Viața și

activitatea lui
Lev Vîgotski
 Lev Semionovici Vîgotski a obținut licența la Universitatea
din Moscova, unde se angajează la Institutul de Psihologie,deși nu
avea studii în specialitate, ci de literatură.
După doar zece ani în domeniul psihopedagogiei, va muri de
tuberculoză (la 38 de ani), lăsând o operă valoroasă, prin teoria zonei proximei
dezvoltări.
Creația sa va fi publicată în traducere românească (1972), cu titlul
„Opere psihologice alese” (2 volume).

Este autorul teoriei ZPP (zona proximei dezvoltări) pe care o definește astfel:
„distanța dintre nivelul de dezvoltare acțională, așa cum este determinat prin rezolvarea
independentă de probleme și nivelul dezvoltării potențiale așa cum este determinat prin
rezolvarea de probleme sub îndrumarea adultului sau în colaborare cu colegi mai
capabili”.
Învățarea se realizează prin modele și în contextul social. Ea acoperă
„distanța” dintre ceea ce este cineva și ceea ce va să devină sub medierea socialului.
 Psihologului rus i se atribuie conceptul de „constructivism
social”, în sensul că elevul își construiește învățarea în colaborare
cu ceilalți. Înainte de a se dezvolta gândirea copilului, are loc
învățarea: „învățarea rațională construită se situează în
fruntea dezvoltării și o trage după sine”, altfel spus
„procesele dezvoltării merg în urma proceselor învățării, care
creează zona proximei dezvoltări”.
Lucrările lui Vîgotski (Vygotsky , 1962 , 1978 ) au avut
un impact substantial asupra teoriei și practicii psihologiei
dezvoltării , dar și asupra aplicațiilor acesteia în educație. Vîgotski
și-a dezvoltat teoria la începutul anilor ’30 și a influențat o mare
parte din cercetările actuale,privind modul în care poate fi
facilitată învățarea ,pornind de la ideea colaborării profesor-elev.
 Tema principală a scrierilor sale este centrată pe asumpția
că dezvoltarea cognitivă este în esență un proces social și ,implicit ,
cultural.
Accesul la cultură este principalul element care permite copilului să-și
organizeze gândirea și să-și regleze activitatea.

Teoria lui Vîgotski gravitează în jurul a trei idei importante:

1.Dezvoltarea cognitivă poate fi înțeleasă numai prin

raportarea la contextele culturale și experiențiale pe care le parcurge
un anumit subiect.Dezvoltarea depinde,așadar , de sistemele de semne
și simboluri create de o anumită cultură , pe baza cărora se
structurează gândirea , comunicarea și rezolvarea de probleme a
membrilor săi .
2.Scopurile și interesele sunt construite social.În consecință,
învățarea și dezvoltarea cognitivă sunt influențate de interacțiunile
succesive dintre copil ( elev ) și o persoană mai competentă ,precum și
de scopurile / interesele care rezultă în urma acestor interacțiuni.
 3.Scopul educației ar trebui să fie mai degrabă accelerarea
dezvoltării cognitive a copiilor , decât oferirea de experiențe situate la
nivelul de maturizare atins de către un copil la un moment dat.
Teoria lui Vîgotski pornește de la premisa că dezvoltarea limbajului
, dezvoltarea socială și dezvoltarea psihică în ansamblu sunt initiate și
susținute de contextele sociale și culturale cărora aparține copilul și
teoria lui Vîgotski susține că dezvoltarea cognitivă și îndeosebi
dezvoltarea limbajului pot fi explicate numai într-un astfel de context
transindividual.
 Perioada de activitate 1924 – 1927

* la 17 martie “Despre cărțile noi ” ;

* la 24 martie “Despre natura psihologică a conștiinței” unde pune
începuturile teoriei sale culturale – istorice;
* la 12 mai “Studiul reacțiilor dominante” , acest raport îl face cunoscut
în Moscova.
În iulie 1925 prezintă raportul “Principiile instruirii sociale a
copiilor surdomuți din Rusia” , tot în același an susține teza de doctor cu
tema : “Psihologia artei”.
În această perioadă de activitate mai scrie încă două lucrări
fundamentale:”Psihologia pedagogică” și “Sensul istoric al crizei în
psihologie“
 Perioada de activitate 1927 – 1931
Este perioada cea mai intensă în cercetările effectuate de școala
lui Vîgotski . În acești ani a fost elaborate teoria teoria cultural istorică a
dezvoltării psihicului uman.
Ca lucrări putem aminti:
“Metoda instrumentală în pedagogie”
“Problema dezvoltării culturale a copilului ”
“Rădăcinile genetice ale gândirii și limbajului”
“Metoda instrumentală în psihologie”
“Unealta și semnul în dezvoltarea copilului”,etc.
 Perioada de activitate 1931 – 1934 ​
​
Este ultima perioadă de activitate a lui Vîgotski , iar ca
lucrări putem exemplifica: ​
•“Pedologia preadolescentului”​
•“Dicționar de psihologie”​
•“Vârsta prunciei”​
•“Problema vârstei”​
•“Vârsta preșcolară” , etc.​
​
​
 În consecință caracteristica distinctivă a teoriei lui Vîgotski
o constituie accentul pus pe influențele sociale , culturale și
contextuale ale dezvoltării cognitive. Psihologului rus i se atribuie
conceptul de „constructivism social”, în sensul că elevul își construiește
învățarea în colaborare cu ceilalți.
 Crizele în
dezvoltare elucidate
de Lev Vîgotski
 După părerea autorului, crizele se deosebesc la exterior de
perioadele stabile prin caracteristici diametral opuse. Pe parcursul unei
perioade scurte de timp (cel mult pînă la 2 ani ) au loc schimbări,
transformări radicale, esențiale în personalitatea copilului. Copilul se
schimbă în întregime.
,,Crizele sunt revoluții în dezvoltare ‘’.

Particularitățile crizelor după L.Vîgotski sunt:

Hotarile care delimitează perioadele de criză de varstele stabile sunt prea puțin
clare. Crizele apar pe nevăzute –este greu de determinat începutul și sfarșitul lor.Se
deosebește numai momentul central în desfășurarea crizelor. Momentul de apogeu este
caracteristic pentru toate perioadele de criză și aceasta este o deosebire radicală a acestora
de perioadele stabile;
 Majoritatea copiilor,în timpul crizelor,sunt neascultători și
provoacă probleme. Deseori sunt prezente conflictele cu cei din jur dar
și conflictele interioare. Însă manifestarea lor nu este o legitate pentru
toți copiii. Caracterul decurgerii crizei este determinat de condi țiile
exterioare ( comunicarea,interacțiunea cu adulții). Cauza apariției
crizelor este însuși logica interioară a procesului de dezvoltare.
Cea mai importantă și în același timp cea mai
puțin clară este următoarea caracteristică-
caracterul negativ al dezvoltării. Dezvoltarea
progresivă a personalității copilului în perioadele
stabile parcă încetinește în timpul crizei.
În primul plan apar procesele de negare,
distrugere a conținutului psihologic format
la etapa precedentă de varstă.
 Termenul perioadelor stabile trebuie să fie determinat după hotarele
de început și sfarșit.
Perioadele de criză au 3 faze de dezvoltare : precritica, critică(apogeul)
și postcritică.
Periodizarea dezvoltării psihice propusă de L.Vîgotski:
În baza celor expuse L.Vîgotski a elaborat următoarea schemă de
periodizare:
• Criza de la momentul nașterii
• Varsta prunciei (2 luni-1 an)
• Criza de la un an
• Copilăria precoce (1-3 ani)
• Criza de la 3 ani
• Copilăria preșcolară (3-7 ani)
• Criza de la 7 ani
• Varsta școlară (8-12 ani)
• Criza de la 13 ani
• Varsta pubertății (14-18 ani)
• Criza la 17 ani.
 Criza de un an

Se referă la procesul stăpanirii mersului vertical, care continuă în copilăria

precoce, la voință si afecte,la limbaj.
Perioada dată se caracterizează prin faptul că nu putem spune ferm-copilul
vorbește sau nu. ,,Avem din nou aici așa un poces în dezvoltarea cînd limbajul este și nu
este. Avem in față o perioadă latentă de dezvoltare a limbajului care durează aproximativ
trei luni ‘’.

Criza de la trei ani ,, Eu singur’’

Una din cele mai importante laturi ale dezvoltării copilului de la

un an pînă latrei este dezvoltarea conștiinței de sine. Acum copilul începe a
se concepe pe sine ca pe un om ce există independent, care nu se schimbă
odatăă cu schimbarea situației. Conștiința de sine îl face pe copil să-și
schimbe atitudinea fată de sine și fată de oamenii maturi din jur. Copilul
începe a pretinde la aceeași libertate, la aceleași posibilități, care îi sunt
specifice omului matur.
 Criza de la 7 ani

Varsta școlară mică, ca și alte varste, începe cu o perioadă critică, care a fost
desrisă în literatură mai înainte de celelalte crize și este cunoscută ca si criza de la 7 ani.
De mult a fost observat că odată cu intrarea copilului la scoală el se schimbă radical,
devine mai dificil și mai greu educabil, decat era anterior. Criza este ca un moment de
trecere: copilul deja nu este preșcolar și încă nu este școlar. Una din cele mai importante
schimbări ale acestei perioade este întrarea copilului la școală ceeia se schimbă mult
situația social de dezvoltare.
 CONCLUZII

O criză de vârstă este firească pentru orice persoană. Scopul său principal este
transformarea vieții unei persoane și încurajarea
acesteia să treacă la o nouă etapă a dezvoltării sale. Există mai
multe crize de vârstă și toate apar de-a lungul vieții unei persoane. La fiecare etapă de
vârstă, o persoană are sarcini și obiective
noi prin care trebuie să treacă și să le depășească înainte de a începe o
nouă rundă din viața sa.
Crizele de vârstă sunt programate de natură însăși, astfel încât toți oamenii
trec prin ele.
Principalul lucru rămâne - cum va trece o persoană prin criză? Unii trec ușor
prin anumite crize, alții sunt dificili.Unele crize pot
părea ușoare persoanei, în timp ce altele sunt dificile. Ar trebui să se
înțeleagă că o criză nu este doar o schimbare a activită ții mentale a unei persoane, ci și
circumstanțele sale de viață care apar într-o anumită perioadă.
Adesea, stilul de viață al unei persoane se schimbă sub influen ța unei crize de
vârstă.