Numele trandafirului

Umberto Eco

Recenzie

Umberto Eco a fost un scriitor italian, editor, filosof și semiotician..

Acesta este cunoscut, în special pentru romanul său Numele trandafirului ((Il
Nome Della Rosa), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru
ficțional combinat cu analiză biblică, studii medievale și teorie literară. Umberto
Eco a fost președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universității din
Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. A
scris texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri.

Romanul Numele trandafirului a lui Umberto Eco apare la Iași, la

Editura Polirom, în anul 2014. Acesta numară șase sute douăzeci și trei de pagini,
bucurându-se de o notă de început și un prolog. Acesta are opt capitole, fiecare
constituind zilele din manuscrisul lui Adso, un personaj foarte important în roman,
iar fiecare capitol are mai multe subcapitole, aceste corespunzând orelor liturgice ,
din același manuscris.

Romanul a fost tradus în peste 35 de limbi, printre care și limba română.

Totodată, reprezintă un bestseller mondial , „revăzut după treizeci de ani” de către
autor.

În 1986, Jean-Jacques Annaud , împreună cu Sean Connery, Christian

Slater și F. Murray Abraham, realizează o ecranizare excepțională ce are la bază
această carte.
 Romanul descrie o poveste excepțională. În 1327,la sfârșit de noiembrie,
într-o mănăstire izolată, călugării sunt pe cale de a fi acuzați de erezie, singura lor
speranță fiind faimosul franciscan fratele Guiglielmo.

Acesta sosește la abație împreună cu discipolul său, Adso, fiul cel mic al
baronului Melk. Aici, cei doi află că unul dintre călugări a murit într-un mod
misterios, fiind influențat de diavol.

Înțelepciunea fratelui Guiglielmo îl ajută și de această data, aflând într-un

final cine este ucigașul.

Chiar dacă întâmpină numeroase obstocole și împotriviri din partea fraților

săi călugări și chiar a abatelui însuși, Guiglielmo pune cap la cap toate indiciile și
își atinge țelul.

În clipa în care îi este refuzat accesul în bibliotecă, una dintre cele mai
impresionante din acele vremuri, sub un pretext neverosimil, acesta intră la
bănuieli.

Ajutat de Adso descoperă cum să pătrundă aici. Acest loc se dovedește a fi

un labirint ce proteja adevăratul criminal.

De-a lungul cărții, Adso cade în mrejele dragostei, întâlnind o fată săracă pe
care unii călugării o foloseau să își satisfacă poftele trupești, oferindu-i în schimb
hrană. Povestea lor de dragoste nu durează deoarece va fi acuzată de vrăjitorie.

Printre călugării de la abație existau și prieteni ai lui Guiglielmo, cum ar fi

fratele Severinus care găsește cartea ce aducea moartea.

Acesta este ucis de fratele Malachia ce îi înscenează fapta lui Remigio de

Varagine.
 Remigio și Salvatore sunt judecați de către Bernardo Gui, inchizitorul sosit
la ordinul Papei Ioan. Aceștia sunt acuzați de erezii.

Odată cu ei, este judecată și fata cea săracă de care se îndrăgostise Adso.
Aceasta este prinsă în abație în timp ce Salvatore încerca să profite de ea. Ajunge
să fie acuzată de vrăjitorie prin simpla prezentă a unei pisici și găini negre.

În timp ce inchizitorul se pregătește să îi ardă pe cei trei pe rug și fratele

Malachia moare din cauza otrăvii pusă pe paginile cărții ce adusese moartea, Adso
împreună cu maestrul său se furișază în bibliotecă și descoperă adevăratul făptaș,
părintele Jeoge.

Aducătoarea morții era singurul exemplar tradus din greacă după o carte a
marelui Aristotel, Cartea a doua a Poeticii lui Aristotel.

Din păcate lucrurile nu se termină atât de ușor. Jorge încearcă să fugă, însă
sfârșește printr-o tragică moarte. Aceeași soartă o are și nemilosul inchizitor și
însoțitorii săi.

Printr-un miracol, sărmana fată supraviețuiește, însă are parte de o

dezamăgire: Adso își alege chemarea de călugă, nu sentimentele față de ea.

Ceea ce nu mi-a plăcut la aceat roman este descrierea foarte detaliată.

Recunosc, că am fost nevoită să reiau de doua, trei ori același paragraf din cauza
acestui lucru.

Recomand această carte pentru povestea pe care o ține ascunsă între

paginile ei și pentru lecțiile de viață pe care ni le oferă, printre acestea numărându-
se atenția pe care trebuie să o acordăm detaliilor, acestea făcând diferența,
ascultarea rațiunii înainte de toate.
 Cartea este plină de numeroase învățături, stilul lui Umberto Eco fiind
inconfundabil.

Astfel, las aici câteva pasaje interesante:

 Opt, numărul desăvârșirii fiecărui tetragon; patru, numărul evangheliilor;

cinci, numărul părților din care este alcătuită lumea; șapte, numărul
darurilor Spiritului Sfânt.
 Întrucât arhitectura este, dintre toate artele, cea care are mai multă
cutezanță să repete în ritmul ei ordinea universului pe care cei vechi îl
numeau kosmos, adică armonii, deoarece este asemenea unui animal mare
la care stălucește desăvârșirea și echilibrul tuturor membrelor sale.
 Dacă un păstor greșește, trebuie să fie separat de ceilalți păstori, dar e o
nenorocire dacă oile încep să nu mai aibă încredere în păstori.
 ... între a vrea binele și a vrea răul e doar un mic pas, pentru că este vorbă
întotdeauna de a călăuzi aceeași voință. Asta e adevărat. Dar diferența se
află în obiect, și obiectul e recognoscibil cu limpezime.
 Pentru că trei lucruri ajută, împreună, la crearea frumuseții și
înțelepciunii: în primul rând, integritatea sau perfecțiunea, și din această
cauză socotim urâte lucrurile neterminate; apoi cuvenita proporție sau
consonanță; și în sfârșit, limpezimea și lumina, așa că numim frumoase
lucrurile de culoare curată.

În altă ordine de idei, romanul Numele trandafirului reprezintă un

masterpiece a scriitorului italian, Umberto Eco.