- TEHNICI DE CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ –

SUPORT DE CURS – MASTER CONSILIERE EDUCAȚIONALĂ

Anul I - Semestru II

Lector Univ. Dr. Florin Vancea

TEMA NR. 1. LOCUL ŞI ROLUL TEHNICILOR DE CONSILIERE PSIHO-

PEDAGOGICĂ

1.1. Delimitări conceptuale

Termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutorare dintre persoana

specializată (consilierul) şi persoana care solicită asistenţă de specialitate (clientul sau
consiliatul); În acest context putem vorbi de mai multe tipuri de consiliere:, psihologică,
educaţională, pastorală, juridică, informaţională, economică, ş.a.;
Dintre cele care fac parte din sfera psihologiei putem defini următoarele:
• „Consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de mai lungă durată, în
scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale
(emoţionale, cognitive şi comportamentale), cu impact individual, familial şi socio-
profesional dezorganizator.” (Mitrofan, I.,Nuţă, A., 2005, p.10).
• Consilierea psihopedagogică reprezintă un „demers calificat, organizat pe principii
ştiinţifice, ce permite acordarea unei asistenţe de specialitate acelor persoane
implicate în procesul educaţional (elevi, studenţi, cadre didactice, părinţi, diriginţi,
directori de instituţii educaţionale), care întâmpină anumite dificultăţi.” (Dumitriu,
Gh., Dumitriu, C., 2003, p. 192);
• Orientarea şcolară şi profesională vizează „dezvoltarea personală şi înzestrarea
elevilor cu cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru managementul propriului traseu
educaţional şi profesional.” (Lemeni, G., Miclea, M., 2004, p. 11); este, în fond, un
proces de pregătire şi îndrumare a elevilor către discipline şi domenii potrivite
structurii de personalitate a acestora.

1
1.2. Consilierea psihopedagogică – caracteristici, obiective

Deşi nu se reduce la asta, consilierea psihopedagogică vizează în mare parte

dimensiunea de prevenire a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării
personale şi a rezolvării de probleme cu care elevii, în special, se pot confrunta.

Principalele caracteristici ale consilierii psihopedagogice (Dumitru, I., Al.) sunt:

• Ea vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate,

deficienţe intelectuale sau de altă natură;

• Ea asistenţa pe care o oferă utilizează un model educaţional şi de dezvoltare şi nu unul

clinic şi curativ;

• Ea este preocupată de prevenirea problemelor ce pot împiedica dezvoltarea şi

funcţionarea normală, armonioasă a elevilor.

Pricipalele obiective ale consilierii psihopedagogice sunt (Dumitru, I., Al.):

• menţinerea unei stări normale de sănătate fizică şi psihică;

• asistarea elevilor în procesul orientării şcolare şi profesionale;

• ameliorarea relaţiilor interpersonale cu colegii, profesorii ş.a.;

• susţinerea actorilor implicaţi în procesul educaţional în soluţionarea problemelor sau

situaţiilor stresante cu care se confruntă ş.a.

Conform autorului amintit, toate obiectivele pot fi sintetizate pe 3 direcţii:

promovarea sănătăţii şi a stării de bine (funcţionare optimă d.p.d.v. somatic,

fiziologic, mintal, emoţional, social, spiritual);

dezvoltarea personală (cunoaştere de sine, capacitate de decizie responsabilă,

relaţionare interpersonală armonioasă, controlul distresului, tehnici eficiente de
învăţare ş.a.);

prevenţie (a emoţiilor negative disfuncţionale, a comportamentelor de risc, a

conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a situaţiilor de criză etc.)

1.3 Locul şi rolul tehnicilor de consiliere în metodologia de lucru

2
 Tehnicile psihologice sunt parte componentă a metodologiei de lucru. Aplicarea lor
trebuie să fie întegrată într-un asamblul complex, acela al activității de asistență (consiliere)
psihopedagogică.
Consilierii psihologici, psihopedagogici, școlari (ca de altfel și psihoterapeuții sau
psihologii clinicieni) NU SUNT APLICATORI DE TEHNICI ! NU SUNT TEHNICIENI !
Ei trebuie sa fie abilitaţi şi atestaţi pentru demersul lor de consiliere şi vor folosi tehnicile în
conformitate cu întreaga metodologie de lucru respectând în totalitate etica şi deontologie
profesională.
Tehnicile sunt folosite în întregul context psihologic doar în scopul atingerii
obiectivelor vizate !
Tehnicile trebuie utilizate doar în relație cu:
1. Teoriile psihologice care stau la baza consilierii psihopedagocice
2. Metodologia de lucru. Metoda și etapele procesului de consiliere.
3. Cadrul psihologic în care se desfășoară consilierea
4. Etica și deontologia specifice domeniului
5. Specializarea psihologului. Calificarea lui. Abilitățile şi competenţele profesionale.
6. Relația psihologică. Comunicare, transfer și contratransfer.

1.4 Competenţele profesionale ale consilierului

Consilierea psihopedagogică ca şi consiliere şcolară este subordonată Comisiei de

Psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională din cadul Colegiului Psihologilor
din România. Conform regulamentului acestei comisii de specialitate, psihologul şcolar
practicant din domeniul Psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională are
competenţe în următoarele tipuri de activităţi (Art.20):
evaluarea şi diagnoza copiilor, tinerilor, membrilor familiei;
consiliere şcolară;
consiliere vocaţională;
intervenţie psihologică primară;
cercetare – în limita competenţelor sale;

Competenţele psihologului şcolar practicant pe tipuri de activităţi sunt (Art.21):

3
 A. evaluarea şi diagnoza copiilor, tinerilor, membrilor familiei:
- să cunoască instrumentele de psihodiagnoză;
- să fie capabili să utilizeze instrumente de psihodiagnoză pentru surprinderea dezvoltării
cognitive, afective şi psiho-sociale a copiilor şi tinerilor la nivel individual, de grup;
B. consiliere şcolară:
- să cunoască metode şi tehnici de formare şi educare a unor deprinderi şi atitudini ce
contribuie la învăţarea eficientă, a capacităţilor de integrare în viaţa comunitară, a conduitelor
şi atitudinilor sanogene;
C. consiliere vocaţională:
- să cunoască principalele domenii de profesionalizare în raport cu cerinţele pieţei;
- să cunoască şi să aplice metode şi tehnici de identificare a aptitudinilor, valorilor şi
intereselor profesionale;
- să formeze capacităţi de luare a deciziilor privind cariera şi a unor deprinderi de integrare pe
piaţa muncii;
D. intervenţie psihologică primară:
- să realizeze intervenţia primară menită a contribui la dezvoltarea următoarelor arii:
intelectuală, afectivă, socială, de personalitate, comportamente de adaptare, orientare
vocaţională;
- să realizeze intervenţia primară direcţionată înspre promovarea stării de bine şi prevenirea
apariţiei unor probleme;
- să realizeze servicii de consiliere psihoeducaţională a copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţii de
criză familială, de inadaptare şcolară, socială, eşec şcolar, abandon şcolar, absenteism etc.,
precum şi a celor cu tulburări de comportament şi disciplină, a părinţilor, cu privire la
importanţa climatului familial pentru dezvoltarea optimă a copiilor şi tinerilor, optimizarea
relaţiilor dintre familie şi şcoală;

1.5 Etapele procesului de consiliere

Indiferent de tipul consilierii, procesul are următoarele mari etape:

a. Stabilirea alianței psihologice și evaluarea cazului (interviu, observație, teste-
chestionare)
b. Stabilirea obiectivelor consilierii
c. Interventia pentru clarificare și deblocarea resurselor

4
 d. Găsirea noilor solutii
e. Implementarea în realitate a soluților găsite
f. Evaluare finală și incheiere

TEMA NR. 2. MODUL DE UTILIZARE A TEHNICILOR DE CONSILIERE

ÎN CONTEXT METODOLOGIC

Aşa cum am arătat la tema nr. 1, tehnicile de consiliere ca parte componentă a

metodologiei de lucru sunt folosite în întregul context psihologic doar în scopul atingerii
obiectivelor vizate !

2.1. Relaţia de consiliere

Relaţia psihologică care se creează în consiliere este aspectul cel mai important al
acestui proces. Este o relaţie de parteneriat care se stabileşte între doi sau mai mulţi oameni
dintre care unul sau mai mulţi (membrii unei familii de exemplu) sunt cei care solicită
ajutorul de specialitate, numit client sau clienţi şi celălalt cel care oferă acest ajutor,
consilierul. Este o întâlnire foarte importantă în viaţa clientului, putem spune chiar
existenţială. Ea se produce într-un moment critic în viaţa clientului, atunci când el manifestă
o mare sensibilitate şi fragilitate psihică. El îşi recunoaşte dificultatea cu care se confruntă şi
vulnerabilitatea în faţa vieţii. Este un moment când este posibilă o schimbare pozitivă, un salt
în demersul lui evolutiv. În această relaţie există elemente specifice aduse de fiecare dintre
cei doi protagonişti, dar şi elemente comune ce se constitue prin întâlnirea lor. Putem vorbi în
acest sens de o anumită compatibilitate a celor doi.
Deşi ea însăşi nu este un mecanism al schimbării, ci mai degrabă cadrul general în care
clientul şi consilierul negociază un contract de consiliere adecvat, incluzând obiectivele
generale de atins şi acordul asupra etapelor şi sarcinilor de parcurs pe fondul unui fundal
emoţional-afectiv adecvat, alianţa psihologică are o valoare considerabilă, fiind elementul cu
cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale consilierii. Aceasta deoarece ea
oferă un cadru concret, dar şi teoretic, pentru dezvoltarea şi conceptualizarea relaţiei de

5
consiliere, suferind de aceea o anumită dinamică în timp, ceea ce face ca intensitatea şi natura
ei să fie diferită în funcţie de evoluţia diferitelor faze ale procesului de intervenţie.
Această relaţie este întotdeauna unidirecţională, de la consilier spre client (clienţi),
acesta (aceştia) din urmă fiind singurul (singurii) beneficiar(i) direct (direcţi). Faptul că
specialistul realizează un venit ca urmare a exercitării profesiei sale sau că poate trăi
momente de satisfacţie profesională datorate reuşitelor sale sunt efecte pe care le putem
considera colaterale. O abatere de la această normalitate este fie atunci când consilierul
încalcă codul etic şi deontologic, urmărind conştient anumite beneficii, fie când avem de a
face cu acel „beneficiu secundar” al consilierului. Acest ultim fenomen este cel mai
periculos, tocmai datorită manifestării lui inconştiente. Este vorba despre nevoia imperioasă a
consilierului de a avea un client ce manifestă încredere în el şi îi solicită ajutor, ceea ce îl face
să se simtă superior, util sau împlinit. Din acest motiv este indispensabilă analiza personală a
consilierului şi o activitate de supervizare a lui, pentru a reduce la maxim riscul de a proiecta
asupra clientului propriile conflicte interioare nerezolvate.
Unidirecţionalitatea relaţiei vizeză şi durata consultaţiei. Din această perspectivă timpul
întâlnirii trebuie alocat în întregime şi necondiţionat clientului. Consilierul trebuie să se
detaşeze, în acest timp, de preocupările şi interesele personale. Propriile nevoi sunt uitate el
concentrându-se în totalitate asupra lumii şi problematicii clientului.
Din partea clientului este necesară o anumită complianţă la consiliere. Gradul de
colaborare al clientului este dat de diverşi factori dintre care cei mai importanţi sunt motivaţia
acestuia şi capacitatea specialistului de creea o relaţie de acceptare, de căldură sufletească, de
securitate şi încredere. Expectaţile clientului sunt şi ele foarte importante, de aceea ele sunt
discutate la începutul întâlnirii. Efectul „placebo” are şi aici o valoare pozitivă.
În afara pregătirii teoretice şi practice consilierului i se mai cer şi o serie de
caracteristici şi abilităţi dintre care cele mai importante sunt: empatia, sensibilitate, deprinderi
de ascultare activă, inteligenţă, capacitate de atenţie concentrată, răbdare etc.

2.2. Cadrul psihoterapeutic

O importanţă mare o are şi ambianţa din cabinetul de consiliere. Ea trebuie să sporească

confortul, incredere şi securitatea clientului. În afara relaţiei de consiliere şi spaţiul plăcut şi
lipsit de orice altă prezenţă îi conferă clientului sentimentul de siguranţă. Cabinetul este un
spaţiu special destinat doar întâlnirilor de consiliere. Alte persoane sau alte preocupări sunt
interzise aici.

6
 Cum spuneam mai sus, consilierul trebuie să se dedice total clientului pe toată durata
întâlnirii. El trebuie să se asigure că nu vor interveni situaţii neprevăzute şi perturbatoare.
Contractul care survine între cei doi protagonişti încă de la început asigură şi el cadrul
psihologic de consiliere. Poate fi mutual sau chiar în scris. Se recomandă chiar această ultimă
variantă ea punând o ordine mai clară în mintea clientului. Acest contract conţine regulile
esenţiale ce trebuie respectate de cei doi. Printre acestea amintim: obligaţiile şi drepturile
reciproce, comportamente permise şi nepermise în timpul întâlnirilor, beneficiile expectate,
importanţa onestităţii în consiliere, condiţii de întrerupere şi de reluare a consilierii, stabilirea
precisă a întâlnirilor (frecvenţa, zilele şi orele de consultaţie, durata), durata probabilă a
întregii intervenţii precum şi taxa pentru consultaţie şi sistemul de plată. Aspectele rămase
implicite pot genera ulterior conflicte şi rezistenţe suplimentare.

2.3. Dorinţa de schimbare a clientului

Succesul întervenţilor de consiliere depinde foarte mult de motivaţia clientul. Fără

acordul şi dorinţa lui de a face o schimbare în structura sa psihică şi în modul de raportare la
mediu familial şi social, eforturile şi competenţele consilierului sunt soldate eşecului.
Motivaţia lui iniţială poate fi mărită prin abilitatea consilierului. Încă de la început se încearcă
o responsabilizare a lui pentru partea care-i revine în procesul de consiliere. Fiecare din
protagonişti trebuie să fie deplini responsabili pentru contribuţia proprie în consiliere.
Acestea sunt şi argumentele care explică eşecul celor mai multe intervenţii psihologice
în faţa unor persoane care sunt aduse la consiliere de către altcineva (copilul sau adolescentul
adus de către părinţi, soţul alcoolic adus de către soţie etc.) sau sunt trimise la cabinet
împotriva voinţei lor (persoane cu tulburări psihice sau de personalitate trimise de cabinete
medicale sau diferite instituţii).
Amintim aici faptul că, în pofida dorinţei conştiente de schimbare, există o tendinţă
înconştientă, mai mică sau mai mare, de a rezista schimbării. Pe undeva acest lucru este şi de
înţeles. Fiecare om şi-a format o anumită structură interioară care îi dă sentimentul de
identitate personală. Perspectiva unor schimbări în structura psihică este resimţită oarecum
periculoasă, atacându-i identitate, singurul lucru care îi mai conferă un echilibru, chiar şi mai
puţin eficient şi armonios.

2.4. Influenţele mediului cultural şi familial asupra consilierii

7
 Este nevoie ca psihologul să vorbească corect limba clientului său, altfel riscă să piardă
informaţii esenţiale, să nu înţeleagă ce i se comunică, să nu fie înţeles şi, în felul acesta, să
prejudicieze efectele consilierii. Chiar şi în cazul vorbitorilor aceleiaşi limbi, psihologul are
nevoie să se adapteze permanent la nivelul de educaţie al clientului, să folosească expresii şi
explicaţii pe înţelesul acestuia.
Un factor fundamental care-şi pune amprenta asupra procesului este şi ansamblul de
credinţe şi valori cu care clientul vine în consiliere şi care corespunde sistemului socio-
cultural din care provine. Este esenţial ca specialistul să ţină cont şi să respecte întreg
sistemul de credinţe şi valori chiar dacă convingerile sale sunt total diferite. În special
credinţele religioase sunt foarte importante, psihoterapeutul trebuind să respecte şi să
integreze dimensiune spirituală a clientului său în intervenţiile sale.
Alături de mediul cultural, asupra desfăşurării procesului de consiliere îşi pune
amprenta şi mediul familial de provenienţă al clientului. Conştientizarea acestui fapt de către
consilieri şi psihoterapeuţi , a dus la apariţia consilierii şi psihoterapiilor de cuplu şi de
familie, ca o completare sau înlocuire, în unele cazuri a consilierii individuale sau a
consilierii copilului. Multe persoane care ajung la consiliere exprimă, de fapt, suferinţa,
conflictele, nemulţumirile unui sistem familial cu reţele distorsionate. Se vorbeşte despre
„copii-simptom” sau „soţi-simptom” care prin tulburarea lor atrag atenţia asupra unui sistem
familial deteriorat sau menţin în familie nişte legături care altfel ar risca să se rupă. În unele
cazuri mediul familial al clientului este atât de perturbat, încât orice progres obţinut în cadrul
consilierii este subminat permanent de cei de acasă. Întotdeauna există o oarecare rezistenţă a
persoanelor semnificative din viaţa clientului, care nu „privesc cu ochi buni” o schimbare a
acestuia, rezultat care îi obligă oarecum şi pe ei să schimbe ceva.
Lipsa de afecţiune, agresivitatea, respingerea sau indiferenţa, subminarea sistemică a
imaginii de sine (prin remarci negative de genul: „nu eşti bun de nimic”, „mai îngrijeşte-te
şi tu, uită-te în ce hal arăţi! sau prin remarci aparent pozitive, de tipul: „lasă că fac eu, tu eşti
mic şi nu poţi”), existenţa de secrete şi tabuuri anxiogene (secrete referitoare la relaţii
extraconjugale, copii ilegitimi, decese, sinucideri în familie, boli psihice, plecare de acasă sau
încarcerarea unor rude, tabuuri privind subiecte ca sexualitatea, divorţul etc.), lipsa de
încredere şi comunicare sunt de multe ori aspecte fundamentale ale atmosferei în care trăiesc
clienţii.
În literatura de specialitate este folosit termenul de „familie schizofrenogenă”, ce face
referire la tipul de familie în interiorul căreia se transmit mesaje duble şi contradictorii (de
genul: îţi spun că te iubesc, dar te resping; îţi spun că nu eşti bun de nimic, dar nu-ţi dau voie

8
să te îndepărtezi). Astfel de mesaje duble, sunt lipsite de coerenţă şi produc în cel care le
recepţionează disociere, ambivalenţă şi confuzie.
De aceea, în foarte multe cazuri, pentru succesul demersului de consiliere se impune şi
o intervenţie asupra mediului în care trăieşte clientul, fie prin includerea persoanelor
importante în mod direct în procesul de consiliere, prin şedinţe de consiliere de familie sau
cuplu, fie indirect prin atragerea acestor persoane ca „colaboratori” ai consilierului.

2.5. Calităţile consilierului eficient

Eficienţa actului de consiliere depinde într-un mod fundamental de anumite calităţi pe

care specialistul, indiferent de orientarea sa, este important să le pună în valoare.
O primă calitate de care se vorbeşte este capacitatea empatică, trăsătură care să-i
permită consilierului să „se pună în pielea” clientului, să intre în rezonanţă cu nevoile,
trăirile şi dorinţele acestuia, cu scopul de al însoţi în demersul de autocunoaştere şi
restructurare personală.
Intensitatea şi calitatea implicării emoţionale a consilierului este poate cea mai delicată
şi controversată problemă a atitudinii terapeutice. Majoritatea autorilor insistă pe echilibrul
adecvat pe care terapeutul trebuie să-l menţină între implicarea sa emoţională şi distanţarea
afectivă faţă de client si problema sa. Secretul constă în abilitatea consilierului de a se implica
cât mai mult emoţional în relaţia cu clientul său fără a se încărca cu emoţiile negative şi
problemele acestuia, adică fără a se identifica cu el. În acest aspect, analiza personală pe care
consilierul a făcut-o, are un important rol benefic. Tot mai mult clientul simte nevoia unei
atitudini calde, suportive, de înţelegere şi acceptare din partea consilierului. În acelaşi timp
însă, el are nevoie şi de o prezenţă fermă, calmă, care-i poate suporta durerea şi suferinţa fără
să fie copleşită şi care-i poate insufla curaj şi poftă de viaţă.
Flexibilitatea şi capacitatea de adaptare creativă şi continuă sunt alte calităţi
importante cerută de la un consilier. Importanţa lor vine din faptul că persoanele care solicită
consiliere sunt unice având o problematică psihică personală, un univers propriu inedit care
se cere descoperit. La acestea se adaugă mobilitatea şi maleabilitatea consilierului în a-şi
alege instrumentele de lucru şi maniera de abordare a clientului.
Curajul specialistului în a explora unele direcţii mai puţin cunoscute sau incomode se
cere impletit cu creativitatea şi intuiţia sa. Mai ales în abordările experienţial-creative,
creativitatea şi spontaneitatea consilierului sunt necesare într-o foarte mare măsură.

9
 Respecul faţă de om strâns îmbinat cu onestitatea, constituie un atribut important al
consilierului efiecient.
O condiţie de bază în procesul de consiliere cu omul este sinceritatea, lipsa ei
deteriorează relaţia între cei doi până la desfiinţare.
Pe lângă aceste calităţi generale, care pot fi dezvoltate, îmbogăţite, atât în procesul de
formare profesională, cât şi după, fiecare consilierul are o zestre de atribute personale care-i
defineşte stilul de lucru. Unii sunt orientaţi mai mult spre acţiune, alţii către verbalizare, unii
sunt mai activi, directivi, provocativi, în timp ce alţii sunt mai suportivi, non-directivi,
analitici. Fiecare stil se potriveşte mai mai mult sau mai puţin anumitor categorii de clienţi,
fiecare stil având avantajele şi limitele sale.

TEMA NR. 3. TEHNICI DE CONSILIERE DE NATURĂ PSIHANALITICĂ

Conform teoriilor psihanalitice, problemele emoţionale actuale ale clientului îşi au

originea în conflictele interioare dezvoltate în mica copilarie (de regulă în perioada 3-6 ani, în
faza rezolvării conflictului oedipian), nivelul lor fiind unul inconştient. Deoarece, pentru a
gestiona aceste conflicte, Eul a dezvoltat mecanisme de aparare care cu timpul au devenit
ori rigide, ori anacronice, sarcina terapeutului este aceea de a aduce conflictele micii copilării
din inconştientul pacientului în conştiinţa sa pentru a putea fi supuse unei judecaţi actuale de
către o persoană care a caştigat între timp mai multă maturitate şi experienţă de viaţă.
Tendinţele regresive ale clientului încurajate de acest tip de intervenţii şi atitudinea de expert
a consilierului imprimă relaţiei o notă caracteristică unei interacţiuni părinte-copil. A doua
sarcină a consilierului este aceea de a determina Eul actual al clientului sau să renunţe la
vechile mecanisme defensive utilizate anterior în favoarea unora mai adecvate la evoluţia şi
starea sa actuală.
Tehnicile utilizate în psihanaliză sunt: asociaţiile libere, analiza viselor, analiza
acţiunilor pacientului, analiza transferului, analiza rezistenţelor, analiza Ego-ului,
interpretările şi prelucrările.

Metoda asociaţiilor libere este folosită ca tehnică de bază în psihanaliză, cu scopul

descoperirii conflictelor inconştiente. Psihanalistul îi propune clientului să dea frâu liber
gândurilor şi sentimentelor oricare sunt ele fără a cenzura şi a încerca să urmărească un fir

10
logic. El intervine doar cu întrebări care să-i permită subiectului noi asociaţii de idei, ca de
exemplu: „ce vârstă ave-ai atunci?; „ ce imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul
acesta?. etc.. În derularea asociaţiilor libere apar imagini, reproşuri, sentimente, dorinţe,
nevoi, acuze, etc., moment în care pacientul are nevoie de încurajarea psihanalistului care să-i
ofere siguranţă şi încredere. Însă chiar şi încurajată persoana în a-şi da frâu liber liber
gândurilor sale mai pot apărea blocaje, numite de Freud, părintele acestei orientări, rezistenţe,
rezultate din controlul inconştient al clientului. Psihanalistul pune accentul în analiză tocmai
pe aceste zone sensibile.

Analiza viselor, tehnică utilizată în psihanaliză alături de asociaţiile libere. În cursul

asociaţiior libere, la client apar spontan relatări despre visele pe care le-a avut, vise ce
reprezintă propriile sale experienţe şi conţinuturi de natură inconştientă. Pentru Freud visele
sunt „calea regală spre inconştient” , considerând-o cea mai bună sursă de informaţii. El a
descris două niveluri ale conţinutului viselor : conţinutul manifest (conştient, cel pe care
persoana îl poate povesti) şi conţinutul latent (inconştient, reprezintă semnificaţia reală a
visului, setul de evenimente intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). Freud a descris
visele ca încercări mascate de a îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoi
culpabilizatoare, durerose pentru a fi acceptate conştient. Dorinţele, ideile reprezentând
conţinutul latent al visului şi acestea sunt exprimate în forme deghizate prin conţinutul
manifest al visului. Rolul psihanalistului este de a-şi încuraja clientul să vorbească despre
conţinutul manifest al visului făcând toate asociaţiile libere care-i apar, cu scopul de a ajunge
la conţinuturile inconştiente.

Analiza acţiunilor pacientului , metodă care se referă atât la comportamentele

verbale (erori de pronunţare, lapsusuri, etc.), cât şi la cele nonverbale, attât la cele din şedinţa
de psihanaliză, cât şi la cele din afara ei.

Analiza rezistenţelor . Conceptul de rezistenţă se referă la tot ceea ce în acţiunile şi

cuvintele analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconştient . Rezistenţele pot fi
conştiente (când pacientul împiedică în mod conştient progresul analizei) sau inconştiente
(când pacientul nu-şi dă seama de felul în care perturbă procesul analitic). Cele mai
semnificative în procesul analitic sunt rezistenţele inconştiente, deoarece oferă informaţii
importante despre structura de personalitate a clientului. Rezistenţele intră în acţiune atunci
când subiectul simte că intră pe un teren nesigur. În plus ele mai apar atunci când unele

11
dintre tendinţele şi dorinţele inconştiente sunt terifiante şi inacceptabile pentru a le accepta în
planul conştient.
Freud consideră rezistenţele ca fiind puncte centrale şi instrumente importante ale
psihanalizei. Natură lor este duală: pe de o parte interferă cu intervenţia, şi pe de altă parte
constituie o sursă de informaţii esenţială pentru analiză. Analizarea rezistenţelor au rolul ca
subiectul să fie condus de psihanalist să conştientizeze ce rol joacă acestea în viaţa sa şi cum
acestea îl împiedică să afle cu ce se confruntă în prezent.

Analiza transferului. O parte importantă în psihanaliză se referă şi la atitudinea

clientului faţă de consilier. În timpul consilierii clientul dezvoltă reacţii emoţionale puternice
faţă de psihanalist, emoţii care pot fi pozitive (admiraţie, dragoste, respect, ş.a.) sau negative
(ură, gelozie, ostilitate ş.a.). Majoritatea reacţiilor fiind izvorâte din tendinţele şi dorinţele
ascunse ale clientului atunci când psihanalistul îşi menţine neutralitatea în relaţia
psihologică. Practic este vorba de sentimente, atitudini pe care clientul le-a avut sau le are
faţă de persoane importante din viaţa sa şi care le manifestă în relaţia de consiliere faţă de
analist. Această tendinţa a clientului de a face din analist obiectul răspunsurilor sale
emoţionale se numeşte transfer. În analiza transferului , analistul îl ajută pe client să
obţină o mai bună înţelegere a reacţiilor sale emoţionale faţă de oricare altă persoană, şi să
conştientizeze sursele reale ale acţiunilor sale. Psihanaliştii afirmă, că în urma insight-ului
asupra acestei înţelegeri, se produc schimbări în sfera personalităţii clientului. Relaţia
transferenţială este importantă pentru că astfel clientul, ajutat de analist, ajunge să o privescă
ca o reeditare a relaţiei sale cu o figură parentală şi în felul acesta are ocazia să se desprindă
de copilărie şi să stabilească relaţii de tip matur cu persoanele importante din apropierea sa.
În relaţia de consiliere şi psihanalistul poate experimenta reacţii emoţionale puternice
(pozitive sau negative) către client. Aici este vorba de contratransfer, termen folosit pentru
răspunsul emoţional al specialistului la solicitările afective ale clientului. După Freud,
contratransferul reduce obiectivitatea consilierului , afectând negativ relaţia client-analist.

Intrepretările. Pe parcursul şedinţelor terapeutice, analistul are sarcina să ordoneze

materialul discontinuu din asociaţiile libere şi analiza viselor ale clientului, să descopere
semnificaţiile ascunse, simbolice şi să-i ofere explicaţiile necesare prin prisma conceptelor
psihanalitice. Acestea sunt interpretările , ipoteze explicative cu privire la unele atitudini
comportamentale, cui scopul de a-l ajuta pe client să obţină insigh-ul asupra naturii
conflictelor care reprezintă sursa dificultăţilor cu care se confruntă în prezent. Momentul

12
potrivit pentru formularea interpretărilor ţine de competenţa analistului, astfel încât să fie pe
măsura în care clientul este pregătit să le primească. Important este ca momentul să fie ales
atunci când materialul inconştient este aproape să se releve la nivel conştient astfel încât
pacientul să poate accepta şi insight-uri şi dureroase. Altfel, nu face decât să-i crească
clientului anxietatea şi defensele.

Prelucrările, este un procedeu specific psihanalizei ce necesită timp lung, intensiv şi

costisitor. De-a lungul analizei, pentru a se ajunge la semnificaţiile psihologice ascunse şi
apoi pe deplin înţelese şi integrate de client, sunt necesare prelucrările asupra materialului
asociativ, ce reprezintă o explorare progresivă, repetitivă a interpretărilor şi rezistenţelor.
Prelucrate emoţiile dureoase din timpul copilăriei în cadrul psihologic, îi permite clientului să
devină suficient de puternic pentru a se confrunta cu aceste emoţii cu mai puţină anxietate şi a
le face faţă într-un mod realist.

TEMA NR. 4. TEHNICI DE CONSILIERE COMPORTAMENTALE

Baza teoretică a terapiei comportamentaliste se află în teoriile învăţării, care

considerau că personalitatea umană se structurează şi funcţionează în raport cu stimulii din
mediu cu rolurile, situaţiile şi interacţiunile sociale şi nu în raport cu forţe psihice interne
abisale. Afirmaţia de bază a acestor tipuri de abordări este că toate comportamentele,
adaptative sau neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai
mult sau mai puţin conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a
informaţiilor. O persoană cu probleme psihologice este o persoană cu deprinderi
dezadaptative învăţate. Ele s-au fixat în psihicul individului deoarece, în istoria lui, i-au
permis acestuia să facă faţă stresului, să evite anumite situaţii traumatizante. Ulterior aceste
reacţii s-au întărit şi apoi s-au generalizat şi tind să se repete in tot mai multe împrejurări.
Procesul de consiliere pune accentul mai puţin pe relaţia psihologică şi mai mult pe
tehnicile utilizate.
Relaţia de consiliere îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în
care consilierul are rolul unui modelator comportamental. Din acest motiv el însuşi trebuie să
fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic cu o tentă de
superioritate. Identificarea clientului cu consilierul asigură identificarea cu strategiile de

13
adaptare pe care le propune acesta din urmă. Ca şi în consilierile psihanalitice consilierul este
expertul. Directivitatea specialistului în aceste abordări este cea mai mare. Caracteristicile
acestui tip de relaţie sunt cele de ghidare, orientare, colaborare, parteneriat. Clientul este
ajutat să ia anumite decizii dar într-un ansamblu sistematizat de consilier. Dafinoiu (2000,
pg.108) sintetizează în felul următor rolul consilierului cognitiv-comportamentalist:
• culege datele clientului şi realizeză analiza funcţională a comportamentelor;
• explică, informează;
• defineşte simptomul principal, identifică factorii de menţinere şi descoperă
beneficile secundare ale acestuia;
• alege strategia terapeutică;
• stimulează motivaţia clientului;
• aplică tehnica terapeutică;
• încheie relaţia terapeutică atunci când se impune.
Explicaţia oferită de consilier dă o notă aparte acestui tip de relaţie. Consilierul aduce
argumente teoretice care corespund sistemului său de credinţe, argumente cu care încearcă să
explice problemele clientului. Explicaţia este şi aspectul cu care se încearcă crearea unei bune
alianţe psihologice. Cu ajutorul lor poate fi indus clientului sentimentul de control asupra
comportamentului propriu şi a propriei vieţi. Acest lucru stimulează foarte mult partea
acţională, de trecere la fapte, lăsând în urmă suferinţele şi lamentările.
Orientarea comportamentalistă consideră că vindecarea constă în decondiţionarea
subiectului de comportamentul nedorit şi înlocuirea lui cu altul dezirabil.
Atunci când comportamentul-ţintă care se cere modificatat a fost specificat, consilierul
şi clientul elaborează împreună, de comun acord, un program de terapie ce include o
combinaţie de tehnici comportamentale. Psihoterapeutul este cel care alege metodologia cea
mai potrivită pentru problematica clientului şi îi propune acestuia o schemă de terapie.
Principalele tehnici de consiliere comportamentale sunt:

Desensibilizarea sistemică progresivă poate fi priivită ca un proces de decondiţionare

sau de contracondiţionare. Această tehnică, eficientă mai ales în eliminarea fobiilor sau a
temerilor (de exemplu, fobia de înălţime, fobia de animale, agorafobia, claustrofobia, etc.),
dar şi în reducerea tracului, în cazuri de impotenţă şi frigiditate, în tulburări anxioase.
Tehnica constă în al învăţa pe subiect ca, în prezenţa stimulilor anxiogeni, imaginari sau reali,
să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incmpatibil cu apariţia anxietăii.

14
Deoarece o constatare elementară arată că este dificil să fii relaxat şi anxios în acelaşi timp,
relaxarea este principalul tip de răspuns adaptativ utilizat pentru a contracara anxietatea.
Metoda cuprinde următoarele etape:
a) Învăţarea relaxării (durează de regulă cam 6 şedinţe), Aşezat într-o poziţie
confortabilă (culcat, şezând sau semişezând), clientul se antrenează sistematic, sub
îndrumarea consilierului, în relaxarea tuturor grupelor musculare. Învăţat progresiv
să facă distincţia între relaxare şi încordare, încordând şi relaxând fiecare grup
muscular, şi să discrimineze grade diferite de tensiune. Exerciţiile de relaxare sunt
recomandate şi ca sarcini pentru acasă.
b) Stabilirea ierarhiilor situaţiilor generatoare de anxietate, în ordine descrescătoare ,
de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă. În această a doua
etapă, stimulii care stârnesc anxietatea clientului sunt identificaţi şi ordonaţi într-o
ierarhie a anxietăţii. De multe ori, oamenii se simt speriaţi în diferite momente, fără a
fi conştienţi de condiţiile care amplifică sentimentul de teamă. În astfel de condiţii
terapeutul îl ajută pe client să descopere situaţiile producătoare de anxietate printr-un
interviu cu întrebări detaliate sau prin inventare de autoevaluare. Este important ca
ierarhia să fie bine personalizată., ţinând cont de faptul că situaţii profund anxiogene
pentru un individ pot fi neutre sau chiar plăcute pentru un altul (de exemplu , a se
afla pe cel mai înalt vârf cu imaginea unei prăpăstii reprezentative , din munţii
Caraiman este extrem de plăcut pentru unii oameni, dar înalt anxiogen pentru cei cu
teama de înălţimi).
c) Desensibilizarea propriu-zisă. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de
relaxare, este expus gradual stimulilor succesivi, din ce în ce mai anxiogeni, din
ierarhia stabilită anterior. Desensibilizarea se face în condiţii de relaxare profundă,
scopul fiind asocierea de stimuli anxiogeni cu relaxarea pentru a „sparge” asocierea
dezadaptativă anterioară (stimul-anxietate) şi a înlocui cu un răspuns adaptativ.
Subiectului i se cere să se relaxeze cu ochii închişi şi să-şi imagineze iniţial scene
neutre şi apoi fiecare din situaţiile din ierarhie, începând cu cea mai puţin anxiogenă.
În momentul în care clientul afirmă că simte anxietate, şedinţa se încheie cerându-i-
se să se concentreze pe stare de relaxare. Intervenţia continuă până când subiectul
devine capabil să rămână destins în timp ce îşi reprezintă scene care anterior îi
produceau teamă, încordare. De regulă, pentru a fi eficientă, expunerea la stimuli
anxiogeni imaginari este urmată de expunerea graduală la stimuli reali
- aşa-numita desensibilizare „in vivo”.

15
 Expunerea „în vivo” merge pe acelaşi principiu ca şi tehnica precedentă, clientul fiind
însă instruit să se confrunte cu situaţiile reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de
consiliere sau direct fără a mai trece prin etapa imaginativă. Scopul este de a reuşi să păstreze
starea de relaxare în prezenţa stimulilor respectivi. Este un procedeu mai eficient decât
simpla imaginare a situaţiilor producătoare sde anxietate, dar unii clienţi au nevoie să înceapă
cu nivelul imaginativ şi apoi să experimenteze situaţiile concrete.

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite porneşte de la principiul că, expunând

pe cineva direct la stimulii producători de anxietate, persoana descoperă că nu se întâmplă
nimic rău, ceea ce poate conduce la stingerea comportamentului de teamă. Confruntarea cu
situaţiile anxiogene se poate face în plan imaginar, consilierul manevrând astfel situaţia încât
să producă rapid o creştere a anxietăţii (tehnica implozivă) sau prin expunerea reală, mai ales
la clienţii cu capacităţi imaginative limitate (tehnica expunerii-flooding). Prin expuneri
repetate la situaţii anxiogene în condiţii de securitate afectivă (în prezenţa consilierului sau a
altei persoane de încredere) stimulii anxiogeni îşi pierd forţa şi comportamentul de evitare a
respectivilor stimuli are tendinţa să se stingă. Aceste tehnici se dovedesc eficiente mai ales în
tratarea agorafobiei (care implică teama de a părăsi un loc sigur, cum este locuinţa) şi a
tulburărilor compulsiv-obsesive. Dificultăţile de comunicare şi evitarea confruntării cu cineva
pot fi abordate în acest fel, subiectul fiind sfătuit să intre în comunicare directa cu persoana
respectivă sau în confruntare, anxietatea reducându-se treptat.

Întărirea selectivă. Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de

comportament învăţate au tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite
corespunzător. Tehnica este eficientă mai ales la copii, în situaţiile în care comportamentul
nedorit a fost întărit fără voie de persoanele din jur. Procedura implică recompensarea
comportamentelor dezirabile şi ignorarea celor indezirabile. De exemplu o fetiţă care în mod
obişnuit ţipă pentru a atrage atenţia mamei, poate fi ignorat de câte ori se comportă astfel ,
fiind în schimb tratat cu atenţie (chiar recompensată) atunci când vine lângă mamă şi i se
adresează pe un ton normal. Tehnica este utilizată cu succes în tratarea agresivităţii,
crizelor de furie, comportamentelor de deranjare a colegilor de clasă, retragerii sociale,
performanţelor de şcoală scăzute, a enurezisului, precum şi în cazul copiilor autişti, a
adulţilor retrardaţi şi a pacienţilor cu boli mentale severe.

16
 Modelarea presupune însuşirea unor modele de comportament deosebite prin
observarea şi imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, consilierul
(principiul de bază este cel al învăţării prin observare). Tehnica s-a dovedit eficientă în
formarea de deprinderi de autoservire la clienţii cu intelect de limită, precum şi în depăşirea
anxietăţii, când persoana are şansa de a observa pe altcineva trecând prin situaţia
provocatoare de anxietate fără a fi rănit. De exemplu pentru cineva care vrea să scape de
teama de paianjeni, înainte ca ea să atingă un paianjen, consilierul îi poate oferi un model,
luând şi ţinând un paianjen în mâini, fără să manifeste teamă şi arătându-i că nu se întâmplă
nimic periculos.

Tehnica aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a

sancţiunilor, deci prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în tratarea
toxicomanilor, a deviaţiilor sexuale şi a deprinderilor compulsive, respectiv a
comportamentelor care oferă gratificaţii imediate individului, dar cu consecinţe negative pe
termen lung sau inadecvate social, prohibite cultural şi dăunătoare psihic. A mai fost aplicată
pentru tulburări sau deprinderi nedorite, cum ar fi: fumatul, consumul de alcool, mâncatul
excesiv, comportamente psihice bizare, enurezisul. La ora actuală utilizarea de stimuli
aversivi a scăzut mult, mai ales datorită aspectelor etice implicate. Tehnica aversivă este
privită actual ca o modalitate de a stopa răspunsurile dezadaptative pentru o perioadă de
timp în care ar exista posibilirtatea de a produce modificări în stilul de viaţă al subiectului
prin încurajarea comportamentelor adaptative care au tendinţa de a se autoîntări.

Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât şi

formare şi practicare a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat în
cazul persoanelor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza anxietăţii
ridicate care îi împiedică să se exprime liber şi să îşi exprime sentimentele. De asemenea, este
utilă pentru persoanele care au dificultăţi în a cere ceea ce doresc sau în a-i refuza pe ceilalţi,
permiţându-le să îi manipuleze sau să profite de pe urma lor. Antrenamentul asertiv are
menirea de a-l învăţa pe client să îşi exprime liber, direct şi adecvat gândurile şi emoţiile.
Antrenamentul se desfăşoară în etape, comportamentul asertiv fiind practicat iniţial în
cabinetul de consiliere, prin joc de rol împreună cu consilierul şi, abia ulterior, în viaţa reală.

Autoreglarea. Pentru că într-un demers comportamental consilierul şi clientul se

întâlnesc rareori mai des de o dată pe săptămână, acesta din urmă trebuie să înveţe să îşi

17
controleze (regleze) comportamentul propriu, astfel încât să înregistreze progrese şi în afara
şedinţelor de consiliere. Mai mult, dacă persoana simte că este responsabilă pentru
schimbările şi progresele obţinute, creşte probabilitatea obţinerii acestora. Autoreglarea
implică observarea, monitorizarea propriilor comportamente, şi utilizarea de tehnici variate
pentru modificarea celor inadecvate (autoîntărirea, autosancţionarea, dezvoltarea de
răspunsuri incompatibile, etc.).

Tehnici de relaxare

a. Relaxarea progresivă Jacobson

Relaxarea progresivă musculară este o tehnică de relaxare iniţiată de medicul Edmund
Jacobson. Această tehnică constă în alternarea relaxării şi a tensionării principalelor grupe
de muşchi din corp şi este utilizată în managementul anxietăţii.
Atunci când persoana se confruntă cu evenimente stresate de viaţă, de cele mai multe
ori aceasta se află într-un registru mental şi emoţional negativ însoţit de tensiune musculară
în tot corpul sau localizat doar într-o anumită parte a corpului. Emoţiile sau sentimentele, cu
precădere cele negative, contribuie la modificări fiziologice ale tonusului muscular(tensiune,
încordare, rigiditate, spasme).
Aşadar, se poate observa cu uşurinţă legătura directă care există între viaţa emoţională a
persoanei şi tonusul muscular al acesteia. Drept urmare, putem reţine ideea cum că relaxarea
presupune absenţa oricărei contracţii sau tensiuni musculare.

Tehnica de relaxare progresivă musculară a lui Jacobson are drept scop reducerea sau
eliminarea tensiunilor psihice prin descărcarea tensiunii acumulate în muşchi (hipotonie
musculară). Deci tonusul muscular scăzut conduce la relaxare fizică şi implicit relaxarea
psihică.
Practicând relaxarea progresivă musculară, „memoria” muşchiilor care a înmagazinat
tensiunea primeşte o alternativă benefică: relaxarea musculară!
Tehnica de relaxare progresivă Jacobson produce o stare de relaxare şi este utilă, mai
ales în cazul în care anxietatea şi tensiunea interioară sunt crescute.
Prin alternarea încordării şi a relaxării diferitelor grupe musculare puteţi să observaţi
diferenţa dintre starea de tensiune şi cea de relaxare.
Scopul acestei tehnici este de a detensiona corpul şi de a induce relaxarea, precum şi
de a dobândi control asupra tensiunii musculare din corp.

18
 Printre alte beneficii se numără:
- reducerea stresului şi a anxietăţii;
- eliminarea tensiunii musculare;
- dobândirea unui somn profund şi odihnitor;
- instalarea unei stării de linişte;
- ameliorarea durerilor de cap (migrene) etc.
Obiectivul principal a acestui antrenament este inducerea relaxării musculare şi
eliberarea tensiunii din corp, şi totodată dobândirea unei stări de echilibru interior.
Indicaţii înainte de începerea tehnicii de relaxare:
• alegeţi-vă un loc liniştit (departe de factori perturbatori), în care să nu fiţi deranjat pentru
aproximativ 30 de minute;
• găsiţi-vă o poziţie confortabilă (şezând, semiculcat sau culcat pe spate) şi asiguraţi-vă că
ţineţi spatele drept;
• purtaţi haine comode, care să nu vă strângă, de preferabil din bumbac;
• temperatura camerei să fie una potrivită (nici prea rece nici foarte cald);
• nu executaţi această tehnică mai repede de 1 oră după ce aţi servit o masă principală;
• descălţaţi-vă (dacă este posibil);
• folosiţi respiraţia abdominală (diafragmică).

b. Antrenamentul autogen Schultz

Antrenamentul autogen (autogenerat) desemnează o metodă de relaxare, inspirată

din hipnoza medicală, dezvoltată de către psihiatrul german I. H. Schultz, începând cu 1930 şi
care este folosită cu succes în psihoterapie şi în antrenamentul sportivilor de performanţă.

Acest antrenament autogen constă în anumite autocomenzi de genul „O căldură

plăcută cuprinde braţul meu drept” care au drept menirea să producă o decontractare
musculară şi deci, relaxarea întregului corp.
Această tehnică de relaxare constă în inducerea stării de calm şi linişte, precum şi
obţinerea senzaţiei de greutate în braţe, picioare şi apoi în întregul corp (în starea de relaxare
este frecvent experimentată senzaţia de greutate şi căldură).
Ciclul inferior al antrenamentului autogen Schultz cuprinde exerciţii care vizează
obţinerea senzaţiei de căldură corporală, obţinerea unui calm digestiv, control al respiraţiei,
încetinirea ritmului cardiac prin concentrare asupra cordului etc.

19
 Încă de la primele şedinţe, efectele benefice ale acestui antrenament pot să fie
observate:
- somn mai liniştit, odihnitor;
- capacitate mai bună de concentrare;
- relaxare corporală şi mentală;
- reducerea anxietăţii;
- diminuarea, până la eliminarea totală a tensiunii din corp;
- refacerea organismului după efort.
Prin practicarea antrenamentului autogen, practicantul poate să îşi
dezvolte autocontrol psihofiziologic şi disciplină mentală. Prin concentrarea pe formulele
sugestive, persoana îşi poate crea o stare de detaşare de tip hipnoid şi implicit această stare
conduce la relaxare mentală şi musculară.
Antrenamentul autogen a lui Schultz se face sub îndrumarea unui specialist, după care
persoana poate să realizeze singură această metodă de relaxare, zilnic, timp de aproximativ
15 minute.
Pentru practicarea acestei tehnici de relaxare se alege o poziţie confortabilă, în decubit
dorsal sau aşezat într-un fotoliu.
În cele ce urmează present o variantă adaptată după antrenamentul autogen a lui
Schultz, care descrie exerciţiile proprii ciclului inferior a tehnicii:
Exerciţiul de greutate
Acest exerciţiu constă în inducerea progresivă a senzaţiei de greutate în membre (braţe şi
picioare), persoana concentrându-se asupra următoarelor autocomenzi:
Braţul drept:
„Sunt calm/ă şi liniştit/ă ... Mă cuprinde o linişte plăcută”
„Muşchii mei sunt destinşi şi relaxaţi”
„Mă concentrez asupra braţului meu drept”
„Braţul meu drept devine mai greu”
„Braţul meu drept este mai greu”
„O greutate plăcută cuprinde braţul meu drept”
„Braţul drept este greu”
„O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, braţul, mâna şi degetele”
„Braţul drept este greu ca plumbul”
„Braţul meu drept este greu ca un braţ de statuie”

20
 În mod asemănător se procedează şi cu braţul stâng prin inducerea progresivă a
senzaţiei de greutate.
Piciorul drept:
„Mă concentrez asupra piciorului meu drept”
„Piciorul meu drept devine mai greu”
„Piciorul meu drept este mai greu”
„O greutate plăcută cuprinde piciorul meu drept”
„Piciorul drept este greu”
„Piciorul drept este greu ca plumbul”
„O greutate ca de plumb îmi cuprinde şoldul, coapsa, gamba şi degetele de la picioare”
„Piciorul meu drept este greu ca un braţ de statuie”
În mod identic se procedează şi cu piciorul stâng.
Senzaţia de greutate în corp se generalizează:
„Întregul meu corp este greu, liniştit, adormit”
„Calmul mă inundă tot mai mult ... întregul meu corp este cuprins de o linişte adâncă”
„Sunt foarte calm/ă şi liniştit/ă”
Exerciţiul de căldură
Braţul drept
„O căldură plăcută cuprinde braţul meu drept”
„Braţul drept devine mai cald”
„Braţul drept este mai cald”
„O căldură plăcută cuprinde braţul meu drept: mâna dreaptă este caldă până la degete”
„Braţul drept este cald”
„Simt cum braţul meu este din ce în ce mai cald”
„Braţul meu drept este cald, ca şi cum ar fi scufundat într-o apă caldă”
În mod identic se procedează şi cu braţul stâng.
Picioare
„Picioarele încep să devină mai calde”
„Picioarele sunt mai calde”
„O căldură plăcută îmi cuprinde picioarele”
„Picioarele mele sunt calde”
„Picioarele mele sunt cuprinse de o senzaţie foarte plăcută de căldură, ca şi cum sunt
scufundate într-o apă caldă”
Senzaţia de căldură se generalizează în întregul corp:

21
„Sunt relaxat/ă”
„O căldură plăcută îmi cuprinde întregul corp”
„O căldură plăcută îmi cuprinde umerii, braţele, mâinile, picioarele, întregul corp”
„Întregul meu corp este cuprins de o căldură plăcută, ca şi cum aş fi scufundat/ă într-o baie
călduţă”
„Mă las cuprins/ă de această căldură plăcută”
„Sunt pe deplin liniştit/ă şi relaxat/ă”
Exerciţiul cardiac pentru liniştirea bătăilor inimii
„Inima bate în mod ritmic şi liniştit”
„Inima pompează sângele în întregul corp în mod regulat şi liniştit”
„Inima mea bate liniştit ... foarte liniştit ... calm şi egal”
Exerciţiul de control a respiraţiei
„Respiraţia este profundă şi liniştită”
„Respir calm şi liniştit/ă”
„Plămânii meu respiră în mod paşnic”
„Întregul meu corp respiră în pace”
„Inspir încet şi profund ... expir”
„Ritmul respiraţiei mele este perfect liniştit”
Exerciţiul plexului solar
„Simt linişte în tot corpul meu”
„Abdomenul meu este calm şi relaxat”
„Muşchii abdomenului meu sunt destinşi, orice tensiune dispare”
„Plexul solar este mai cald”
„În plexul meu solar se concentrează toată căldura corpului meu”
„Plexul solar este soarele corpului meu”
„Muşchii abdomenului meu se deschid, se relaxează şi se încălzesc”
Exerciţiul de răcorire a frunţii
„Capul meu este liniştit şi uşor”
„Muşchii feţei sunt relaxaţi, îmi simt pielea de pe faţă elastică”
„O răcoare plăcută îmi cuprinde fruntea”
„Fruntea mea devine tot mai răcoroasă”
„Tâmplele mele sunt cuprinse de o senzaţie de răcoare, ca o adiere plăcută”
„Capul meu este uşor şi liniştit”
„O linişte de calm şi pace mi-a cuprins întregul cap”

22
„Mintea mea este limpede ca apa unui izvor de munte”
Exerciţiul de anulare a stării autogene
„Respir profund şi liniştit/ă”
„Mă simt odihnit/ă ca după un somn profund şi odihnitor”

TEMA NR. 5. TEHNICI DE CONSILIERE COGNITIVE

Consilierea şi psihoterapia cognitiv-comportamentală au preluat tehnicile behavioriste

de modificare a comportamentelor şi le-a adăugat proceduri destinate schimbării
convingerilor dezadaptative. O idee importantă care s-a desprins din numeroase cercetări
situate la baza abordărilor cognitiv-comportamentale, este aceea că modul în care persoana
se comportă în confruntarea cu obstacolele externe ţine nu numai de mărimea obiectivă a
acestora, ci şi de imaginea, reflectarea lor în plan intern, subiectiv.
Structura procesului de consiliere cognitiv
Principiul de bază al consilierii cognitive are în vedere evidenţierea cogniţiilor
negative, a schemelor şi disfuncţiilor cognitive, şi încercarea de a le corecta. Adică se
încearcă schimbarea stilului de gândire al clientului prin conştientizarea caracterului eronat al
convingerilor sale şi prin evaluarea realistă a credinţelor prin confruntarea cu realitatea.
Strategia consilierilor cognitivişti, constă în a-l învăţa pe client să-şi interpreteze
evenimentele de viaţă într-o manieră pozitivă, mai adaptativă, ceea ce conduce la rezolvarea
problemelor emoţionale. Această formă de abordare se dovedeşte eficientă mai ales în cazul
persoanelor cu reacţii emoţionale perturbate, precum anxietatea şi depresia.
Demersul de consiliere constă în a ajuta clientul să-şi identifice şi să testeze ipotezele
eronate, să-şi identifice şi să testeze cogniţiile negative, să-şi dezvolte scheme cognitive
alternative (flexibile şi realiste) şi să-şi modifice stilul disfuncţional de gândire.

Tehnici specifice consilierii cognitive

Şedinţele de consiliere au obiective precise, sunt clar structurate şi presupun un plan

de intervenţie stabilit de comun acord de către psihoterapeut şi persoană. Intervenţia cognitiv-

23
comportamentală se realizează în două etape distincte: identificarea patternurilor de gândire
negativă iraţionale şi modificarea acestora şi a comportamentelor aferente, fiecare
presupunând tehnici terapeutice specifice.
1. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale este primul pas al demersului
cognitiv-comportamental. Consilierul îi explică clientului conceptul de gânduri negative
automate ca fiind gânduri negative, iraţionale care se declanşează spontan în anumite
contexte şi care se referă la propria persoană, la lume, la viitor. Aceste gânduri se constituie
şi se asociază cu diverse situaţii, încă din copilărie. Ele ţin de mai mulţi factori: de modul în
care a fost tratat subiectul de către ceilalţi, mai ales de către persoanele semnificative din
familie; de modul în care se simt şi vorbesc despre ei înşişi cei ce servesc subiectului drept
model de identificare; de ceea ce i s-a spus subiectului în legătură cu el însuşi; de experienţele
de viaţă mai importante prin care a trecut. Pentru ca subiectul să înţeleagă mai bine modul
de declanşare a acestor patternuri de gândire, consilierul poate prezenta uneori un exemplu
din viaţa sa personală. Se poate utiliza ca suport tehnic lista principalelor tipuri de distorsiuni
cognitive. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale se poate realiza prin:
- discutarea unei experienţe emoţionale recente;
- utilizarea imaginaţiei dirijate pentru a-i permite clientului să traiască sau să retrăiască
imaginativ o situaţie în care apare simptomul şi să evoce gândurile negative declanşate
spontan;
- utilizarea jocului dramatic la clienţii cărora le este greu să evoce gândurile negative
doar pe baza povestirii (pentru a le permite să reactualizeze cât mai veridic întreaga situaţie
şi patternurile de gândire declanşate);
- observarea şi utilizarea modificărilor de dispoziţie ale clientului din timpul şedinţei
terapeutice;
- determinarea semnificaţiei unor evenimente în legătură cu care clientul nu a reuşit să
declanşeze şi să concretizeze patternurile de gândire negativă.

2. Modificarea pateternurilor de gândire egativă iraţionale şi a comportatelor aferente

utilizând:
- raţionalizarea - clientului i se explică faptul că stările afective disfuncţionale sunt
produse mai mult de gândurile sale negative şi mai puţin de împrejurările exterioare (relaţia
gândire, sentiment, comportament);
- furnizarea de informaţii asupra anxietăţii şi mecanismelor de apariţie şi de întreţinere a
acesteia – clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietăţii şi evoluţia lor posibilă şi i se

24
precizează că acestea nu sunt periculoase (nu conduc la deces sau pierderea controlului) şi
nici nu sunt semne ale unei boli psihice grave;
- verificarea veridicităţii gândurilor negative automate în timpul şi în afara şedinţelor de
consiliere,
- distragerea – clientul este învăţat să-şi controleze simptomul concentrându-se asupra
altor activităţi şi nu asuptra stării proprii;
- programarea activităţilor după reguli precise, evitând supraîncărcarea şi tendinţa de a
face mai multe lucruri simultan, ceea ce sporeşte tensiunea şi oboseala (realizarea de liste de
activităţi, stabilirea priorităţilor, programarea de pauze pentru relaxare, etc.;
- experimentarea în sfera comportamentelor (prin folosirea de tehnici comportamentale).

Distorsiunile cognitive
Burns a alcătuit în 1980 (după Beck) o listă a principalelor tipuri de distorsiuni
cognitive (patternuri de gândire negativă iraţionale), care cuprind următorii itemi:

1. Gândirea de tipul „totul sau nimic2. A evalua lucrurile în alb şi negru, în termeni de
performanţe sau eşecuri: dacă o performanţă nu este perfectă, este considerată eşec total.
(Exemplu: „Este esenţial să fii plăcut şi admirat de toată lumea şi tot timpul”, „Dacă nu ştiu
să rezolv toate problemele de matematică din culegere, înseamnă că sunt un incapabil”),
2. Suprageneralizarea. A considera că un eveniment negativ sau pozitiv singular se va
produce la nesfârşit. (Exemplu: „Cuceresc pe toată lumea”, „Dacă m-a minţit o dată,
înseamnă că mă va minţi mereu”),
3. Concentrarea asupra negativului (catastrofizarea). A te centra asupra unui eveniment
negativ oarecare, a te gândi numai la acesta şi a-l lăsa să întunece toate celelalte evenimente
pozitive. (Exemplu: „M-a părăsit iubita. Am rămas singur şi nu mai contează nimic altceva:
profesie, prieteni”),
4. Descalificarea pozitivului. A respinge experienţele pozitive, a spune despre ele că nu
contează , menţinând stilul negativ de gândire , în ciuda evidenţelor.
5. Desprinderea de concluzii pripite. A te repezi să faci interpretări negative chiar dacă
nu sunt suficiente pentru a trage astfel de concluzii. Prezintă două forme
- Citirea gândurilor: a trage concluzia că cineva gândeşte negativ despre tine fără a verifica
dacă acest lucru este adevărat,
- Eroarea prezicătorului: a anticipa că lucrurile se vor termina prost iş a considera propria
predicţie ca pe un fapt incontestabil,

25
6. Maximalizarea şi minimalizarea. A exagera anumite lucruri (de regulă succesele
celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi). (Exemplu: „Chiar dacă am obţinut
amândoi aceeaşi nota maximă la examen, eu consider că colegul meu este foarte deştept şi
competent în comparaţie cu mine „),
7. Judecata afectivă. A considera că propriile emoţii negative reflectă modul cum stau
lucrurile cu adevărat. (Exemplu: „Dacă eu simt că nu mă iubeşte, aşa trebuie să fie „),
8. Cerinţele absolutiste. A-ţi elabora câteva imperative categorice după care te conduci.
(Exemplu: „Ca să ai bani trebuie să munceşti mult”, „Trebuie să-i ajuţi pe toţi oamenii care îţi
ies în cale”). Dacă aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează
sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă frustrare, furie,
resentimente,
9. Etichetarea. A interpreta persoana (de regulă, negativ) în loc de a se referi la o greşeală
sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane (Exemplu: „Am fost
respinsă la un interviu – sunt o ratată”), sau altora (Exemplu: „Nu mi-a spus adevărul despre
preocupările lui – este un mincionos”),
10. Raportarea la propria persoană. A te considera cauza unor evenimente negative
externe, cu care nu ai nici o legătură. (Exemplu: „Din cauza mea au divorţat părinţii mei”).

TEMA NR. 6. TEHNICI DE CONSILIERE ERICKSONIENE ŞI DE PROGRAMARE

NEURO-LINGVISTICĂ

I. Tehnici ericksoniene
Milton H Erickson ( 1901 -1980), doctor în medicină şi psihologie, este recunoscut
drept cea mai faimoasă autoritate mondială în hipnoterapie si psihoterapie strategică de scurtă
durată. A fost un adept al invăţării inconştiente, experenţiale.
Strategia lui Erickson are în vedere înlaturarea simptomului şi crearea la client a unor
expectaţii pozitive referitoare la vindecare.
Direcţiile terapiei ericksoniene vizează :
a) Acordarea cât mai bună cu clientul (rezonanţă empatică). Raportul de rezonanţă
presupune ca terapeutul să folosească acelaş ton, acelaş ritm al vocii ca şi clientul, să-i preia
respiraţia, mimica, gesturile, să folosească acelaş limbaj. În acest mod el are o înţelegere

26
mai exactă a clientului iar acesta simte mai puternic faptul de a fi înţeles. Rezonanţa cu
clientul este apoi urmată de ghidarea acestuia către transă şi către propria lui experienţă.
b) Distragerea minţii conştiente şi accesarea inconştientului. Erickson folosea un limbaj
confuzional, de păcălire a conştientului prin: omisiuni, generalizări, instrucţiuni vagi,
ambigui, cuvinte surprinzătoare, şocante. În acest mod mintea conştientă era ocupată în
totalitate, astfel încât era posibilă accesarea inconştientului printr-o comunicare specifică
emisferei drepte: tonul vocii, volumul vocii, analogii, sinteze, metafore. Este vorba de aşa
numita comunicare pe două nivele.
c) Inducerea şi apelarea la o stare specială de învăţare astfel încât apariţia noilor
comportamente mai eficiente să fie posibilă prin îmbogăţirea grilei sale inferioare (sistemul
perceptiv, de reprezentare şi de înţelegere).
d) Utilizarea a tot ce aduce clientul în psihoterapie ; limbaj, comportamente, rezistenţe (
principiul utilizarii).
Asupra hipnozei Erickson adoptă o viziune complet diferită de pană atunci. Astfel
dacă pană atunci starea hipnotică era definită in termeni comportamentali şi simptomatici, el
o redefineşte ca pe o comutare a atenţiei şi focalizare pe experienţe interne. Este vorba de o
stare de transă naturală prin care sunt accesate resursele inconştientului. Inducţia hipnotică
pană la Erickson era un demers autoritar, patern sau matern, seductiv şi securizant.
Erickson consideră inducţia hipnotică ca pe un proces firesc de ghidare a clientului
intr-o manieră indirectă cu formulări permisive (“poti….”; “atât cât iţi doreşti…”) şi
metaforice.
Folosind inducţiile indirecte, permisive si principiul utilizării, Erickson reuşea să
depăşească toate rezistenţele clientului.
Etapele hipnozei ericksoniene:
1. Orientarea clientului în direcţia transei hipnotice (era intrebat ce ştie şi ce nu ştie
despre transă, ce aşteptări are).
2. Fixarea atenţiei şi stabilirea raportului ( intrarea in rezonanţă, utilizarea
metaforelor, principiul utilizării).
3. Disocierea conştient – inconştient
4. Instalarea si adâncirea transei
5. Stabilirea cadrului pentru a invaţa
6. Utilizarea transei in vederea schimbării (sugestii indirecte, metafore, povestiri,
anecdote, prescripţii terapeutice).
7. Reorientarea către starea de veghe.

27
 Dintre tehnicile specifice ericksoniene mai putem aminti :
a) Utilizarea capcanelor duble prin care clientului i se creeaza iluzia alternativei,
astfel ca, indiferent de soluţia pe care o va alege, dintre cele puse în discuţie,
rezultatul este previzibil si cu efect terapeutic. Exemplu: „Vrei să intri în starea
hipnotică acum sau peste două minute?”
b) Prescrierea simptomului ca soluţie paradoxală. Asfel unui subiect care suferea
de insomnie şi care noaptea se forţează să adoarmă i se indică, ca la ora
adormirii să execute activităţi casnice neplăcute (cum ar fi spălatul vaselor).
Acest nou comportament se opune celui vechi de forţare în adormire, ducând
spre rezultatul terapeutic dorit.

II. Tehnici provenite din Programarea Neuro-Lingvistică

Abordarea numita Programare Neuro-Lingvistică işi are originea în perioada 1970,
autorii fiind John Grinder şi Richard Bandler de la Universitatea din Santa Cruz, California.
Prezint in continuare două mari tehnici prezentate de Nedelcea Cătalin în lucrarea
„Orientarea experienţială în psihoterapie”, coordonator Iolanda Mitrofan , Ed, SPER 2000.
II.1. Tehnica de lucru cu polarităţile pentru rezolvarea unui conflict intern
În situaţia în care avem mai multe idei în conflict, abilităţile de negociere pot fi
utilizate între diferitele părţi ale personalităţii. Rezolvarea unei probleme presupune atingerea
unui echilibru prezent (interior) cel puţin la fel de stabil ca şi cel vechi (dinaintea apariţiei
conflictului).
Echilibrul intern este o realitate dinamică şi nu statică iar conflictele au tendinţa de a se
dezvolta între diferite părţi ale personalităţii, responsabile de valori, credinţe şi abilităţi
diferite. Este posibil să ne dorim experienţe incompatibile sau să existe situaţii familiare din
care să fim întrerupţi de alte părţi ale noastre prin cereri conflictuale. Dacă răspundem acestor
cerinţe, prima parte ne va face să ne simţim prost. Rezultatul e că de regulă nu ne putem
bucura de nici una dintre activităţi. Când ne relaxăm, o parte din noi poate scoate la iveală, în
imagini foarte vii, toate lucrurile pe care le avem de făcut. Dacă muncim, tot ceea ce ne dorim
este să ne relaxăm.
Rezolvarea conflictelor interne - paşi:
a. Identificarea clară şi separarea părţilor
Acestea vor face cereri conflictuale, de exemplu una îşi poate dori libertate şi distracţie, iar
cealaltă securitatea unui venit stabil. Fiecare parte face aprecieri negative asupra celeilalte.

28
Unele părţi sunt construite pornind de la valorile parentale şi de multe ori e dificil să
convieţuiască paşnic alături de cele construite de propria experienţă de viaţă. Oricum, fiecare
dintre ele are ceva valoros de oferit (fundamentat valoric).
b. Obţinerea unei reprezentări clare a fiecărei părţi
Dacă sunt două, ele pot fi imaginate ca ţinute în cele două palme sau pot fi aşezate pe două
scaune în faţa clientului. E important ca acesta să obţină o reprezentare completă (vizuală,
auditivă şi kinestezică) a fiecărei părţi. Cum arată ele? Cum se simt sau ce simt? Cum sună
sau ce spun? Ele sunt conduse, de-a lungul liniei vieţii, prezent şi viitor, pentru a le defini,
astfel încât clientul să le poată conştientiza istoria şi orientarea.
c. Descoperirea intenţiilor, scopurilor fiecărei părţi
Apreciaţi faptul că ambele au intenţii pozitive faţă de persoană. Se poate merge până la un
nivel atât de înalt cât e nevoie pentru ca ele să cadă de acord asupra unui obiectiv comun
(găsirea unui obiectiv comun). Probabil amândouă vor fi de acord că doresc bunăstarea
(starea de bine) a persoanei şi vor ajunge la înţelegere asupra acestui punct. Părţile sunt puse
apoi să negocieze ca şi cum ar fi persoane reale. Dacă părţile sunt în conflict profund,
probabil singurul scop asupra căruia vor cădea de acord este supravieţuirea persoanei.
d. Negocierea
De ce resurse dispune fiecare parte şi care ar putea-o ajuta pe cealaltă să-şi atingă scopurile?
La ce poate renunţa fiecare? Ce înţelegeri pot fi făcute? Cum ar putea ele coopera? Ce vrea
fiecare parte de la cealaltă astfel încât amândouă să fie satisfăcute ? Clientului şi fiecăreia
dintre părţile aflate în conflict trebuie să le fie clar faptul că, în realitate, conflictul împiedică
realizarea intenţiilor ambelor părţi. Fiecare parte e antrenată/învăţată să semnaleze situaţiile
în care are nevoie de ceva, cum ar fi timp, libertate, atenţie sau apreciere.
e. Integrarea părţilor
Fiecare parte e întrebată (i se cere) dacă doreşte să rezolve împreună problemele comune. Nu
este întotdeauna foarte important ca ele să facă acest lucru împreună, uneori fiind preferabil
ca părţile să rămână distincte (dacă putem spune aşa), fiecare dispunând de resurse şi valori
diferite. Dacă ele doresc să fie integrate, se cere clientului să facă un gest prin care le aduce
fizic în corpul lui. E important să se simtă confortabil când face acest lucru. Dacă părţile erau
plasate în cele două palme, ele vor fi aduse împreună vizual, prin unirea şi strângerea
mâinilor.
Clientul e ghidat apoi să creeze o reprezentare integrală (vizuală, auditivă, kinestezică) a noii
sale condiţii, a părţilor integrate şi să şi-o interiorizeze în ritm propriu (astfel încât să se simtă
confortabil). Păstrăm câteva momente tăcerea pentru ca el să poată conştientiza schimbările

29
care apar (au apărut). Poate fi necesar pentru client să-şi reparcurgă linia vieţii şi să-şi
redefinească unele evenimente şi experienţe trecute în lumina noilor cunoştinţe şi a noii
capacităţi de înţelegere.
În timpul negocierii e posibil ca noi părţi ale personalităţii clientului să iasă la suprafaţă (să se
manifeste, implicarea lor în conflictul intern nefiind conştientizată). Cu cât conflictul e mai
profund, cu atât acest fapt e mai probabil. Virginia Satir utiliza aşa numitele “Parts Parties”,
în care membrii grupului jucau rolul diferitelor părţi ale clientului, care lua locul regizorului
dramei.
Negocierea părţilor e o tehnică eficientă de rezolvare a conflictelor profunde, acestea
neputând fi niciodată înăbuşite sau date la o parte. Între anumite limite, această negociere
joacă rolul unei condiţii preliminare necesare pentru reechilibrare şi însănătoşire. Bogăţia şi
misterul fiinţei umane îşi au originea în diversitate iar maturitatea şi fericirea în echilibrul şi
cooperarea dintre diferitele aspecte ale sinelui.

II.2. Întrebări terapeutice – Modelul Meta

Modelul Meta este unul dintre primele şi cele mai importante modele structurate de
Bandler şi Grinder. Acesta porneşte de la analiza tipurilor de întrebări pe care le foloseau în
lucrul terapeutic Fritz Perls şi Virginia Satir şi conţine o viziune teoretică asupra limbajului,
precum şi o serie de întrebări menite să conducă la eliminarea generalizărilor, distorsiunilor şi
lipsurilor informaţionale.
Este un model de utilizare a limbajului pentru a clarifica limbajul, pentru a permite o
bună înţelegere a interlocutorului şi o bună exprimare. El reface legătura dintre experienţă şi
limbaj, fiind un instrument de primă importanţă pentru munca oricărui consilier sau
psihoterapeut.
Pentru a înţelege modelul Meta trebuie să analizăm modul în care gândurile sunt transpuse în
cuvinte, limbajul neputând ţine pasul, în nici o situaţie, cu viteza, varietatea şi senzitivitatea
gândirii, el putând fi doar o aproximare a acesteia. Vorbitorul dispune de o idee, de o imagine
completă a ceea ce doreşte să spună, numită structură profundă. Aceasta nu este conştientă,
limbajul existând la un nivel foarte profund în neurologia noastră. Pentru a vorbi, noi
scurtcircuităm structura profundă, ceea ce spunem de fapt purtând numele de structură de
suprafaţă. Lipsa acestor scurtcircuitări ar face conversaţiile foarte lungi şi plictisitoare.
În trecerea de la structura profundă către cea de suprafaţă, în mod inconştient punem
în funcţie trei structuri operaţionale:

30
1. Selectăm doar o parte a informaţiilor disponibile în structura profundă, o mare parte a lor
fiind dată la o parte – lipsuri, ştergeri de informaţii,
2.Generalizăm. Specificarea tuturor condiţiilor şi excepţiilor ar face conversaţia mult prea
plicticoasă – generalizări,
3. Oferim o viziune simplificată a ceea ce dorim să spunem, care în mod inevitabil modifică
înţelesul – distorsiuni.
Fiecare dintre cele trei operaţii se concretizează în patternuri specifice. Modelul Meta
conţine un set de întrebări care încearcă să descurce şi să clarifice toate lipsurile,
distorsiunile, generalizările limbajului. Aceste întrebări ţintesc să umple lipsurile
informaţionale, să recreeze structura şi să clarifice informaţiile pentru a da sens comunicării.
Nu trebuie înţeles că vreunul din patternurile descrise este bun sau rău în sine. Aceasta
depinde de contextul în care sunt folosite şi de consecinţele utilizării lor.
• Substantivele nespecificate
Subiectul activ al unei propoziţii (acţiuni) poate fi anulat, eliminat, folosind o exprimare
pasivă, spunând de exemplu “Casa a fost construită”, mai degrabă decât “X a construit casa”.
Acest tip de omisiune poate implica o viziune a lumii ca spectator pasiv, neajutorat, în care
lucrurile se întâmplă fără nici o responsabilitate din partea persoanei. Corectitudinea din
punct de vedere gramatical a propoziţiilor de acest tip nu oferă nici un fel de garanţie a
clarităţii lor.
Atunci când auzim o propoziţie care conţine un substantiv nespecificat, putem solicita
informaţia lipsă întrebând cine este autorul acţiunii, subiectul activ al propoziţiei.
Substantivele nespecificate sun clarificate deci întrebând “Cine sau Ce anume …..?”
• Verbele nespecificate
Uneori verbele pot fi şi ele nespecificate, de exemplu: “Ea îşi face rău singură”, “El m-a
ajutat” sau “Încerc să-mi amintesc asta”.
Poate fi important de ştiut cum au fost făcute aceste lucruri (acţiuni) iar pentru aceasta avem
nevoie de adverbe.
Verbele nespecificate sunt clarificate întrebând “Cum sau Ce anume …..?”
• Comparaţiile
Propoziţiile în care apar termeni ca “cel mai bun”, “mai bun”, “mai rău”, “cel mai rău”
presupun existenţa comparaţiilor iar acestea pot fi făcute numai dacă dispunem de ambii
termeni. Dacă unul lipseşte, trebuie să întrebăm pentru a afla. De exemplu, “Am fost slab în
această discuţie”. Slab în comparaţie cu ce sau cu cine?

31
Foarte des, termenul lipsă al comparaţiilor este nerealist şi poate conduce persoana la
sentimente de inferioritate, neputinţă, inadecvare, cum ar fi cazul în care compar de exemplu
performanţele mele sportive cu cele ale unui campion mondial.
Comparaţiile sunt clarificate întrebând “În comparaţie cu Ce sau cu Cine ….?”
• Judecăţile (evaluările)
Sunt legate destul de strâns de comparaţii, deşi nu le implică în mod necesar. Dacă cineva
spune “Sunt o persoană egoistă”, îl putem întreba “Cine spune asta?”. Dacă va răspunde
“Eu”, atunci îl putem întreba “Care este standardul după care te apreciezi astfel?".
Este util deci să ştim cine face o judecată, cui aparţine şi de asemenea, care sunt motivele,
argumentele, raţiunea pe care se întemeiază. Adesea adverbele dau de o parte persoana care
face aprecierea.
Judecăţile sunt clarificate prin întrebările “Cine a făcut această apreciere?” şi “Pe ce
argumente, idei se bazează ea?”.
• Substantivările
Aceste pattern denumeşte situaţia în care un verb – care descrie un proces aflat în desfăşurare
sau o acţiune - a fost transformat, înlocuit cu un substantiv static. Termenul aparţine
lingvisticii. De exemplu, “Învăţarea şi disciplina, aplicate cu respect şi fermitate, sunt
esenţiale în procesul educativ”. Dacă un substantiv nu poate fi văzut, auzit, atins, mirosit,
gustat, deci nu este obiectiv, el este o substantivare.
Substantivările n-au nimic rău în sine, ele pot fi folositoare, numai că ascund diferenţele care
apar între modelele (hărţile) despre lume ale oamenilor. Ce înseamnă când cineva spune “Am
o memorie slabă”? Pentru a afla, putem întreba ce informaţii anume sunt dificil de memorat
pentru el şi cum procedează pentru a le memora? Cineva care gândeşte că are memoria slabă
se poate simţi neajutorat şi inadecvat. Credinţa că lumea externă este modelată de felul în
care vorbim despre ea este ca şi cum am mânca fotografia care prezintă un fel de mâncare
apetisant. Cuvintele pot fi combinate şi manipulate în moduri care n-au nimic de-a face cu
experienţa senzorială.
Substantivările sunt un fel de “balauri” ai acestui model. Ele nu produc nici un rău atâta timp
cât nu acceptăm ideea că există în mod real. Ele şterg atât de multe informaţii încât abia dacă
mai rămâne ceva. Prin această transformare a proceselor în lucruri, substantivarea poate fi
considerată ca cel mai important model de distorsiune a limbajului.
Ele sunt clarificate prin transformarea în verbe şi solicitarea informaţiilor lipsă. “Cine
substantivează în legătură cu ce?” şi “Cum face el asta?”.

32
• Operatorii modali ai posibilităţii
Există reguli de conduită dincolo de care nu putem sau nu trebuie să trecem, exprimate prin
cuvinte ca “a nu putea” sau “nu trebuie să”. Acestea sunt cunoscute în lingvistică drept
operatori modali şi definesc limite generate de legi nescrise.
Operatorii posibilităţii definesc - în harta vorbitorului - ceea ce este considerat posibil şi apar
cu necesitate în mod natural. Ceea ce este însă interesant e faptul că limitele definite de
credinţele fiecăruia sunt extrem de diferite: “Pur şi simplu nu pot refuza”, “Aşa sunt eu”, “Nu
pot schimba asta” sau “Este imposibil să spun asta”. Nu este nimic rău ca o persoană să
creadă că are anumite capacităţi (doar dacă exagerează în mod evident sau sfidează legile
naturii), problema este acel “nu pot” care limitează, creează o stare de incompetenţă şi
incapacitate de a schimba.
Perls obişnuia să răspundă clienţilor care spuneau “Nu pot …..”, spunând la rândul său “Nu
spune nu pot, spune nu fac ….. sau nu voi face …..”. Această reformulare aparent dură are un
rezultat imediat - comută clientul de la starea de neputinţă, înţepenire, către una în care este
capabil cel puţin să conştientizeze posibilitatea unei alternative.
O posibilitate de a întreba mai clar, de a reformula mai puţin dur, fără a exista riscul de a rupe
raportul de rezonanţă cu clientul, este a spune “Ce s-ar putea întâmpla dacă ai face …..?”,
“Ce te opreşte să …..?” sau “Cum faci ca să te opreşti singur de la …..?”. Când cineva spune
că nu poate face ceva, el şi-a definit un obiectiv şi apoi l-a făcut de neatins. Identificarea
barierelor este primul pas pentru a le trece. Educatorii şi psihoterapeuţii lucrează permanent
cu schimbările acestui tip de limitări, în care primul pas priveşte întrebările legate de acest
operator modal.
Operatorul modal al posibilităţii este clarificat întrebând “Ce s-ar putea întâmpla dacă ai
…..?” sau “Ce te împiedică să …?”
• Operatorii modali ai necesităţii
Indică o necesitate şi apar în cuvinte ca “ar trebui” sau “n-ar trebui”, “trebuie” sau “nu
trebuie”, “am obligaţia” sau “n-am obligaţia”. Avem de-a face cu reguli de conduită care
operează în mod implicit. Care sunt consecinţele reale sau imaginare ale încălcării regulii?
Odată ce consecinţele şi raţiunea lor devin explicite, ele pot fi asimilate conştient şi evaluate
critic, altfel, ele doar ne limitează alegerile şi comportamentul. “Trebuie să ţin cont de ceilalţi
mai mult decât de mine”, “Trebuie să nu vorbesc în timpul orei”, “N-ar trebui să ai de-a face
cu aceşti oameni” etc.

33
Este neîndoielnic că regulile de conduită sunt foarte importante, existenţa societăţii bazându-
se pe un cod moral, însă există o mare diferenţă de exemplu între a spune “Ar trebui să fii
politicos cu toată lumea” sau “Ar trebui să ieşi mai des în natură”. Regula este într-adevăr
folositoare şi potrivită situaţiei?
Operatorii modali ai necesităţii sunt clarificaţi întrebând “Ce s-ar fi putut întâmpla dacă ai fi /
nu ai fi , …..?”.
• Cuantificatorii universali
Prin generalizare, unul sau câteva exemple sunt considerate ca reprezentative pentru o
multitudine de posibilităţi sau pentru o clasă de obiecte sau fenomene. Pericolul este acela de
a nu putea vedea copacii din cauza pădurii, deci de a deveni incapabili să admitem existenţa
excepţiilor, ceea ce ne îndepărtează de realitate.
De obicei generalizările sunt exprimări vagi în care putem include cu uşurinţă o multitudine
de lucruri şi fapte particulare. Sunt exprimate în cuvinte precum “tot”, “toţi”, “întotdeauna”,
“niciodată”, “nimeni”, care nu admit excepţii şi poartă numele de cuantificatori universali.
Uneori ei nu sunt prezenţi, ci implicaţi şi limitează foarte puternic persoana. Extinderea unei
afirmaţii la toate posibilităţile face excepţiile dificil de apărut. Sunt create astfel filtre
perceptuale sau profeţii autoîmplinite - vom vedea şi vom auzi ceea ce ne aşteptăm să vedem
şi să auzim.
Cuantificatorii universali nu sunt întotdeauna negativi, ei pot fi factuali, reali, cum ar fi “apa
nu curge niciodată în sus”. Există însă mari diferenţe între acest caz şi o persoană care spune
“Niciodată nu fac ceva cum trebuie”, care sesizează numai situaţiile în care a dat greş şi
niciodată pe cele în care a avut succes. Cum este imposibil ca cineva să eşueze permanent,
rezultă că o astfel de persoană îşi limitează lumea prin felul în care vorbeşte despre ea. În
astfel de cazuri trebuie căutate excepţiile, situaţiile în care a făcut ceva bine: “Poţi să-ţi
aminteşti o situaţie în care ai făcut ceva bine?”. Oamenii de succes au tendinţa de a generaliza
în sens invers.
Altă modalitate de a aborda acest tip de generalizări este prin exagerarea şi reducerea lor la
absurd, deci printr-un model de intervenţie paradoxală, care de obicei atrage un răspuns de
apărare în direcţie contrară.
Cuantificatorii universali sunt abordaţi şi clarificaţi prin întrebări de tipul: “A existat vreo
situaţie în care …..?” sau prin exagerare şi reducere la absurd.
• Echivalenţa complexă

34
Defineşte situaţia în care două afirmaţii sunt legate în aşa manieră încât par să semnifice
acelaşi lucru, de exemplu “Nu zâmbeşti ….. Nu te bucuri” sau “Dacă nu te uiţi la mine când
vorbesc cu tine, atunci nu-mi acorzi atenţie”. Sunt generalizări ale propriilor experienţe
asupra tuturor celorlalţi oameni, care exclud faptul că oamenii gândesc diferit.
În aceste situaţii întrebările merg pe direcţia “Cum anume faci această legătură, cum anume
crezi că …..?.
• Presupoziţiile
Cu toţii dispunem de credinţe şi aşteptări provenite din propria experienţă, fără de care ar fi
imposibil să trăim. Ele ne pot permite foarte bine să fim liberi şi să ne bucurăm de lume sau
ne pot limita foarte mult. Adesea obţinem ceea ce ne aşteptăm să obţinem.
Aceste presupoziţii bazale trebuie aduse în plan deschis şi explorate. Adesea apar sub forma
întrebărilor “De ce?”, de exemplu “De ce te uiţi urât la mine?”. O altă formă sub care apar
sunt falsele alternative de alegere, care presupun acceptarea principalei presupoziţii conţinută
în respectiva afirmaţie. De exemplu “vrei să mănânci salată sau friptură”, presupune
acceptarea lui “a vrea să mănânci”. Ele sunt abordate prin întrebări de tipul: “Ce te face să
crezi că vreau să mănânc?”.
Propoziţiile care conţin cuvinte de tipul: “de când”, “atâta timp”, “când”, “dacă”, de obicei
conţin presupoziţii.
Presupoziţiile sunt aduse pe plan deschis întrebând “Ce anume te face să crezi că …..?”.
• Cauză – efect
Priveşte afirmaţii de tipul “M-ai făcut să mă simt prost”, “Mă plictiseşti”, bazate pe un model
cauzal simplu, aplicabil numai obiectelor externe statice. Este o mare diferenţă între a spune
“Vântul face copacii să se legene” şi “Tu mă faci să mă înfurii”. A crede că cineva este
responsabil pentru propria stare emoţională implică a-i acorda un fel de putere asupra mea pe
care el în mod real nu o are. A gândi că putem forţa sau că putem fi forţaţi să experimentăm
anumite stări limitează foarte mult şi produce un stres semnificativ. Astfel ne vom simţi
dominaţi, determinaţi sau vom manifesta o grijă exagerată pentru ceea ce spunem sau facem,
devenind fie victima, fie bona celuilalt.
Sunt două nivele la care putem aborda acest mecanism. Unul este să întrebăm simplu cum
anume un lucru este cauzat de celălalt. Descrierea felului în care se întâmplă adesea oferă noi
alternative de răspuns, deşi credinţa, mecanismul fundamental de tip cauză – efect rămâne
intact. Este vorba despre o credinţă adânc înrădăcinată în cultura occidentală, conform căreia
ceilalţi au putere asupra noastră şi sunt responsabili pentru stările noastre. Cu toate acestea,

35
noi suntem singurii responsabili pentru propriile stări iar credinţa că alţii ar fi presupune
asumarea unei condiţii statice, asemănătoare celei a bilelor de pe o masă de biliard.
Modelul META propune pentru abordarea afirmaţiilor bazate pe acest mecanism întrebări de
tipul “Cum faci exact ca să te simţi ….. atunci când celălalt …..?”, întrebări care introduc
ideea că persoana are la dispoziţie mai multe variante de răspuns emoţional la diferitele
situaţii.
Este dificil uneori pentru client să-şi asume responsabilitatea pentru propriile trăiri, de aceea
aceste întrebări pot fi utilizate numai atunci când avem deja o foarte bună relaţie cu acesta.
Altfel, ele pot fi percepute ca agresive.
Întrebările care se pun în legătură cu acest mecanism sunt: “Cum anume face asta să se
întâmple cealaltă?” sau “Ce ar trebui să se întâmple pentru ca asta să nu fie cauzată de
cealaltă?”. Când avem de-a face cu credinţa fundamentală cauză – efect, întrebarea este
“Cum anume procedezi pentru a te face să te simţi sau să răspunzi într-un anume fel la ceea
ce vezi sau auzi?”.
• Citirea minţii (a gândurilor)
Este mecanismul prin care o persoană presupune că ştie, fără dovezi obiective, ce gândeşte
sau simte celălalt. Cu toţii facem asta frecvent. Uneori este vorba despre un răspuns intuitiv la
anumiţi indici nonverbali sesizaţi şi procesaţi inconştient, alteori este pură halucinaţie sau
proiectarea de sine în situaţia celuilalt şi perceperea acesteia ca şi cum ar veni de la el.
Există două mari tipuri de citire a minţii. Prin primul dintre ele, persoana presupune că ştie ce
gândeşte celălalt: “El este nefericit”, “Era furios, dar nu voia să admită asta” etc. Pentru a
putea face aceste afirmaţii avem nevoie de dovezi sensibile, obiective, comportamentale,
corporale. Altfel, putem face erori, de multe ori serioase. Cel de-al doilea tip de citire a minţii
este oglinda primului şi prin el oferim celorlalţi puterea de a ne citi gândurile. Astfel, putem
folosi acest mecanism pentru a-i învinovăţi că nu ne înţeleg atunci când noi credem că o fac:
“Dacă ţi-ar fi plăcut de mine ai fi ştiut ce-mi doresc” sau “Chiar nu vezi cum mă simt?”.
Persoana care foloseşte acest mecanism nu comunică exact ce vrea de la ceilalţi, presupunând
că ei ştiu deja.
Întrebările care se pun în acest caz merg pe direcţia “Cum anume ştii ce gândeşte el?” sau, în
cazul citirii minţii proiectate “Cum anume ai presupus că ştii cum se simt”. Dacă întrebăm
simplu “Cum de ştii?” sau “De unde ştii?”, de obicei răspunsul va fi o credinţă sau o
generalizare.
Acest pattern este abordat prin întrebări de genul: “Cum anume ştii că …..?”

36
Rezumând, ştergerile de informaţii apar prin intermediul substantivelor şi verbelor
nespecificate, al comparaţiilor, judecăţilor şi al substantivărilor, în cadrul generalizărilor sunt
cuprinşi cuantificatorii universali şi operatorii modali de ambele tipuri iar distorsiunile se
produc prin echivalenţă complexă, presupoziţii, cauză – efect şi citirea gândurilor.
Modelul META este un instrument puternic în multe domenii de activitate, premisa sa de
bază fiind aceea că oamenii îşi construiesc modele personale şi diferite ale lumii, deci nu
putem şti dinainte ce înseamnă cuvintele lor. El reconectează experienţa cu limbajul şi poate
fi utilizat în trei mari direcţii:
• Pentru culegerea de informaţii de calitate. Uneori este important să ştim exact ce vor să
spună oamenii. Dacă am de exemplu un client anxios, ca terapeut e necesar să aflu ce anume
înseamnă anxietatea în modelul său despre lume, mai degrabă decât să consider că ştiu exact
cum stau lucrurile cu el.
În acest model nu întâlnim întrebarea “De ce?”, ea având doar o relevanţă limitată - ea
culpabilizează sau, în cel mai bun caz, atrage justificări şi explicaţii lungi, fără o legătură
reală cu cazul.
• Pentru clarificarea înţelesurilor personale. El oferă un cadru sistematic pentru a întreba “Ce
anume vrei să spui?”.
• Pentru sesizarea alternativelor. Credinţele, generalizările, regulile şi substantivările definesc
limite personale, care aparţin însă cuvintelor şi nu lumii reale. Desprinderea consecinţelor şi a
excepţiilor poate lărgi uneori aria de viaţă a persoanei sau poate contribui chiar la modificarea
credinţei limitatoare.
Cum utilizăm însă modelul, ce întrebări vom pune în primul rând sau într-un anumit
caz? Aceasta depinde de contextul comunicării, de clientul pe care-l avem în faţă şi de scopul
pe care l-am stabilit. O primă modalitate este analiza raţională a patternurilor de limbaj
utilizate de client, urmată de ierarhizarea şi abordarea acestora în ordinea importanţei sau a
frecvenţei lor. Cea de a doua priveşte familiarizarea cu modelul, asimilarea lui profundă şi
aplicarea lui ghidat de propria intuiţie. Cea de-a treia modalitate vizează integrarea acestor
întrebări în propriul dialog intern, ceea ce poate avea un efect mai puternic decât mai mulţi
ani de seminarii pe tema gândirii clare şi eficiente.

TEMA NR. 7. TEHNICI DE CONSILIERE ROGERSIENE

37
 Tehnicile de consiliere rogersiene derivate din tehnicile psihoterapeutice rogersiene
fac parte din orientarea umanist-experienţială în psihoterapie centrată pe teoriile umaniste
asupra personalităţii s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăţi a secolului XX, avândui ca
promotori pe Gordon Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers, ş.a.
Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum
sunt valorile, alegerile, dragostea, creativitatea, imaginea de sine) în atenţia psihologilor,
consilierilor şi psihoterapeuţilor. Omul în terapiile umaniste este privit ca o entitate activă,
autoafirmativă, cu un potenţial latent ce se cere valorificat şi centrarea pe experienţa
imediată, conform principiului „aici şi acum”. Psihoterapeuţii şi consilieri de această factură
îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile sentimente şi gânduri, propriile
resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală.
Demersul experienţial: reprezintă o valorificare a disponibilităţiilor fiinţei umane, o
realizare a universalităţii sale şi are drept obiectiv principal contracararea alienării.
Psihoterapia experienţială este dedicată depăşirii experienţei umane obişnuite.
Scopul consilierii şi psihoterapiei experienţiale îl reprezintă conştientizarea maximală
a propriului Eu sau atingerea unui nivel superior de conştiinţă prin care omul să dobândească
conştiinţa lumii sale interne şi externe şi în acelaşi timp să fie capabil să o construiască. Se
pune accent pe autodeterminare, creativitatea şi autenticiatea fiinţei umane, integrarea
corpului cu mintea şi spiritul.
Personalitatea nevrotică este o personalitate reprimată (nu în sensul instinctualităţii şi
conflictelor ca în psihologia dinamică) în sens ontologic: ca o pierdere a sensului existenţei şi
blocarea posibilităţilor de manifestare ale Eului.
Şcoala psihoterapeutică şi de consiliere experienţială pune accent pe starea emoţiilor
şi experienţei prezente.
Relaţia psihologică este considerată ca o relaţie mutuală, umană, încărcată de afectiv,
în cadrul căreia cei 2 parteneri încearcă în mod sincer şi deschis să comunice unul cu altul
atât prin mijloace verbale cât şi nonverbale. Terapeutul nu intră în această relaţie în primul
rând ca specialist ci ca o fiinţă omenească, ca o persoană ce iniţiază o relaţie cu o altă
persoană. Terapeutul nu înceracă să-l modifice, să-l schimbe pe client ci doar să-i ofere un
mediu plin de înţelegere şi căldură în care acesta să-şi poată realiza disponibilităţile - din
această perspectivă terapeutul nu este altceva decât un catalizator care-l ajută pe client să-şi
valorifice disponibilităţile şi să-şi restructureze propria personalitate.
Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii ”40, a elaborat o nouă
modalitate de abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Rogers a negat opiniile lui

38
Freud privind primatul instinctelor iraţionale asupra comportamentului uman, cât şi rolul
dominant al terapeutului în calitate de interpret şi conducător al procesului terapeutic.
Orientarea sa terapeutică a apărut iniţial sub denumirea de psihoterapie non-directivă
şi contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme, susţinând ideea unui tratament
psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice şi interpretări. Ulterior el va denumi acest
demers: psihoterapie centrată pe client.
Încrezător în forţele naturale de autovindecare ale organismului Rogers a văzut în
psihoterapii un proces de îndepărtare a constrângerilor care împiedică acest proces să se
manifeste. Aceste constrângeri îşi au sursa în solicitările nerealiste pe care şi le impun
oamenii refuzându-şi un anume gen de sentimente cum ar fi cele de ostilitate.
Negându-şi aceste sentimente oamenii nu mai sunt conştienţi de natura reacţiilor lor şi
în felul acesta pierd contactul cu experienţa lor autentică - rezultatul fiind un nivel de
integrare psihică mai scăzut, relaţii interpersonale falsificate şi diferie forme de dezadaptare.
Pentru ca procesul terapeutic să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de
experienţa clientului, nu în funcţie de teoriile şi principiile străine acestei experienţe. Pentru
ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine
empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia.
Clientul trebuie să fie centrul întreprinderii, nu numai în sensul că el este beneficiarul, ci într-
un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale personale trebuie să servească drept ghid şi
criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale şi în conduita ulterioară a vieţii sale. De
aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, în opinia şi practica lui Rogers „non-
direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată evaluantă, nu la absenţa funcţiei
de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a acestei funcţii.
În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică şi în
principal atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate
celelalte, este atitudinea de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este
propriu acestei atitudini este - în afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa.
Crearea unui climat afectiv adevărat terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale
rolului terapeutului. Pe lângă securitate şi căldură, climatul psihologic care să-i ofere
clientului sentimentul libertăţii totale, libertăţii de a-şi explora cele mai ascunse şi mai „urâte”
sentimente ale propriului eu, în scopul de a deveni tot mai congruent cu experienţa prezentă,
trebuie să fie caracterizat şi prin: înţelegere empatică, toleranţă, respect.
Referitor la aitudinea terapeutului Rogers vorbeşte de acordul intern, adică de
autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică, trebuie ca experienţa

39
imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în conştiinţa sa; altfel spus,
este necesar ca sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de client să fie total
disponibile conştiinţei.
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul
este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele
folosite de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta
se confruntă, pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt:
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire,
mimică, mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
2. Tehnici de reflectare:
a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune
subiectul. Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis
de către client care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul
se simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale situaţiei
prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul
introducerii unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite
care ar putea să apară putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un
alt rol important al acestei tehnici este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi
perspective, a unei soluţii la problema cu care se confruntă şi în cazul în care totuşi apar
rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea lucrului cu rezistenţele într-o manieră non-intruzivă şi
extrem de delicată pentru sensibilitatea clientului.
b. Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor: Terapeutul reia o parte din ceea ce spune
subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol : schimbarea perspectivei asupra
evenimentului.
c. Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă,
constructivă a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin
amplificarea suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la
dimensiunile ei reale.
3. Tehnici de reformulare:

40
a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra
ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi atunci când subiectul este
nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă,
comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în
planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
b. Reformularea sinteză:
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul
fiind pus pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului;
se folosesc doar cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor
relatate. Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.
c. Reformularea clarificatoare:
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului.
4. Tehnici de deschidere: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,
redeschis prin formulări neutre de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d.

Consilierul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile
sale valori şi standarde, nu sugerează soluţii. El doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică.
Deasemenea, specific acestei consilieri este „comunicarea aici şi acum”. Chiar atunci când
sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece
aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în prezent.

TEMA NR. 8. TEHNICI DE CONSILIERE SPECIFICE GESTALT-TERAPIEI

Terapia gestaltisă combină accentul pus pe abordările analitice asupra rezolvării

conflictelor interne cu conştientizarea şi luarea în stăpânire a propriului comportament şi cu
preocuparea umanistă pentru autoactualizare. Accentul se pune pe conştientizarea modului în
care persoana gândeşte, simte şi acţionează în momentul şedinţei terapeutice (aici şi acum),
ceea ce permite apoi abordarea conflictelor nerezolvate şi descoperirea acelor aspecte ale
personalităţii la care clientul nu a avut până în prezent acces conştient
Gestaltterapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil şi eclectic, ce
poate fi adaptat de la caz la caz şi care include: tehnici de focalizare (asupra posturii,

41
gesturilor, senzaţiilor corporale, gândurilor care trec prin minte aici şi acum), tehnica
scaunului gol (utilizată mai ales în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane
semnificative, sau prin crearea unui dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii
în scenă (punerea în acţiune a sentimentelor şi ideilor incomode , nemărturisite sau a unor
vise, fantezii) ş.a. Terapeutul gestaltist este, activ, provocativ, directiv şi este mai puţin
preocupat să ofere interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al clientului.
Această formă de intervenţie psihologică constă într-un proces de „explorare
împreună” şi presupune contactul autentic între persoane reale. Relaţia psihologică este pe
orizontală de la adult la adult, fiind centrată pe prezent şi accentuând pe experienţa directă a
participanţilor. În această formă de terapie este contraindicată formula „trebuie” sa „ar
trebui” şi se utilizează, în schimb, formula „ce doreşti” sau „ce alegi”, subliniind ideea de
autonomie şi autodeterminare a clientului. Se urmăreşte descoperirea şi deschiderea unor căi
care să îi dea posibilitatea clientului să îşi continuie procesul de dezvoltare pe cont propriu şi
în afara şedinţelor terapeutice. De asemenea, se urmăreşte conştientizarea şi reintegrarea de
către client a acelor părţi din sine respinse, alienate.
Prezint in continuare câteva tehnici prezentate de Iolanda Mitrofan în lucrarea
„Orientarea experienţială în psihoterapie”, coordonator Iolanda Mitrofan , Ed, SPER 2000.

Terapia gestaltistă foloseşte tehnici de focalizare pentru a clarifica şi extinde

experienţa, atunci când sunt propuse diferite exerciţii de „a lucra cu...” (cu corpul, cu
emoţiile, cu comportamentele proprii clientului sau pe care el le experimentează din
perspectiva altora).
Tehnicile de focalizare se bazează pe interogaţii-ghid şi pe exerciţii (situaţii propuse
clientului spre experimentare, cel mai frecvent bazate pe analogie şi metaforă, dar şi pe
focalizare perceptuală, aici şi acum).
• Interogaţiile-ghid sunt simple, dar revelatorii pentru lucrul clientului cu sine, cele
mai frecvent folosite fiind: „Ce simţi sau la ce te gândeşti tu acum?”, „De ce anume îţi dai tu
seama acum?”, „De ce eşti tu acum conştient?”, „Ce crezi acum despre asta?”. Atenţie! Nu
se pun întrebări care să provoace interpretarea, de genul: „De ce crezi asta?”, „De ce faci
astfel?”, care să inducă explicaţii şi autojustificări.
• Exerciţiile sunt introduse prin formule de genul: „Încearcă să faci asta şi vezi ce
înţelegi

42
sau ce înveţi din acest experiment”, „Încearcă acest experiment şi află ce poţi conştientiza”,
sau „Experimentează acest lucru şi vezi ce-ţi trece prin minte sau ce simţi acum, în timp ce
experimentezi”.
Dintre tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt:
a. Exerciţiile de conştientizare corporală. Conştientizarea tensiunii musculare şi a
relaxării psihomusculare, conştientizarea ritmului respirator şi a modificării lui în conexiune
cu emoţiile sau cu retrăirea anumitor situaţii ori cu imaginarea altora, conştientizarea
senzaţiilor proprioceptive care comunică stări de disconfort, conştientizarea ritmului cardiac
în conexiune cu stările şi gândurile asociate, conştientizarea posturii, mimicii şi pantomimicii
în conexiune cu stările emoţionale sau cu gândurile clientului, conştientizarea rezistenţelor
sau dependenţelor în contactul corporal în directă conexiune cu problemele spaţiului personal
şi cu relaţia de intimitate etc. Toate aceste exerciţii sunt utilizate ca tehnici care orientează
conştientizarea insului asupra modului în care funcţionează corpul sau asupra modului cum
se poate folosi de corp pentru a deveni mai conştient de sine şi de contactele sale cu lumea.
Iată un exemplu preluat din experienţa lui F.Perls cu cazul Sam, redat în „Gestalt
Therapy Verbatim”, 1974, p. 81:
<<Sam: (vorbeşte repede) Mă numesc Sam...
Fritz: Ne-am mai cunoscut, Sam. Ne-am întâlnit şi mai înainte..
S: A, la masă, în timp ce mâncam.
F: Da, dar n-ai lucrat niciodată cu mine.
S: Nu...
F: Acum, te rog, nu-ţi schimba poziţia (postura). Ce poţi spune despre poziţia ta
S: Că este încordată, adunată.
F: Este ca un sistem închis şi nu numai că e un sistem închis, dar partea ta stângă trage spre
dreapta, partea dreaptă se duce spre stânga; oare cum le poţi amesteca astfel ? Corpul tău nu
ţi-a spus nimic încă, dar poţi vedea cât de mult se exprimă prin postura ta...
S: Ei, mă simt foarte sigur aşa (râzând).
F: Vrei să-mi faci o favoare ? Vezi ce simţi când te deschizi, când îţi dai drumul... ei ?...
S: Îmi simt inima bătând.
F: Acum se pare că avem trac. Nu părem să fim prea liniştiţi, prea siguri. Şi, vezi tu, o să-ţi
spun câte ceva despre anxietate, cum se numeşte ea în psihiatrie, care o consideră o problemă
foarte dificilă. De fapt ea nu este nimic altceva decât o stare de trac. Ea nu e prezentă acum
dar o putem „înscena”. Dacă te situezi în prezent, dacă te simţi în „acum”, tu eşti în siguranţă.
Dacă părăseşti prezentul şi te situezi în afara lui „acum”, doar pentru o clipă, în viitor,

43
gândindu-te la „atunci”, golul dintre „acum „si „atunci” se umple de mai multă tulburare,
nelinişte, şi experimentezi anxietatea.
S: Deja simt cum îmi bate inima.
F: Îmhh, închide ochii şi observă-ţi acum „experienţa bătăii inimii”, intră şi consumă această
experienţă...şi încă o dată. Menţine-te atent în corpul tău. Ce simţi acum, ce experimentezi ?
S: Într-adevăr... întregul meu corp, pe deplin. Simt bătăile inimii, îmi simt respiraţia.
F: Ahaa... Ce experimentezi chiar acum ?
S: Hai să mergem mai departe, să continuăm...
F: Ce te nemulţumeşte când te simţi în prezent, în „acum” ? „Hai să mergem mai departe”
înseamnă, din nou, către viitor. Care e obiecţia ta faţă de acum, faţă de prezent, de a sta aici?
Te simţi ca şi cum te-ai fi blocat sau nerăbdător sau plictisit ori altcumva?
S: Simt ca şi cum toată şansa mea ar fi cu tine şi mai curând aş face cât mai bine acest lucru,
decât să-mi risipesc timpul cu anxietatea.
F: Ahaa... deci aş putea să-l aşez pe Sam pe scaunul gol şi să-i spun: ”Sam, aceasta este
singura ta şansă. Fă tot ce poţi mai bine”. (râzând)
S: Ei, tu stai acolo şi mă priveşti de sus... Oare ce gândeşti despre toate astea?...
F: Să schimbăm locurile. Acum, în funcţie de asta, să „scriem scenariul”. Tu vei inventa
dialogul între doi oponenţi. Acesta participă la integrarea fragmentelor care compun
personalitatea ta şi care de obicei, sunt în opoziţie, de exemplu „câinele de rasă” şi „câinele
maidanez” (Perls introduce aici, în terapie, o altă tehnică, asupra căreia vom reveni în cele ce
urmează).... >>
b. Exerciţiile de conştientizare afectivă şi relaţională prin tehnici specifice cum ar fi:
• tehnica scaunului gol - ca suport de dialog (prin joc de rol cu persoane semnificative
din viaţa clientului) sau ca suport pentru provocarea dialogului dintre “părţile eu-lui aflate în
conflict” (lucrul cu polarităţile). Tehnica a fost creată de F. Perls iar o variantă a ei este
cunoscută sub numele „top dog - under dog”(lb.engl), în traducere „câinele de rasă şi câinele
obişnuit (de maidan)”. Această variantă angajează un joc de rol prin care clientul comunică
cu sine pe diverse teme generatoare de conflict între imaginea de sine ideală şi imaginea de
sine reală. El poate să-şi dezvolte în timpul acestei comunicări o strategie de rezolvare a
acestui conflict, de unificare a polarităţilor.
• tehnica reprezentării spaţiului personal - prin intermediul vizualizării şi descrierii
„spaţiului personal”, aşa cum este experimentat acum şi aici, această tehnică ajută subiectul
să-şi conştientizeze imaginea de sine în relaţiile cu mediul, probleme legate de contact şi de

44
graniţele personale, dinamica internă şi orientarea spontană a persoanei către trecut sau viitor,
către interior sau exterior, sentimentul de confort sau de disconfort pe care îl trăieşte în
legătură cu propria persoană.
• tehnica „zidul” este o tehnică metaforică provocativă, elaborată şi practicată de noi,
atât în lucrul individual cu clienţi, cât şi cu grupuri de optimizare, prin care se pot
conştientiza strategiile prin care subiectul se confruntă cu obstacole existenţiale. Ea permite
autoexplorarea şi găsirea de soluţii în depăşirea limitelor proprii, fiind totodată restructurantă
la nivel mental şi acţional. Este relevantă şi pentru modul în care subiectul poate solicita,
aştepta, primi sau respinge ajutorul, în directă corelaţie cu dependenţa emoţională versus
maturitatea emoţională.
• tehnica „cubul” este de asemenea, o tehnică exploratorie pe care noi am introdus-o
şi o utilizăm cu rezultate interesante, relevantă pentru modul în care persoana face faţă la
izolare, raportul dependenţă afectivă - autonomie, nevoia de comunicare cu ceilalţi, rezistenţa
în situaţiile limită. Poate fi un bun suport de restructurare mentală în depăşirea propriilor
blocaje, precum şi a unor tendinţe nevrotice de tip anxios, claustrofobic sau sociofob.
• tehnica „menţine-te!” sau „rămâi în starea respectivă !” este o tehnică de dialog care
încurajează clientul să se păstreze în trăirea pe care o experimentează, să se păstreze în ceea
ce simte şi relatează că simte. Această încurajare îl determină pe client să-şi adâncească
trăirea unui anumit sentiment pentru a şi-l clarifica şi completa, pentru a putea ulterior să-l
depăşească prin propria opţiune, deci pentru a putea prelua controlul asupra stării respective.

• tehnica „scenarizării sau punerea în scenă” este o tehnică bazată pe acţiune şi

verbalizare şi se referă la punerea în acţiune chiar a sentimentelor şi ideilor incomode,
nemărturisibile, reţinute sau refuzate conştient în a fi comunicate. Clientul este încurajat prin
formula „spune-i-o!” să verbalizeze toate acele sentimente şi idei la adresa unei persoane sau
a unui grup, pe care de obicei nu îndrăzneşte sau se abţine să le comunice. Se utilizează jocul
de rol prin tehnica scaunului gol (ex:. „Imaginează-ti că X este chiar acum, aici, în faţa ta, pe
acest scaun. Spune-i tot ceea ce nu reuşeşti să-i spui de obicei, sau ceea ce ai fi vrut să-i spui
atunci şi nu ai putut. Fă-o acum, spune-i tot., spune-i ce simţi, ce gândeşti...”). O altă
modalitate constă în a-i cere clientului să exprime în cuvinte ceea ce simte, ceea ce trăieşte.
De pildă, cuiva care plânge pe înfundate i se poate cere să-şi „pună plânsul în cuvinte”, să îl
exprime prin vorbe, adică să verbalizeze o stare emoţională greu traductibilă sau o
manifestare nonverbală. Se creează astfel o unificare între o manieră verbală şi nonverbală, o

45
continuitate şi o consonanţă, care pot servi în munca de conştientizare şi de autocontrol în
mod iminent.
O altă formă de punere în „scenă” a trăirilor şi gândurilor persoanei este tehnica
exagerării sau amplificării. I se cere subiectului să exagereze anumite sentimente, idei sau
mişcări pentru a spori efectul de dramatizare, de exprimare subliniată intenţional, tocmai
pentru a putea deveni mai conştient de conţinutul acestora, pentru a simţi mai intens scene
fantazate sau retrăite, reactivate. În cadrul experienţei noastre cu grupuri terapeutice, noi
utilizăm o tehnică indirectă, metaforică, pe care am denumit-o „amplificatorul de sentimente”
sau „microscopul interior”.
c. exerciţii de conştientizare cu suport imaginativ şi de restructurare cognitivă. O
diversitate de tehnici şi jocuri experienţiale au fost create pentru a produce restructurări
benefice în planul înţelegerii şi evaluării de sine, a modificării imaginii proprii şi a modului
de evaluare a raporturilor cu alţii, în scopul integrării cu sine şi cu mediul. Multe dintre
tehnicile utilizate şi în alte metodologii psihoterapeutice moderne, cum ar fi programarea
neuro-lingvistică şi somatoanaliza, au împrumutat sau au îmbogăţit arsenalul tehnic al gestalt-
terapiei, diversificându-l, dar preluând esenţialul - spiritul de lucru fenomenologic şi ideea de
restructurare. Prezentăm în continuare câteva dintre posibilităţile tehnice de integrare şi
restructurare, unele bazate pe suport imaginativ şi reprezentare vizuală (vizualizare) altele
folosind suport kinestezic-postural ori schimbarea raportului figură-fond, prin conştientizarea
unor noi semnificaţii.
• tehnica fanteziei ghidate (sau a ghidării imaginaţiei). Poate fi utilizată în situaţiile în
care unii clienţi îşi creează şi întreţin anxietăţi, neputinţe sau evaluări eronate, ca urmare a
unei procesări secvenţiale, scotomizate a unor evenimente cu mare încărcătură emoţională. Ei
nu sunt conştienţi de modul în care îşi autoinduc unele comportamente ineficiente sau greşite,
fiind de fapt autorii sau programatorii inconştienţi ai acestora, pe baza unor judecăţi şi
evaluări pripite sau care le scapă de sub controlul conştient, ori pur şi simplu pe care le emit
din inerţie sau stereotipie cultural-educaţională. Tehnica fanteziei ghidate poate reconstitui,
focalizând pe detalii semnificative, cursul evenimentelor experimentate de subiect,
reintegrându-le prin descoperirea înţelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine
acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a eu-lui. De
exemplu, un client care suferă de sentimente de jenă senzitivă şi autorespingere, poate
vizualiza imaginea mamei care îl acceptă necondiţionat, şi să parcurgă un dialog imaginar cu
această imagine vizualizată (ca substitut de suport afectiv pozitiv) pentru a exersa în imaginar

46
un alt tip de comportament. Restructurarea se produce aici mai întâi la nivel mental,
asemănător modului în care un arhitect mai întâi proiectează o casă, pe planşetă, înainte ca ea
să fie construită, adică să devină reală. Lucrul la nivel mental, imaginativ este însă simultan şi
o experienţă afectivă, care însoţeşte noul „proiect” mental, antrenând o restructurare
emoţională pozitivă constând într-o mai bună autoacceptare. Aceasta îi va permite subiectului
să completeze un gestalt experienţial ulterior, parcurgând un alt tip de contact relaţional,
transferabil, de data aceasta în experienţele actuale de relaţie. Subiectul poate asimila şi o
experienţă mentală dacă are o valoare pozitivă, chiar dacă la origine ea nu are corespondent
în realitatea fenomenologică a existenţei sale. De acea, experienţele bazate pe gândire
pozitivă însoţite de vizualizări imaginative sugestive, „hrănitoare din punct de vedere
emoţional”, pot conduce la restructurări terapeutice şi la dezvoltare personală.
• tehnici de diminuare şi integrare. Foarte frecvent persoanele sunt constrânse de
graniţele modurilor obişnuite de a gândi, aşa încât, în câmpul conştiinţei lor nu încape nici o
alternativă posibilă. Sunt implicate aici mecanisme de reprimare şi negare, ca învăţarea,
imitaţia, modelele culturale. Pentru a diminua sau neutraliza acest efect de ancorare în
patternuri rigide, clientul este pus să-şi imagineze opusul a ceea ce afirmă sau consideră a fi
adevărat şi să conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din această nouă perspectivă.
Efortul imaginativ îi poate revela şi aspecte şi semnificaţii noi, în raport cu care el se
deschide şi reexperimentează situaţia. Un exerciţiu de reconversie gestaltistă, conceput de
noi, constă în a propune clientului să reconsidere un obiect, o situaţie, o relaţie sau propria
imagine negativă, autorespinsă, din perspectiva a cel puţin trei calităţi, avantaje sau beneficii,
după ce a precizat toate elementele reprobabile, respinse sau negative ale respectivului obiect,
situaţie, relaţie, etc.
• tehnica metapoziţiilor este o tehnică derivată din tehnica scaunului gol şi este
utilizată în scopul restructurării setului cognitiv în lucrul cu polarităţile. Clientul este antrenat
într-un proces de autoconştientizare a naturii conflictului dintre polarităţile sale (fie cu sine,
fie cu altă persoană) şi de autodescoperire a strategiei de integrare a polarităţilor, adică de
rezolvare a conflictului. El câştigă treptat distanţă şi obiectivitate în înţelegerea şi rezolvarea
problemei prin experimentarea succesivă a rolurilor altor persoane, mai întâi al celei cu care
se află în conflict direct, apoi al celui care asistă la conflictul şi rezolvarea primilor doi
intervenind sau doar evaluând şi dialogând după caz cu primii doi, apoi experimentează
poziţia celui de-al patrulea personaj, care evaluează modul în care al treilea a intervenit şi i-a
evaluat pe primii doi şi aşa mai departe, dacă este cazul. În general, experimentarea empatică

47
şi evaluarea din perspectiva fiecărei metapoziţii permite grade progresive de obiectivitate în
conştientizare, prin câştigarea stării de „martor” al propriilor manifestări, gânduri şi emoţii,
ceea ce permite descoperirea unor noi puncte de vedere, a unei succesiuni de gestalturi
integratoare şi unificatoare pentru multiplele faţete ale eu-lui. Persoana devine conştientă că
ea conţine realmente toate explicaţiile şi posibilităţile de acţiune şi evaluare cu privire la sine,
că este suficient de bogată în a-şi găsi resurse rezolutive şi de clarificare la diverse niveluri
ale autocunoaşterii. Tehnica metapoziţiilor este o cheie psihologică minunată oferită
clientului de a lucra eficient asupra sieşi cu mijloace proprii, autentice, ceea ce îi conferă un
plus de participare spontană, de autonomie şi produce efectiv efectul de „creştere”
psihologică. Persoana ajunge astfel nu numai să se apropie mai mult de sine, ci şi să se
descopere într-o lumină pe care nu şi-o întrezărea, procesul fiind perceput ca o cale de a
deveni mai înţelept, mai echilibrat şi mai împăcat cu sine, mai liniştit în faţa provocărilor
vieţii şi mai deschis la autotransformare creativă.
Pentru orientarea celor interesaţi în a lucra cu tehnica metapoziţiilor, redăm un ghid succint
de desfăşurare a tehnicii:
• poziţia 1. Clientul este aşezat pe un scaun, având în faţa lui un scaun gol. El va fi denumit
A, iar scaunul gol îl va întruchipa pe B.
T: Gândeşte-te la o persoană (sau la o parte din tine) care te necăjeşte, pe care eşti supărat.
Vom denumi această persoană sau parte a eu-lui tău B, iar tu, cel de pe acest scaun pe care
eşti aşezat, vei fi A. Spune-i te rog, lui B tot ceea ce simţi, gândeşti în legătură cu el sau simţi
nevoia să-i spui sau să-i faci.
A lucrează verbal (I se adresează lui B)...
• poziţia 2.
T: Acum schimbă locul cu B şi fii B!! Spune-i lui A ceea ce simţi, gândeşti sau simţi nevoia
să-i comunici lui, din punctul tău de vedere (nu uita, acum eşti B)
B: (alias A) lucrează verbal, adresându-i-se lui A.
Dialogul între A şi B continuă până când cele două părţi ajung să negocieze sau se blochează
mutual. Şi într-un caz, şi în celălalt, se introduce poziţia 3. (C)
• poziţia 3.
T: Acum eşti altcineva, o a treia persoană C, care vă ascultă şi vă priveşte în timp ce voi doi -
A şi B, dialogaţi. Spune ce simţi, ce gândeşti în legătură cu fiecare dintre ei şi cu relaţia lor şi
de ce. Dacă simţi nevoia, comunică-le ceea ce consideri sau vrei să le comunici, ori ceea ce
simţi în legătură cu ei.

48
Dialogul între C şi cuplul A-B continuă, până când părţile ajung la o clarificare şi armonizare
mutuală. În cazul în care disensiunile se accentuează, se revine în poziţiile anterioare pentru
renegociere, reluându-se ulterior postura C.
• poziţia 4.
T: Acum eşti o a patra persoană, care îl ascultă şi îl priveşte pe C în timp ce îi analizează şi
evaluează pe A şi B, intrând în dialog cu ei. Acum eşti D. Spune ce gândeşti tu despre C,
despre cum a procedat el cu A şi cu B. Dacă simţi nevoia, poţi intra în dialog cu C.
Persoana lucrează în noua poziţie, de evaluator al evaluatorului şi este de remarcat nivelul
superior de integrare a experienţei în planul cunoaşterii de sine şi al emiterii de soluţii. Cu cât
înaintează în piramida metapoziţiilor, cu atât subiectul câştigă în extinderea conştientizării,
în completitudinea înţelegerii, în echilibrul şi creativitatea soluţiilor.
• tehnica autodezvăluirii terapeutului. În terapia gestaltistă, spre deosebire de alte
terapii, terapeutul este încurajat să emită unele afirmaţii despre sine, dar care trebuie făcute cu
discriminare şi judicios. Aceste afirmaţii pot favoriza focalizarea conştientizării, precum şi
contactul terapeutic. Nu trebuie să se confunde autodezvăluirea terapeutului cu exprimarea
confesivă sau cu presiunea pe care propriile valori, credinţe şi convingeri ar putea s-o exercite
asupra clientului. Asemenea dezvăluiri sunt antiterapeutice. Terapeutul nu se transformă nici
în prieten, nici în mentor, nici în părinte şi nici în dădacă a clientului; el poate să-şi dezvăluie
din eul său de adult doar acele experienţe facilitatoare şi catalizatoare pentru munca de
conştientizare a clientului, ceea ce reclamă o considerabilă responsabilitate, deprindere
tehnică, înţelepciune personală şi autoconştientizare. Terapeutul poate împărtăşi ceea ce vede,
aude, miroase, într-un cuvânt, ceea ce simte, dezvăluind cât de mult este afectat, mai ales în
situaţiile în care pacienţii nu descoperă un anume tip de informaţie semnificativă în mod
spontan.

TEMA NR. 9. TEHNICI DE CONSILIERE SPECIFICE PSIHODRAMEI

Spre deosebire de celelalte psihoterapii psihodrama pune în locul comunicării verbale

mijloace acţionale susceptibile de a reda mai autentic experienţe interne şi externe trăite.
Uneori trăirile pot fi atât de intense încât cuvintele devin insuficiente pentru a le exprima.

49
În dorinţa ca situaţia pe care o prezintă să fie vie pacientul reconstituie un episod de viaţă
într-o formă mai reală decât îi permite comunicarea verbală.
Psihodrama poate constitui o formă a psihoterapiei de grup dar poate fi aplicată şi ca metodă
de psihoterapie individuală.
De regulă se desfăşoară în grup în care în jurul protagonistului, ceilalţi pacienţi adoptă
rolul de ego-uri auxiliare. Deşi acţiunea este centrată asupra unui ins, ea implică şi pe ceilalţi
membri ai grupului care obţin astfel, prin funcţia lor auxiliară, un beneficiu terapeutic.
Modalităţile de intervenţie
Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul
spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de tele. O trăsătură esenţială
a spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind
simultan adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea
are nevoie de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest
mediu este situaţia de grup.
Instrumente metodologice:
Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena,
protagonistul (subiectul), directorul, eurile auxiliare şi auditoriul.
Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor însele în postura de membru al
grupului sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat,
igienic, cu suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel
încât să permită lucrul simultan a 6 - 8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată
protagonistului - scena şi balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când
protagonistul lucrează – auditoriul. Din spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de
repere spaţiale în scena reprezentată de protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul
este folosit ca loc care permite o privire detaşată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.
Protagonistul este persoana din grup ce işi exteriorizeză trăirile, este subiectul
reprezentării psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare,
având oportunitatea de a-şi explora tensiunile într-un mediu securizant şi structurat, de a-şi
exprima fanteziile, dorinţele, trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment
în centrul atenţiei grupului, cu întreaga sa subiectivitate.
La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile
personajelor din secvenţa sa. Aceştia poartă numele de Euri auxiliare.
Eul auxiliar este orice membru al grupului, în afară de director, ales de protagonist să
joace un rol în scena sa; îl ajută pe protagonist în explorarea problemei sale. Eul auxiliar

50
funcţionează ca o punte între director şi protagonist - pe de o parte este o extensie
terapeutică, investigând conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta
este o extensie a protagonistului în exprimarea trăirilor sale.
Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea
protagonistului pe scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje,
acţionând din pielea acestora).
Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce şedinţa în toate
etapele ei.
Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-şi exploreze
problema.
Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul
materialului emotiv. Se implică cu întreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră
şi pasivă, având un rol activ şi propunător.
Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în
reprezentaţie, care, atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul
numit aud itoriu. Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul îşi montează drama dar
şi participă efectiv la procesul de vindecare. La sfârşitul psihodramei, când membrii grupului
împărtăşesc cu protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se
reconectează grupul şi se formează noi conexiuni.
Momentele şedinţei psihodramatice. Sesiunea de psihodramă se desfăşoară în trei
etape distincte: încălzirea, lucrul cu protagonistul şi participarea auditoriului. O şedinţă
durează în medie 2 ore - mărimea grupului fiind între 5 şi 12 persoane.
Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naşte o atmosferă de
spontaneitate prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să
ducă la interacţiuni semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului
de încredere, siguranţă, autodezvăluire.
Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a
protagonistului este structurată şi concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului şi eurilor
auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie
conotaţii
Participarea auditoriului
În această etapă, membrii grupului împărtăşesc trăirile şi gândurile suscitate de
evenimentele urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai
puţin izolat. El se simte înţeles, acceptat, ştie că nu e singur în confruntarea lui.

51
 Analiza
Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a
încorporat-o în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a
procesului psihodramatic, ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în
tratamentul global când este cel mai util pentru protagonist.

Prezint in continuare câteva tehnici prezentate de Anca Nicolae în lucrarea

„Orientarea experienţială în psihoterapie”, coordonator Iolanda Mitrofan , Ed, SPER 2000.
Adam Blatner descrie principalele tehnici în psihodramă, după criteriul finalităţii lor:
• pentru clarificarea sentimentelor protagonistului - tehnica dublului, solilocviul, eurile
multiple, monodrama;
• pentru exacerbarea şi facilitarea exprimării emoţiilor - amplificarea, exagerarea comunicării
nonverbale (prin exagerarea poziţiei, a amplitudinii şi intensităţii mişcărilor);
• pentru conştientizarea propriului comportament (autoconfruntarea) - inversiune de rol,
feedbackul auditoriului, exerciţii de interacţiune nonverbală, feedback video;
• pentru clarificarea obiectivelor şi valorilor - proiecţia în viitor, magazinul magic;
• nevoia de suport - tehnica construirii eului, împărtăşirea, contactul fizic adecvat (ex.
îmbrăţişarea, strângerea mâinii);
• probleme legate de procesele de grup - sociometria, spectrograma;
• tehnici specifice în psihodramă - hipnoza, imageria dirijată.
Prin folosirea acestor tehnici directorul poate ajuta protagonistul să pună în scenă
experienţe extrem de variate - scene din viaţa cotidiană, vise, amintiri, fantezii, frici, etc.
Amplificarea
Are ca scop accentuarea unei emoţii specifice în protagonist (bucurie, revoltă, teamă,
gelozie) într-un mod în care aceasta să se diferenţieze clar într-un context emoţional care
apare ca opac şi nediferenţiat. Amplificarea poate fi folosită în două moduri: fie accentuând o
emoţie deja existentă în protagonist, fie amplificând stimuli externi care pot provoca emoţia
dorită.
Rezultatul amplificării este deseori un catharsis de abreacţie, după care protagonistul are de
multe ori tendinţa să pună în acţiune comportamente noi în situaţia respectivă.
Concretizarea
Este tehnica prin care conţinuturile interioare ale protagonistului capătă formă, devin
palpabile şi perceptibile, fiind transpuse fizic în scenă prin intermediul auxiliarilor şi

52
obiectelor, astfel încât protagonistul să se poată raporta concret la ele, să le simtă fizic
prezenţa, să reacţioneze faţă de ele într-o formă clară, definită. De multe ori protagonistul
poate să-şi definească lumea internă mai degrabă prin imagini decât prin cuvinte. Pentru
aceasta, se foloseşte de corpul său, de spaţiul scenic, de obiectele şi persoanele de pe scenă.
Adesea este concretizată conflictualitatea psihică a protagonistului: polarităţile
interioare, ambivalenţele şi mixturile de forţe din interiorul său victimă / călău, învingător /
învins, raţiune / afectivitate.
În situaţiile în care protagonistul verbalizează metaforic imaginea sa, concretizarea
poate fi foarte bine utilizată. Ex. “Sunt ca într-un vârtej”, “Mă simt prizonier”, “Calc pe
nisipuri mişcătoare”.
Pentru concretizarea imaginii se recurge la folosirea posturii, atât a protagonistului,
cât şi a auxiliarilor - a vocii, mişcării, sculpturii de grup, chiar a cuvintelor - un mesaj scurt,
esenţializat, care să exprime starea trăită de protagonist.
Proiecţia în viitor
Reprezintă punerea în scenă de către protagonist a unei situaţii, dorinţe, imagini
referitoare la viitorul său. Aşa cum protagonistul poate aduce în “aici şi acum” aspecte ale
trecutului său, tot la fel poate face actuale secvenţe din viitor. În această situaţie specifică
protagonistul este în poziţia de a inventa toate elementele privitoare la acest viitor.
Sociometria
Este o tehnică ce face perceptibile şi reprezentabile forţele de atracţie, respingere şi
indiferenţă existente între membrii grupului. Se poate lucra sociometrie grafică sau de
acţiune.
Sociometria grafică conduce la construirea unor sociograme (diagrame) de cuantificare a
forţelor de tele pozitiv, negativ sau neutru existente în grup la un moment dat.
Într-o astfel de şedinţă de grup se solicită membrilor grupului să deseneze schematic pe o
coală raporturile lor dintr-un grup de apartenenţă - grup familial, de muncă, grupul de
psihodramă. Se stabileşte acelaşi tip de grup pentru toţi participanţii.
Din examinarea schemei poate reieşi un protagonist care să dorească clarificarea unei relaţii
conflictuale semnificative.
Sociometria de acţiune face reprezentabile raporturile din grup prin tehnici psihodramatice,
folosind ca instrumente scena şi membrii grupului.
Solilocviul

53
 Este tehnica prin care protagonistul pune în cuvinte un conţinut implicit, care nu apare
în acţiune. Este ca şi când ar vorbi singur cu voce tare. În acest monolog el exprimă tot ceea
ce-i trece prin minte, ţinând cont de emoţiile trăite şi de asocierile libere momentane.
Se poate solicita un solilocviu atunci când comportamentul manifest exprimă un lucru,
iar cel nonverbal ascunde conţinuturi diferite: de exemplu într-o discuţie cu şeful în faţa
criticilor, protagonistul răspunde „sigur, aveţi dreptate”, dar nonverbal trădează furie şi
iritare.
Venind în contact cu conţinuturile sale neexprimate, protagonistul poate fi stimulat în
experimentarea unor modalităţi noi de comportament.
Solilocviul adânceşte introspecţia protagonistului în momente adecvate pentru
desfăşurarea propice a psihodramei.
Fotografia
Reprezintă tehnica în care protagonistul aduce pe scenă un moment din viaţa sa sub
forma unei fotografii. Este o tehnică facilitantă pentru rolul de protagonist - fiecare are o
fotografie asupra căreia ar putea lucra, putând aduce în lumină conţinuturi actuale sau din
trecutul îndepărtat.
Poate fi o fotografie reală sau dorită. În ambele cazuri scena se construieşte amănunţit -
persoanele ocupă un loc anume, stau într-o postură caracterizantă, cu o mimică anume, lângă
obiecte semnificative pentru acel moment. Protagonistul poate completa imaginea cu o
explicitare a conţinuturilor mentale a fiecărei persoane prezente în fotografie, trecând în
spatele fiecărui personaj şi exprimând ceea ce simte acesta în momentul fotografiei. Apoi, din
propriul rol, exprimă sentimentele trăite. Scopul este de conştientizare a relaţiilor existente în
familie la momentul respectiv, cu întreaga lor încărcătură afectivă pentru protagonist.
Ulterior, această scenă se poate aprofunda psihodramatic.

TEMA NR. 10. TEHNICI DE CONSILIERE SPECIFICE ANALIZEI

EXISTENŢIALE

Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate
sui generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi
autenticitatea fiinţei umane.

54
 Abordarea existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi
sănătos în fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii
problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare
a scăderii şi reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen
ontologic iar nevroza expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de
culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei
umane, fapt ce duce la depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă
umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens.
Tehnici şi proceduri terapeutice:
Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.
Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz.
Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie
de tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală;
dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de
rol cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară
pentru conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de
concentrare a atenţiei; tehnici de relaxare.
D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii
clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei
lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să
definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist-
constructivă pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.
2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi.
Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze
apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem
axiologic. În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor
clientului, a abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor.
Acum clientul se aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat
Renumitul psihoterapeut existenţialist, Irvin Yalom defineşte consilierea şi
psihoterapia existenţială ca o abordare dinamică , cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea
conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului.

55
În concepţia existenţială, aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu
preocupările ultime ale ale existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens.
Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi
dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul existenţial este că, deşi moartea distruge fizic
omul, tot ideea de moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din
viaţă , unele „experienţe urgente” deschid calea spre o conştienţizare a degradării existenţei.
În trăirea unor astfel de situaţii, un loc esenţial îl ocupă contactul cu „moartea” . Cînd
această întâlnire este valorificată în sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are
posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile eixtenţei.
Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este
rezultatul modului ineficient de a transcende moartea. Conflictul central în orice tulburare
psihică , este reprezentat de anxietatea existenţială, primară de moarte. Terapeutul
existenţialist observă simptomele clientului ca răspunsuri la această anxietate, şi nu ca
evocarea unor traume sau situaţii stresante din trecut. Propunerea aceastei abordari
terapeutice este de a pune accentul pe conştientizare, pe prezent şi pe alegere.
Pentru a o provoca să reflecteze asupra modului de viaţă, i se pot pune următoarele
întrebări:
• Ce ai făcut cu viaţa ta?
• Cine te-a influenţat cel mai mult?
• Ce ai lăsat în urma ta?
• Care sunt aşteptările de la viaţă care nu ţi s-au îndeplinit niciodată?
• Ce regreţi cel mai mult de la viaţă?
• Ce proiecte existenţiale ai lăsat neterminate?
• Ce altceva ai fi dorit de la viaţă?
• Dacă ai avea posibilitatea să-ţi refaci viaţa, ce anume ai schimba în felul tău de trai?
Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de
fundamentare a universului în care trăim (oricând se poate întâmpla ceva cumplit – cataclism
natural, accident – care modifică ordinea de acum a lucrurilor) şi dorinţa noastră de
fundamentare şi organizare. În viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe
concrete. Însă dincolo de aceste restricţii suntem liberi să alegem cum să acţionîm într-o
situaţie, ce atitudine sî adoptăm, dacă să fim puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Mediul,
dotarea genetică, sau şansa au un rol semnificativ în viaţa fiecăruia. Astfel, o serie de condiţii
(handicap fizic, educaţia inadecvată, probleme de sănătate, etc.) constituie unele restricţii în

56
practicarea unor servicii, activităţi, în întâlnirea unui partener de viaţă, etc., dar asta nu
înseamnă că nu avem nici o responsabilitate în astfel de situaţii.

Responsabilitatea faţă de propria atitudine nu este totuna cu responsabilitatea pentru

propriile sentimente (care nu pot fi modificate, dar pot fi acceptate) , ci se referă la poziţia
faţă de propriile sentimente. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete amare,
sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sen în viaţă.
Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în legătură
cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conşrientizeze cum a creat el această
situaţia , în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică,
presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la
acţiune în felul ales de el.
Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre
existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare. În
general, ne simţim „acasă” într-o lume stabilă, o lume în care toate lucrurile şi fiinţele sunt
interconectate, în care avem roluri precise, valori, reguli, norme morale. În acest mod de
viaţă, spaima primordială a izolării şi vidului este îngropată, lăsată în tăcere şi apare la
suprafaţă doar rareori , în izbucniri scurte, când apar coşmaruri sau anumite viziuni. Există şi
momente când persoana este singură, pierde brusc reperele de fiecare ziceea ce produce
sentimentul – de a nu fi „acasă” în lume. Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general
să scape de groază prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că
trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de
creştere. În spiritul acestor constatări, unul dintre obiectivele majoreale terapiei existenţiale
este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătăasă intră în relaţie cu celălalt, fără
dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un
instrument de apărare împotriva izolării.
Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de a-l ajuta pe client să-şi
identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi . Un alt pas important
în terapie este de a-l ajuta pe client să se confrunte direct cu izolarea existenţială , să o
exploreze, să trăiască sentimentele neplăcute. Persoana are nevoie mai întâi să înfrunte şi să
tolereze izolarea , pentru a-şi folosi resursele disponibile pentru a fi adecvar şi adaptat
situaţiei existenţiale.
Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu
există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri

57
la care să se raporteze. Omul se confruntă cu dilema a două realităţi, ambele adevărate, însă
opuse:
1. Pe de o parte, fiinţa umană are nevoie de siguranţă, de idealuri ferme la care să
aspire, de o cale care să-i conducă viaţa. A trăi fără scopuri, valori, idealuri persoana poate
trăi o stare de anxiete, de stres considerabil.
2. Pe de altă parte, existenţa ne prezintă , că lumea este încărcată de incertitudine , că
totul se poate schimba în orice clipă, că nu există sensuri universale care să ne orienteze
viaţa, ci doar cele create de individ. Consilierul existenţialist are obligaţia de a accepta şi de a
examina întrebările esenţiale ale clientului, şi în terapie, problema sensului să nu fie negată.
Sarcina terapeutului este de a a examina cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii
că “viaţa nu are sens” .Punctul de vedere existenţialist este că, fiinţa umană este singura care
creează sens în lume: nu exisră nici un proiect prestabilit, , nici un alt scop în afara omului. În
acest sens, sarcina consilierului este de a ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un
concept foarte relativ.
Consilierea şi psihoterapia existenţială apreciază confruntarea cu acest gen de
întrebări şi cu datele fundamentale ale existenţei ca dureroasă, dificilă, generatoare de
anxietate, dar cu efect sanogen. Anxietatea traită ca urmare a acestor întrebări este pozitivă,
pentru că-i oferă posibilitatea individului să conştientizeze faptul că existenţa în lume este
limitată, vulnerabilă şi îi permite să înţeleagă că el este singurul responsabil de scopul şi
direcţia propriei vieţi.
Sarcina consilierului este de a înlătura treptat mecanismele de apărare, a reprimărilor
şi de a-l ajuta să devină conştient de ceea ce el a ştiut mereu (inconştient) , de “preocupările
sale ultime”. În acelaşi timp, consilierul încurajează clientul să se privească în interior şi să
fie centrat la situaţia sa existenţială, urmărindu-i transformarea anxietăţii nevrotice în
anxietate normală conştientizată şi dezvoltarea capacităţii de a trăi cu ea, fără a o reprima. În
procesul de consiliere se deblochează autoînţelegerea, se ajunge la o mai corectă autoevaluare
şi o preluare responsabilă a propriului destin.

TEMA NR. 11. TEHNICI DE CONSILIERE TRANSPERSONALĂ

Cea mai nouă direcţie în psihologie este abordarea transpersonală, uneori numită şi “a
patra forţă”. Concepţia de bază a psihologiei transpersonale este că dincolo de individ există
mai mult decât personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decât una din faţetele întregii

58
identităţi individuale. Prin urmare, unul dintre scopurile acestei abordări este de a conştientiza
Sinele (Sinele total sau Self-ul total) şi de a pune în corespondenţă personalitatea cu acesta.
Dacă acest lucru este înţeles, acest Sine va ieşi la iveală şi îşi va asuma o poziţie mult
mai dominantă. Astfel, va exista o mai mare unitate între minte şi corp, întrucât sinele este
eliberat de restricţiile personalităţii. Ca rezultat, individualitatea va fi capabilă să se bucure de
ceea ce oferă lumea, fără să fie ataşată acesteia.
Psihologia transpersonală îşi asumă o perspectivă extensivă în abordarea persoanei ca
fiinţă în dezvoltare şi integrare continuă. Ea încorporează contribuţiile esenţiale ale primelor
trei forţe în psihologie (psihanaliza, abordarea cognitiv-behavioristă şi forţa umanistă) şi
asimilează constructiv, discriminativ, reargumentând dintr-o perspectivă modernă, ştiinţifică,
bazată pe cercetări de vârf în domeniul fizicii, biofizicii şi neuropsihologiei.
Stanislav Grof (n. 1931, Praga, Cehoslovacia), psihiatru stabilit în Statele Unite, este
unul dintre fondatorii psihologiei transpersonale şi un pionier în domeniul cercetării stărilor
de conştiinţă modificate. Preşedinte fondator al Asociaţiei Transpersonale Internaţionale
(înfiinţate în 1977) Grof este cunoscut în special pentru studiile sale timpurii legate de
utilizarea LSD şi efectele acestuia asupra psihicului uman, în scopul vindecării şi evoluţiei
umane în cadrul demersului denumit „psihoterapie psihedelică”. În urma cercetărilor sale de
peste treizeci de ani Grof a construit un cadru teoretic pentru psihologia prenatală şi
perinatală, precum şi pentru psihologia transpersonală. Acest sistem are la bază o „cartografie
a inconştientului” ce cuprinde: inconştientul perinatal (construit pe baza Matricilor Perinatale
Fundamentale), inconştientul biografic şi inconştientul transpersonal.
După interzicerea folosirii LSD, la sfârşitul anilor 1960, Grof a descoperit că multe
dintre aceste stări speciale de conştiinţă puteau fi induse şi explorate şi în absenţa drogurilor,
cu ajutorul anumitor tehnici de respiraţie într-un mediu propice, noul demers fiind intitulat
„respiraţie holotropică”.
În opinia lui Grof procesul de consiliere şi terapie trebuie să se sprijine pe o nouă
înţelegere a naturii, originii şi dinamicii tulburărilor psihogene. Problemele emoţionale,
psihosomatice şi interpersonale pot fi asociate cu oricare dintre nivelurile inconştientului –
biografic, perinatal, transpersonal – şi uneori au rădăcini importante în toate. Abordarea
terapeutică tradiţională, restrânsă doar la nivelul biografic, nu va duce la schimbări de
profunzime şi persistente. Există multe simptome care vor persista atâta timp cât individul nu
înfruntă, nu experimentează şi nu integrează temele lui perinatale sau transpersonale cu care
sunt asociate. Din acest motiv, obstacolul major, ultim, al consilierii şi psihoterapiei îl

59
constitue barierele cognitive şi filozofice ce trebuie depăşite, în mod evident mai întâi, de
către specialişti.
Strategia terapeutică se bazează pe credinţa fermă că fiecare individ trebuie sa-şi
confrunte întregul spectru al experienţelor blocate şi neintegrate pana atunci. În acest sens,
procesul ce se află în spatele simptomului, ce conţine aceste experienţe blocate şi neintegrate,
este încurajat prin intervenţie să se manifeste, acest lucru ducând la autovindecare şi la
expansiunea conştiinţei. Intervenţia psihologică va respecta acest principiu chiar dacă clientul
va suporta o stare temporară de accentuare a disconfortului.
Consilierea şi terapia devine astfel un proces de autoexplorare a tărâmurilor interioare
necunoscute care presupune o învăţare continuă. În această aventură terapeutul este un
tovarăş de drum al cărui rol este să încurajeze clientul să treacă prin aceste experienţe în
totalitate şi să se asigure că ele au fost incheiate. La sfârşitul acestei călătorii terapeutul
primeşte cu o deschidere şi acceptare totală împărtăşirile clientului fără să interpreteze nimic.
Sesizăm aici manifestarea credinţei specialistului în înţelepciunea organismului clientului său
mai mult decât în propria judecată.
Observăm diferenţele majore ale acestei abordări în raport cu majoritatea celorlalte
sisteme de consiliere şi terapeutice. Astfel, asemănător cu analiza jungiană, procesul de
consiliere (terapeutic) nu este tratamentul unei boli, ci o aventură a autoexplorării şi
autodescoperirii. După Grof, atributul esenţial al specialistului nu este cunoaşterea anumitor
tehnici. „Factorii critici sunt propriul său stadiu de dezvoltare a conştiinţei, gradul de
cunoaştere de sine, capacitatea de a partcicipa fără frică la experienţele intense şi
extraordinare ale altei persoane şi disponibilitatea de a înfrunta observaţii şi situaţii noi, care
s-ar putea să nu se încadreze în nici o paradigmă teoretică convenţională.” (Grof, pg.460-461)
În cadrul procesului de consiliere (terapeutic), specialistul oferă clientului o tehnică
sau o combinaţie de tehnici capabile să activeze înconştientul, să mobilizeze energiile blocate
şi să transforme stagnarea simptomelor emoţionale şi psihosomatice într-un flux de
experienţe dinamice. Aceste intervenţii slăbesc sistemul de apărare (de tip nevrotic) şi scad
rezistenţa psihologică la schimbare. Reacţiile emoţionale ale clientului sunt accentuate şi se
produc abreacţii puternice şi catharsis. Materialele inconştiente reprimate în stadiile
prenatale, perinatale, în pruncie sau în copilărie devin uşor accesibile pentru a fi retrăite şi
integrate în sistemul psihic al individului.
Tehnicile propriuzise de provocare reprezintă combinaţii de respiraţie, muzică şi
tehnici de relaxare corporală. Pentru început i se cere clientului săse aşeze pe o canapea mare,
confortabilă sau pe o saltea. I se cere să se concentreze pe respiraţie şi pe procesul ce se

60
desfăşoară în corp, să permită corpului şi minţii să se relaxeze şi să uite de analiza
intelectuală cât mai mult posibil. Începe imediat o perioada de hiperventilaţie cu menţinerea
concentrării atenţiei pe respiraţie şi pe corp, fapt ce va amplifica de obicei senzaţiile fizice şi
emoţiile preexistente sau va induce emoţii noi. Clientul este încurajat să se abandoneze total
în faţa emoţiilor şi senzaţiilor care apar şi să găsească modalităţi adecvate de a le exprima:
prin sunete, mişcări, posturi, grimase sau trenurături, fără să le judece sau să le analizeze.În
momentele potrivite consilierul (terapeutul) sau asistentul oferă ajutor clientului. Întrega
asistenţă se referă la facilitarea trăirii experienţei, deplin şi până la sfârşit. Pentru aceasta
clientul este încurajat să rămână în experienţă, să işi continue experienţa indiferent de ceea ce
trăieşte. În acest timp subiectul e sfătuit să se exprime liber şi chiar să comunice ceea ce se
întâmplă cu el dacă acest lucru e posibil (emoţii, senzaţii fizice cum ar fi: anxietate, furie,
sentimente de culpabilitate, abandon sau respingere, sufocare, greaţă sau presiune în vezica
urinară). Această comunicare ajută asistentul în demersul său de amplificare a proceselor şi
senzaţiilor existente. Asistenţii trebuie să urmărească cu atenţie procesul şi urmeze mişcarea
energiei până la terminarea lor atunci când clientul atinge o stare mintală lipsită de tensiune,
plăcută şi limpede. Apoi subiectului trebuie să i se acorde suficient timp pentru a integra
experienţa şi a se întoarce la conştiinţa obişnuită.
Procesul de provocare şi evocare descris mai sus este intensificat şi adâncit printr-o
folosire adecvată a unei muzici speciale. Muzica stereo de fidelitate înaltă, selectată şi
combinată într-un mod aparte poate fi un instrument puternic de autoexplorare şi terapie.
Muzica are un înalt potenţial de modificare a mintalului. Dacă e utilizată cu o pregătire
specială şi într-o manieră introspectivă, un anumit tip de muzică poate să evoce experienţe
puternice şi să faciliteze o descărcare emoţională şi psihosomatică profundă.
Tehnicilor amintite ce reprezintă structura de bază a procesului terapeutic al respiraţiei
holotropice, li se pot alătura tehnici compatibile imprumutate de la alte forme terapeutice
atunci când este nevoie. Astfel, Grof aminteşte tehnicile de tip gestalt, tehnica Jocului cu
nisip al lui Dora Kalff (din analiza jungiană), tehnici artistice şi creative cum ar fi desenele
etc. De multe ori, în incheierea unei întălniri, pentru a facilita integrarea celor lucrate se
utilizează „desenul mandalei”. În această tehnică subiectului i se pune la dispoziţie creioane
colorate sau carioci şi o foaie mare de hârtie pe care se află desenat un cerc şi este rugat să
umple cercul aşa cum crede de cuviinţă. Poate fi o simplă combinaţie de culori, un desen
compus din modele geometrice sau un desen figurativ complex.
Tehnicile prezentate scot la lumină experienţe importante din cele trei zone ale
inconştientului persoanei. Pot fi amintiri din copilărie (sau adolescenţă) corespunzătoare

61
inconştientului biografic, pot fi experienţe din perioada perinatală, trăiri corespunzătoare
uneia dintre cele patru matrici perinatale (a se vedea Grof, 2007) sau mai multor matrici
(inconştientul perinatal) sau pot fi experienţe neobişnuite din inconştientul transpersonal ale
căror numitor comun este sentimentul individului că propria conştiinţă s-a extins dincolo de
graniţele eului şi depăşeşte limitările de timp şi spaţiu.

Prezint în continuare o tehnică transpersonală de revelare a Selfu-ului transcedent

prezentată de Laurenţiu Mitrofan în lucrarea „Orientarea experienţială în psihoterapie”,
coordonator Iolanda Mitrofan , Ed, SPER 2000.
Revelarea Self-ului transcendent reprezintă, de fapt, chintesenţa tuturor consilierilor,
terapiilor şi disciplinelor transpersonale. Contactul cu Self-ul transpersonal nu înseamnă însă
pierderea accesului la alte niveluri ale dezvoltării conştienţei (cum ar fi nivelul Ego-ului), ci
pierderea înlănţuirii de şi limitării la acestea. Aceste alte niveluri calitative ale conştienţei
devin nişte instrumente de acces la Self-ul transpersonal. Iată în continuare un exerciţiu prin
care se poate accede la starea de Self transcendent, propus de Ken Wilber.
„Retrage-te într-un loc liniştit şi în singurătate, rosteşte pentru tine însuţi, uşor şi clar:
Am un trup, dar eu nu sunt trupul meu. Corpul poate fi obosit sau odihnit, bolnav sau
sănătos, greu sau uşor, dar asta nu are nimic de-a face cu interiorul meu.
Am un trup, dar nu sunt trupul meu.
Am dorinţe, dar eu nu sunt dorinţele mele. Îmi ştiu dorinţele, acestea vin şi pleacă şi nu îmi
afectează interiorul.
Am dorinţe, dar nu mă identific cu dorinţele mele.
Am emoţii, dar eu nu sunt emoţiile mele. Pot să îmi simt emoţiile. Ele nu îmi afectează
interiorul.
Am emoţii, dar eu nu mă confund cu ele.
Am gânduri, dar eu nu mă identific cu gândurile mele. Gândurile mele nu îmi afectează
interiorul.
Am, gânduri, dar eu nu sunt gândurile mele”.
După ce repeţi de mai multe ori s-ar putea să ajungi la următoarea concluzie – „Eu
sunt ceea ce am rămas – un centru pur şi absolut al Conştienţei, un martor nemişcat al
tuturor acestor gânduri, emoţii, trăiri şi dorinţe “. Dacă persişti să practici acest exerciţiu, vei
începe să intuieşti sensul adânc al libertăţii, luminii, echilibrului, stabilităţii.
Laurenţiu Mitrofan afirmă: „Pornind de la acest exerciţiu relativ simplu, consider
potrivit momentul de a avansa câteva precizări teoretice ce traduc propriile mele opţiuni în

62
înţelegerea şi abordarea dezvoltării personale şi transpersonale. Cu alte cuvinte, extensia
conştienţei prin accesul la starea Sinelui transcendent se poate facilita prin construirea pas cu
pas, a unui mecanism psihologic de disociere (controlată şi progresivă) a procesului de
conştientizare a dimensiunilor somatopsihice ale persoanei, de conţinutul propriu-zis al
experienţelor trăite corporal, afectiv şi cognitiv.
Persoana experimentează astfel simultan starea de spectator şi actor, devenind din ce în ce
mai mult spectator şi ulterior scenarist virtual şi regizor al propriului spectacol existenţial. Ea
devine din ce în ce mai conştientă de trăirile şi manifestările sale, de modul în care
dobândeşte conştiinţa acestora, ceea ce creează premisele saltului calitativ în dezvoltarea
conştienţei.
Cresc, astfel, subtilitatea şi rafinamentul experienţelor de cunoaştere, mai întâi prin extensia
şi modificarea capacităţilor perceptive, ulterior prin asocierea unor mutaţii corespondente la
nivelul proceselor afective, motivaţionale, volitive – adică în dinamica energo-reglatorie .
Aceste transformări în sfera reglării şi recanalizării energiilor vor antrena noi disponibilităţi
de cunoaştere superioară (transconştiente), de comunicare, de acţiune creatoare şi de
comportament. Şi primul pas în această evoluţie îl constituie, desigur, posibilitatea omului de
a deveni martorul conştient, avizat şi non-ataşat al propriilor sale experienţe de fiinţare şi
dezvoltare. El poate deveni astfel capabil să se înţeleagă, accepte şi autotransforme
responsabil, dintr-o perspectivă inedită. El poate dobândi o capacitate sporită de autocontrol
şi să experimenteze o modalitate mult mai autentică a libertăţii interioare şi implicit,
exterioare.
Exerciţiul propus se înscrie în sfera unui larg diapazon de tehnici de extensie a
disponibilităţilor umane, create în spaţiul atât de fertil al interferenţelor oriental-occidentale
în psihologia şi psihoterapia contemporană.” (Mitrofan, L., în coord. Mitrofan, I., 2000,
p.274)

TEMA NR. 12. TEHNICI DE CONSILIERE DE CUPLU

Terapia de cuplu a apărut ca răspuns la dificultăţile relaţionale ale cuplurilor maritale

su necăsătorite. În astfel de situaţii, studiile au arătat că a abordare a problematicii cuplului, în
care să fie implicaţi ambii parteneri, este mai eficientă decât o terapie individuală a
fiecăruia. O modalitate de lucru recomandabilă este şi cea care îmbină terapia individuală

63
cu cea de cuplu. În cadrul psihoterapiei se urmăreşte: dezvoltarea capacităţii partenerilor de
a-şi exprima şi comunica adecvat sentimentele; creşterea senzitivităţii şi a capacităţii de
înţelegere faţă de sentimentele şi nevoile celuilalt; învăţarea de modalităţi non-agresive de
comunicare şi negociere a conflictelor; conştientizarea şi modelarea reciprocă a aşteptărilor
de rol a celor doi. Pentru un cuplurile care doresc să se căsătorească, apelul la un specialist
în vederea unei consilieri premaritale poate fi de un real folos. Viitorii soţi au astfel ocazia
să-şi clarifice expectaţiile şi nevoile reciproce, sistemele de valori , credinţe şi atitudini
personale şi să găsească modalităţi de compromis satisfăcătoare, în vederea unor conflicte
ulterioare.
Cuplul are adesea probleme in a relationa si exista multe explicatii pentru acest fapt.
Iata cateva explicatii pentru conflictele aparute in relatia de cuplu : partenerii nu stiu cum sa
faca astfel incat relatia sa se mentina sanatoasa, lipsa abilitatilor, asteptari nerealiste, lipsa
respectului, absenta unei atitudini pozitive asupra vietii si asupra relatiei. Psihoterapia sau
consilierea maritala poate ajuta!
Consilierul este deopotriva terapeut si educator. Cand un cuplu vine la terapie, acesta
ii ajuta sa vada ca problemele lor pot fi cauzate de o slaba informare in legatura cu abilitatile
esentiale necesare in relatiile intime de cuplu. Rolul major al consilierului este sa ii ajute sa
isi dezvolte astfel de abilitati.
Consilierul priveste in mod optimist cea mai mare parte a problemelor cu care se
confrunta cuplul atat vreme cat exista respect mutual si cooperare. Acest optimism il ajuta pe
consilier sa fie agent al schimbarii instaurand un mediu in care exista un simt al echilibrului
intre partenerii cuplului.
Scopul consilierii de cuplu este acela de a ajuta cuplul sa-si dezvolte abilitatile necesare
pentru mentinerea unei casnicii/relatii sanatoase prin:
- imbunatatirea abilitatilor de comunicare
- imbunatatirea abilitatilor de ascultare si de intelegere a mesajului
- dezvoltarea curajului pentru a face schimbari
- ajutam cuplul sa depisteze care sunt schimbarile utile
- recladirea relatiei intime
- dezvoltarea unui program care sa ajute la rezolvarea conflictelor- rezolutia privind
conflictul
- dezvoltarea abilitatilor de auto-ajutorare cu scopul de a cladi si mentine o relatie
bazata pe respect mutual si egalitate.

64
 Atat timp cat partenerii aflati intr-o relatie arata cea mai slaba unda de dorinta pentru a
rezolva problema, exista sperante pentru a reusi! Asta este valabil pentru orice relatie.
Consilierul este un profesionist antrenat, un tert obiectiv care va asculta ambii
parteneri in timp ce isi exprima gandurile si sentimentele si ii va ajuta sa identifice si sa
clarifice ariile problematice.
Cei mai mulţi consilieri încep cu o evaluare. Clienţii sunt întrebaţi despre problemele
lor şi despre cum sunt acestea văzute de fiecare dintre parteneri, istoria relatiei si istoriile
individuale ale partenerilor. Acest lucru ii da ocazia consilierului de a manifesta o intelegere
mai profunda. Cei mai multi consilieri vor discuta cu cuplul despre impresia lor asupra
situatiei. Cuplul poate apoi decide daca va accepta recomandarile consilierului, daca vor intra
sau nu in consiliere si ce fel de consiliere ar trebui sa faca.
Odata ce cuplul intra in consiliere, interpretarea problemelor de catre consilier, poate
oferi cuplului o noua perspectiva care le permite o schimbare. Consilierul se comporta ca un
mediator care incearca sa clarifice neintelegerile in comunicare. Aceasta este de obicei dificil
de realizat de oameni pe cont propriu deoarece sunt prinsi emotional in situatie. Consilierul
poate, de asemenea, sa ii ajute pe parteneri să ia în considerare şi căi alternative de manevrare
a situaţiilor problematice.
În continuare voi prezenta pe scurt câteva tehnici folosite în consiliere şi psihoterapia
de cuplu de scurtă durată « Imago », prezentate de Corina Acriş în lucrarea « Cuplul în impas
– repere teoretice şi aplicative », editura SPER, 2013.

1. Dialogul cuplurilor
Este un exerciţiu compus din trei părţi care are un rol important în crearea unei « relaţii
conştiente ». Se bazează pe nevoie de bază a oamenilor de a fi auzite şi înţelese şi are ca scop
să-i ajute pe parteneri să se asculte, să înţeleagă logica lucrurilor pe care le spun, să-şi
depăşească propria viziune despre lume pentru a afirma logica din spatele cuvintelor celuilalt
şi să-şi înţeleagă reciproc emoţiile şi sentimentele. Paşii sunt următorii :
- Oglindirea, care constă în a reproduce întocmai ce a spus emiţătorul (folosind cuvintele
acestuia), pentru a-i arăta că mesajul lui a fost auzit întocmai.
- Validarea, înseamnă să priveşti lucrurile prin ochii celuilalt, să înţelegi logica din spatele
spuselor celuilalt, să accepţi faptul că celălalt are o altă realitate şi că, în realitatea lui, ceea ce
spune are sens.
- Empatia constă în înţelegerea sentimentelor care se află în spatele cuvintelor spuse de
emiţător. Receptorul presupune cum s-a simţit, ce sentimente are emiţătorul în aceea situaţie.

65
2. Exerciţii de comunicare
Au ca scop să-i ajute pe parteneri să devină conştienţi de modul ăn care obişnuiesc să
comunice unul cu altul, să înţeleagă mai bine propriul mod de interacţiune cu partenerul, să-şi
dezvolte empatia şi să devină mai deschişi spre a schimba modurile ineficiente de
comunicare.
a. Partenerii îşi împărtăşesc pe rând o amintire pozitivă din viaţa lor de cuplu
b.Partenerii aleg un subiect de discuţie ce reprezintă o sursă de conflict.

3. Schimb de roluri
Exerciţiu are ca scop construirea empatiei şi îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare ale
partenerilor. Cuplul alege o divergenţă mai veche şi pe rând fiecare partener işi exprimă
opinia faţă de subiect încercând să asculte cu atenţie argumentele celuilalt. Apoi inversează
rolurile şi fiecare argumentează pentru poziţia celuilalt, încearcă să susţină punctul de vedere
diferit.

4. Închiderea ieşirilor.
Este un exerciţiu care are ca scop creşterea nivelului de intimitate în cuplu. « Ieşirile » se
referă la modalităţile inadecvate prin care partenerii caută siguranţă, satisfacerea nevoilor şi
care afectează energia relaţiei. Fiecare partener completează o foie cu ieşirile sale uzuale şi
una cu ieşirile pe care crede ca le are partenerul. Apoi fiecare partener bifează pe lista sa
ieşirile pe care crede că le poate elimina sau reduce în prezent.

5. Dialogul părinte-copil
Are ca scop să ajute cuplurile să dezvolte empatie unul faţă de celălalt şi să înţeleagă mai
bine rănile din copilărie ale celuilalt. Fiecare partener joacă în acest exerciţiu rolul de părinte
pentru celălalt. Partenerul care joacă rolul de părinte foloseşte un set de întrebări prestabilite
pentru a-l ajuta pe celălalt să se exprime: « Eu sunt mama/tatăl pentru tine. Cum a fost să
trăieşti cu mine ? Ce ai avut nevoie de la mine şi nu ai primit ? ». Pentru a ieşi din rol,
partenerul care joacă rolul de părinte va pune întrebarea : « Acum sunt partenerul tău. Aş vrea
să ştiu ce pot face pentru tine ca să primeşti ce nu ai primit în copilărie de la părinţii tăi. »

6. Exerciţiu îmbrăţişării

66
Are ca scop să-i ajute pe parteneri să se conecteze cât mai mult şi să-şi înţeleagă emoţiile şi
sentimentele din copilărie. Derularea exerciţiului : un partener stă sprijinit de perete cu
piciorul stâng avînd genunchiul îndoit şi piciorul drept întins. Celălalt se aşează în braţele lui
cu faţa spre el, exact aşa cum o mamă sau un tată ţin un bebeluş la piept. Partenerul care e
ţinut în braţe va spune : « Când eram copil….. » . Celălalt va oglindi sentimentele şi va
asculta folosind « Dialogul cuplurilor ». Apoi rolurile se inversează.

7. Reîndrăgostirea.
Partenerii îşi împărtăşesc informaţii specifice legate de ceea ce le face plăcere şi cad de acord
să producă plăcere partenerului în mod regulat şi consistent. Are ca scop cimentarea relaţiei şi
creşterea sentimentului de siguranţă în cuplu.

8. Viziunea asupra relaţiei

Are ca scop să-i ajute pe parteneri să identifice potenţialul relaţiei lor.

9. Restructurarea frustrărilor
Îi ajută pe parteneri să-şi exprime frustrările într-un mod în care partenerul poate să le audă şi
să facă ceva în legătură cu ele. După ce partenerii au listat frustrările personale vor începe să
lucreze cu ele pentru a le transforma în dorinţe. Apoi ei vor formula pentru fiecare dorinţă o
cerere de schimbare comportamentală. În final partenerii îşi vor comunica reciproc cererile de
schimbare comportamentală utilizând « Dialogul cuplurilor ».

10. Gestionarea stăpânirii furiei

Permite partenerilor să-şi exprime furia şi resentimentele pe care le au unul faţă de altul într-
un mediu sigur şi constructiv. Scopul este de a-i ajuta pe parteneri să audă ce se ascunde în
spatele furiei celuilalt şi să poată conecta acet lucru cu rănile din copilărie ale partenerului.

TEMA NR. 13. TEHNICI DE CONSILIERE FAMILIALĂ

Consilierea şi terapia de familie s-au constituit ca răspuns la constatarea că multe

persoane a căror stare s-a ameliorat în urma unei consilieri (psihoterapii) individuale
desfăşurată departe de familie (cel mai adesea într-un mediu instituţional: spital, comunitate

67
terapeutică) recădeau odaă cu întoarcerea acasă. Concluzia unei astfel de observaţii este
aceea că situaţia familiei este profund perturbată şi necesită, la rândul său, modificări pentru
a putea menţine câştigurile pacientului Aşa s-a conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra
familiei. Terapia de familie porneşte de la premisa că problema apărută la un membru al
familiei („membrul simptom” al familiei) reprezintă de fapt un semna că ceva nu
funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea tulburările se manifestă la
unul sau mai mulţi copii (sub forma enurezisului , anorexiei, tulburărilor de comportament,
ticurilor, balbismului, etc), deoarece aceştia sunt la vârsta la care sunt în întregime
dependenţi de familie şi de buna funcţionare a sa, , în genere, şi a copilului parental , în
particular.
Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se referă la comunicare deficitară, la
crearea unor alianţe între diferiţi membri ai familiei care îi exclud pe ceilalţi, la inversarea
inadecvată a rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi) ş.a..
Psihoterapia în această formă presupune întâlniri regulate al familiei cu terapeutul sau echipa
terapeutică, la care este recomandabil să participe, în măsura în care este posibil, toţi membrii
familiei. Sarcina terapeutului constă în; a observa şi evidenţia în manieră obiectivă
interacţiunile dintre componenţii familiei; în a-i ajuta să conştientizeze, pe fiecare în parte şi
pe toţi împreumă, într-o manieră non-agresivă, felul în care relaţionează şi modul în care
apar problemele; şi în a-i ajuta să-şi modifice treptat comportamentele, stilul de comunicare şi
de raportare unii la alţii.
Vasile, D. în „Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie”, 2008, p.106-108,
prezintă următorul table cu abordările de familie:

Orientarea Scopul Tehnici Rezultate

teoria/consilierea
/terapia
Sistemică (M. -ajută membrii familiei să - genogramele explică cum să
Bowen) găsească problema pentru a - terapia de reducem
se confrunta cu ea şi a familie emoţionalitatea şi
explora propriile lor roluri multiplă cum să ne
din problemele familiei; - experimentele deplasăm
- stimulează capacităţile relaţionale spre un
părinţilor de a-şi gestiona - triunghiul autocontrol

68
 propria anxietate pentru a terapiei matur
deveni mai capabili să se - antrenarea - centrată pe
ocupe de comportamentul - „poziţia EU” individ
copiilor - poveştile de şi relaţia sa cu
- fortifică nivelul funcţionării inlocuire familia
emoţionale a cuplului extinsă, neglijand
- imbunătăţeşte concentrarea familia nucleară
- diminuează reactivitatea - nu poate fi
emoţionale considerată
- modifică patternurile adevărată
disfuncţionale (terapia sau falsă, ci
maritală) folositoare sau
nefolositoare
- teoriile sistemice
sunt suficient de
specifice pentru a
asigura strategii
clare
de tratament
Strategică schimbă răspunsurile contraintuitive scop terapeutic
comportamentale ale (de exemplu clar
oamenilor la problemele lor intervenţii - s-a constatat că
- reorganizează structural paradoxale) este eficientă in
familia, in special ierarhia - folosirea tratarea grupului
acesteia şi graniţele directivelor de delincvenţi,
intergeneraţionale - reformularea tratarea adicţiilor
- se focalizează asupra simptomului de heroină
problemei - „incercările
grele”
- conotaţia
pozitivă
- ritualurile
- tehnica

69
 intrebării
circulare
Structurală schimbă structura familială alăturarea şi eficientă in cazul
- facilitează creşterea acomodarea copiilor cu boală
sistemului pentru a rezolva lucrul cu psihosomatică
simptomele interacţiunea severă, in cazuri
- incurajează creşterea - diagnosticul de anorexie
personală, păstrand şi structural nervoasă, in
sprijinul reciproc al - scoaterea in tratamentul
familiei evidenţă şi - asmaticilor
- diferenţiează indivizii şi modificarea psihosomatici
subsistemele prin intărirea interacţiunilor - eficientă in
graniţelor din jurul lor - formarea reducerea
competenţei comunicării
- stabilirea negative, a
graniţelor conflictelor intre
- dezechilibrul adolescenţi, in
tratamentul
tulburărilor
adolescenţei
Experienţială - stimulează creşterea - sculptura - centrarea pe
personală familiei individ
- coregrafia şi pe experienţa sa
- interviurile emoţională
păpuşii (văzută
familiei atat ca avantaj, cat
- desenele şi
familiei ca dezavantaj)
unite
- jocul de rol
Psihanalitică - eliberează membrii familiei - ascultarea - indiferent de
de restricţiile inconştiente - empatia abordarea
- incurajează separarea, - interpretarea terapeutică,

70
 individualizarea/diferenţierea - neutralitatea teoria
analitică psihanalitică nu
trebuie uitată
Cognitiv- - elimină comportamentul - principiul - este forma cea
comportamentală nedorit şi intăreşte Premack mai
alternativele - time-out-ul atent studiată a
pozitive aşa - contractarea tratamentului
cum sunt definite de familie intamplătoare familiei
- determină invăţarea - focalizarea
deprinderilor de comunicare şi acestei
de rezolvare a problemelor abordări asupra
modificării
consecinţelor
comportamentului
problemă justifică
forţa şi
slăbiciunea
acestei abordări
Narativă - ajută oamenii să se separe ei - externalizarea: - abordarea
inşişi de poveştile saturate de persoana nu este narativă
problemă, pentru a deschide problema respinge modelul
un - cine este cibernetic şi nu
spaţiu unor vederi noi şi mai responsabilul, ţine
constructive despre ei inşişi persoana sau cont nici de
problema? caracteristicile
- citirea printre definitorii ale
randurile terapiei
poveştiiproblemă de familie
- rescrierea - baza
intregii construcţionist
poveşti - socială a terapiei
- intărirea noii dă
poveşti abordării o formă

71
 - demolarea politică şi nu
ipotezelor subliniază
culturale dinamica şi
distructive conflictele de
familie.
Centrată pe - rezolvă dificultăţile - formula sarcinii - acest tip de
soluţie prezentate prin ajutarea din terapie
clienţilor să facă ceva diferit prima şedinţă este popular in
(in aşa fel incat să - intrebarea de lumea
devină mai satisfăcuţi de excepţie psihoterapiei
vieţile lor) - intrebarea - este o abordare
- ajută să vorbescă nu numai miracol de
despre problemă, cat şi despre - intrebările scurtă durată
soluţie gradate - intruneşte şi
- complimentele multe
critici, fiind
considerată
simplistă.

Mitrofan, I. şi Vasile, D. (2001) evidenţiază următoarele terapii (consilieri) de familie

existente: terapii de familie de tip comunicaţional, terapia multiplă de familie, terapii de
familie de tip experienţial, terapia structurală de familie, terapia transgeneraţională de familie,
terapia strategică de familie, terapia sistemică de familie, terapia narativă de familie, terapia
integrativă de familie.
Prezint în continuare câteva aspecte şi tehnici de consiliere (terapie) prezentate de
autoarele amintite mai sus în lucrarea « Terapii de familie », editura SPER, 2001.

1. Tehnicile terapiei de familie comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei de grup
analitice şi de sprijin. Rolul consilierului (terapeutului) fiind acela al unui dirijor de proces.
Ştiind că toţi au ceva de spus, el se raportează în mod democratic la toţi membrii familiei,
ajtându-i şi încurajându-i să-şi exprime deschis punctele de vedere. Virginia Satir care a
influenţat mult această abordare a introdus următoarele reguli de comunicare :
- Fiecare trebuie să vorbească la persoana întâi ,

72
 - Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale,
- Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct.

2. În terapia experienţială de familie scopul este creşterea şi nu stabilitatea. Obiectivul este ca

fiecare membru al familiei să devină sensibil la nevoile şi sentimentele lui şi să le
împărtăşească în familie. În acest mod, unitatea familiei se poate baza pe o interacţiune vie şi
autentică, mai degrabă decât pe represiune şi autonegaţie.
Tehnicile pot fi structurate şi nestructurate.
În tehnicile structurate consilierul (psihoterapeutul) angajează familia în activităţi bine
structurate ca: - Sculptura de famile şi coregrafia de familie (mişcări dansante). Acestea au ca
scop de stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul întânirilor de consiliere;
-Se pot utiliza tehnici împrumutate din dramaterapie şi artterapie ca : desenul familiei,
modelaj etc.
Tehnicile nestructurate nu se centrează pe a face ceva împreună în familie ci pe ideea
« de a fi cu familia ».
Alte tehnici utilizate de această abordare: interviul cu păpuşile familiale, jocul de rol şi
tehnica scaunului gol împrumutate din gestaltterapie

TEMA NR. 14. ALTE TEHNICI DE CONSILIERE DIVERSE

Ion Al. Dumitru, în volumul „Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice si sugestii

practice”, Editura Polirom, 2008, aminteşte câteva tehnici şi strategii utilizate în consilierea
psihologică.
Autorul arată că cele mai eficiente metode în cazul activităţilor de consiliere sunt cele
interactive (jocul de rol, învăţare prin cooperare, problematizare, dezbatere).
Având drept sursă pe Adriana Băban, Ion Al. Dumitru enumeră cele mai potrivite metode şi
tehnici de lucru în consiliere:

Brainstorming, Activităţi ludice de relaxare, Activităţi structurate, Dezbaterea,

Problematizarea, Exerciţii de învăţare, Jocul de rol, Transpunere în diferite situaţii, Vizionare
şi comentare de filme, Argumentarea, Comentarea unor texte şi imagini, Reflexia,
Completarea de fişe de lucru şi scale de autoevaluare, Realizarea de postere colaje,

73
Imaginarea de situaţii Evaluarea unor situaţii problematice, Elaborarea de proiecte
Conceperea de portofolii, Studii de caz, Prelegerea.
Pot fi intercalate metode şi tehnici specifice domeniului psihologiei, precum interviul
(de auto- sau intercunoaştere), aplicarea unor teste şi chestionare specifice, tehnici de
comunicare eficientă ş.a.
- ca şi strategii de lucru, putem vorbi de patru mari categorii:
Strategii de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative;
Strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative;
Strategii de identificare a comportamentelor negative;
Strategii de schimbare a comportamentelor negative.

Strategii în consilierea psihopedagogică (apud Dumitriu, Gh., 2002)

Strategii de identificare a atitudinilor
şi sentimentelor negative
- Clarificarea şi reflectarea
sentimentelor clientului
- Modelarea sentimentelor
- Strategia cercurilor concentrice
- Confruntarea şi întărirea
sentimentelor
- Căutarea gândurilor ascunse sau
neexprimate
- Confruntarea clientului cu imaginea
de sine
- Dialogarea şi inversarea rolurilor
Strategii de schimbare a atitudinilor
şi sentimentelor negative
- Aproximaţia succesivă a
sentimentelor
- Tehnicile de stopare a gândirii
- Strategia de identificare a rolului
Strategii de identificare a
comportamentelor negative
- Vizualizarea rolului
- Descrierea şi inventarierea
comportamentului (inventarul unei zile
obişnuite, de pildă)
Strategii de schimbare a
comportamentelor negative
- Întărirea pozitivă
- Asumarea de roluri
- Contactul comportamental
- Practica negativă

74
- Modelarea indirectă
- Autocontrolul
- Antrenamentul asertiv

75