BALADA POPULARĂ

- Balada sau cântecul bătrânesc este una dintre creațiile reprezentative ale poporului nostru.
- Este o operă în versuri care aparține genului epic
- Numele său provine din verbul ballare (lat. medieval) care înseamnă a „dansa”.
- Ambii termeni și cel de baladă și cel de cântec bătrânesc au fost impuși de către Vasile
Alecsandri o dată cu publicarea culegerii sale de folclor din 1852
- Sentimentele sunt exprimate în mod indirect
- Baladele se clasifică în balade: vitejești, istorice, haiducești, păstorești, nuvelistice, fantastico-
mitologice.
- Diversitatea lor tipologică dovedește bogăția lor tematică și receptivitatea autorului anonim la
lumea care-l înconjoară.
- Versificația contribuie și ea la sporirea valorii baladei prin caracterul ei, prin excelență, oral, prin
sugestia muzicală simplă, pe care o creează.
- Baladele sunt opere epice care poartă trăsăturile generale ale oricărei creații populare, astfel
încât au un caracter: anonim, popular, colectiv, sincretic, național, oral, expresiv. Balada – este
o specie a genului epic, un amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, se
proiectează un eveniment eroic, având protagoniști fie din timpuri istorice, din vremuri legendare,
mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată. Ex: balada Miorița, balada Monastirea Argeșului.
BALADA
În opinia mea, opera „Monastirea Argeșului” este o baladă populară, deoarece întrunește
trăsăturile specifice acestei specii literare, respectiv: este o creație epică scrisă în versuri,
sentimentele fiind exprimate în mod indirect, prin intermediul personajelor și al acțiunii,
remarcându-se sugestia muzicală simplă pe care o creează. Ca orice baladă și Monastirea Argeșului
este centrată pe transmiterea unor trăiri, atitudini, convingeri și emoții, în acest caz, autorul fiind
necunoscut. În egală măsură, fiind o creație populară are, așadar, alături de caracterul anonim, și
un caracter colectiv, sincretic, oral și național.
În primul rând, valoarea acestei creații rezidă în intensitatea și sentimentelor exprimate, în
măiestria figurilor de stil și a imaginilor artistice care redau bogăția conținutului sufletesc: dorința
lui Manole de a lasă în urmă o creație veșnică care-l va împinge la sacrificiul propriei sale soții, locul
fiind parcă dominat de un blestem, deoarece tot ceea ce construia a doua zi se dărâma. De altfel, titlul
acestei creații îi concentrează mesajul, Monastirea Argeșului ca topos (loc) fiind precizată în incipitul
baladei: „Pe Argeș în gios”, personajul principal fiind Manole, figură caracterizată prin ambiție, talent
și consecvență. În acest spațiu finețea figurilor de stil traduc coordonatele imaginarului popular:
„pe un mal frumos” (epitet personificator), „biet ciobănaș” (epitet în inversiune).
În al doilea rând, fiind definită ca o creație epică, populară, în versuri prin care se remarcă
prezența unor expresii cu un caracter regional, a unor structuri diminutivale sau a unor repetiții
de tip popular: „în gios”, „monastire”, „răped”, „agiungea”, „doinaș”, „ciobănaș”. Elementele de
versificație, ritmul și măsura versurilor, sporesc valoarea artistică a baladei și accentuează
caracterul său popular: „Pe Argeș în gios/Pe un mal frumos” (ritmul trohaic, măsura versurilor fiind
de șase silabe). Se observă prezența personajelor (Manole, Negru-Vodă, calfe și zidari), modul
predominant de expunere fiind narațiunea care se îmbină cu dialogul: „Iată zidul meu!” Pe planul
narațiunii ar putea fi amintită încercarea personajului de a eterniza un spațiu caracterizat, până atunci,
drept: „Un zid părăsit/ și neisprăvit”.
În concluzie, respectând convențiile de formă și de conținut, pe care le ilustrează în mod
remarcabil, s-ar putea afirma faptul că această creație este o baladă populară specie literară în care
Ov. Bârlea vedea o oglindă „a profilului spiritual al românului în toate trăsăturile lui tipice”.