Dinamica complexelor matern, patern si salvator in procesul terapeutic

Rândurile de mai jos conțin un exercițiu de imaginație activă a procesului terapeutic în care eu
aș fi implicată că și terapeut și în care complexele matern, patern și salvatorul s-ar putea
activa într-o modalitate dezadaptativa, ca și un exces de energie pozitivă sau distructivă în
relația cu pacientul/a.

Plecând de la rolul de conținere, compasiune și empatie pe care mama îl pune în joc în

dezvoltarea copilului său, vin cu ideea de complex matern pozitiv prin exagerarea tocmai a
acestor acțiuni de conținere, compasiune și empatie până la o identificare a acesteia cu copilul
ca fiind parte din ea și nu o entitate separată.

Urmărind ideea în care mama dorește să fie un rol cât mai pozitiv în viața copilului său, idee
ce poate să apară în urmă unei trăirii a propriei mame că și distructivă, pasivă și/sau
respingătoare, ajunge să “ia în ea copilul” fapt ce îi poate aduce copilului prejudicii în
formarea unor instrumente de relaționare viitoare.

Dacă îmi imaginez o mama dornică să răspundă nevoilor copilului sau pe cât de des posibil,
lăsându-și deseori propriile nevoi pe un plan secund, poate chiar făcând unele sacrificii pentru
susținerea copilului, observabile de acesta și de partenerul acesteia, vizualizez un copil care
dezvoltă o credință magică, nerealistă cum că rolul feminin este de un suport fără limite,
lăsând urme în timp în stabilirea propriilor limite și recunoașterea limitelor celorlalți. Copilul
că bărbat adult poate vedea rolul feminității ca pe un suport constant asupra căruia el are
drept, pe când femeia adult poate asimila o feminitate rănită, slăbită, dependență și gata să se
sacrifice. Acest fapt are implicații dezadaptative în acceptarea de responsabilități și în
cultivarea empatiei. Pe de o parte se poate ca pacientul/a să se supra responsabilizeze și să
aibă o empatie împreună cu o înțelegere prea mică a nevoilor sale, iar pe altă parte să nu fie
responsabilizat pentru propriile acțiuni, iar empatia față de ceilalți să fie sub evoluată.

Să luăm situația în care ca și terapeut îmi doresc să însoțesc pacientul/a pe drumul sau în
cultivarea unor instrumente adaptate nevoilor propriului sau eu și îmi doresc reușită acestuia.
Dorința de reușită mă poate pune în situația în care urmăresc să îndeplinesc la rându-mi rolul
“pozitiv” căzând în aceeași capcană de a pune în plan secund autoritatea și beneficiile aduse
de limitele acesteia în relaționare. Pacientulul bărbat cu acest model de mama “pozitivă” în
exces, gata să treacă cu vederea limitele ei, poate avea un sentiment de îndreptățire, poate și o
empatie scăzută, cu idei de exploatare a celorlalți, în combinație cu dorința crescută de reușită
a unui terapeut începător, poate duce la ignorarea și/sau respingerea conștientizării de către
mine a unui contratransfer ce trezește frustrarea și furia, punând în act o mama pozitivă,
convingandu-mă de faptul că o susținere, o conținere este ceea ce are nevoie pacientul căruia
nu i s-au impus limite și care abia acum încep a-i fi prezentate. Astfel anumite comportamente
ce pot crea disconfort (cereri constante de schimbare a ședințelor fără că această să aibă o
baza urgentă, încălcarea cadrului prin venit mai devreme ori mai târziu în mod recurent, plata
ședințelor frecvent amânate pe motive neîntemeiate etc.) pot fi trecute cu vederea dintr-o grijă
excesivă pentru pacient care “abia întâlnește normele”. Privind situația din perspectiva unei
paciente, există posibilitatea unei identificări ale acesteia cu acel rol de conținere fără limite,
cu sacrificii, o imagine a unei feminități slabe și rănite, cu un comportament supra
responsabilizat, docil, pasiv, lipsit de asertivitate care în combinație cu un terapeut femeie
care în continuare “uită” să prezinte o tipologie asertivă, un exemplu de comportament
independent și interdependent, o femeie terapeut care nu reușește să iasă din ideea de
conținere, poate să joace același comportament maternal cu care pacienta deja a relaționat.
Excepțiile pentru comportamentele aparent patetice ale pacientei, tratamentul special față de
această ajută tiparul patologic și subminează autonomia acesteia. Evoluția este astfel oprită și
dependența tinde să devină factorul principal al relației.

Așadar complexul matern pozitiv ce s-ar putea activa cu o astfel de forță exacerbată și care în
acest caz este asemenea comportamentului mamei pacientului/ei ar putea să fie detrimental
dezvoltării unor abilități empatice și de relaționare.

Urmărind același rol de conținere, compasiune și empatie al mamei, formulez ideea de

complex matern negativ, în care rolul de conținere este înlocuit cu cel distructiv, în care
empatia nu este pusă în joc, iar compasiunea nu este îndreptată spre copil și vizualizez spre
deosebire de personalitatea mamei anterior prezentată, unde dorința de sacrificiu a să tindea să
o încadreze mai degrabă într-un spectru al personalității slabe de cluster C, o mama cu
tendințe de personalitate tip B, și anume narcisică.

Persoana cu un tip de atașament temător și de desconsiderare poate transmite disprețul său

asupra copilului iar împreună cu un stil de relaționare bazat pe nevoia sa de admirație
excesivă, lipsa a empatiei și comportament de exploatator poate proiecta umbra sa asupra
copilului, văzându-l ca “slab” și/sau un obiect menit să aducă admirație. Copilul poate ajunge
să vadă lumea ca pe un loc dificil, unde relaționarea e dăunătoare și deci nu îi este de ajutor să
aibă încredere în oameni, păstrând deci distanță față de ceilalți pentru a nu fi rănit.
Neridicându-se la standardele gandioase concepute din credințele narcisice ale mamei se
poate simți nedorit, inferior și poate trăi cu un sentiment de inapartenența ori cu credința că nu
i se va răspunde nevoii de sprijin emoțional.

O abordare în relația terapeutică pentru un astfel de pacient ce se poate distanța emoțional este
tocmai acceptarea unei tăceri și abținerea de la interpretări pentru o construire a alianței
terapeutice. O atitudine intruzivă, expansivă, “agresivă” poate adânci sentimentul de neînțeles
și neîncredere. O astfel de atitudine emuleaza pe cea a mamei pasivă față de nevoile celorlalți,
concentrată pe nevoia proprie de validare fiind într-atât de mare încât nu “vede” nevoia
copilului.

Așadar detrimental pentru pacient ar fi reactivitatea exacerbată a terapeutului, punând în joc

aceeași relaționare din copilărie, unde perioadele de tăcere ale sale au fost umplute de
intoleranță și lipsa de răbdare a mamei.

Plecând de la rolul de autoritate, structurare a lumii prin legi și organizare a puterii pe care
tatăl îl pune în joc, aduc în discuție imaginea pozitivă a unui tată ce nu este temător nici în a
păstra, nici în a ceda “puterea” copilului la momentul oportun astfel încât să încurajeze
dezvoltarea autonomă a acestuia, și care este conștient de importanța unor limite ce vin cu
scopul de a da un sens energiei vitale. Acestei imagini îi exagerez una dintre atribuții în ideea
de a modela un complex patern pozitiv spre patologic ce poate crea dificultăți în adaptare la
viață.

Imaginând situația în care tatăl acordă “puterea” copilului înainte că acesta să aibă
instrumentele necesare pentru a o utiliza, modela și transforma, formez și imaginea unui copil
care adună frustrări și se simte inadaptat situației în care se află. Constantele încurajări și/sau
cerințe de preluare a unor responsabilități, activități ce sunt încă prea dificile de gestionat de
către acesta pot crea un sentiment de neputință amestecat cu o necesitate de a se conforma
acestor cerințe grele pentru a satisface nevoile părintelui și pentru a supraviețui. Poate mai
târziu această situație să transforme copilul într-un adult supra responsabilizat pornind de la
ideea că ceilalți sunt slabi, formând și un set de reguli nerealiste în care acesta trebuie să preia
puterea și să gestioneze și viețile altora. Cu această autonomie și independența ar putea folosi
persoanele din jur prin manipulări în îndeplinirea propriilor nevoi. Astfel de persoană în
terapie ar putea să ceară anumite teme pe care să le îndeplinească și chiar să facă în plus, fapt
ce ar putea impresiona terapeutul de conștiinciozitatea sa, ajungând să emuleze probabil
aceeași dinamică din copilăria pacientului. Mergând mai departe în timp, pecientul ar putea
alege subiectele de interes, manifestând rezistente puternice și constante în anumite discuții,
acestea fiind trecute cu vederea de către mine datorită manifestării acestuia a unei aparente
siguranțe ce este în fapt o detașare și o auto-suficientă patologică.

Așadar complexul patern pozitiv prin care terapeutul încurajează o evoluție rapidă și o
autonomie exagerată, cu limitări ce produc rigiditate în comportament aduce deficiențe în
stilul de atașament și a percepției de sine, unde stilul de atașament devine unul de
desconsiderare și percepția de tip “sunt special și îndreptățit la privilegii fiindcă le-am
câștigat.”

Urmărind același rol al tatălui de autoritate și organizare a puterii, imaginez situația în care
tatăl de data aceasta nu mai “cedează puterea” că în cazul anterior, ci este un tată “puternic”
care arată disprețul față de încercările copilului de a se individualiza prin organizarea proprie
și explorarea limitelor, și subliniază cum tot ceea ce întreprinde copilul este sub nivelul
apreciat de acesta că fiind acceptabil, îmi pot imagina o situație în care pacientul adult este
subminat de către ceilalți și “slăbiciunea” sa este exploatată de către cei din jur. Sentimentul
de neadaptat și îndoială constanta, solicitarea încurajărilor, teamă extinsă în multe dintre
aspectele vieții, face persoana în cauza să exprime o dependență crescută.

Căutarea aprobării în terapeut, așteptările ca terapeutul să inițieze conversațiile, pot trezi

frustrarea și disprețul ori lipsa de considerare în terapeut, exact ca în cazul tatălui ce îl
desconsidera în trecut. În cazul în care credința pacientului cum că terapeutul are puterea
“magică” de a rezolva problemele sale și poate lua decizii pertinente în locul sau este pusă în
act va aduce o adâncire a sentimentului de neputință a pacientului și tipologiei de relaționare
dependentă.

În concluzie activarea unui astfel de complex patern negativ poate aduce cu sine probleme de
relaționare, perpetuând docilitatea, nesiguranța și indoiala în relații, și de comportament unde
căutarea aprobării este in defavoarea pacientului.
Plecând de la rolul de salvator aduc în prim plan rolul de victima în care ne-am găsit rând pe
rând fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, și pe care îl avem introiectat
încă de când eram mici. Fragilitatea unui nou născut își pune amprenta în acest rol în
momentul în care condițiile de viață sunt aspre sau mediul este neprietenos dezvoltării fizice
și/sau emoționale a pruncului. În primii ani de viață suntem încă ființe vulnerabile ajunse în
grijă unor persoane adulte ce par că au putere nelimitată asupra vieții noastre fiindcă de
aceștia depinde siguranță și supraviețuirea noastră. Imaginând o situație în care siguranță și
supraviețuirea proprie a părut constant amenințată, avem mediul propice dezvoltării unei
viziuni asupra lumii de tip victima. Reamintind de fragilitatea copilului dependent de
persoana care îl îngrijește pentru a supraviețui, aduc în discuție din nou puterea pe care o are
aceasta asupra copilului și abuzurile de putere ce se pot naște datorită acestei inegalități de
forțe. Abuzurile se împart și ele de la forme de abuz mai putin perturbatoare până la cazuri
puternic dezadaptative ce creează disconfort în multe dintre ariile vieții.

Rolul de salvator ia și el naștere ca motiv al rolului de victimă, opus acestuia, ca un taler al

balanței ce cere a fi umplut. O victimă se poate găsi în situația în care caută în exteriorul său
un salvator gata să îi readucă viață, siguranță, lăsând responsabilitatea supravieturii pe seama
salvatorului și proiectând forță vitală pe acesta. Nevoia de găsire a echilibrului între vicitmă și
salvatorul propriu, de a formă un întreg, va atrage persoane poziționate în rolurile acestea
pentru a putea da un sens lumii, abuzurilor, durerii cauzate de acestea și pentru a readuce
siguranța și speranța de viață la nivel de percepții realiste.

Așteptările victimei de a găși un salvator în terapeut, un atotdătător, joacă un rol deosebit de

important în împărțirea și exercitarea puterii. Cu cât identificarea conștientă a terapeutului cu
salvatorul este mai mare cu atât în inconștient se formează un invers a acestuia, o umbră a
puterii cu potențial de distrugere. Imaginând situația în care mă găsesc captivă în rolul de
salvator, doritoare să activez salvatorul interior al pacientului, antrenată de ideea de reușită,
umbra proprie se formează împotriva acestei direcții, o umbră gata să țină în rol de victima
pacientul, gata să profite de lipsa acestuia de putere, gata sa culeagă laurii de salvator
perpetuu.

Deviza salvatorului poate fi "Eu te ajut dezinteresat, și mă aștept că tu să faci progrese." pe

când în inconștient să se formeze inversul "Eu am interes în a rămâne salvator și mă aștept că
tu să nu faci progrese.".

În concluzie o dezamăgire transmisă la nivel inconștient pentru fiecare progres făcut de

pacient, poate să aducă recăderi în rol de victima pentru a mulțumi în continuare persoana de
care este dependență în jocul salvator - victimă. Văd cum a face un scop din a "salva
omenirea" poate să creeze un gol interior de fiecare dată când o persoană este salvată și
"pierdută". Se poate că într-un anumit punct eșecul victimei sa fie sigură soluție pentru ca un
salvator să aibă în continuare o motivație, un sens al vieții.

Bianca Marina Stoenescu