„Nu există o bucurie mai mare decât să ajuţi pe cineva”

Un articol de: Oana Nistor - 08 Martie 2024

Un munte de om, păşind pustiit pe o stradă întunecată cu gândul aiurea, secat

de lacrimi, doar cu ecoul propriilor urlete la vestea medicilor că singurul
copilaş va fi răpus de cancer în maximum o săptămână. O scenă reală, pe care
ieşeanca Doina Borcilă a trăit-o la Bucureşti, în momentele când ea însăşi
lupta şi se ruga pentru viaţa nepoţelului ei: „Nu puteam să-i mai spun nimic,
doar să-i car bagajul mai departe, spre gară. El nu mai avea nici măcar
această putere”. Din 2018, bunica Doina a rămas acel om care îi însoţeşte pe
părinţii copiilor bolnavi de cancer în lungul drum al vindecării şi pe care îi
găzduieşte în „Magic Home”, acel „acasă departe de casă” al Asociaţiei Magic.

Într-o lume plină de suferinţă, de boală, de pierderi şi nedreptăţi, un chip luminos cum este cel
al ieşencei Doina Borcilă ne oferă certitudinea că Dumnezeu lucrează prin oameni, că mai
există speranţă într-o mare de indiferență. O bunică magică a cărei viaţă a fost zdruncinată de
încercări, însă nici o clipă nu şi-a pierdut credinţa că paşii oamenilor sunt călăuziţi spre a se
întâlni prin voia Celui de sus şi nu dintr-o întâmplare. „Am primit, slavă Domnului, mult
ajutor de la oameni şi când a venit vremea să întorc binele, nu am ezitat nici măcar o secundă.
E minunat să dăruieşti! Această bucurie de a dărui timp este atât de înălţătoare! Mai ales că,
uneori, aceşti micuţi bolnavi de cancer nu mai au timp aici, pe pământ, iar cei cărora li se
îngăduie să rămână trec printr-o perioadă extrem, extrem de grea”, spune, apăsător, Doina, o
pensionară din Iaşi care de şase ani are în grijă Magic Home, un loc care găzduieşte
aparţinătorii copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital.

Acest „acasă departe de casă” are cinci camere cu mai multe paturi, suficiente pentru cazarea
simultană a 14 oameni, căldură, apă caldă, bucătărie utilată, alimente de bază, frigider şi
congelator mereu pline „cu tot ce trebuie”. „Din 2018 şi până acum nu s-a găsit un alt om,
astfel că, ajutată extraordinar de mult de soţul meu, mă ocup de administrarea acestui loc. În
aceşti ani, am oferit beneficiarilor peste 3.500 de zile de cazare, prin home trecând peste 1.500
de oameni. Aici nu este meritul meu absolut deloc, meritul este al Asociaţiei Magic, un ONG
transparent, cu sponsorizări, proiecte şi activităţi publicate pe site, la vedere cum se spune.
Oamenii de bine, donatorii, sunt cei care lună de lună fac ca această magie să dăinuie, să mai
uşureze din povara pe care o poartă familia unui copil bolnav de cancer”, spune bunica Doina,
cum îi spun adesea beneficiarii în semn de preţuire.

Tot în această casă sunt cazaţi „şoferii de suflet” care transportă gratuit micii pacienţi de acasă
la spital sau de la spital la domiciliu: „Sunt copilaşi care vin la Iaşi, la tratament, chiar şi din
celălalt capăt al ţării şi atunci şoferul are nevoie de odihnă. Vine, mănâncă, doarme aici...
Şofer de suflet este un proiect drag la care participă şi fiica mea. Ajutăm fiecare cum putem”.

Doamna Doina nu se îngrijeşte doar de casă, ci şi de copilaşii internaţi în Clinica de

Oncologie Pediatrică a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sfânta Maria”. În fiecare zi
de miercuri a săptămânii, merge la copiii internaţi „cu tot ceea ce este necesar, de la hârtie
igienică la produse de igienă personală” şi, acolo unde e permis, cu mâncare. Ea însăşi le
găteşte dacă micuţii au vreo preferinţă: „Când merg să-l vizitez pe Ionel (nume fictiv, n.r.) să-
i duc clătite, gogoşi sau ce-i mai doreşte inimioara, el mai are în salon trei, patru colegi... şi
atunci fac pentru toţi copilaşii. Pe moment le mai alină din durere”.

Tot la „Magic Home” este amenajată o cameră senzorială (pentru copiii cu autism în special),
unde vin psihologi şi lucrează cu copiii, iar grădina este amenajată astfel încât să ofere clipe
de joacă pentru copii şi relaxare pentru părinţi.

„Ce poate fi mai tragic decât să-ţi spună medicul să nu-ţi faci nici un plan
pentru următoarele 365 de zile?”

Pentru că Doina Borcilă ştie cât de importante sunt şi aceste clipe de deconectare, de uşurare a
unui suflet greu încercat de durere, de neputinţă şi, în multe cazuri, de deznădejde. „Auzi pe la
televizor: cancer, cancer, dar până nu eşti în miezul problemei, nu ai cum să îţi dai seama de
câtă suferinţă aduce această boală care se instalează pe nesimţite în corpul unui pui de om
până într-o zi când, brusc şi brutal, îşi arată colţii. Ce poate fi mai tragic decât să-ţi spună
medicul ca în următoarele 365 de zile să nu-ţi faci nici un plan?”, spune femeia, care adaugă
şi răspunsul: „Mai tragic şi revoltător este să-ţi vezi copilul cum se stinge ca o lumânare şi toţi
medicii la care ai mers să-ţi spună că nu are nimic şi că se alintă. Mai tragic este să faci
teancuri de RMN-uri, de CT-uri şi de analize, iar una simplă, banală, o hemoleucogramă
completă, să nu-i fie făcută din cine ştie ce motiv. Mai grav este să-l vezi pe copil cum,
internat în spital, nu se mai poate ridica din pat, însă tratamentul să nu fie instituit pentru că se
aşteaptă confirmare şi de la un alt spital. Mai grav este să ţi se spună că, în câteva ore, copilul
va muri dacă mai aştepţi... confirmarea. Şi pleci, cum poţi, pentru că trebuie să-l salvezi”.
Pe toate acestea le-a trăit bunica Doina în urmă cu aproape opt ani, când nepoţelul Călin, un
băiat vesel, elev în clasa a IV-a, care făcea sport, învăţa foarte bine şi se bucura de viaţă, a
căzut din picioare. A urmat o cursă contracronometru pentru salvarea acestuia: „Am ajuns la
Spitalul Fundeni din Capitală, unde a început de îndată terapia. Iniţial, pensionară fiind şi
foarte apropiată de nepot, m-am internat eu cu el, neştiind cât durează lungul drum spre
vindecare. Însă mai apoi, într-o zi, Călin mi-a mărturisit că, deşi eu îi sunt ca o mamă, dacă ar
fi mami cu el, l-ar durea mai puţin. În câteva ore, fiica mea era lângă copil, la Fundeni. Şi au
rămas internaţi un an şi trei luni. Atât cât a durat tratamentul”.

Armele cu care luptă medicii împotriva cancerului produc însă şi alte daune în trupuşorul
micilor luptători, care ajung să nu mai poată mânca, să aibă dureri mari, să nu se poată ţine pe
picioare şi alte efecte adverse pe care cu greu le poate îndura chiar şi un om mare. În pofida
faptului că mâncarea din spital era foarte bună, sterilă, cu exact nutrienţii de care avea nevoie,
corpul lui Călin o refuza; atunci medicul a transmis că soluţia poate fi o bunică, o rudă, care
să-i gătească ceea ce-i place, să-i trezească simţurile cu ajutorul gustului şi al mirosului „de
acasă”.

Iar Doina a luat din nou drumul Capitalei, unde Dumnezeu i-a scos, din nou, în cale Oameni:
„Fiica mea, stând de vorbă cu doamna de la Fundaţia Pavel, care desfăşura activităţi în spital,
i-a spus că ar trebui să vin să-i fac de mâncare lui Călin. Fundaţia Pavel avea un apartament,
dar era departe de spital, însă a găsit sprijin la Asociaţia Magic, la doamna Florenţa Ilie, acum
prietena şi şefa mea, coordonatoarea la nivel naţional a proiectului Magic Home. Şapte luni
am stat într-un apartament şi nu m-a costat un leu. Cine, Doamne, mai face posibil acest lucru
în zilele noastre? Doar nişte oameni hăruiţi...”

„Dumnezeu a rânduit ca nepotul meu să fie salvat”

În tot acest timp, bunica lui Călin nu a cunoscut odihna, lansându-se într-un perpetuum mobile
între apartament şi spital, cumpărături, gătit; în timp ce băşicile din tălpi se extindeau tot mai
mult, Doina sporea în rugăciune: „Mă uitam la el cum stătea inert, cu dureri inimaginabile
pentru noi, adulţii, şi o vedeam pe cealaltă fiică a mea pe care am pierdut-o cu aproape 15 ani
în urmă. Vorbeam cu Dumnezeu, plângeam şi mă rugam să nu mi-l ia şi pe Călin. Nu mai
simţeam oboseala şi nu avea nici o importanţă efortul meu atâta timp cât îl vedeam pe nepoţel
cum luptă alături de mama lui ca să se facă bine. Dumnezeu a rânduit ca acest copil să fie
salvat prin implicarea extraordinară a medicilor, voluntarilor şi oamenilor de bine din jurul
familiei noastre şi din această asociaţie. Nu am să-i uit niciodată pe cei care ne-au ajutat, iar
aici o amintesc pe Ancuţa, o fiinţă frumoasă şi la interior şi la exterior, care, cu soţul ei,
părintele Neculai, a fost prima persoană care a sărit în ajutor”.
În acel apartament, bunica nu era singură, locuia cu alte persoane, rude sau taţi care dormeau
acolo şi încercau să le gătească copilaşilor internaţi cu mamele lor în spital: „Vă daţi seama,
mulţi dintre taţi erau neîndemânatici, mă rugau să-i ajut... păi cum să nu ajuţi? Ţin minte că un
tătic de la Timişoara încerca într-o dimineaţă să-i facă sarmale copilaşului şi se chinuia cu o
varză din aceea cu foile ca de tablă (râde). Eram ca o familie în acea casă, eu fiind mai
matinală mă trezeam şi pregăteam pâine de casă, gogoşi, cafea, micul dejun... Unii nu aveau
îndemânare, alţii erau răpuşi de durere. Încercam şi eu să le aduc măcar o rază de soare; erau
lucruri mici, dar care contau. Tot aşa și aici, la Iaşi, încerc să menţin această atmosferă de
căldură, de familie, pe care poate alţii nu o au nici acasă...”

La Spitalul Fundeni, Doina Borcilă a cunoscut o altă lume de care a rămas profund
impresionată şi apropiată: „Acolo am descoperit eu ce înseamnă voluntariat, de câtă jertfă
sunt capabili unii oameni: tineri, studenţi, angajaţi în corporaţii, medici, profesori, ingineri,
care îşi lăsau familia pentru două, trei ore, îşi rupeau din timpul lor liber şi veneau să ofere
timp acestor copii: se jucau cu ei, făceau activităţi, le citeau cărţi, îi îmbărbătau, îi încărcau cu
energie şi speranţă... Apoi, în spital nimeni nu era încruntat sau preocupat, asistentele
zâmbeau, mereu erau disponibile. Iar acest lucru contează enorm în lungul proces de tratare şi
vindecare a pacienţilor”.

„Cel mai greu ne este când pierdem pe cineva”

Când a venit vremea să facă şi ea parte din această lume magică, să întoarcă ajutorul primit,
nu a ezitat nici o secundă: „În calitate de beneficiară, eram familiarizată cu tot ce ţinea de
asociaţie, de administrarea unui home. Am zis că până se va găsi un tânăr entuziast, mă voi
ocupa eu de toate”. Şi cu entuziasmul unui tânăr, doamna Doina, la cei 68 de ani ai săi, se
îngrijeşte de toate, secondată de soţul său, care o sprijină în calitate de şofer, de sfătuitor şi de
umăr primitor atunci când îşi varsă lacrimile.

În lumea aceasta, a cancerului care mănâncă din trupul micuţilor şi din sufletul părinţilor şi
bunicilor, lacrimile curg râu. Bucuria şi tristeţea se împletesc, iar doamna Doina, chiar dacă
Dumnezeu a supus-o la mari încercări şi chiar la suferinţa maximă de a-şi îngropa propriul
copil, găseşte puterea de a oferi, la rându-i, un zâmbet, o îmbrăţişare, un cuvânt bun de
îmbărbătare tuturor beneficiarilor care păşesc pragul home-ului de la Iaşi.
Are, fără îndoială, şi momente dificile, iar de departe cel mai greu îi este când pierde pe
cineva; câteva zile pur şi simplu este bolnavă. „Aproape un an a stat aici cu bunica lui un
copil, așa îi spun eu, deşi la noi a împlinit 19 ani cu câteva luni înainte să se stingă de
sărbători. Serghei nu a avut niciodată brad, părinţii separaţi, cu familiile lor, el a rămas la
bunică. La începutul unui decembrie am făcut un brad mare, aici jos, cum facem mereu, iar el
s-a bucurat ca un copil mic. L-am împodobit împreună, iar pentru că se minuna atât de tare şi
am văzut câtă bucurie îi aduceau luminiţele, i-am pus şi lui brad în cameră. S-a stins înainte
de Crăciun. Când moare cineva, mă distruge; la fel de greu îmi este şi când merg la spital
miercurea şi văd atâta suferinţă, dar mă îmbărbătez pentru că am o misiune, iar misiunea e ca
şi săptămâna viitoare să mai aducem un strop de bucurie într-un ocean de tristeţe. Acel strop
are valoarea unui pansament pus pe rana sângerândă”, mai spune Doina Borcilă.

„După împărtăşanie, copilul parcă a înviat”

Greu le este şi familiilor în care cancerul intră şi fură nu doar trupul vreunui copilaş, ci şi
liniştea şi unitatea, scoţând la iveală neputinţele oamenilor: taţi care abandonează şi fug,
mame care se îmbolnăvesc de durere, taţi care nu înţeleg că tratamentul este unul de lungă
durată, mame care sunt nevoite să-şi lase acasă alţi doi, trei copilaşi şi să se interneze cu cel
bolnav.

Bunica Doina ţine legătura cu mulţi dintre beneficiari, iar exemplul Vicăi, o ucraineancă
fugită la Iaşi din calea războiului cu un copil bolnav de cancer, cu metastaze, ne arată că limba
sau cultura diferită nu reprezintă un impediment atunci când credinţa în ajutorarea semenilor e
mare. „O femeie din Ucraina cu copilul bolnav de cancer a fugit din calea războiului, nu-i
dădeau nici o şansă, copilul avea metastaze. Ea nu vorbea deloc româneşte, dar soţul meu s-a
ţinut de ea, cu Google translate, a aflat că este ortodoxă, a dus-o pe Vica la bisericile de aici,
din apropierea home-ului, apoi la părintele Veaceslav de la Biserica Talpalari, care ştie limba
rusă şi s-au înţeles, a încurajat-o. Vica mea s-a spovedit, a luat şi copilul cu ea şi l-a
împărtăşit, iar din clipa aceea a reînviat. A stat la noi un an şi jumătate, după care s-a mutat
într-un apartament tot în zonă, o ajută statul cu chiria, iar copilul vine să se joace în curte, să
ne vadă, să povestim”, spune bunica.

Dincolo de dureri, de suferinţă şi de moarte, mereu există şi vor exista oameni hăruiţi să aducă
bucurie, speranţă şi lumină în viaţa noastră. Unul din aceşti oameni poartă numele de Doina
Borcilă, care, la rândul ei, a întâlnit semeni cu alte nume, prin care Dumnezeu a lucrat:
medici, preoţi, asistente medicale, voluntari, prieteni şi oameni care, deşi nu se cunoşteau, i-au
fost aproape. Acum, ea este cea care oferă sprijin necunoscuţilor aflaţi în impas.