Geniu pusit, intaia opera in proza a lui Eminescu, a fot publicat in 1903 in primul mare val al publicarii

manuscriselor eminesciene. A starnit atat interes, cat si reactii critice negative cu refrire la valoarea
romanului si la indreptatirea publicarii lui, deoarece autorul l-a abandonat, o parte din acesta fiind folosit
intr-o alta luicrare eminesciana, Sarmanul Dionis.

Romaul a ocupat o pozitie intermediara intre cele doua directii pincipale a epocii. Se regaseste atat
realismul, cat si fantasticul, precum si „descrierea obiectiva a unor realitati sociale si numeroase evaziuni
onirice” ale eroului. Romanul a fost creata de poet la varsta de 18 ani, in timpul peregrinarilor din tara
(1868), redactata prima data la Bucuresti, apoi in primii ani de studii in Viena. Titlul initial al romanului, dupa
marturia lui Eminescu, a fost Naturi catilinare. Opera era preocupat mai ales de caracteristicile „epocilor de
tranzitie”, urmand sa fie un roman al generatiei postpasoptiste. Mai tarziu Eminescu a renuntat la acest tilu,
acesta fiind mai mult un eseu filosofic, intiuland-o Geniu pustiu, ce s-a dovedit a fi un tilu mai poetic si mai
sugestiv.

Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieţii. Priviţi reversul aurit al
unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd al unei zile [...] extrageţi din asta poezia ce poate exista în ele
şi iată romanul –început ale romanului Geniu pustiu, o capodoperă eminesciană

Mihai Eminescu îi delegă autoritatea sa unui narator personaj, care cugetă asupra condiţiei sale,
într-un Bucureşti melancolic. Într-o cafenea îl întâlneşte pe Toma Nour, un june în care găseşte un Tasso
(poet italian), pe care să-l studieze mai de aproape. Între cei doi se leagă o strânsă prietenie

Pe parcursul romanului este dezvoltata teoria “formelor fara fond”, in spirit maiorescian: “Vezi la noi istorici ce nu
cunosc teoria, literati si jurnalisti ce nu stiu a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministrii ce nu stiu a guverna, financieri ce
nu stiu a calcula”. Cea mai proasta parere o are, insa despre “pseudointelectualitatea” epocii de tranzitie: “Cat despre
inteligenta noastra - o generatie de amploiati de semidocti () inteligenta falsa care cunoaste mai bine istoria Frantei,
decat pe-aceea a Romaniei.. Personajul Toma Nour este o replica directa acestei directii, propunand scimbare opiniei
publice: “ . fiti romani, romani si iar romani”. Eminescu vede problema just in fel si chip, practicand un “nationalism”
ce are porti deschise spre universalitate. Asa cum afirma Toma Nour: “Natiunile nu sunt decat nuantele prismatice ale
omenirii”. Toma Nour nu este decat un “alter-ego” a natiunii, care este doar un membru al unei organizatii oculte
international, care pregatise Revolutia din 1848. Dupa esecul revolutiei, eroul este urmarit si persecutat, acesta fiind
constient de faptul ca va fi condamnat la moarte. In locuinta lui Toma Nour este descoperit prietenul acestuia, Ioan, un
tanar frumos si efeminat, cu plete negre si cu ochii albastrii. . Ca sa nu fie prins, Toma Nour dispare din Bucuresti,
dand stiri povestitorului din Copenhaga si din Torino, descoperind portretul sau intr-un sertar, lipit de cel al lui Tasso.
La urma urmei, povestitorul, primeste din Germania un manuscris, care contine autobiografia lui Toma Nour, aflat in
inchisoare. Da acici incolo, romanul nu este altceva, decat transcrierea juranluilui lui Toma Nour. Astfel Geniu pustiu
ne apare in cea mai parte “o opera fals memorialistica, primul jurnal romantic al literaturii noastre . Autobiografia lui
Toma Nour contine toate etapele importante ce i-au marcat existenta, incepand cu copilaria intr-un sat din Ardeal, si
incheiand cu esecul Revolutiei lui Avram Iancu. Prima parte a juranlului trateaza esecul erotic al lui Toma Nour, fiind
sentimentala si saturata de “Wertherianism”. Prin Ioan, prieten de studentie, o cunoaste pe Poesis, o actrita de mana a
doua, fiica unui violoncelist sarac. Ioan este indragostit de Sofia, sora acesteia. Sofia moare, Ioan devenind astfel
tribun in oastea lui Avram Iancu, parasind atitudinea de demon pasiv, devenind, in schimb, un demon active, un erou
byronian, gasindu-si refugiu in angajarea sociala, in lupta pentru implinirea unui ideal. Poesis intretine relatii cu un
conte si doi dandy corupti ai orasului. Dupa Dama cu camelii a lui Dumas-fils, Poesis corspunde lui Marguerite
Gautier, Toma Nour fiind copia perfecta a lui Armand Duval. Dupa acest esec erotic, Toma Nour cade intr-un fel de
“atonie”, ceea ar fi lipsa totala a vointei de viata. Eroul este numit un “fantast”, gasindu-si compensatii in lumea
visului. Geniu pustiu este abundant cu descriptiile onirice. Dupa o perioada de recurgere interioara isi regaseste rostul
vietii, inrolandu-se si el in oastea lui Avram Iancu. La fel ca prietenul sau, Ioan, paraseste si el pasivitatea si incepe sa
profeseze, in spirit byronian , un demonism activ.
A doua parte a juranlului este mai degraba eroica, de un romantism subru si grandiose. Romanul se transforma intr-o
cronica obiectiva a Revolutiei din 1848, din Transilvania. Eminescu nu-si permite sa mistifice realitatea istorica, nici
chiar cu cel mai mic detaliu, mentinandu-se in cadrele strictei obiectivitati. Toma Nour devine un personaj active al
revolutiei, omorand cu cruzime, fara mila, doar pentru a nu lasa tovarasii sai ps mana dusmanilor. Chiar si Ioan este
omorat de de un tribun batran, spre a nu cade in mana dusmanilor. Descrierea Revolutiei este cutremuratoare.
Internationalismul umanitarist al Revolutiei a esuat, intr-un razboi sangeros intre natiuni.

Dupa esecul revolutiei, Toma Nour se intoarce in Cluj, unde gaseste o scrisoare de la Poesis, care se sinucisese intre
timp. In acesta tanara marturiseste ca il iubise cu adevarat, dar a fost obligata sa se prostitueze, ca sa-si intretina tatal,
care era batran si bolnav. Acesta este punctu la care juranul se intrerupe, odata cu plecar eroului in lume.

Finalul nuvelei il aflam dintr-un fragment, intitulat Toma Nour in gheturile Siberiene, din care iese, ca Toma Nour a
fost judecat pe Neva, la Petersburg si deportat in Siberia.

Acest fragment contine “cea mai stralucitoare feerie boreala din literatura romana”[5]. In timpul sederii din Siberia,
Toma Nour a contemplate campiile de nea majestuoase, ca in visele cele mai teribile ale poetilor norvegieni. Vaneaza
si patineaza, are atractia paradisului acvatic, plina de zane blonde si cu ochii albastrii, “ca idealele lui Ossian”,
inchipuindu-si ca el este “batranul rege Nord”. Se pierde in aceasta intindere nesfarsita cu chipul lui Poesis, in inima,
si cu steaua polara in fata. Totul este imbracat in albul imaculat al zapezii, ceea ce este simbolul absolute al puritatii.
Acesta este, de fapt, visul lui Eminescu in care si-a imaginat sfarsitul.

Geniu pustiu este considerat un roman realist si, in aceeasi proportie, fantastic. Descrierea obiectelor este realista, dar
langa aceasta apare si insertia visului in cotidian. Din acest punct de vedere, romanul este destul de dificil de clasat,
insa daca preluam clasificare lui Phillippe van Tieghel, din opera Le romantisme francais, Geniu pustiu s-ar putea
include in categoria “romanelor personale” , si a “romanelor cu teza”, precum si in cea a “romanelor exotice si de
aventui” si a “romanelor istorice”.

lui Toma în străinătate din cauza unei boli care se va dovedi fatală pentru erou, acesta îi trimite lui
Eminescu manuscrisul biografiei sale. Urmează pagini din viaţa zbuciumată a lui Toma, unele dintre
cele
mai frumoase pagini de literatură care s-au scris vreodată... Având o copilărie săracă, Toma rămâne
fără
mamă de la o vârstă fragedă, însă tatăl, din puţinul său, reuşeşte să-l dea la şcoală. Acolo îl
cunoaşte pe
Ioan, care îi devine prieten de suflet şi alături de care va trăi cele mai triste momente din viaţă.
Toma îi este ca un înger păzitor lui Ioan atunci când iubita lui părăseşte lumea celor vii,
însă
dragostea nu-l ocoleşte pe erou, el îndrăgostindu-se de un înger de marmură, de Poesis, sora Sofiei
(iubita
lui Ioan). Iubirea dintre Toma şi Poesis este sublimă; amândoi săraci, aveau ca unică bogăţie
sentimentele
lor sincere. Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 1848 (coordonată
temporală a romantismului), când Poesis moare, iar Toma descoperă că matroana vetrei sale, era
întreţinută
de un conte care îi plătise şi cortegiul funerar. Îi va fi alături în acest impas pentru puţin timp, Ioan,
care îl
părăseşte, lăsându-i casa. Toma nu poate să rămână izolat în casa bunului său prieten, izolat printre
picturile acestuia şi se reîntoarce acasă la tatăl său.
Revoluţiunea ardea în câmpia Transilvaniei, însă Toma avea o atitudine indiferentă, sufletul
său era
pustiit. În urma unui conflict interior, Toma îşi alcătuieşte un arsenal de luptă rudimentar şi
porneşte la
război. Este martorul unor scene de o cruzime ieşită din comun, însă are tăria de a răzbuna moartea
unei
fete de preot, Maria, prin incendierea casei în care se aflau canibalii. Îl întâlneşte şi pe Ioan şi ca doi
adevăraţi soldaţi vor lupta pentru apărarea pământului străbun. În timpul revoluţiei îl vor omorî şi pe
contele maghiar, care fusese o piedică pentru iubirea dintre Toma şi frumoasa Poesis. Din păcate,
Ioan îşi
pierde viaţa pe frontul de război, fiind îngropat de Toma. După ce îi dau o lecţie unui morar pentru
că
trădase armata română, urmează imaginea terifiantă a câmpului de luptă, în care moartea devenise
starea
cea normal

eznodământul romanului îl readuce în prim-plan pe Toma, care după ce revoluţiunea se sfârşise,

se reîntoarce acasă la bătrânul său părinte. În ultimele rânduri ale operei, după ce îşi îngroapă tatăl,
care
adormise de bătrâneţe, Toma Nour afirmă, autocaracterizându-se: Întristarea-mi intrase-n inimă,
întristarea
şi pustiul. Tortura sufletească a protagonistului provine, ca şi la eroii byronieni, dintr-o exacerbare a
sensibilităţii şi a lucidităţii, explicabilă la naturile înzestrate genial, aşa cum afirma Schopenhauer. La fel
cum comentează şi Mihai Drăgan, suferinţa s-a aliat tot mai mult cu o profundă conştiinţă a damnării care-l
proiectează definitiv pe erou într-o zonă a tragicului, tocmai această suferinţă, premisă a unei nelinişti
metafizice, devine un atotputernic vis al creaţiei, pe care Eminescu l-a folosit ca o armă împotriva
timpului...
Geniu pustiu se continuă cu povestirea intitulată Poesis, în care Toma, acasă la iubita lui defunctă
(la Cluj), citeşte o scrisoare în care aceasta îi explică motivele trădării sale, respectiv sărăcia şi îşi ia rămas
bun: Adio, copilul meu! Te iubesc! Gândeşte-te la mine – de voi putea, voi gândi şi eu numai la tine,
numai. Nu mă respinge, copilul meu – lasă-mă să fiu a ta.