
T. Sunt moduri mai importante
pentru tine de a-ţi petrece timpul
– să fii un exemplu bun pentru
fiul tău, să călătoreşti. Spune-mi,
spre ce direcţie se vor îndrepta
lucrurile procedând în acest
mod?
P. Ei bine, trebuie să mă stăpâ-
nesc în privinţa consumului de
alcool. Nu-mi pot permite să
intru din nou în bucluc.
T. Mi-ai spus că în trecut ai
reuşit la un moment dat să te laşi
de băutură. Cum ai făcut acest
lucru?
290
Terapeutul utilizează afirmaţiile
suportive pentru a puncta valori-
le fundamentale ale pacientului
şi continuă să construiască dis-
crepanţa dintre aceste valori şi
actualul său stil de viaţă.
Prin intermediul reflectării, tera-
peutul punctează speranţele de
viitor ale pacientului şi foloseşte
o întrebare cheie care va face
tranziţia de la prima fază de
aplicare a strategiilor specifice
de creştere a motivaţiei pentru
schimbare la faza a doua, de
întărire a angajamentului şi con-
ceperea unui plan în vederea
schimbării.
Terapeutul iniţiază procesul de
schimbare. Într-o primă fază, se
concentrează pe ceeea ce a
funcţionat înainte. Pe măsură ce
şedinţele vor continua, va lucra
cu pacientul său pentru a fi sigur
că planul de schimbare funcţio-
nează.
 6. Finalizarea psihoterapiei

În cursul terapiei, orice mică schimbare apărută devine

esenţială, iar pacientul va fi încurajat în eforturile de rezolvare
a problemei sale. Mai mult, încă de la început, i se va insufla
ideea de asumare a responsabilităţii pentru acţiunile sale per-
sonale şi pentru progresul terapiei în ansamblu. Dirijarea în-
tregii situaţii de către terapeut va fi orientată pentru a-i oferi
pacientului încredere în capacitatea sa de a rezolva dificultatea
cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, terapeutul activează dis-
ponibilităţile latente ale pacientului, iar în finalul terapiei, pa-
cientul le va recunoaşte şi va fi capabil să le utilizeze. Cu aju-
torul specialistului, printr-o bună comunicare terapeutică,
pacientul învaţă să se perceapă într-o manieră mai adecvată pe
sine, pe ceilalţi şi lumea în general.
Sarcina terapeutului este aceea de a genera un context în
care pacientul să se schimbe şi să se dezvolte. În acest cadru
terapeutic, pacientul îşi asumă responsabilitatea propriei sale
însănătoşiri. Cu alte cuvinte, am putea spune că nu terapeutul
este cel care schimbă pacientul, în adevăratul sens al cuvântu-
lui. Schimbarea vine din interiorul pacientului, prin activarea
resurselor sale.
Şedinţa finală în cursul oricărei psihoterapii are un rol ex-
trem de important. Cum ar spune G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005), este ultimul tuşeu, rama picturii realizate.
Scopul final este acela de a consolida autonomia pacientului.
Odată încheiat procesul terapeutic, pacientul va fi capabil să
adopte, în mod independent, strategii mai sănătoase şi mai
eficiente în abordarea dificultăţile viitoare.
De-a lungul fiecărui etape a psihoterapiei, va trebui pe cât
posibil să evităm crearea unei dependenţe a pacientului faţă de
terapeut. În finalul terapiei, poate deveni uneori plăcut şi chi-
ar gratificant pentru terapeut să se întâlnească în continuare cu
pacienţii cu care au făcut terapie bună. Dar, acesta nu este un
motiv pentru a continua tratamentul la nesfârşit. Ştim cât este

291
de dificil să încheiem terapia cu pacienţii cu care am stabilit o
legătură emoţională intensă şi de fiecare dată trebuie să fim
atenţi la reacţiile noastre contratransferenţiale.
Procedura formală de încheiere a terapiei vine să diminu-
eze multe din neliniştile terapeutului şi pacientului legate de
faptul că vechile simptome ar putea să se manifeste din nou
sau că ar putea să apară altele noi. Considerăm un mare avan-
taj faptul că terapeutul şi pacientul pot să planifice încheierea
terapiei şi să o pregătească încă de la începutul ultimei etape
de intervenţie terapeutică. În mod indiscutabil, ca toate cele-
lalte relaţii empatice, intense şi autentice, este greu de crezut
că experienţa succesului terapeutic va fi uşor uitată atât de
psihoterapeut, cât şi de pacientul său.

7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie. Un studiu de

caz

Pentru a exemplifica modul în care empatia şi hipnoza se

utilizează în procesul terapeutic, vom aduce în discuţie cazul
Aurelia. Prezentarea va fi realizată în funcţie de cele trei etape
ale terapiei: etapa de stabilire a relaţiei, etapa intermediară şi
etapa finală.
Aurelia, în vârstă de 16 ani, a venit împreună cu mama ei
la cabinetul de psihoterapie. Mama a relatat că fata avea pro-
bleme cu disciplina, intra adeseori în conflicte cu colegii de
clasă şi lipsea mult de la şcoală. Mai mult, Aurelia obişnuia să
fumeze, să se comporte într-un mod impulsiv şi imatur şi să
ajungă tot mai târziu acasă. Tatăl ei murise când ea avea 7 ani.
Diagnosticul psihiatric menţiona o tulburare de conduită cu
debut în adolescenţă. Având în vedere diagnosticul ei, studiile
ne arată că în cadrul acestei tulburări se manifestă un tipar al
încălcării regulilor, fără a primi sancţiuni (Bruhn şi Davidow,
1990).
Etapa de stabilire a relaţiei

292
 Atunci când a apărut pentru prima oară la uşa cabinetului,
am fost impresionată de modul în care arăta. Îmbrăcată într-o
rochiţă viu colorată, purta mai multe şiraguri de mărgele la gât
şi brăţări la încheieturile mâinilor. Nu-şi găsea locul nicio cli-
pă şi avea cu ea o cutie cu bomboane Tic Tac pe care le tot
zornăia. La un moment dat, m-a anunţat plină de entuziasm că
fusese premiat un tablou realizat de ea la ora de pictură şi că
urma să participe la un concurs. Pe când mă pregăteam să-i
aprob entuziasmul în legătură cu succesul ei, m-a întrebat da-
că nu ar putea să se întoarcă acasă pentru a „mai picta un pic”.
Fără să adopt o poziţie empatică, i-am spus cu detaşare: „Mă
tem că asta nu este o opţiune!”. Imediat a început să-şi răsu-
cească într-o parte şi alta brăţările de la mâini, să le scoată şi
să le pună când pe o mână, când pe alta, pană când una din
brăţările ei a cedat, iar pietricelele s-au risipit pe podea. A fost
un moment de stânjeneală, s-a ridicat de pe scaun să le strân-
gă, iar mama sa era vizibil iritată de toată situaţia creată. A
strâns în pumn mărgelele, le-a pus în ghiozdanul de şcoală, iar
gândurile ei erau în cu totul în altă parte. După acest moment,
aşa cum procedez de obicei la prima şedinţă, am adus în dis-
cuţie subiectul confidenţialităţii şi modul în care ne putem
organiza timpul împreună. Aurelia părea plictisită de toate
aceste aspecte şi m-a întrebat din nou când se va termina
şedinţa pentru a merge acasă să picteze. Nu am vrut să înche-
iem şedinţa într-o notă pesimistă, aşa că am întrebat-o despre
preocupările ei în domeniul picturii. A răspuns cu entuziasm
la întrebarea mea şi a început să-mi descrie un tablou la care
lucra în prezent. Pe măsură ce şedinţa se apropia de final, am
discutat puţin şi despre faptul că unele probleme de compor-
tament ale ei o pun în dificultate. Am menţionat că probabil
nu este genul de persoană căreia să-i placă să i se spună tot
timpul ce să facă şi cum să se comporte. Timpul dedicat
şedinţei s-a încheiat, iar Aurelia s-a grăbit să plece din cabine-
tul meu, fără să mai spună nimic.

293
 La următoarea noastră întâlnire, eram hotărâtă să o anga-
jez mai mult în discuţii în care să pot manifesta reacţii empa-
tice mai evidente din partea mea. Aureliei nu i-a luat prea
mult timp până să înceapă să-mi testeze disponibilitatea empa-
tică. Imediat ce a intrat în cabinet, am observat că se juca în-
truna cu telefonul mobil, întorcându-l pe toate părţile şi verifi-
cându-şi apelurile şi mesajele. În tot acest timp, discuţia noas-
tră a început să se concentreze pe proiectele ei artistice. Pe
măsură ce am lăsat-o să vorbească, experimentam şi eu puţin
câte puţin din plăcerea pe care i-o oferea realizarea unei pic-
turi. Mi-a povestit că acum lucrează la desenul unui nuc în
care obişnuia să se caţere în perioada în care trăiau bunicii ei
materni. Mi-a spus că acel copac îi oferea o stare de energie
creatoare şi că o face să se simtă liberă şi fericită. Dintr-o per-
spectivă interpersonală, eram conştientă de faptul că stabili-
sem o relaţie bazată pe încredere, iar momentul părea oportun
pentru a introduce în terapie o sarcină de evaluare.
I-am aplicat testul completării frazelor, iar multe din răs-
punsuri mi-au oferit indicii interesante cu privire la dinamica
personalităţii sale. De exemplu: „Simt că... nu ştiu ce simt.”;
„Cel mai bine mă descurc atunci când... sunt liberă şi lăsată să
fac ce vreau eu”; „Şcoala... este un lucru vechi şi plictisitor”.
A urmat aplicarea tehnicii adleriene a amintirilor timpurii.
Urmăream să obţin diverse amintiri din partea Aureliei, dina-
inte de vârsta de opt ani. Eram convinsă că îşi va putea aminti
secvenţe şi fragmente de la începuturile copilăriei sale care
vor fi consistente cu modul în care ea priveşte acum viaţa.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Aurelia mi-a spus: „Eram în
parc cu bunicul meu, mă jucam în voie cu alţi copii de-a v-aţi
ascunselea, eu trebuia să număr şi că-i caut pe ceilalţi copii şi
eram încălţată în nişte adidaşi mov cu roz”. Imaginea ei stând
la numărătoare şi aşteptându-i pe ceilalţi copii să se ascundă,
era partea cea mai vie a scenei. A doua amintire îl includea pe
tatăl ei: „Eram la grădiniţă, iar doamna educatoare m-a pus să
fac ordine în sertare. Fără să fie atentă, mi-am umplut buzuna-

294
rele cu multe pixuri şi creioane colorate şi am venit cu ele
acasă. Îmi amintesc că mama era plecată la bunici pentru mai
multe zile. Eram doar eu cu tata acasă. Când m-a văzut cu
buzunarele pline cu creioane, tata mi-a zis că nu ar fi trebuit
să le iau, dar a zâmbit când a spus asta şi nu m-a pus să le duc
înapoi”. Răspunzând la următoarele mele întrebări, Aurelia
mi-a spus că zâmbetul tatălui ei era partea pe care şi-o amin-
tea cel mai bine. Atunci când el a zâmbit, ea s-a simţit „uşura-
tă”.
Analizând răspunsurile date la proba amintirilor timpurii
şi situându-mă pe o poziţie empatică, am considerat că cea
mai importantă amintire a ei era cea în care „a furat” creioane-
le şi pixurile din sertare în timpul grădiniţei. Dintr-o perspec-
tivă empatică subiectivă, m-am identificat pe moment cu Au-
relia şi am simţit tensiune şi uşurare în interacţiunea cu tatăl
ei. În acelaşi timp, răspunsurile ei dovedeau o lipsă de interes
faţă de autoconstrângere şi responsabilitate. De asemenea, am
descoperit în răspunsurile ei următoarea temă: ceilalţi îmi dau
voie să fac ce vreau, iar întâmplările trebuie să fie captivante.
Faptul că a menţionat culoarea adidaşilor din copilările ar pu-
tea să reflecte interesul manifestat de ea pentru culoare.
Răspunsurile la proba completării frazelor indicau o lipsă
de constrângeri şi o posibilă angajare în negare, ca mecanism
de apărare. Din evaluarea acestui material şi din celelalte date
obţinute, am putut construi următoarea ipoteză în ceea ce pri-
veşte percepţia ei despre sine, despre ceilalţi şi despre lume în
general: „Sunt liberă să mă comport cum vreau!”; „Ceilalţi
sunt persoane care îngăduie să se întâmple anumite lucruri!”;
„Întâmplările sunt interesante şi captivante dacă implică în-
călcarea regulilor!”.
În timpul următoarei săptămâni, am primit un telefon din
partea mamei sale care mi-a spus că Aurelia a venit cu o noap-
te înainte foarte târziu acasă şi că a fumat în faţa blocului îm-
preună cu mai mulţi vecini. M-a întrebat ce este de făcut. Am
menţionat că ar trebui să aibă o discuţie cu fiica sa în legătură

295
cu această situaţie. La câteva zile după aceea, Aurelia a apărut
la cabinet uşor indisupusă. Chiar înainte de a apuca să aduc
vorba despre telefonul primit din partea mamei sale, Aurelia a
început să se plângă în legătură cu unii dintre profesorii ei.
Aurelia: Mereu se iau de mine.
Terapeutul: Se iau de tine?
Aurelia: Adică mereu trebuie să muncesc din greu, să trec
de la un exerciţiu la altul, de la o materie la alta, m-am sătu-
rat.
Terapeutul: Ţi se pare obositor şi şcoala nu este un lucru
prea distractiv.
Pe măsură ce continuam să discutăm despre sentimentele
ei legate de şcoală, mi-am dat seama că era timpul să avansez
către etapa de mijloc a terapiei, pentru a-i provoca modelele
disfuncţionale de gândire. În acelaşi timp, era nevoie să
menţin constantă dispoziţia mea empatică. Până atunci, înţele-
sesem viziunea ei cu privire la viaţă şi exista o încredere reci-
procă şi o bună comunicare între noi.
Etapa intermediară
Odată ce am ajuns în etapa de mijloc a tratamentului,
eram conştientă de faptul că, deşi realizasem progrese în stabi-
lirea alianţei terapeutice, puţine din convingerile ei de bază se
schimbaseră. Fără un efort de a stimula schimbări profunde în
convingerile ei disfuncţionale, Aurelia avea să persiste în ace-
laşi tipar comportamental de încălcare a regulilor. În următoa-
rea şedinţă, m-am hotărât să fiu mai activă în provocarea
schemelor ei cognitive. Încă din primele şedinţe apăruseră
numeroase inconsistenţe, aşa că nu era prea dificil să identific
funcţionarea ei conflictuală. Fireşte, conflictul cel mai frec-
vent întâlnit se referea la încălcarea regulilor şi standardelor
de comportament.
În diferite momente ale acestei etape, s-a utilizat confrun-
tarea în vederea clarificării contradicţiilor şi inconsistenţelor
din comportamentul ei. A fost un proces dificil, iar Aurelia m-
a acuzat că „făceam ca lucrurile să nu mai fie distractive”. Cu

296
toate acestea, mi se părea că ea înţelege, într-o oarecare măsu-
ră, faptul că provocările mele erau formulate într-o manieră
suportivă.
De-a lungul terapiei, înţelegerea mea empatică s-a extins,
ca urmare a discuţiilor pe care le-am avut în privinţa copilăriei
şi adolescenţei ei. Tatăl Aureliei murise când ea avea 7 ani şi
îşi amintea cu greu lucruri legate de el. Curând după moartea
tatălui, Aurelia şi mama ei s-au mutat împreună cu bunicul
matern, datorită problemelor financiare apărute. Bunicul ei se
pare că a avut o influenţă stabilizatoare în viaţa Aureliei. Ea a
putut evoca amintiri pozitive şi sentimente de admiraţie faţă
de el. Fusese marinar şi obişnuia să-i povestească multe lu-
cruri despre oameni şi viaţă în general. Din perspectiva psiho-
logiei sinelui, bunicul matern se pare că a ajutat-o pe Aurelia
să-şi împlinească nevoia de obiect al sinelui şi cea de idealiza-
re. El a susţinut-o de-a lungul copilăriei şi a manifestat tot
timpul încredere în ea.
Din păcate, bunicul a suferit de cancer pulmonar şi a mu-
rit când Aurelia avea 12 ani. Mama Aureliei avea deja pro-
bleme cardiace, iar pierderea propriului tată a dus la apariţia
unor episoade de depresie. Curând după moartea bunicului,
Aurelia a început să lipsească de la şcoală. Având în vedere
această situaţie, am înţeles mai bine de ce era folosită negarea
ca principală defensă. Acest mecanism de apărare se datora
atât calităţii precare a modului în care fusese îngrijită, cât şi
pierderilor importante din viaţa ei.
În această etapă, Aurelia a început să ia în considerare po-
sibilitatea că ar putea să fie mai liberă dacă ar accepta câteva
limite şi restricţii. Ne-am gândit împreună la faptul că artiştii
şi marii pictori sunt liberi să creeze, dar în cadrul unor reguli
şi cerinţe venite din partea mediului exterior şi a comunităţii
din care fac parte. Plecând de la aceste observaţii, Aurelia şi-a
amintit despre o cugetare a lui Pablo Picasso pe care a citit-o
într-o carte: „Învaţă regulile ca un profesionist, ca să le poţi
încălca precum un artist”.

297
 Faptul că Aurelia făcea eforturi, fie ele şi minore, în di-
recţia schimbării modului de a privi lucrurile, devenise încura-
jator pentru mine. În timp ce încercam să înţeleg din punct de
vedere empatic experienţa prin care trecea, mi-am dat seama
cât de dificil este să realizezi schimbări în concepţia unei per-
soane cu privire la ea însăşi. De exemplu, la un moment dat,
Aurelia a spus că lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie şi că
nimeni nu-i oferă o şansă să încerce să se schimbe. Am rugat-
o să-mi vorbească despre numele ei. Mi-a spus că în clasă co-
legii o poreclesc Aurelia-Extazia sau Aurelia-Gălăgia.
Terapeutul: Ai nişte gânduri negative în ceea ce te pri-
veşte. Mă întreb dacă este posibil ca atunci când îţi auzi nu-
mele rostit, să-l auzi în mod diferit.
Aurelia: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Aurelia este un nume frumos care vine de la
aur, un metal preţios şi rezistent din care se fac cele mai fru-
moase bijuterii.
Aurelia: Ştiaţi că bunicul mi-a pus numele ăsta?
Terapeutul: Nu ştiam. Ştiu însă că bunicul tău a fost o
persoană foarte importantă pentru tine.
Aurelia: Da, a fost, dar tot nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
Terapeutul: Spune-mi, atunci când cineva îţi rosteşte nu-
mele, nu simţi ceva preţios şi rezistent, aşa cum probabil bu-
nicul tău simţea atunci când te striga Aurelia? În schimb, se
ştie că poreclele au viaţă scurtă...
Aurelia: Nu ştiu ce să spun. Haideţi să vorbim mai mult
despre asta!
În acest moment al terapiei, a fost utilizată recadrarea, iar
faptul că pacienta a făcut referire la bunicul ei, a întărit aceas-
tă intervenţie.
La cea de-a şasea şedinţă de terapie, exista deja o înţele-
gere reciprocă mutuală în interacţiunile noastre terapeutice. O
temă principală a discuţiilor noastre era legată de faptul că
restricţiile şi limitele comportamentale autoimpuse i-ar putea
oferi mai multe opţiuni şi mai multă libertate. În acest context,

298
Aurelia a formulat o întrebare exploratorie: „De ce sunt mereu
în căutare de senzaţii tari?” Drept răspuns, am explorat împre-
ună aspectele comportamentale ale acestei generalizări. Într-
un final, Aurelia a ajuns la concluzia că este amatoare de sen-
zaţii tari, dar s-a săturat să ai mereu probleme. Am continuat
să discutăm despre modul în care ar fi posibil ca ea să se dis-
treze şi să se simtă bine, dar fără a mai încălca reguli şi a mai
primi sancţiuni disciplinare. Mai târziu, am lansat o interpreta-
re centrată pe punerea în legătură a comportamentului ei ac-
tual, cu absenţa impunerii unor limite în perioada copilăriei.
Terapeutul: Ai spus că s-au întâmplat multe după ce a
murit tatăl şi bunicul tău şi poate că mama ta nu a fost sufici-
ent de disponibilă emoţional pentru tine.
Aurelia: De multe ori mă simt ca şi cum nimeni nu are
grijă de mine şi nimănui nu-i pasă de mine.
Terapeutul: Mă întreb dacă este oare posibil ca din cauza
tuturor tensiunilor din familia ta şi a faptului că nu ţi s-au
impus prea multe restricţii, să te fi găsit deseori în situaţii
care să-ţi permită să încalci anumite reguli?
Această interpretare i s-a părut viabilă, permiţându-ne as-
tfel să explorăm mai în profunzime copilăria sa şi influenţa pe
care a avut-o asupra comportamentului ei actual. Aurelia de-
venea din ce în ce mai motivată să-şi schimbe comportamen-
tul, pe măsură ce ne îndreptam spre stadiul final al terapiei.
Odată cu insight-urile avute în legătură cu convingerile sale
de bază, venise timpul să ne îndreptăm atenţia asupra lor şi să
le provocăm în direcţia modificării lor.
În şedinţa a opta, m-am gândit că ar fi momentul să intro-
duc tehnici de hipnoză. Mi-am propus ca prin intermediul
hipnozei să-i întăresc resursele, ajutând-o să descopere noi
sensuri ale existenţei sale. În acest sens, am utilizat un ritual
de schimbare/transformare şi de întărire a Eu-ului, prin aplica-
rea tehnicii „ceremoniei copacului” (C. Weinspach, 2014).
Încă de la începuturile terapiei, Aurelia mi-a vorbit despre un
copac din curtea bunicilor în care obişnuia să se caţere în co-

299
pilărie. I-am explicat faptul că natura, de cele mai multe ori,
ne poate ajuta să ne rezolvăm problemele personale şi inter-
personale. Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am rugat-o sa-
şi găsească o poziţie cât mai comodă, să se relaxeze, concen-
trându-se asupra diverselor obiecte din cameră. Date fiind abi-
lităţile ei artistice şi preferinţa pentru culoare, modalitatea
senzorială pe care s-a situat a fost cea vizuală. Primul lucru pe
care l-a remarcat a fost culoarea bej a sobei şi a modului cum
este construită. Apoi atenţia i s-a îndreptat asupra luminii di-
fuze de-afară care învăluia spaţiul nostru terapeutic. I-am spus
că pe măsură ce se concentrează asupra acestor lucruri, treptat
va intra într-o stare plăcută de calm şi linişte, fiind şi ea mirată
de faptul că ceva nou, inedit, urmează să se întâmple. Vocea
mea o va însoţi de-a lungul acestei călătorii captivante şi inte-
resante pe care va avea ocazia acum să o experimenteze.
Folosind „halucinaţia copacului”, am rugat-o să aleagă
din cabinetul de terapie un obiect care să-i sugereze acel co-
pac din copilărie. A ales o vază cu flori de pe masa de terapie
şi, folosind un limbaj hipnotic, am rugat-o să-mi descrie acel
copac (trunchi, ramuri, frunze, etc). Am obţinut astfel o stare
de transă hipnotică cu imaginea copacului. Intrând într-o stare
modificată de conştiinţă, copacul „a început să-i vorbească”.
În psihoterapia verbală, Aurelia mi-a menţionat că întotdeauna
a avut o relaţie specială cu acel copac din curtea bunicilor. Era
vorba despre un nuc bătrân în care obişnuia să se caţere şi să
„privească lumea de sus”.
Am rugat-o să stabilească cele patru puncte cardinale în
raport cu nucul descris de ea. I-am dat apoi următoarea suges-
tie: „Înainte de a începe, conectează-te cu nucul şi cere-i per-
misiunea pentru această ceremonie. Vei simţi cum răspunsuri-
le vin chiar din interiorul corpului tău. Acestea sunt întrebările
pe care urmează să i le adresezi:
Est: Cine sunt eu?
Sud: De unde vin?
Vest: Unde sunt eu acum? Care sunt visurile mele?

300
 Nord: Încotro mă îndrept? Care este cadoul pe care vreau
să-l ofer copacului?
Acordă-ţi timp suficient pentru a găsi răspunsuri la între-
bările tale. Pot fi răspunsuri spontane care vin pur şi simplu
spre tine sau poate fi doar o tăcere. Fii atentă la tot ce se în-
tâmplă în jurul tău şi simte legătura cu acest nuc din faţa ta.
Totul din jurul tău îţi poate oferi răspunsuri: nucul cu frunzele
sale care-ţi şoptesc anumite cuvinte, pământul de sub tine şi
cerul de deasupra ta. După ce ai pus toate cele patru întrebări,
te rog să faci jur împrejurul copacului şi să-i mulţumeşti pen-
tru ajutorul pe care l-ai primit din partea lui”.
Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am obţinut din partea
Aureliei mai multe răspunsuri legate despre modul în care ea
se percepe pe sine însăşi, familia ei, viaţa în general. La între-
barea „Cine sunt eu?”, a apărut imaginea ei din perioada copi-
lăriei, undeva în jurul vârstei de 5 ani. Îmbrăcată în pantaloni
scurţi şi un tricou bleu, şi-a amintit de o scenă în care a stat
mai mult timp căţărată în acel nuc şi nimeni nu a observat ab-
senţa ei. Bunicul era plecat cu treabă, iar părinţii urmau să
vină a doua zi să o ia acasă. Aurelia a relatat un mare senti-
ment de bucurie şi libertate. Privea de sus ce se întâmplă în
curţile şi gospodăriile altor case. Într-o altă secvenţă, mi-a
vorbit despre faptul că tatăl ei a avut probleme cu alcoolul, iar
mama şi bunicul încercau mereu să o ferească pe Aurelia să
fie în preajma lui. „Îl iubeam pe tata şi nu înţelegeam de ce nu
pot petrece mai mult timp cu el”. La întrebarea „De unde
vin?”, i-a apărut imaginea întregii ei familii, a părinţilor, buni-
cilor, verilor ei şi atenţia s-a concentrat din nou asupra buni-
cului matern care i-a insuflat mereu încredere în ea.
La întrebarea „Unde sunt eu acum şi care sunt visurile
mele?”, Aurelia s-a văzut eleva din clasa a X-a B, căreia nu-i
place ca ceilalţi să-i spună ce are de făcut şi cum să se com-
porte. De asemenea, s-a perceput pe sine ca fiind dornică de
experienţe noi şi ieşite din comun, poate, spune ea, ca „să
atrag şi eu atenţia asupra mea cu ceva”. A experimentat un

301
sentiment uşor de nesiguranţă de sine şi apoi a vorbit despre
talentul ei la desen şi despre faptul că întotdeauna i-a plăcut să
picteze. Am întrebat-o: „Dacă culorile ar fi cuvinte, ce ţi-ar
spune ele?” şi mi-a răspuns: „Mi-ar spune probabil că am
talent la pictură şi că ar fi bine să fiu mai curajoasă”. Mi-a
vorbit apoi despre planurile ei de a se înscrie la facultatea de
arte plastice şi despre dorinţa de a picta pe malurile Senei.
La întrebarea „Încotro mă îndrept?”, Aurelia mi-a descris
o scară imaginară rezemată de trunchiul nucului. Era vorba
despre o scară construită în totalitate de ea şi care o ajută me-
reu la nevoie. I-am spus că dacă vrea să construiască o scară
bună, va trebui să ţină cont de anumite reguli: în primul rând,
să facă măsurătorile corecte, apoi, să se decidă ce tip de mate-
rial va folosi, metal sau lemn, apoi, să se decidă câţi cm. vor
avea treptele şi contratreptele şi care va fi lăţimea treptelor.
Am rugat-o apoi să se decidă la forma scării, dacă va fi una
dreaptă sau una în formă de „L” sau „U” sau pur şi simplu o
scară în formă de spirală. Toate aceste întrebări au ajutat-o pe
Aurelia să-şi dea seama că pentru a realiza un lucru bun şi
solid, ar trebui să ţină cont de anumite reguli. În stare modifi-
cată de conştiinţă, i-am spus din nou citatul pictorului ei pre-
ferat, Pablo Picasso: „Învaţă regulile ca un profesionist, ca să
le poţi încălca precum un artist”. O scară bine construită te
ajută la nevoie, îţi oferă un punct de sprijin solid şi o nouă
perspectivă asupra lucrurilor. Sunt situaţii însă în care nu pot
fi încălcate regulile, cum ar fi, de pildă, construirea unei scări.
În caz contrar, ai putea da greş şi scara te dărâmă la pământ.
Într-un final, Aurelia i-a mulţumit copacului pentru ajuto-
rul primit şi l-a rugat să-i permită să se mai întoarcă la el,
atunci când va dori să obţină unele răspunsuri.

Etapa finală
În şedinţa a noua, m-am gândit că ar fi momentul să ne
îndreptăm atenţia asupra însuşirii unor comportamente mai
adaptate şi mai eficiente.

302
 Aurelia: Lucrurile s-au îmbunătăţit, dar încă mai am câ-
teva probleme cu care mă confrunt. Acum câteva zile, pur şi
simplu n-am avut chef să mă duc la ore şi nu m-am dus.
Terapeutul: Când spui asta, pari uşor dezamăgită de tine.
Mă întreb dacă ţi-ar fi de folos să porţi în gând imaginea nu-
cului şi a scării de care mi-ai vorbit. Ele ar putea să-ţi amin-
tească să nu aluneci pe panta obiceiurilor de odinioară.
Aurelia: Aş putea încerca. Dar mai am o idee! Ştiţi, am de
la bunicul meu un lănţişor de aur care mi-a spus că mă va
proteja în viaţă. L-am purtat o singură dată când am dat
examenul de capacitate. Mă gândesc dacă nu ar fi o idee bu-
nă să-l port cu mine tot timpul.
Terapeutul: Acest lănţişor de aur de la bunicul tău este
foarte important pentru tine şi nimeni nu o să ştie cum te aju-
tă el atunci când îl vei purta la gât.
Aurelia a considerat folositoare această modalitate de a fi
în contact cu bunicul ei şi de a-şi aminti că este o persoană
valoroasă. În continuare, ne-am concentrat pe tehnici orientate
pe acţiune, pe măsură ce ne îndreptam spre finalul terapiei.
Mama Aureliei mi-a confirmat că prezenţa ei la ore s-a îmbu-
nătăţit. Într-una dintre şedinţe, Aurelia mi-a arătat cu mândrie
câteva dintre picturile sale cu care urma să meargă la un con-
curs.
În cea de-a douăsprezecea şedinţă şi cea din urmă, spre
surpriza şi bucuria mea, Aurelia mi-a arătat tabloul cu nucul
pe care l-am utilizat în tehnica hipnotică. De el, era sprijinită
scara despre care mi-a vorbit în proba „ceremoniei copacu-
lui”. Din modul în care realizase tabloul, mi-am dat seama că
Aurelia învăţase ceva din domeniul autocontrolului şi al disci-
plinei interioare.

303
 BIBLIOGRAFIE

Abric, J.C., Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi,

Editura Polirom, 2002, p. 32.
Adler, A., Sensul vieţii, Editura IRI, 1995.
Beck, A.T., Cognitive therapy and the emotional disorders,
New York, International Universities Press Inc., 1976, p.
51-53.
Bohart, A.C., Greenberg, L.S., Empatia în psihoterapie, Edi-
tura Trei, 2011.
Budman, S.H., Hoyt, M.F., Friedman, S. (Eds.), The first ses-
sion in brief therapy, New York: Guilford Press, 1992.
Cialdini, R.B., Totul despre psihologia persuasiunii, Business
Tech International Press, 1984.
Clark, A.J., Empathy in Counseling and Psychotherapy. Per-
spectives and Practices, Lawrence Erlbaum Associates,
2007, p. 200.
Corey, G., Theory and Practice of Counseling and Psychothe-
rapy, 4th ed. Brooks/ Cole Publishing Company, Pacific
Grove, California, 1991, p. 179.
Cormier, S, Nurius, P.S. Interviewing and change strategies
for helpers: Fundamental skills and cognitive behavioral
interventions (5th ed.,) Belmont CA: Brooks/Cole, 2003.
Cummings, N.A., Cummings, J.L., Enhancing Psychotherapy
through Appropriate Entry Points, în O’Donohue, W.,
Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strate-
gies for Becoming a Master Psychotherapist, Academic
Press, 2006, p. 145-148.
Cummings, N.A., Resistance as an Ally in Psychotherapy, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master Psy-
chotherapist, Academic Press, 2006, p. 129-132.
Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrată, Editura Poli-
rom, 2000, p. 103.

304
Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii, me-
tode şi tehnici, Editura Polirom, 2005, p. 288.
David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente,
Editura Polirom, 2006, p. 140.
Dryden, W., DiGiuseppe, Ghid de Terapie Raţional-Emotivă
şi Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
Ellis, A., Reason and emotion in psychotherapy, New York,
Lyle Stuart, 1962, p. 16.
Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Be-
haviors: New Directions, for Rational Emotive Behavior
Therapy, Prometheus Books, 2001.
Enăchescu, C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Bucu-
reşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1998, p. 295.
Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanali-
ză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura Di-
dactică şi Pedagogică, 1992.
Gheorghiu, V.A., Ciofu, I., Sugestie şi sugestibilitate, Bucu-
reşti, Editura Academiei, 1982.
Gilliéron, E., Cadres et processus thérapeutiques,.
în: Grossen, M., Perret-Clermont, A.N., „L’espace théra-
peutique. Cadres et contextes”, Neuchâtel, Delachaux et
Niestlé S.A., 1992, p. 121-124.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Hipnoterapia în tratamentul unor
disfuncţii nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în
„Revista de Psihologie”, seria 3, tomul 40, Editura Aca-
demiei Române, 1994.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura
Victor, 2004.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Tehnici Psihoterapeutice, Editura
Victor, 2004.
Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2001.
Haley, J., Why Not Long-Term Therapy?, în: Zeig, J.K, Gilli-
gan, S.G. (Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and Me-
taphors, Brunner/ Mazel Publishers, New York, 1990.

305
Haumont, C., Le Guide Marabout de la relaxation et de la
sophrologie, Paris, PUF, 1980.
Hilgard, E.R., The Experience of Hypnosis. A Shorter Version
of Hypnotic Susceptibility, New York, Harcourt, Brace
and Woraldn Inc., 1968.
Hoareau, J., L’Hypnothérapie. Quand l’esprit soigne le corps,
Paris, Edition Robert Laffont, S.A., 1993, p. 20.
Holdevici, Irina, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm proble-
mele de viaţă rapid şi eficient, Editura Ceres, 2000, p.194.
Holdevici, Irina, Tratat de psihoterapie cognitiv-
comportamentală, Editura Trei, 2009.
Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
Hollender, M.H., The psychology of medical practice, Phila-
delphia, Saunders, 1978, p. 57.
Hoyt, M.F., The Temporal structure of therapy: Key Questi-
ons often associated with different phases of sessions and
treatments, în O’Donohue, W., Cummings, N.A.,
Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a
Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 113-
115.
Iamandescu, I.B., Psihologie medicală, ediţia a II-a, Bucu-
reşti, Editura Infomedica, 1997, p. 132.
Ionescu, Ş., Jacquet, Marie-Madeleine, Lhote, C., Mecanisme-
le de apărare, Editura Polirom, 2007, p. 282.
Ionescu, G., Bejat, M., Pavelcu, V., Psihologie Clinică, Editu-
ra Academiei, Bucureşti, 1985, p. 224-226.
Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie,
Bucureşti, S.C. Favorit Print S.A., 1999, p. 199.
Kamins, R., Designing and Assigning Effective Homework, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master Psy-
chotherapist, Academic Press, 2006, p. 190-195
Karasu, T.B., Aspecte etice ale psihoterapiei, în: Bloch, S.,
Chodoff, P., „Etică psihiatrică”, Ediţia a II-a, New York,
Oxford University Press, 2000, p. 145-148.

306
Kazantzis, N., Deane, F.P., Ronan, K.R., Homework
Assignments in Cognitive and Behavioral Therapy: A me-
ta-analysis. Clinical Psycholog: Science and Practice, 7,
2000, p. 189-190.
Lankton, S.R., Just do good therapy, în: Zeig, J.K., Gilligan,
S.G. (Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and Me-
taphors, Brunner/ Mazel Publishers, New York, 1990.
Lassus, R., Analiza Tranzacţională. O metodă revoluţionară
pentru a ne cunoaşte mai bine şi a comunica mai bine,
Editura Teora, 2000.
Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John
Hopkins University Press, 1989.
Lazarus, A.A., Patterns of Adjustement, New York, San Fran-
cisco, Washington, London, Jossey Bass, 1984.
Lewis, J.M,, To be a Therapist: The Theaching and Learning,
New York, Brunner/ Mazel, 1978, p. 31-35.
Marcus, S., Note definitorii ale tipului empatic de personalita-
te, în: „Revista de Psihologie”, 1-2, tomul 37, 1991.
Marcus, S., Empatie şi personalitate, Bucureşti, Editura Atos,
1997, p. 21-21.
McQuail, D., Comunicarea, Iaşi, Insititutul European, 1999,
p. 41.
Miller, W.R., Rollnick, S., Motivational interviewing: Prepa-
ring people to change addictive behavior (2nd ed.), New
York: Guilford Press, 2002.
Minulescu, Mihaela, Introducere în analiza jungiană, Bucu-
reşti, Editura Trei, 2001, p. 146.
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială. O paradigmă a
autorestructurării şi dezvoltării personale, ediţia a doua,
Bucureşti, Editura Infomedica, 1999, p. 24-25.
Mucchielli, A., Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucu-
reşti, 1996, p. 101-112.
Nardone, G., Watzlawick, P., Brief Strategic Therapy. Philo-
sophty, Techiques, and Research, Jason Aronson Inc.,
2005, p. 68-70.

307
Neacşu, G., Transpunere şi expresivitate scenică, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971.
Neacşu, G., Procesul de creaţie artistică (IV). Conduita crea-
tivă (Sinteză 1 şi 2), în: „Revista de Psihologie”, 1-2 şi 3-
4, 2000.
Parker, L., Narrative Psychotherapy as Effective Story-
Making: An Introduction, în O’Donohue, W., Cummings,
N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Be-
coming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006,
p. 55-59.
Pavelcu, V., Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa co-
tidiană, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 232- 234.
Perls, F.S., Eul, foamea şi agresivitatea, Editura Trei, 2008.
Rogers, C.R., Le développement de la personne, Paris, Bor-
das, 1968, p. 237-245.
Safran, J.D., Muran, J.C., Rothman, M., The Therapeutic Alli-
ance: Cultivating and Negotiating the Therapeutic Relati-
onship, în O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings,
J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, Academic Press, 2006, p.38-40.
Samstag, L., Muran, J.C., Safran, J.D., Defining and Iden-
tifying Alliance Ruptures, în D. Charma (Eds.), Core con-
cepts in Brief Dynamic Psychotherapy, Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates, 2004.
Sary, P., La strategie de la Programmation Neuro-
Linguistique dans l’Entreprise, Paris, Edit. Retz., 1990, p.
113-144.
Săucan, Doina, Valenţe aptitudinale ale comunicativităţii di-
dactice. Expresivitate şi stil, Teza de doctorat, Institutul
de Filozofie şi Psihologie, Bucureşti, 1999.
Schaap, C., Bennun, I., Schindler, L., Hoogduin, K., The the-
rapeutic relationship in behavioural psychotherapy, New
York, John Wiley & Sons, 1996.
Schneider, P.B., Psychologie medicale, Paris, Payot, 1979, p.
183.

308
Schultz, I.H., Antrenamentul autogen, Editura Trei, 2011.
Van der Hart, Onno, Rituals in Psychotherapy. Transition and
Continuitiy, Irvington Publishers, Inc., 1983.
Vanaerschot, G., Rezonanţa empatică – sursă a intervenţiilor
pentru intensificarea experienţei, în Bohart, A.C., Green-
berg, L.S., Empatia în psihoterapie, Editura Trei, 2011, p.
203.
Watzlawick, P., Beavin, J., Jackson, D., Une logique de la
communication, Paris, Editions du Seuil, collections Po-
ints, 1972.
Wilbourne, P.L., Levensky, E.R., Enhancing Client Motivati-
on to Change, în O’Donohue, W., Cummings, N.A.,
Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a
Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 12-15.
Yalom, I.D., Leszcz, M., Tratat de psihoterapie de grup. Teo-
rie şi practică, Editura Trei, 2008.
Yalom, I.D., Psihoterapia Existenţială, Editura Trei, 2010.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy, New York, Brun-
ner/ Mazel Inc., 1987.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy. The second Con-
ference, New York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.
Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master Psy-
chotherapist, Academic Press, 2006, p. 223.
Zeig, J.K. (Ed. And Commentary), A Teaching Seminar with
Milton Erickson, New York: Brunner/Mazel, 2006.
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth
Edition, DSM V, American Psychiatric Association
(APA), 2013.

309