UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”, BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

TITLUL LUCRĂRII: CARACTERISTICI GENERALE ȘI OBIECTIVELE

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREȘCOLAR ȘI PRIMAR

DISCIPLINA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

NUMELE ȘI PRENUMELE STUDENȚILOR:

PANĂ (BERCENARU) ROXANA ADRIANA, ANUL I, GRUPA 3103

CRISTOVESCU (BEJAN) ALEXANDRA, ANUL I, GRUPA 3102

DĂNCIULESCU ( DUMITRU ) CORINA DANA, ANUL I, GRUPA 3102

IACOB (RADU) GABRIELA, ANUL I, GRUPA 3102

TĂNASE IONELA MIHAELA,ANUL I, GRUPA 3104

PROFESOR: LECT. UNIV. DR. ANTONIE ANCA-MIHAELA

Bucureşti
2020-2021
SEMESTRUL I
 CUPRINS:

1. Introducere
2. Rolul, valorile și principiile fundamentale ale educației
3. Sistemul românesc de învățământ: organizare, reglementări legale
4. Caracteristicile generale ale învățământului primar și preșcolar
5. Obiectivele învățământului primar și preșcolar
6. Concluzii
 INTRODUCERE

Conceptul de educație timpurie este elaborate în domeniul științelor educației în contextul

afirmării unei noi paradigme de abordare a pedagogiei preșcolare, în general, a pedagogiei
copilului mic, în mod special.
Educația reprezintă un sistem de acțiuni informativ-formative, desfășurate în mod
conștient și sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate
cu finalitățile educaționale urmărite.
Vârsta timpurie aduce cu sine contraste specifice Între posibilitățile, premisele de
dezvoltare și vulnerabilitățile, dificultățile și blocajele care pot interveni în evoluția copilului.
Dezvoltarea copilului contemporan se află mereu în proximitatea sau în interiorul unor relații
cauzale circulare de tipul complexitate - vulnerabilitate. Evoluția structurilor psihice, cognitive,
socio-emoţionale, comportamentale este accelerată de mediul supra-saturat în stimuli.
Rolul și importanța educatoarei este uneori apreciat ca fiind de departe minor față de rolul
profesorului, dar știința contemporană relevă că oricare structură în devenire, cum este și copilul,
este mai complexă, mai vulnerabilă, mai incertă, mai provocatoare decât structurile aproape sau
gata conturate, cum este de exemplu tânărul și adultul.
Procesul de învățământ reprezintă activitatea intenționată, conștientă și organizată de
predare-învățare-evaluare, realizată într-un spațiu educațional instituționalizat, cu o tehnologie
didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate și realizate. Laturile procesului de
învățământ sunt: PREDAREA, ÎNVĂŢAREA, EVALUAREA.
Educația timpurie asigură dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității
copilului, conform ritmului și nevoilor sale. Educația oferită trebuie să asigure stimularea
diferențiată a copiilor, vizând dezvoltarea intelectuală, afectivă, socială și fizică a fiecărui copil
în parte și are în vedere atingerea finalităților educației timpurii (de la naștere la 6/7 ). Aceasta
are rolul de a asigura un start bun copilului în viață și totodată ajută la identificarea potențialului
și dificultăților/deficiențelor fiecărui copil în parte.
 ROLUL, VALORILE ȘI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

ALE EDUCAȚIEI

Etimologic educația, provine de la „educatio” – creștere, formare; dar își are sorgintea și
în „educo-educare” – a crește a forma, a instrui; respectiv „educo-educere” – a ridica, a înălța.
Educația însumează acțiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite,
sistematice sau nesistematice – de modelare și formare a omului din perspectiva unor finalități
racordate la reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfășoară.
Se poate afirma că educația este activitatea complexă realizată în cooperare de educator și
educabil în vederea formării și autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalității și sădirii
unei mentalități pozitiv-constructiviste.
Pe de altă parte educația, în esență, are drept scop esențial scoaterea ființei umane din
starea primară, biologică și ridicarea ei spre starea spirituală, culturalizată.
După M. Ionescu și V. Chiș, „prin educație desemnăm un ansamblu de influențe care
contribuie la formarea omului ca om, respectiv acțiunea de modelare a naturii umane în direcția
realizării unor finalități în temeiul unor valori sociale acceptate.”
Educația a avut dintotdeauna are și roluri multiple pentru individ și pentru societate.
Un rol fundamental al educației se referă la dezvoltarea personală. Fiecare individ trebuie
să aibă posibilitatea de a se dezvolta potrivit potențialului propriu, astfel încât să poată asigura
independența lui. Dezvoltarea personală continuă prin învățare pe tot parcursul vieții este
esențială în societatea contemporană.
Educația are implicații culturale esențiale, rămânând principala cale prin care valorile și
tradițiile se transmit din generație în generație, se modelează pentru a reflecta evoluțiile culturale
și economice și se ancorează în realitățile sociale contemporane.
Un alt rol al educației este cel social. Educația oferă fiecărui individ oportunitatea de a
acumula cunoștințele și de a-și dezvolta atitudinile și abilitățile necesare pentru a deveni un om
informat și activ. Educația asigură stabilitatea și dezvoltarea socială.
Educația are implicații semnificative în prosperitatea economică a fiecărui a fiecărei
națiuni, a fiecărei comunități și, nu în ultimul rând, la nivelul fiecărui individ. O forță de muncă
bine educată este crucială în lumea contemporană, iar lupta pentru resursele naturale ocupă azi
un loc secund, fiind devansată de lupta pentru resurse umane. Astfel, educația a devenit treptat
una dintre cele mai mari afaceri la nivel mondial și sectorul privat a preluat treptat o mare parte
din responsabilitatea educației pe tot parcursul vieții.
Pornind de la aceste roluri, întotdeauna și peste tot au existat și există discuții cu referire
la scopul și obiectivele educației, la ceea ce trebuie să se învețe și cum să se învețe. Guvernele
multor țări înscriu în programele lor educația drept o prioritate absolută, iar Organizația
Națiunilor Unite a inclus-o în Obiectivele de Dezvoltare Durabilă centrale Agendei 2030.
Din aceeași perspectivă a anului 2030, școala românească este în serviciul copilului, al
familiei, al comunității și al societății. Serviciul public de educație din România se construiește
pe cooperarea între toate sectoarele societății, cuprinde învățământul de stat și privat și are ca
finalitate modelarea copilului într-un adult responsabil, integrat social și profesional, care
gândește și participă la dezvoltarea societății.
Valorile fundamentale pe care se construiește educația în România sunt cele de încredere,
echitate, solidaritate, eficacitate și autonomie.
 1. Încrederea este o valoare esențială, care definește respectul reciproc și interdependența
între toți actorii implicați în educație, de la elev și profesor până la familie și comunitatea largă.
Integritatea, convergența și corectitudinea serviciului public de educație reprezintă suportul de
încredere în capacitatea sa de a-și îndeplini misiunea de modelare a copiilor în adulți
responsabili.
2. Echitatea înseamnă respectarea dreptului fiecărui elev de a avea șanse egale de acces
pentru atingerea potențialului său maxim, indiferent de statutul socioeconomic, de aptitudini sau
caracteristici fizice și psihice.
3. Solidaritatea este acțiunea comună, coordonată, prin care toți membrii și actorii
societății formează o comunitate de învățare incluzivă și lucrează împreună, ca egali, în folosul
serviciului public de educație. Fiecare parte a demersului educațional este responsabilă pentru a
pune în valoare procesul educațional. Aceasta presupune lucrul în echipă, pe de o parte familia și
comunitatea, cât și unitățile școlare naționale, internaționale, cu mediul privat și de afaceri,
pentru îmbunătățirea rezultatelor învățării. Actorii implicați în procesul educațional trebuie să își
acorde sprijin reciproc pentru a contribui, împreună, la succesul elevilor.
4. Eficacitatea educației constă în efectul pe care aceasta îl are asupra copiilor, respectiv
să învețe și să progreseze spre potențialul lor maxim. Eficacitatea se transpune în obiective clare,
modalități de a măsura în mod frecvent nivelul fiecărui elev față de nivelul la care ar trebui să
ajungă, dar și în instrumente de corectare a situației. Eficacitatea se construiește pe abilitatea
educatorului de a-și îmbunătăți în permanență practicile, astfel încât să creeze cel mai mare
beneficiu pentru elev, conștienți fiind că, pentru fiecare copil și tânăr, trecerea prin acel moment
școlar (lecție, clasă, ciclu) este unică.
5. Autonomia profesională este asumarea procesului și parcursului decizional la nivel de
elev, profesor, curriculum și administrare a serviciului public de educație. Aceasta presupune
responsabilizarea fiecărui actor implicat în educație, comunicare transparentă și urmărirea
interesului beneficiarilor actului educațional. De la profesor, pedagog și mentor până la liderul
educațional, fiecare rol are deplină libertate de acțiune în limitele legii și ale cadrului normativ în
care funcționează învățământul.
Principiile fundamentale ale educației
1. Un prim principiu ce derivă din valorile asumate este centrarea pe elev. Acesta se
reflectă în adecvarea educației la nevoile de învățare și dezvoltare ale copilului și la dezvoltarea
holistică a acestuia.
2. Al doilea principiu este flexibilitatea. Educația se adaptează, se modifică rapid prin
dezvoltarea unor practici instructiv-educative care să răspundă nevoilor individuale ale fiecărui
copil.
3. Un al treilea principiu este cel al calității măsurabile. Există standarde de calitate
transparente pentru toți actorii și fiecare etapă a parcursului educațional are obiective clare
asumate. Impactul pozitiv al procesului de predare-învățare asupra elevului este indicatorul
principal de calitate a unei școli, iar succesul serviciului public de educație, în ansamblu, se
măsoară într-un final prin intrarea calificată a tânărului pe piața muncii.
4. Colaborarea – al patrulea principiu – se reflectă pe câteva planuri esențiale. Serviciul
public de educație colaborează activ cu sectorul economic și asociativ, iar școala sprijină și, la
nevoie, dirijează familia în rolul său de educator principal. Cadrele didactice lucrează
interdisciplinar, în beneficiul elevilor, sprijinindu-se reciproc și împărtășind modele de bune
practici. Învățarea se bazează pe participarea beneficiarilor (elevi, familie, comunitate) la
elaborarea conținuturilor și la definirea traseului educațional.
 5. Ultimul principiu – cel a subsidiarității – implică faptul că deciziile care afectează
progresul copilului se iau cât mai aproape de acesta, iar asigurarea calității demersului
educațional și atingerea obiectivelor de învățare pentru fiecare copil sunt în responsabilitatea
fiecărui actor implicat, de la familie la școală și comunitate. Școlile sunt încurajate, prin
instrumente speciale, să își suplimenteze finanțarea și să îmbunătățească performanța demersului
educațional în modul cel mai potrivit contextului în care funcționează.
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ROMÂNESC

Denumirea de sistem provine din limba greaca -systema (i), care înseamnă ansamblul
unor părți, corelate între ele. Dezvoltarea educației, în general, și cea a învățământului,
îndeosebi, au determinat apariția treptată, în fiecare țară, a unui ansamblu de instituții școlare de
diferite grade, profiluri și forme, care alcătuiesc sistemul de învățământ al unei țări.
Sistemul de învățământ asigură rezolvarea uneia dintre cele mai dificile și mai importante
probleme socio-umane - educația și pregătirea tinerei generații, a forței de muncă, a
specialiștilor. De aceea, în mod firesc, filosoful german Immanuel Kant spunea ca "Educația este
cea mai mare și mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare".
Sistemul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educație, care se
referă la organizarea instituțională a învățământului.
În viziune postmodernistă, sistemul de învățământ, în sens larg, cuprinde “ansamblul
instituțiilor care participă la organizarea arhitecturii școlare, adică la derularea generală a
studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.” (“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la
formation”, 1994, p. 956).
Privit din această perspectivă, sistemul de învățământ are un caracter deschis incluzând
pe lângă instituțiile școlare și universitare cu caracter formal și instituțiile specializate în instruire
non formală, cum ar fi centrele de pregătire profesională, cluburile, taberele școlare, programele
de radio/televiziune școlară/universitară, pe de o parte și pe de altă parte, diferiți agenți sociali cu
care școala stabilește relații de tip contractual (școlile militare, școlile profesionale, biserica) sau
consensuale (familia, comunitatea locală). (vezi Gabriela C. Cristea, 2002, p. 107).
În sens restrâns, sistemul de învățământ cuprinde instituțiile școlare (școala primară,
gimnaziul, liceul, învățământul profesional și superior), organizate pe trepte, cicluri și ani de
studii. Privit din acest punct de vedere, sistemul de învățământ este definit ca sistem școlar,
“specializat în realizarea funcțiilor pedagogice ale sistemului de educație la nivelul procesului de
instruire, în cadrul concret al activității didactice/educative.” (Dicționarul de pedagogie, 1979, p.
411)
Ca “parte a sistemului de educație”, sistemul de învățământ cuprinde “rețeaua
organizațiilor școlare” determinată în plan pedagogic și juridic, în contextul unor “servicii
publice” dorite a fi deschise și receptive permanent la nou în vederea realizării cu maximă
eficiență a activității de bază a procesului de învățământ și anume instruirea. (“Dictionnaire
encyclopedique de l’education et de la formation”, 1994, pp. 956-958).
Sistemul național de învățământ este constituit din ansamblul unităților și instituțiilor
de învățământ de stat și private de diverse tipuri, niveluri și forme de organizare a activității de
instruire și educare. Sistemul național de învățământ este structurat în niveluri educaționale,
astfel încât să fie asigurată coerența instrucției și educației conform particularităților de vârstă și
individuale ale elevilor și studenților. Sistemul național de învățământ cuprinde următoarele
niveluri:
Educația timpurie (0—6 ani) este formată din:
 nivelul antepreșcolar (0-3 ani)
 învățământul preșcolar (3-6 ani), care cuprinde:
o grupa mică
o grupa mijlocie
 o grupa mare.
Învățământul primar cuprinde clasa pregătitoare clasele I-IV.
Învățământul secundar inferior sau gimnazial cuprinde clasele V-VIII.
Învățământul secundar superior poate fi:
 învățământ liceal, care cuprinde clasele de liceu IX—XII/XIII, cu următoarele
filiere:
o teoretică
o vocațională
o tehnologică, sau
 învățământ profesional cu durata de 3 ani.
Învățământul profesional și tehnic este format din:
 învățământ profesional
 învățământ tehnic
 învățământ postliceal.
Învățământul terțiar non universitar cuprinde învățământul postliceal.
Învățământul superior este organizat în universități, academii de studii, institute, școli de
studii superioare, denumite instituții de învățământ superior sau universități, autorizate provizorii
sau acreditate. Se pot înscrie în învățământul superior absolvenții de liceu cu diplomă de
bacalaureat, iar condițiile de admitere sunt diferite de la o instituție la alta. Structura
învățământului superior reflectă principiile procesului Bologna: studii de licență studii de
masterat studii de doctorat
Educația adulților cuprinde programe de formare la toate nivelurile de calificare,
organizate în sectorul public sau privat.
Principalul subsistem al sistemului de învățământ în cadrul căruia se realizează instruirea
și învățarea elevilor și studenților prin intermediul activităților proiectate, organizate și dirijate de
către profesori, în conformitate cu anumite norme și principii didactice, într-un context metodic
adecvat, apelând la resurse materiale și didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor
educației este procesul de învățământ. Procesul de învățământ reprezintă dimensiunea dinamică a
sistemului de învățământ, deoarece în cadrul lui are loc activitatea de învățare, iar elevii și
studenții sunt îndrumați de către profesori cum să învețe. Funcțiile generale ale sistemului de
învățământ sunt realizate în cadrul procesului de învățământ prin intermediul programelor de
instruire formală (dar și nonformală) structurate și ierarhizate pe cicluri și ani de studii.
Pe parcursul celor 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, școala românească s-a
aflat în plin proces de reformă, atât în plan structural, cât și în plan funcțional. Emil Păun afirma
în carte sa Educația preșcolară în România că ”unul dintre domeniile în care reforma trebuie să
producă schimbări esențiale este cel al managementului sistemului de învățământ, în general și
cel al instituției școlare, în special.”
O parte din reforma sistemului de învățământ s-a realizat prin adoptarea Legii educației
naționale nr. 1/2011 care asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a
dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura,
funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și
confesional.
Potrivit art. 2 din actul normativ citat ”Legea are ca viziune promovarea unui învățământ
orientat pe valori, creativitate, capacități cognitive, capacități volitive și capacități acționale,
cunoștințe fundamentale și cunoștințe, competențe și abilități de utilitate directă, în profesie și în
societate.
 Misiunea asumată de lege este de formare, prin educație, a infrastructurii mentale a
societății românești, în acord cu cerințele derivate din statutul României de țară membră a
Uniunii Europene și din funcționarea în contextul globalizării. Idealul educațional al școlii
românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în
formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru
dezvoltarea personală, dezvoltarea spiritului antreprenorial, cetățenia activă, incluziunea socială
și angajarea pe piața muncii.
Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele
de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio
formă de discriminare. Drepturile sunt recunoscute în mod egal minorilor care solicită sau au
dobândit o formă de protecție în România, minorilor străini și minorilor apatrizi a căror ședere pe
teritoriul României este oficial recunoscută conform legii. Aceleași drepturi se asigură și
cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparținând Spațiului
Economic European și ai Confederației Elvețiene.
În România învățământul constituie prioritate națională.”
 CARACTERISTICILE GENERALE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
PREȘCOLAR ȘI PRIMAR

Învățământul preșcolar reprezintă prima treaptă de pregătire în educația formală și

pentru educația formală. Știut fiind faptul că educația copilului începe încă de la naștere, această
educație este continuată, de educația timpurie din instituțiile de învățământ.
Educația preșcolară este unul dintre elementele esențiale ale educației individului. În
procesul educației preșcolare, un rol esențial îi revine sistemului preșcolar, care reprezintă o
etapă incipientă pentru încadrarea copiilor în sistemul educațional.
În condițiile actuale se amplifică importanța educației preșcolare, determinată pe de o
parte de părinții suprasolicitați profesional, o parte dintre ei plecați peste hotare sau situația celor
din familii vulnerabile (alcoolici, familii cu mulți copii), iar pe de altă parte, cerințele ciclului
primar de studii presupun deja anumite cunoștințe și abilități pe care copii trebuie să le posede.
Trebuie subliniat faptul că educația, în faza de început, în cadrul instituțiilor preșcolare și
școlare este în mare parte o responsabilitate a statului (finanțare, monitorizare) și a părinților
(acces, alegere, control ); copilul nu poate decide singur să frecventeze sau nu o anumită
instituție sau un anumit ciclu de studii, iar la fiecare etapă superioară de studii, copilul este în
mare parte dependent de etapele anterioare și, în acest context, educația preșcolară a devenit o
etapă indispensabilă în procesul educațional.
Conform Curriculum-ului pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, putem
stabili următoarele caracteristici ale învățământului preșcolar:
 asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani),
prin formarea capacității de a învăța; abordările pedagogice sunt centrate pe copii astfel
încât să susțină mai eficient dezvoltarea generală a copiilor, să ofere sprijin pentru
strategiile lor de învățare și să promoveze dezvoltarea lor cognitivă și non-cognitivă,
printr-o axare mai țintită asupra învățării practice, asupra jocurilor și interacțiunilor
sociale.
 accentuează unicitatea copilului și consideră că abordarea lui trebuie să fie holistică
(comprehensivă din toate punctele de vedere ale dezvoltării sale);
 solicită în mod fundamental ca la vârstele mici să avem o abordare pluridisciplinară
(îngrijire, nutriție și educație în același timp); programul educațional este cel mai bine
proiectat atunci când se bazează pe premisa fundamentală că educația și îngrijirea sunt
inseparabile. Activitățile de îngrijire implică în mod obișnuit o comunicare intensă,
precum și interacțiuni pozitive și reciproce între copii și adulți, în acest fel ele încurajând
un sentiment de apartenență și încredere.
 solicită ca activitățile desfășurate în cadrul procesului educațional să devină adevărate
ocazii de învățare situațională; alegerea, organizarea activităților și a instrumentelor
pedagogice fac adesea obiectul unui dialog între educatori și copii. Educația timpurie
trebuie să ofere un spațiu social, cultural și fizic, sigur și primitor, în care copiii să
beneficieze de o serie de posibilități de a-și dezvolta potențialul. Conform studiilor
privind pedagogia optimă în educația timpurie, un copil și un adult receptiv sunt condiții
esențiale pentru învățare și dezvoltare.
  pornește de la premisa că părintele nu poate lipsi din acest cerc educațional, el fiind
partenerul-cheie în educația copilului, iar relația familie-grădiniță-comunitate devine
hotărâtoare; implicarea și cooperarea părinților este relevantă, deoarece permite cadrelor
didactice să se bazeze pe experiența și pe cunoștințele părinților, iar părinților le permite
să beneficieze de cunoștințele și sprijinul personalului specializat.
Dinamica politicilor în domeniul educațional, exprimată prin schimbări, mai mult sau mai
puțin periodice, prin actualizări și reforme, în funcție de mai multe variabile – idealul
educațional, rezultatele unor cercetări, experimente sau studii, evoluția societăților respective,
natura și amploarea schimbărilor urmărite, au determinat modificarea după mai bine de un
deceniu a Curriculum-ului pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani.
Este important să înțelegem ce aduce nou această schimbare de paradigmă și anume:
- faptul că se pleacă de la necesitatea de a cunoaște nivelul de dezvoltare al fiecărui copil
și de a urmări dezvoltarea optimă a fiecăruia, pe toate cele cinci domenii de dezvoltare, având în
vedere seria de comportamente menționate în Curriculum, spre deosebire de precedentul
Curriculum, în care se pleca de la obiectivele-cadru și de referință, structurate pe cele cinci
domenii experiențiale, pierzând din vedere, în favoarea achizițiilor de tip școlar, urmărirea
dezvoltării copilului.
- faptul că se recomandă o centrare reală pe nevoia de manifestare a aptitudinilor și a
abilităților proprii specifice fiecărui copil, într-o viziune modernă, în care jocul are o pondere
ridicată și în care rolul activităților reflexive și al parteneriatului între cadrele didactice și părinți
pot influența major parcursul educațional al copilului.

Învățământul primar reprezintă cea de-a doua verigă a sistemului de învățământ și are
ca obiectiv principal crearea de oportunități egale pentru toți copiii, pentru a realiza o dezvoltare
cognitivă, emoțională și psihomotorie echilibrată, adaptată nevoilor individuale.
Învățământul primar cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV, clasa
pregătitoare fiind prima clasă din învățământul primar.
Pentru copil, clasa pregătitoare este o perioadă de acomodare cu viața școlii, care să-i
permită o bună adaptare la programul, colectivitatea și cerințele specifice acestui mediu
diversificat în planul dezvoltării socio-emoționale, intelectuale și fizice. Din punct de vedere
socio-emoțional, clasa pregătitoare sprijină copilul să capete încredere în forțele proprii, să-și
sporească stima de sine, inițiativa și dorința de reușită.
Ca sprijin pentru dezvoltarea intelectuală, copilul este pregătit să poată comunica mai
bine, să realizeze un efort intelectual constant, să beneficieze de experiențe numeroase și diverse
de învățare.
Pentru dezvoltarea sa psiho-fiziologică, această clasă oferă condițiile unui program
adaptat specificului vârstei, într-un mediu stimulativ.
Caracteristicile de bază ale învățământului primar sunt:
 Asigură instruirea de bază, componenta instrumentală a culturii generale (scris, citit,
calcul matematic);
 Vizează dezvoltarea unor componente ale personalității umane: inteligență, curiozitate,
deprinderi și obișnuințe morale etc.
Cele două caracteristici esențializează funcțiile de bază ale învățământului primar:
 funcția de realizare a educației de bază, atât prin coborârea vârstei de școlarizare, cât și
prin includerea într-un sistem de educație organizat și coordonat într-o manieră științifică;
  funcția de dezvoltare a personalității copilului, respectând capacitățile și nevoile sale,
ceea ce presupune individualizarea educației și promovarea învățământului de tip
formativ.

OBIECTIVELE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
PREȘCOLAR ȘI PRIMAR

Tendințele actuale ale învățământului preșcolar îl plasează pe copil în centrul tuturor

preocupărilor educaționale. Din perspectiva unui „pedocentrism” autentic, „dezvoltarea fizică,
psihică, spirituală, socială, afectivă, cognitivă și culturală a copiilor constituie o prioritate
națională și globală; […]; îmbunătățirea calității educației, satisfacerea nevoilor de învățare ale
tuturor copiilor, consolidarea ocrotirii și educației în perioada copilăriei mici prin asigurarea de
servicii și susținerea de programe orientate spre familii, tutori, personalul de ocrotire și educație
și comunitate sunt obiective și acțiuni care trebuie cuprinse în strategia de formare a sistemului
de educație timpurie în România etc.” (Anghelache, 2011, p. 4, 5).
Putem spune că obiectivele generale ale educației timpurii:
– dezvoltarea integrală normală și deplină a copilului, valorificând-se potențialul fizic și
psihic al acestuia, respectând-se ritmul propriu de dezvoltare a acestuia, nevoile sale afective și
specificul activității sale de bază — jocul;
– dezvoltarea capacității de a interacționa cu alți copii, cu adulții și mediul pentru a
dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite noi. Încurajarea explorărilor, exercițiilor,
încercărilor și experimentărilor, ca experiențe autonome de învățare;
– descoperirea de către fiecare copil a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive;
– sprijinirea copilului în acumularea cunoștințelor, capacităților, deprinderilor și
atitudinilor necesare acestuia la intrarea în școală și pe tot parcursul vieții.
Conform documentului de politici educaționale Reperele fundamentale în învățarea și
dezvoltarea timpurie (RFIDT, aprobate prin O.M. nr. 3851/2010) finalitățile educației timpurii
au în vedere o abordare holistică, vizând cele cinci domenii ale dezvoltării copilului:
 dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală;
 dezvoltarea socio-emoțională;
 dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii;
 dezvoltarea limbajului, a comunicării și a premiselor citirii și scrierii;
 capacități și atitudini în învățare.
Domeniul dezvoltării fizice, sănătății și igienei personale cuprinde o gamă largă de
deprinderi și abilități (de la mișcări largi, cum sunt săritul, alergarea, până la mișcări fine de tipul
realizării desenelor sau modelarea), dar și coordonarea, dezvoltarea senzorială, alături de
cunoștințe și abilități referitoare la îngrijire și igienă personală, nutriție, alte practici de menținere
a sănătății și securității personale.
Dezvoltarea socio-emoțională vizează debutul vieții sociale a copilului, capacitatea lui de
a stabili și menține interacțiuni cu adulți și copii. Interacțiunile sociale mediază modul în care
copiii se privesc pe ei înșiși și lumea din jur. Dezvoltarea emoțională vizează îndeosebi
capacitatea copiilor de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și răspunde emoțiilor
celorlalți, precum și dezvoltarea conceptului de sine, crucial pentru acest domeniu. În strânsă
corelație cu conceptul de sine se dezvoltă imaginea despre sine a copilului, care influențează
decisiv procesul de învățare.
Alte aspecte fundamentale ale dezvoltării emoționale și sociale sunt asumarea rolurilor
specifice genului copilului, independența, autonomia, încrederea, acceptarea regulilor. În
perioada micii copilării sunt însușite unele abilități emoționale: capacitatea de a accepta și a
exprima sentimente, de a înțelege sentimentele altora, capacitatea de a reacționa la schimbări, de
a cunoaște și de a primi plăcere de la senzația de deținere a controlului, influenței, abilități de a
avea grijă de propria persoană. Dezvoltarea socială, sau socializarea, începe din prima zi de viață
în interacțiunea cu părinții și cu alți membri ai familiei. Interacțiunea cu alții înseamnă
dezvoltare. Copiii își formează diverse abilități de comunicare socială pe parcursul primilor ani
de viață. Ei învață să se bucure de compania altor persoane, în afară de părinți și să aibă
încredere în ele. În relațiile lor cu alte persoane, copiii învață diverse modalități de cooperare, de
exprimare a dezacordului, de împărtășire a sentimentelor, de comunicare și de afirmare în cadrul
grupului; copiii învață să activeze în calitate de membri ai unui grup - să participe în activități de
echipă, să se adapteze la așteptările altor membri, să respecte drepturile și sentimentele altora. În
afară de aceasta, copiii învață cum să-și exprime emoțiile într-un mod acceptabil în cultura
respectivă.
Copilul pregătit pentru școală trebuie să fie:
• sigur de sine, prietenos, capabil să dezvolte relații cu copiii de vârsta lui
• capabil să se concentreze și să ducă la bun sfârșit o sarcină
• capabil să comunice stările lui afective: supărare, frustrare, bucurie, satisfacție
• capabil să asculte cerințe și indicații și să fie atent.
Dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii – a fost definită în termenii abilității copilului
de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane, dincolo de
caracteristicile lor fizice. Domeniul include abilitățile de gândire logică și rezolvare de probleme,
cunoștințele elementare matematice ale copilului și cele referitoare la lume și mediul
înconjurător.
Dezvoltarea cognitivă constituie un proces permanent prin interacțiunea copilului cu
persoane, obiecte, participarea la diverse evenimente ce au loc în mediul înconjurător. Procesul
cognitiv include astfel de activități mintale cum ar fi descoperirea, interpretarea, divizarea,
clasificarea și memorizarea informației. În cazul preșcolarilor, procesul cognitiv include
abilitățile de receptare a ideilor, de soluționare a problemelor, de înțelegere a regulilor și
conceptelor noi, de previziune și de vizualizare a posibilităților și consecvențelor.
Dezvoltarea limbajului, a comunicării și premisele citirii și scrierii – vizează dezvoltarea
limbajului (sub aspectele vocabularului, gramaticii, sintaxei, dar și al înțelegerii semnificației), a
comunicării (cuprinzând abilități de ascultare, comunicare orală și scrisă, nonverbală și verbală)
și pre-achizițiile pentru scris-citit și însoțește dezvoltarea în fiecare dintre celelalte domenii.
Capacități și atitudini față de învățare – se referă la modul în care copilul se implică într-o
activitate de învățare, modul în care abordează sarcinile și contextele de învățare, precum și la
atitudinea sa în interacțiunea cu mediul și persoanele din jur, în afara deprinderilor și abilităților
menționate în cadrul celorlalte domenii de dezvoltare.
Educația timpurie asigură dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității
copilului, în acord cu ritmul propriu și cu trebuințele sale. Acest nivel de educație pregătește
copilul până la intrarea în învățământul primar și pentru acesta. În acest context, finalitățile
educației timpurii vizează o serie de aspecte care se constituie în premise ale competențelor-
cheie ce urmează a fi formate, dezvoltate și diversificate pe traseul școlarizării ulterioare.

Învățământul primar este oferit în mod egal tuturor copiilor, inclusiv celor cu nevoi
educaționale speciale fie în unități de învățământ special, fie în unități de învățământ de masă.
Învățământul primar asigură oportunități egale tuturor copiilor pentru realizarea primei etape a
educației de bază (educația elementară) și pentru continuarea studiilor în nivelurile educaționale
subsecvente.
Conform finalităților generale ale învățământului, curriculumul în vigoare stabilește
pentru învățământul primar următoarele finalități:
 Asigurarea primei etape a educației de bază pentru toți copiii;
 Dezvoltarea personalității fiecărui copil, respectând nivelul și ritmul său propriu;
 Asigurarea dobândirii de către fiecare copil a achizițiilor de bază (cunoștințe, deprinderi
și atitudini) care stimulează relația creativă și eficientă cu mediul social și natural și oferă
oportunitățile necesare continuării educației.
Pentru învățământul primar și gimnazial, Curriculumul Național stabilește următoarele
tipuri de obiective educaționale:
 Obiective cadru: obiective educaționale care se referă la formarea unor capacități și
atitudini generate de specificul disciplinei și care sunt urmărite de-a lungul mai multor
ani de studiu.
 Obiective de referință: obiective educaționale care specifică rezultatele așteptate ale
învățării la finalul unui an de studiu și urmăresc progresia în formarea de capacități și
achiziția de cunoștințe ale elevului de la un an de studiu la altul. Obiectivele de referință
sunt stabilite în cadrul programelor școlare pentru fiecare disciplină și clasă și sunt
derivate din obiectivele cadru pentru disciplina și nivelul educațional respectiv.
Conform Legii Educației Naționale (Legea 1/2011), art. 68, curriculumul național pentru
învățământul primar se axează pe 8 domenii de competențe cheie care determină profilul de
formare a elevului:
 competențe de comunicare în limba română și în limba maternă, în cazul minorităților
naționale;
 competențe de comunicare în limbi străine;
 competențe de bază de matematică, științe și tehnologie;
 competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și
cunoaștere;
 competență de dezvoltare personală, socială și de a învăța să înveți;
 competențe sociale și civice;
 competențe antreprenoriale;
 competențe de sensibilizare și de expresie culturală.
Educația fizică și sportul în învățământul preuniversitar sunt cuprinse în trunchiul comun
al planurilor de învățământ.
Disciplina Tehnologia informației și comunicării constituie o disciplină opțională pentru
elevii din clasele I—IV.
Curriculumul pentru clasa pregătitoare urmărește dezvoltarea fizică, socio-emoțională,
cognitivă a limbajului și comunicării, precum și dezvoltarea capacităților și a atitudinilor în
învățare, asigurând totodată punțile către dezvoltarea celor 8 competențe-cheie.
 Ciclul de învățământ primar, la fel ca și învățământul preșcolar, urmărește finalități
educative specifice, în acord cu particularitățile psihoindividuale și nevoile de educație ale
elevilor la vârsta de 6/7 ani – 10/11 ani.
Primele două clase constituie așa-numitul “ciclu al achizițiilor fundamentale” și
urmărește asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenționale (scris, citit,
calcul aritmetic), formarea motivației pentru învățare, a potențialului creativ, pregătirea pentru
cunoașterea mediului apropiat.
Clasele a-III-a și a-IV-a alcătuiesc “ciclul de dezvoltare” şi îşi propun pregătirea pentru
diferite situaţii de comunicare, folosind diferite limbaje specializate, dezvoltarea gândirii
autonome şi a responsabilităţii fată de integrarea în mediul social.

Așadar, învățământul primar are ca principale obiective:

a) însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor intelectuale de bază;
b) exprimarea într-o limbă de circulație internațională;
c) formarea deprinderilor de comportare civilizată.
Curriculumul național din România urmărește să prescrie acele finalități și condiții
asociate prin care fiecare copil din sistemul educațional poate deveni:
 autonom în învățare, creativi și deschiși spre învățarea de-a lungul întregii vieți pentru a
fi capabili să facă față cu succes provocărilor societății globale în continuă schimbare, economiei
cunoașterii și dezvoltării durabile;
 încrezător în propriile forțe, capabili să comunice și să coopereze cu alții pentru a putea
dezvolta relații armonioase în familie și societate;
 angajat și responsabil, asumându-și conștient valori naționale și globale și dovedind
respect pentru alteritate;
 orientat spre succes și excelență în viața personală și în măsură să contribuie în mod
eficient la dezvoltarea durabilă a societății;
 informat, activ și proactiv, contribuind în mod eficient la bunăstarea comunității și a
națiunii.
Activitățile de învățare contribuie la formarea profilului absolventului de învățământ
primar, toate disciplinele programei școlare contribuind la formarea competențelor cheie cu
condiția ca acestea să fie abordate într-un mod deschis, inovator și modern.
 CONCLUZII

În ultimii ani, este tot mai evidentă încercarea învățământului românesc de a-și găsi un
făgaș prielnic de evoluție, astfel încât instituțiile în cauză să reprezinte un spațiu de desfășurare a
procesului instructiv-educativ cu idei consistente, rezonatoare, dorite a fi cu ecou și materializate
la nivelul societății. Desigur că sistemul educațional prezintă numeroase conexiuni și
interdependențe cu sistemul politico-economic al statului, ceea ce determină o paletă largă de
influențe, în baza cărora învățământul se află într-un perpetuu proces de schimbare. Astfel, este
cât se poate de evident că, deși, aparent, există dorință de perfecționare, nu au fost create încă
premisele optime de dezvoltare, astfel încât să rezulte o sincronizare între demersurile ideatice și
canalizarea eforturilor spre reușită. România încă se află la momentul său de răscruce, sforțându-
se să-și dovedească mai intens capacitatea de a participa la competiția de amploare deschisă de
sistemele educative europene.
Deși legislația în vigoare a sistemului educațional românesc se bazează, în principal, pe
dreptul copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții
nediscriminatorii, a aptitudinilor și a personalității sale, se observă ca prim dezavantaj slaba
finanțare a învățământului, ceea ce creează reale probleme legate de garantarea egalității de șanse
pentru cei din mediul rural. O perspectivă sumbră există și asupra metodelor de predare-învățare
acestea axându-se cu precădere asupra aspectelor teoretice. În majoritatea statelor europene,
sistemul educativ a implementat metode didactice și resurse educative moderne, astfel încât să
sporească nivelul de înțelegere și asimilare a informațiilor, să dezvolte competențele elevilor și
să le modeleze spiritul de echipă.
Un studiu în domeniu relevă faptul că Danemarca prezintă cel mai bine organizat și cel
mai eficient sistem de învățământ, astfel încât procesul instructiv-educativ se desfășoară pe
coordonatele învățării definite de către UNESCO: învățarea pentru a ști (educația
formală), învățarea pentru a face (adaptarea sistemului educativ la cerințele de muncă ale
societății), învățarea conviețuirii (activitățile desfășurate în timpul liber) și învățarea
organizării propriei vieți (asimilarea de informații, astfel încât acestea să fie utile dezvoltării
personale).
Învățământul românesc prezintă anumite avantaje, dar și numeroase carențe, care duc la
crearea unui decalaj între noi și Uniunea Europeană. Un sistem educațional bine consolidat și cu
un nivel calitativ ridicat dorește a forma un proces de învățare continuă, să dezvolte nivelul de
trai al societății, prin promovarea aptitudinilor, a creativității, a inițiativei, a originalității și a
unui sistem de valori solide și, totodată, să-și asume responsabilitatea corectării erorilor de
comportament civic identificate la nivelul comunității publice.
Bibliografie:
1. Ionescu, M., Chiș, V., (coord.) Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, Editura
Presa Universității Clujeana, 2001
2. Lect. univ. dr. Antonie Anca-Mihaela, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, suport de
curs
3. Anton Ilica, Dorin Herlo Viorel Binchiciu, Corina Uzum Ana Curetean, O pedagogie pentru
învăţământul primar: Conspecte psihopedagogice pentru examenul de definitivare şi gradul
didactic II, Editura Universităţii „AUREL VLAICU” Arad, 2005
4. Ioan Jinga, Mihai Diaconu, Pedagogie, Editura ASE, 2004

Bibliografie web:
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/early-childhood-education-and-
care-64_ro
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/primary-education-38_ro
https://www.edu.ro/sites/default/files/DPC_31.10.19.pdf