Universitatea Ovidius-Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Drept

Sesiune de comunicări științifice a studenților- mai 2017

Întreruperea cursului sarcinii - cauze justificative și de

nepedepsire

Student: Răcoci Marian Ionuț, Grupa: VI, Anul II, Specializarea: Drept-Zi
1. Scurt istoric

Legislația română în privința avortului a cunoscut fluctuații majore. Interzicerea aproape totală a
avortului, prin Decretul nr. 770/1966, a avut drept urmare realizarea multor avorturi ilegale, care au
dus adesea la moartea femeii care a avortat. Liberalizarea totală a avortului, după Revoluția din 1989,
a dus la scăderea drastică a sporului demografic. Reincriminarea avortului, în 1996, a impus niște
limitări care vizau, în principal, realizarea avortului în condiții de siguranță pentru femeia însărcinată.
Permiterea avortului, în primele paisprezece săptămâni de sarcină, la simpla cerere a femeii
însărcinate, ne face să ne punem întrebarea dacă există vreun minim interes al legiuitorului față de făt.
Noul Cod Penal aduce incriminări suplimentare, arătând că este avut în vedere, într-o anumită măsură,
și interesul fătului. Totuși, sunt în continuare multe aspecte care trebuie lămurite, inclusiv stabilirea
clară a drepturilor fătului. Credem că experiența formelor legislative extreme în privința avortului, pe
care le-a avut România în ultima jumătate de secol, trebuie să ne facă să luăm cele mai înțelepte
decizii în materie.1

Legitimitatea incriminării avortului, precum și argumentele care stau la baza unei asemenea
incriminări constituie atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, obiectul unor ample dezbateri
etice și juridice deopotrivă. În ciuda faptului că aceste dezbateri sunt departe de a se încheia,
legislațiile naționale au tranșat problematica incriminării avortului, oferind soluții care reflectă în
primul rând semnificația atribuită dreptului la viață în fiecare sistem de drept. Totodată, soluțiile
legislative reflectă concepția națională asupra raportului dintre două drepturi fundamentale ale omului
și anume: dreptul la viață al copilului nenăscut și dreptul la viață privată al femeii, care în mod
necesar include și dreptul la autodeterminare.

Întrebarea pe care o adresez este urmatoarea: „de când începe dreptul la viaţă?”. Statele părţi la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au configurat o legislaţie diferită în ceea ce priveşte
dreptul femeilor la un avort în condiţii sigure, fie interzicând această practică, fie oferindu-i un cadru
flexibil. Impactul pe care îl are reglementarea întreruperii de sarcină asupra vieţii şi libertăţii femeilor
trebuie înţeles şi asumat chiar şi într-o ţară ca România, unde legislaţia în această materie este
permisivă, deoarece argumentul de ordin istoric oferit de cei 23 de ani de politică pronatalistă este
insuficient si începe să pălească în memoria noilor generaţii.

2. Cercetarea pe embrioni umani și avortul

Discuțiile privind cercetarea celulelor stem au ca punct central statutul moral al embrionului şi
determinarea momentului, pe axa tipului, la care embrionul dobândeşte statut moral de persoană.
Există opinii care susţin imposibilitatea stabilirii momentului în care începe responsabilitatea morală
pentru suprimarea vieţii embrionare şi de aceea este imposibilă o concluzie fermă şi unanim acceptată
cu privire la utilizarea embrionilor pentru experimente.

În privinţa avortului, o instanţă americană a stabilit că semnificaţia ,,controlul individual asupra

propriei persoane şi asupra integrităţii corporale” a fost corect aplicată dreptului femeii de a alege
avortul 2. Curtea americană a decis că ,,respectul libertăţii individuale este mai important decât
păstrarea vieţii umane.”

3. Embrionul este obiect sau persoană?

În faţa legii, embrionul nu este o persoană, deci nu este subiect de drept şi de aceea este permis
avortul.

1
Dr. Ancuța-Elena FRANȚ Univ. „Al. I. Cuza” din Iași, Elemente definitorii ale legislației românești în materie de avort. O perspectivă
istorică, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 3, 2/2014
2
cazul Roe v. Wade, 410 U.S. 113, 1973 citat de Mark J. Cherry
Pe parcursul de la embrion la copil, unele opinii disting 2 perioade inegale:
a) perioada embrionară, cuprinsă între fecundaţie şi primele 2 luni de sarcină, sau 10 săptămâni de
amenoree(menstruație)

În această perioadă se formează organele şi membrele embrionului. Orice atingere adusă embrionului
în această perioadă, şi mai ales infecţiile, pot antrena malformaţii.

În cele două luni, embrionul ajunge la dimensiunea de 30 mm şi morfologia sa este aproape

definitivă.
b) cea de-a doua perioadă debutează după sfârşitul primei perioade şi durează până la naştere.
În această perioadă, embrionul se dezvoltă şi se maturizează organele sale, iar la 22 de săptămâni de
amenoree, sau 4 luni şi jumătate de sarcină, ajunge la 500 g şi este considerat viabil. Dacă se naşte în
această perioadă este prematur şi se expune complicaţiilor respiratorii şi neurologice.

Într-o altă opinie, se disting 3 perioade egale:3

a) prima perioadă de 3 luni începe cu concepţia şi se termină după 3 luni de sarcină. Este şi data limită
pentru întreruperea sarcinii;
b) a doua perioadă de 3 luni începe la sfârşitul primei perioade şi durează până la împlinirea a 6 luni
de sarcină. După această perioadă se consideră că şi copilul prematur are şanse maxime de
supravieţuire, un risc minim de sechele respiratorii şi neurologice;
c) a treia perioadă de 3 luni este corespunzătoare unei viabilităţi reale. În unele opinii, în acest ultim
trimestru, este logic şi legitim să se acorde copilului viabil dreptul unei identităţi proprii (dar nu al
unei personalităţi).

Noul Cod civil român interzice prin art. 62 alin. (2) practicile eugenice prin care se tinde la selecţia
persoanelor şi interzice în art. 63 orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept
scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul
maladiilor genetice.

În alin. (2) al art. 63 se interzice explicit crearea de embrioni umani în scopul de cercetare, dar nu şi
utilizarea în acest scop a embrionilor supranumerar, care nu au fost creaţi cu aest scop.

Tot art. 63 în alin. (3) interzice utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical pentru
alegerea sexului viitorului copil, cu excepţia scopului evitării unei boli ereditare grave legate de sexul
acestuia.

Pot părinţii să facă uz de dreptul potestativ de a nu da viaţă acelor embrioni care ar putea fi atinşi de
boli fără leac?

Diagnosticul preimplant asupra embrionului conceput in vitro determină anumite caracteristici

genetice: diagnostic cromozomic sau genic; diagnosticul sexului.

Care sunt rezultatele diagnosticului preimplant? Cercetarea nu poate avea alt obiect decât
descoperirea unei eventuale boli genetice incurabile şi de o deosebită gravitate, precum şi „mijloacele
de a preveni şi a trata asemenea boli”. Această idee conţine o contradicţie în termeni, între caracterul
incurabil al bolii şi scopul tratării. Dacă este incurabilă, evident că nu se pune problema
tratamentului.4

Fătul este ocrotit în mod special, fiind interzis în continuare avortul în alte condiții decât cele
medicale, dar acum este incriminată și fapta de vătămare corporală a fătului.

Subiectul embrionului uman îşi găseşte un alt temei, de data aceasta – legal, în articolul 36 din Noul
cod civil, unde vedem: ,,Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se
naşte viu.”

3
J. Marcovitch, Droits et devoir du foetus viable, Editions L’Harmattan 2009, p. 11
4
Remarca aparţine doamnei senator francez Dusseau, conform notei din articolul doamnei avocat I. Florentin în op. cit., p. 132.
Ce să înţelegem din acest paragraf, chiar de n-am fi jurişti? Că embrionul se va transforma în făt, iar
fătul într-un copil, o fiinţă asemănătoare celor ce l-au conceput şi fără voinţa cărora el nu are ocazia să
treacă prin acest proces. Prin „drepturile copilului” înţeleg dreptul primordial – dreptul la viaţă, pe
care, spune articolul, copilul îl va avea doar din momentul naşterii sale, viu fiind. Prin urmare, legea, ,
îngăduie femeilor să facă avort, întrucât drepturile embrionului nu există, ci doar ale copilului. Chiar
dacă embrionul ar putea fi (prin instituirea unui drept al său la creştere, plămădire, transformare), mai
târziu, un copil fericit alături de părinţii săi.5

În ciuda formulării simple şi a consacrării sale în cele mai timpurii instrumente de ocrotire a
drepturilor omului, dreptul la viaţă cunoaşte interpretări diverse în spaţiul european.

Problema dreptului la viaţă în corelaţie cu problema avortului opune libertatea femeii dreptului la
viaţă al fătului. Aspectul delicat este de a decide dacă fătul în uter este titular al dreptului la viaţă şi
cum se poate concilia acest drept cu dreptul la avort.

4. Statutul juridic al embrionului

Este interesant cazul Amiens, care a fost urmat de un alt caz, denumit Milhaud. Domnul şi doamna X
au realizat embrioni, dintre care mai mulţi s-au implantat şi cuplul a realizat naşterea unor gemene în
1998. Alţi embrioni produşi cu acelaşi prilej au fost conservaţi. Cu toate că, în mod repetat, cuplul a
fost interogat să precizeze viitorul embrionilor supranumerar şi, în special, dacă are în vedere cuplul
un nou implant, cuplul nu a răspuns. Intervine un incident şi se defectează recipientul cu embrioni,
făcându-i imposibil de utilizat. Aflând de accident, soţii cer stabilirea răspunderii instituţiei pentru
prejudiciul pe care l-au provocat cuplului prin pierderea embrionilor. În prima instanţă, Tribunalul
Administrativ Amiens, la 9 martie 2004, respinge cererea pentru că nu au suferit un prejudiciu şi pot,
eventual, să ceară 10.000 euro pentru tulburări ale condiţiilor existenţei. Nu li se recunoaşte nici
prejudiciul material, nici cel moral, pentru că embrionii nu sunt persoane, iar pretenţia bazată pe
pierderea şansei se consideră nefondată, deoarece cuplul este încă în măsură să mai producă embrioni.
Instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe. La 6 decembrie 2005 Curtea de Apel Douai a
considerat că reclamanţii nu pot susţine cu seriozitate că embrionii sunt fiinţe umane, astfel că
pierderea lor nu este o sursă de prejudiciu indemnizabil.

„Unde sunt victimele ?” se întreabă retoric savantul american Ruwen Ogien. Dacă ne gândim bine,
actele pe care le reprimă aceste legi asupra vieţii şi morţii nu prejudiciază pe nimeni. Sunt crime fără
victime.

Întrebarea este dacă nu am putea pune la fel şi problema încadării de constrangere a nastere şi a
finalului de viaţă?

Ogien este de parere ca avortul ar putea aduce atingere integrităţii embrionilor, care, fără a fi
persoane, totuşi, nu sunt lucruri; aceeaşi soartă în cazul utilizării celulelor embrionare în scopuri
terapeutice sau ştiinţifice sau în cazul distrugerii masive de embrioni supranumerar; eliminarea
embrionilor purtători de patologii, selecţia lor după sex sau modificarea lor genetică în vederea
ameliorării ar fi o formă de eugenism, teorie care susține ideea reacționară a inegalității biologice și
intelectuale a raselor umane, a împărțirii oamenilor în rase inferioare și superioare. respingător, care ar
ameninţa demnitatea tuturor; avortul sistematic, atunci când copilul ce urmează a se naşte este
purtătorul unui handicap, sau selecţia embrionilor destinaţi a fi reimplantaţi la mamă după astfel de
criterii ar fi, de asemenea, ofensatoare; ar putea semnifica lipsa oricărei valori a celor care trăiesc cu
acest handicap şi ar induce ideea că ar fi fost preferabil să nu se nască;6

5. Dreptul la viață prin prisma instrumentelor internaționale și naționale de drept

5
Student doctorand: MOISE (ROTARU) MIHAELA ,TEZA DE DOCTORAT CU TEMA ,,PROTECȚIA PENALĂ A VIEŢII
INTRAUTERINE”, 2014 , -REZUMAT, P.17, Univ. Nicolae Titulescu- București
6
jud. Ion Turcu, ,,Cu imensa ipocrizie, despre protectia demnitatii fiintei umane in noul Cod civil”, 11.09.2011|Juridice.ro
Progresul continuu de care are parte rasa umană, dezvoltarea științifică, tehnologică, socială, se
datorează perpetuității acestei națiuni. Omul, ca entitate fizică, are menirea de a se perpetua, de a
continua lanțul de generații în scopul menținerii vieții. Totuși, există oare modalități de eradicare a
fenomenului infracționalității îndreptate în special împotriva instalării vieții omenești? Întru
elucidarea acestei întrebări mai puțin retorice, urmează a determina care instrumente reglementează
expres sau implicit dreptul la viață.

Așadar, potrivit art. 2, Titlul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului, este dedicat protecţiei
dreptului la viaţă: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un
tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege

(2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

In preambulul Convenției pentru Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației

Națiunilor Unite că „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de
protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea
sa”. Este de o importanță enormă această prevedere, or, este un instrument internațional în care se
menționează un minim de drepturi cu referire la produsul concepției dintre două persoane.

Actul Final al Conferinței Internaționale a Națiunilor privind Drepturile Omului statuează că părinții
au dreptul fundamental să determine în mod liber şi responsabil câți copii urmează să aibă. Prin aceste
stipulări se înțelege că o persoană nu poate fi constrânsă să conceapă, nască sau crească un copil în
absența dorinței cu referire la aceste procese.

Noul Cod civil în art. 36 recunoaşte drepturile copilului de la momentul concepţiei, cu condiţia să se
nască viu, iar timpul legal al concepţiunii este cel reglementat de art. 412.

Stabilirea filiaţiei este reglementată în art. 408-440. Dacă filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul
naşterii, în cazul în care acest fapt nu poate fi stabilit, există alternativa recunoaşterii maternităţii sau a
stabilirii acesteia prin hotărâre judecătorească. La fel, dacă filiaţia faţă de tată nu se poate stabili prin
căsătoria cu mama copilului, ea se poate stabili pentru copilul născut din afara căsătoriei sau prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.

Posesia de stat este reglementată de art. 410 şi reprezintă starea de fapt care indică legături de filiaţie
şi rudenie între copil şi familia din care se pretinde că face parte. Exemplificativ sunt prezentate trei
situaţii de acest fel. Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă. Nicio
persoană nu poate reclama o posesie de stat decât cea rezultată din actul său de naştere şi posesia de
stat conformă cu acest act.Prezumţia de paternitate şi recunoaşterea copilului conceput şi născut în
afara căsătoriei sunt reglementate de art. 414, 415.După moartea copilului, recunoaşterea paternităţii
acestuia este permisă numai în interesul urmaşilor săi fireşti.Formele recunoaşterii şi nulitatea relativă
sau absolută a acesteia sunt reglementate în art. 418-420.Filiaţia stabilită printr-un act de naştere care
nu este conform cu posesia de stat poate fi contestată de orice persoană interesată prin acţiune în
justiţie şi oricând. În asemenea situaţie filiaţia se stabileşte prin certificatul medical constator al
naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţie sau, în ultimă instanţă, prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin posesia de stat.Stabilirea maternităţii poate fi realizată prin acţiune în justiţie
conform art. 422 şi 423, iar stabilirea paternităţii în afara căsătoriei poate fi realizată conform art.
425.Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului legal de concepţiune. Înlăturarea prezumţiei presupune dovada că este exclus ca
acel pretins tată să fi conceput copilul. Acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii
copilului.Despăgubirile pe care le poate pretinde mama copilului sunt enumerate în art. 428.Acţiunea
în tăgada paternităţii este reglementată în art. 429-433.Tăgada paternităţii de către pretinsul tată
biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil, conform art.
432.

6. Jurisprudența CEDO în materia vizată

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu toate că reglementează dreptul la viață al persoanelor,

nu prevede absolut nimic cu referire la protecția vieții intrauterine. Această lipsă a dat dreptul de
interpretare, cu care ocazie la Curte au fost depuse o serie de sesizari ce tratează acest subiect. Cu
toate că în unele cazurile ce se raliază la viața intrauterină se dispută avortul ca o măsură legală sau
ilegală, jurisprudența CEDO este importantă pentru a determina viziunea Curții cu privire la protecția
fătului.

O cauză relevantă este Vo. Contra Franței, 2004. În urma unei confuzii în spital, reclamantei i s-a
aplicat un sterilet în loc să fie supusă unei proceduri de naştere, ceea ce a condus la pierderea sarcinii.
Reclamanta a depus plângere penală pentru ucidere din culpă, însă Curtea de Casaţie a considerat că
fetusul nu poate fi socotit persoană, astfel încât în raport de acesta nu există infracţiunea de ucidere
din culpă. Astfel, în încercarea găsirii unei soluţii problemei de a şti dacă în momentul în care o
sarcină este întreruptă din culpă medicală (deci, fără voinţa mamei), fătul se bucură de protecţie
penală în lumina art. 2 din Convenţie, Curtea a decis că punctul de plecare îl constituie interpretarea
dată de fiecare stat în parte. Prin această trimitere la dreptul naţional se consolidează ideea păstrării
suveranităţii, dar există o contradicţie în termeni, aceea că acolo unde începe domeniul drepturilor
omului suveranitatea să nu mai poate să îmbrace un caracter absolut. Aşadar, copilul care urmează să
se nască nu este considerat drept „persoană” care beneficiază de prevederile articolului 2 din
Convenţie şi de „dreptul” la „viaţă”, care, dacă există, este implicit limitat de drepturile şi interesele
mamei sale. În prezent, instanţa europeană consideră că nu este indicat să se dea un răspuns la
problema calificării drept „persoană” conform articolului 2 a copilului care nu este încă născut.

O altă cauză cu sonoritate este Evans contra Regatului Unit, 1998 in care reclamata și partenerul ei au
optat pentru fertilizarea in vitro, din cauza stării precare a sănătății. La despărțirea de partener, acesta
și-a retras acordul pentru utilizarea embrionilor de către reclamantă. Ca urmare, embrionii au fost
distruşi. În hotărârea sa asupra pretinsei încălcări a articolului 2 din Convenţie, Marea Cameră a
considerat că embrionii nu au drept de viaţă în sensul articolului 2 şi că nu a existat aşadar o violare a
acestui text. Curtea a făcut referire şi la argumentul conform căruia, referitor la dreptul la viaţă al
embrionilor, statele părţi au o marjă de apreciere.

În cele din urmă, cauza A, B, C. contra Irlandei, 2010, are de asemenea tangențe cu subiectul. În fapt,
toate cele trei reclamante erau rezidente în Irlanda la epoca faptelor, au rămas însărcinate fără voia lor
şi au decis să facă avort, deoarece au considerat că circumstanţele lor personale nu le permiteau să
ducă sarcina la termen. Prima reclamantă era o mamă singură şi fără serviciu. Cei patru copii ai săi se
aflau în plasament şi se temea că având alt copil ar putea pune în pericol şansele sale de a recâştiga
custodia acestora, după eforturi susţinute de a depăşi unele probleme legate de consumul de alcool.
Cea de a doua reclamantă a fost înştiinţată că exista un risc substanţial de sarcină ectopică şi, în orice
caz, nu dorea să devină părinte unic. Cea de a treia reclamantă, bolnavă de cancer, nu a putut găsi un
medic care să dorească să se pronunţe asupra faptului dacă viaţa sa ar fi fost în pericol în situaţia
păstrării sarcinii sau dacă fătul va fi afectat de testele medicale contraindicate, efectuate înainte de a
descoperi că este însărcinată.

Ca rezultat al restricţiilor din Irlanda, toate cele trei reclamante au fost obligate să solicite efectuarea
avortului în clinici private în Anglia, printr-o procedură pe care ele o descriau ca fiind inutil de
scumpă, complicată şi traumatizantă. Prima reclamantă a fost forţată să împrumute bani de la un
cămătar, în timp ce cea de a treia reclamantă, deşi se afla într-un stadiu timpuriu al sarcinii, a trebuit
să aştepte timp de opt săptămâni efectuarea avortului chirurgical, deoarece nu a putut identifica o
clinică care să efectueze un avort medical (indus ca urmare a administrării medicamentelor) unei
persoane nerezidente. Toate cele trei reclamante au suferit complicaţii la întoarcerea în Irlanda, dar s-
au temut să ceară îngrijiri medicale datorită existenţei restricţiilor privind efectuarea avorturilor.

CEDO a refuzat argumentul cum că art. 8 din Convenție oferă dreptul la avort, dar a determinat că
Irlanda a încălcat Convenția cu privire la cea de a treia reclamantă, prin faptul că nu a fost clar dacă
aceasta avea dreptul de a avorta în condițiile în care sarcina îi punea în pericol propria viață

7. Reglementare în legislația penală României

În continuare se cere a analiza legislația României, noul Cod penal al României, reglementează prin
intermediul a două articole agresiunile contra fătului, formând astfel un capitol aparte ce poartă
aceeași denumire.

Codul Penal la Art. 201 (Întreruperea cursului sarcinii) alin. (6) spune că:

,,Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de
săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau
al fătului.”

Alin. 1, pct. c., spune ca : ,,întreruperea cursului sarcinii săvârşită dacă vârsta sarcinii a depăşit
paisprezece săptămâni, constituie infracţiune, şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Precum şi în situaţia în care, întreruperea cursului sarcinii se realizează în afara instituţiilor medicale
sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop, ori de către o persoană care nu are calitatea de
medic de specialitate obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate.

Textul a fost preluat, cu modificari minime, din art. 185 CP 1969. Subiectul active nu este calificat, in
niciuna dintre variante. S-a precizat in mod expres ca subiectul active al infractiunii poate fi o
persoana care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrica-ginecologie si, cumulative, drept de
libera practica medicala in aceasta specialitate, in acest mod fiind evitate interpretarile posibile ale
textului anterior, care facea referire la un ,, medic de specialitate”. Facand trimitere la legea penala
mai favorabila, pentru faptele comise anterior intrarii in vigoare a NCP, este lege noua in cazul
variantelor incriminate la alin. 1, deoarece pedeapsa inchisorii este prevazuta alternativ cu amenda. In
acest caz, sunt incidente dispozitiile art. 12 alin. 1 din LPA, conform carora ,,în cazul succesiunii de
legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotararii de condamnare, pedepsele accesorii
și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu
infracțiunea comisă”. În cazul variantei agravate, legea penală mai favorabilă, care a avut ca urmare
imediată moartea femeii însărcinate se va aprecia de la caz la caz, deoarece minimul special de
pedeapsă este mai ridicat decât în vechiul text, iar maximul special a scăzut.

Așadar, nu există infracțiunea prevăzută de art. 201 NCP dacă întreruperea cursului sarcinii a avut loc
în următoarele condiții, în același timp: în scop terapeutic; este efectuată de către un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie; are loc până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni;
are loc după 24 de săptămâni, însă în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.

Se pare că aceste condiții, enumerate anterior, sunt în esență, cauze justificative care sunt expres
reglementate în textul art. 201 alin. 6 NCP. Natura acestora este importantă, având în vedere faptul că,
potrivit art. 18 alin. 2 NCP, efectele cauzelor justificative se extind și asupra participanților.

Potrivit Noului Codul Penal, privind vătămarea fătului, la art. 202 prevede că:

(1) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine se pedepseşte
cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(4) Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei limite se reduc la jumătate.

Domnul Valerian Cioclei, consideră că, în reglementarea care este complet nouă, legiuitorul a avut în
vedere în alin. 1-2 și respectiv alin. 4 ale art. 202 NCP protecția vieții în devenire, pe o perioadă
rămasă fără acoperire în legislația penală actuală, respectiv, vătămări ale fătului produse în intervalul
cuprins între momentul declanșării procesului nașterii – care constituie un prag de la care fapta nu mai
poate fi încadrată ca infracțiune de avort sau ca infracțiune contra integrității corporale a mamei- și
momentul încheierii acestui process, un prag de la care poate exista un subiect pasiv al infracțiunilor
contra persoanei, cu condiția ca fătul să se nască viu.7

Din conținutul invinuirii infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii(art. 202 NCP), rezultă că
legiuitorul român a optat pentru o dezincrimnare a avortului, doar în prezumtia unei sarcini a cărei
vârstă nu este mai mare de 14 săptămâni(bineînțeles, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute în
textul de lege amintit).

Ulterior acestui moment avortul este însă permis numai în mod excepțional. alin. 6 al art. 201 NCP
prevede că nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un
medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de săptămâni,
sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.

Acest lucru înseamnă că, odată ce vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni, prioritate va avea dreptul la
viață al copilului nenăscut, iar nu dreptul femeii la autodeterminare. Această mentalitate a
legiuitorului, se pune în mod necesar problema de a stabili sfera de aplicabilitate a alin. 7 al aceluiași
articol: ,,Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.”

Sfera de cuprindere a laturii obiective a infracțiunii.

În primul rând, trebuie precizat că elementul material al infracțiunii se poate realiza atât prin
intermediul unui acțiuni, cât și printr-o inacțiune. În ceea ce privește acțiunile cu efect prematur de
făptuitor, acestea sunt susceptibile a se concretiza în multiple forme: procedee medicale, lovituri
aplicate femeii însărcinate, introducerea în organism a unor substanțe cu potențial efect prematur ori a
unor substanțe toxice etc.

Faptele comisive ale femeii însărcinate, care îmbracă forma unor activități riscante pot fi considerate
ca fiind fapte tipice.

Doctrina juridică a emis variate opinii în legătură cu acest aspect. O parte a acesteia consideră că prin
instituirea cauzei de nepedepsire, legiuitorul român a acordat femeii un drept absolut la
autodeterminare. Există și autori8 care opinează în sens contrar. S-a afirmat că, deși calificarea ca
faptă tipică a acțiunii riscante realizate de către femeia însărcinată nu poate avea loc decât a
posteriori.

7
A se vedea Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid pentru practicieni, Ed.
Hamangiu, 2014, p.320-324
8 A se vedea, Hotărârea Parrillo c. Italia: un imens regres, în pofida protecţiei embrionului uman in vitro italian „aceşti embrioni (…) sunt
astfel o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale” (§ 158)
În ipoteza în care activitatea riscantă nu mai reprezintă o formă de exercitare a dreptului la viață
privată, atunci fapta ar putea fi considerată ca fiind una tipică. Aș putea spune că femeia însărcinată
comite un abuz de drept, prin sustragerea scopului pentru care i se acordă dreptul de derulare a unei
activități riscante. Or, o astfel de activitate nu poate fi considerată altfel decât tipică.

O altă discuție poate fi purtată în jurul semnificației pe care o are sintagma ,,în scop terapeutic”,
utilizată de legiuitor în reglementarea cauzei justificative în cadrul alin. 6, sintagmă care o înlocuiește
pe cea utilizată în vechea reglementare și anume – ,,motive terapeutice”.9

Diferența dintre cele două se manifestă doar la nivel lingvistic, iar nu și la nivelul conținutului.

În sfera de cuprindere a noțiunii de întrerupere a cursului saricinii realizată în scop terapeutic va fi

inclus avortul eugenic(atunci când fătul suferă de boli genetice), precum și avortul terapeutic propriu-
zis(atunci când viața, sănatatea sau integritatea corporală a femeii este pusă în pericol). Întrebarea care
încă subzistă este dacă avortul etic10 poate fi sau nu circumscris ideii de avort realizat în scop
terapeutic, mai ales în ipoteza în care sarcina- ajunsă deja la vârsta de 14 săptămâni- nu este una de
natură să aducă atingere sănătății fizice sau psihice a femeii însărcinate.

8. Aspecte tematice comparative11

În urma unui studiu comparativ, în legislația diferitor țări subiectul dat este tratat, de asemenea, în
mod distinct. Luând drept referință sistemele de drept a asemenea state ca Spania (art. 157 CP –
Vătămarea fătului ) sau Germania (art. 218b – Întreruperea cursului sarcinii fără o constatare
medicală; constatarea medicală falsă, art. 218 lit.c – Încălcarea obligațiilor medicale, art. 219
Consilierea femeii însărcinate care se află într-o situație excepțională sau conflictuală, art. 219 lit.a –
Propaganda pentru întreruperea cursului sarcinii), urmează a concretiza că legea penală oferă protecție
fătului încă din momentul concepției lui. Totuși, Curtea Constituțională Federală a Germaniei
stipulează că legea trebuie să protejeze viața umană în devenire atât timp cât acest lucru nu aduce o
îngrădire drepturilor și libertăților femeii însărcinate. Relativ același lucru s-a încercat și în Franța.
Astfel, o să se protejeze embrionul doar dacă interesele acestuia nu vin în contradicție cu interesele
mamei. Dacă acest lucru are loc, atunci drepturile mamei au prioritate, ea fiind o ființă deja vie, în
paralel cu o probabilitate de viață. Legea protejează fătul din momentul conceperii și în asemenea
state ca Irlanda, pe când Austria, per exemplu, a adoptat explicațiile CEDO, cum că este o ființă vie
doar persoana născută.

9. Concluzii

În concluzie, în urma efectuării acestui studiu, pentru început, se merită a menționa că CEDO oferă
libertatea statelor de a reglementa acest subiect în legislațiile naționale, în virtutea principiului
suveranității.

Avortul este actul intenţional care pune capăt unei sarcini prin intervenţie umană, spre deosebire de
întreruperea spontană, firească. Dezincriminarea faptei a fost justificată cu calificarea fătului ca
fiind pars viscerum matris până la momentul naşterii.

În faza intrauterină el este protejat ca fiinţă umană, dar nu şi ca persoană în sens juridic. Totuşi, nici la
ora actuală nu există un consens european, dacă cel ce se va naşte este persoană.Depenalizarea a fost
pe alocuri parţială, întreruperea sarcinii fiind legal permisă numai în primele 12 săptămâni de sarcină
şi numai cu condiţia ca femeii însărcinate să i se recunoască o justificare. După trecerea acestui

9
A se vedea, Hotărârea Parrillo c. Italia: un imens regres, în pofida protecţiei embrionului uman in vitro italian
10
A se vedea, Hotărârea Parrillo c. Italia: un imens regres, în pofida protecţiei embrionului uman in vitro italian
11 Alina Gaja, ,,Apărarea vieții intrauterine prin norme juridico-penale: absurditate sau necesitate?”, 08.03.2017| Juridice.ro
termen se poate discuta despre întreruperea voluntară a sarcinii medicală sau terapeutică şi prima
condiţie este ca prin continuarea sarcinii să fie pusă în pericol grav sănătatea femeii.12

Opiniile doctrinare sunt în contradicție. Având în vedere cele menționate anterior, se poate conchide
că, deși noua formulare aleasă de legiuitor nu a reușit să stingă disputele existente în doctrină, un
lucru este cert: înlăturarea antijuridicității faptei are același fundament și anume oscilarea valorilor
sociale aflate în conflict. Astfel, deși ulterior momentului în care sarcina atinge vârsta de 14
săptâmâni, conflictul dintre dreptul la viață al fătului trece în plan secund. Legea penală a României
subliniază clar într-un alineat separat că nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul
sarcinii. Denumirea capitolului din Codul penal român, și anume „Agresiuni contra fătului”, deducem
că obiectul protecției acestei norme este chiar fătul, sau altfel spus, viața intrauterină a acestuia.

De asemenea în legislația unor state dezvoltate de pe continentul european, ca de exemplu Franța,

Spania, Germania etc., protecția fătului se acordă din momentul conceperii acestuia, și nu al nașterii.

Bibliografie:

1). Alina Gaja, ,,Apărarea vieții intrauterine prin norme juridico-penale: absurditate sau necesitate?”, 08.03.2017| Juridice.ro

2). cazul Roe v. Wade, 410 U.S. 113, 1973 citat de Mark J. Cherry
3). jud. Ion Turcu, ,,Cu imensa ipocrizie, despre protectia demnitatii fiintei umane in noul Cod civil”, 11.09.2011|Juridice.ro

4). Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid pentru practicieni,
Ed. Hamangiu, 2014, p.320-324

5). J. Marcovitch, Droits et devoir du foetus viable, Editions L’Harmattan 2009, p. 11

6). Remarca aparţine doamnei senator francez Dusseau, conform notei din articolul doamnei avocat I. Florentin în op. cit., p.
132.

7). Dr. Ancuța-Elena FRANȚ Univ. „Al. I. Cuza” din Iași, Elemente definitorii ale legislației românești în materie de avort.
O perspectivă istorică, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 3, 2/2014
8). , Hotărârea Parrillo c. Italia: un imens regres, în pofida protecţiei embrionului uman in vitro italian

12 jud. Ion Turcu, ,,Cu imensa ipocrizie, despre protectia demnitatii fiintei umane in noul Cod civil”, 11.09.2011|Juridice.ro