Subiectul 1.

Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice

1. Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.

2. Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia
lor.
3. Activitatea economică și fazele ei.
4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

1.Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.

Pe parcursul dezvoltării gîndirii economice au fost formulate diverse definiri ale

obiectului de studiu al economiei. Prima definiţie a teoriei economice a făcut-o Xenofon,
conform părerii lui, obiectul acestei ştiinţe este ”bogăţia”. Aristotel consideră drept obiect de
studiu al ştiinţei ”comportamentul omului ca membru al unei comunităţi social-statale”.
Economiştii clasici A. Smith şi D. Ricardo defineau economia ca ”ştiinţă despre bogăţia
naţiunilor”. O definiţie într-un fel diferită a dat-o Marx K., confor căreea „economia studiază
relaţiile de producţie şi legile economice care guvernează întregul ciclu al activităţii umane„.
Mulţi economişti desemnau în obiectivul de bază al ştiinţei organizarea forţielor de producţie în
scopurile asigurării profiturilor înalte şi prevenirii crizelor economice, alţii că ştiinţa studiază
resursele limitate, pentru a produce bunuri şi a le repartiza pe grupe.
Sunt cunoscute diverse definiţii utilizate pentru a accentua o latură sau alta a activităţii
economice. În acest context economia ţine de producţia şi schimbul de bunuri dintre oameni,
ştiinţa ce valorifică tendinţele în dezvoltare a preţuirlor, producţieii, şomajului-dinamica vieţii
economice ş.a.
Totalizând aceste definiţii putem face concluzie că economia este o ştiinţă socială care studiază
procesele, fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii ce le determină; cercetează
acţiunile indivizilor şi legăturile care apar între ei în procesul de predicţie schimb şi consum a
bunurilor materiale; ne indică metodele de utilizare a resurselor nelimitate cât şi motivele
care îi antrenează pe agenţi în activitatea economică.
Cunoaşterea economică ştiințifică se realizează prin metodologie. Noţiunea de metodologie
are originea în cuvintele greceşti „methodos” drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos”
(studiu, ştiinţa cuvantului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ: abstracția,
inducția şi deducția, analiza şi sinteza, comparația, analogia, ipoteza, logicul şi istoricul,
modelarea economico- matematică ş.a.
Abstracţia este o metoda de cercetare a vieţii economice prin care se urmareşte să se elimine
ceea ce este neesenţial, irelevant şi întămplator şi să se desprindă ceea ce este esențial, general şi
relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub forma de concepte,
principii, teorii şi legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza
cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului
concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la
general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate
concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului
deductiv, pornindu-se de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge
chiar la formularea altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare,
tot aşa cercetarea economică ştiintifica presupune folosirea concomitent a inducției şi deducției,
ele completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală /sau fizică a
obiectului cercetat în parţile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia şi dezvăluirea
trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului
cercetat în plan mental şi se obţin concluzii parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului
analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-
un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale
întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct, sinteza continuă acest
proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza
pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparației este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa
unor fenomene şi procese economice, apelâd la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă
evoluţia lor.
În fond toate aceste metode se pot grupa în :
 Metode generale, specifice tuturor ştiinţelor aşa ca cele explicate mai sus;
 Metode specifice ca metoda de balanţă, analiza funcţional valorică, metodele economico-
matematice.

2.Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia

lor.

Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi.

Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a
necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un
caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui
mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât
într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care
oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace
corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de
mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de
condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al
popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de
viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora. Economia politică are ca
scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e
necesar să se respecte trei condiţii:
 să existe bunuri disponibile şi accesibile;
 bunurile să fie relav rare;
 existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice :
 Multiplicitatea şi diversitatea . Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept
condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică
satisfacerea uneia dă naştere altora.
 Intensitatea şi ierarhia . Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un
individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
 Stabilitatea sau limitarea în capacitate . Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură
ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice –
literatura, muzica, etc.).
 Interdependenţa nevoilor . Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri
identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
  Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se
fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
 naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
 sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care
pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
 raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit
de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire
elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă
de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
În asigurarea activităţii economice ce are ca scop îndestularea necesităţilor umane un rol
important revine resurselor.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în
activitatea sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor
omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de
resurse.
Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune
clasificarea:
1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane
2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii
productive (măsuri , utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ
Resursele derivate se mai numesc şi de capital.
Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane.
Din punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:
 Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)
 Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)
Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de
consum, resursele naturale se pot grupa în:
 Resurse naturale recuperabile (materii prime)
 Resurse naturale parţial recuperabile(resurse biologice)
 Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).
Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:
 Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite
pentru crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor
 Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)
Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea bunurilor şi
serviciilor sunt limitate sau rare.
Nevoile au o dublă determinare:
 Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma
decât ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat
 Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de
bunuri sunt ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.
O anumită categorii de nevoi ca hrana, îmbrăcăminte, locuinţă au originea în cauze obiective de
ordin biologic, altele în schimb sunt influenţate de convenienţe, modă, nivel de cultură şi de
statutul social al indivizilor.
Nevoile umane, odată înţelese de oameni devin mobilul demarării unor acţiuni, activităţi
şi cooperări între aceştea, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii lor.
De regulă, acoperirea unui spectru mai larg de nevoi presupune un consum sporit de resurse, care
sunt limitate sau rare fapt ce implică utilizarea raţională şi eficientă a acestora.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
 bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:
aerul, apa, lumina solară;
 bunuri economice , care au un caracter limitat;
 bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
 bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
 bunuri iniţiale (materia primă);
 bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
 bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de
marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul
mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
 mărfuri corporale de consum personal;
 mărfuri în formă de capital fix;
 mărfuri în formă de resurse naturale;
 mărfuri în formă de resurse de muncă;
 mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
 mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
 mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare(valoare de schimb). 
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii.
Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub
mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun
economic care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie.

3. Activitatea economică și fazele ei

Activitatea economică- este un proces complet care reflectă comportametul oamenilor în ce

priveşte atragerea şi utilizarea resurselor economice în scopul producţiei, repartiţiei, schimbului
şi consumului în dependenţă de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică cunoaşte patru faze: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.
Producţia este activitatea de transformare a resurselor în bunuri economice. Ea cuprinde toate
activităţile din agricultură, în industrie şi alte domenii care constau în modificările resurselor
pentru a le face utile sau a le spori utilitatea iniţială. Producţia poate fi:
 Producţie materială – totalitatea proceselor de transformare, structurală a resurselor
primare în vederea obţinerii de noi bunuri utile (lemn, mobilă).
 Prestări de servicii- totalitatea de transformare din care rezultă forme nemateriale
specifice cum ar fi: activitatea de reparaţii, transporturi, turism adică bogăţia
imaterială.
Schimbul (circulaţia) este activitatea de deplasare în spaţiu a bunurilor, prin vânzare- cumpărare
sau păstrare şi depozitare acestora pentru ca bunurile create să fie puse la dispoziţia
cumpărătorilor. Activitatea economică de schimb se referă nu numai la bunuri materiale dar şi la
schimbul de servicii (servicii de prestare, de comunicaţii şi telecomunicaţii, servicii distributiv-
comerciale etc.)
Repartiţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în economie între indivizi, agenţi
economici, grupuri şi categorii sociale, pe baza unor reguli (principii) stabilite în societate. În
acest fel se formează veniturile agenţilor economici, populaţiei şi statului, ca bază a continuităţii
activităţilor economice.
Consumul constă în valoarea efectivă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor unane. Se
cunoaşte:
 Consumul intermediar- care constă în consumul unor bunuri materiale şi servicii pentru
crearea altor bunuri şi servicii
 Consumul final- care constă în consumul bunurilor economice pentru satisfacerea
trebuinţelor personale sau colective.

4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

Obţinerea de către societate a producţiei în condiţiile limitării resurselor şi cunoştinţelor

tehnologice existente conduce în ultimă instanţă la formularea esenţei problemei economice.
Aceasta înseamnă că orice societate, oricât ar fi de bogată sau de săracă, trebuie să aleagă în
privinţa alocării resurselor, adică să dea răspunsuri la trei întrebări fundamentale ale organizării
activităţii economice:
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi;
b) cum se produc bunurile;
c) pentru cine sunt produse bunurile.
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi – înseamnă a preciza ce resurse vor fi utilizate, funcţie
de bunurile care vor fi produse;
b) cum se produc bunurile – reprezintă o alegere a modalităţii concrete cum vor fi realizate,
având drept efect determinarea cantităţilor din fiecare resursă (mai mult din unele şi mai puţin
din altele sau invers, funcţie de procedeul tehnologic ales);
c) pentru cine sunt produse bunurile – înseamnă că societatea trebuie să cunoască cine vor fi
beneficiarii bunurilor create, sau, cum va fi împărţit produsul naţional între gospodării, în general
între participanţii la producţia socială, între diferitele categorii sociale.
În abordarea acestor aspecte în viaţa de zi cu zi, oamenii pot face frecvent greşeala de a
confunda realitatea cu idealurile. De aceea, trebuie arătat că din perspectiva discuţiilor purtate
între oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea
realităţii economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar ceea
ce este denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi judecăţi de
valoare cu privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă probleme
putând fi rezolvate atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin utilizarea
instrumentelor specifice analizei economice.
Resursele au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport cu creşterea şi diversificarea
nevoilor, resursele au fost şi au rămas limitate. Raritatea lor constituie o trăsătură a economieii şi
constituie o legitate:
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice cât şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor. Aceasta a obligat oamenii să se adapteze creator în funcţie de timp şi de loc. Utilizarea
raţională şi eficientă a resurselor economice disponibile reprezintă un principiu general al
economiei.
Raţionalitatea în utilizarea resurselor constă în capacitatea oamenilor de a înţelege şi de a
cunoaşte modul de manifestare a fenomenelor şi proceselor economice în procesul activităţii
economice şi de a acţiona în concordanţă cu cunoştinţele dobândite, anticipând, consecinţele
faptelor sale.
 Utilizarea raţională a resurselor presupune stabilirea unui raport eficient (optim) între
resurse şi nevoi, respectiv între producţie şi consum.
Din acest punct de vedere ştiinţa economică este ştiinţa utilizării resurselor rare şi limitate.
Pentru ca societatea să utilizeze resursele de care dispune în mod eficient ea trebuie să asigure
atât utilizarea completă a acestor resurse, cât şi maximizarea producţiei obţinute. Maximizarea
producţiei la nivelul economiei nu se poate realiza decât în condiţii de eficienţă
Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea
trebuie să adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt
reprezentate de factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile
rezultate din procesele de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în
continuare în alte procese de producţie.
Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de
oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă..
Luarea unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi
ani, pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are
de suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi
costul de oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest program, studentul
respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi primit un salariu – la
nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de Euro anual. În concluzie,
costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la care a renunţat
(2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al
hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de
frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit suportate oricum. De cele mai
multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri relative, adică preţul unei alternative în
termenii preţului unei alte alternative. De exemplu, preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al
unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2
pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte,
atunci costul de oportunitate al laptelui este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii
reprezintă cea mai bună alternativă). De multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase
pentru analiza economică decât preţul monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic,
corespondenta costului de oportunitate este curba (frontiera) posibilităţilor de producţie.
Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în
care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y -
ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă, pământ,
capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.

X
M
P
N

Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

 Punctele M şi N situate pe curba posibilităţilor de producţie semnifică o utilizare
completă a resurselor disponibile; în M se produce mai mult X şi nai puţin Y decât în N. Punctul
S reprezintă alegerea unui combinaţii de producţie mai mică decât cea tehnic posibilă şi care
determină o folosire incompletă a resurselor, iar punctul P corespunde unui nivel al producţiei
imposibil de obţinut. Doar progresul tehnic este cel care poate determina o creştere a cantităţilor
realizate din toate produsele şi, deci, o deplasare spre dreapta a întregii curbe a posibilităţilor de
producţie. O deplasare pe curbă, de exemplu de la M la N, ilustrează costul de oportunitate, în
sensul că, pentru a realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să renunţe la a mai
produce o anumită cantitate din X.
După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile de
producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ. Înainte
însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii unui
bun atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme,
indivizi). Fie de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe
care o poate realiza fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:

X Y
A 6 3
B 4 8

A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că
fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul
nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul
pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea acelui
bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin comerţ,
anumite cantităţi din bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în
producerea ambelor bunuri:

X Y
A 6 3
B 4 1

După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă acesta
ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi X şi Y,
deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor specializa
în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,
individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a
produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ
(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o
bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a
produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În
consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a constituit
baza principiului avantajului comparativ.