Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
B.1. De verificare:
(1) Tradiţionale: verificarea orală curentă; verificarea scrisă curentă; verificarea practică curentă;
verificarea periodică (prin teză sau practică); verificarea cu caracter global (examenul), fie în
formă scrisă, fie orală, fie practică.
(2) De dată mai recentă: verificare la sfîrşit de capitol (scrisă sau orală), verificare prin teste
docimologice (curente sau periodice).
B.2. De apreciere:
(1) apreciere verbală
(2) apreciere prin notă
Prin sintetizarea numeroaselor alte opinii (I. Stanciu, 1961; I. Roman şi colab., 1970; V.
Ţîrcovnicu, 1975; M. Ionescu, 1979) este propusă următoarea definiţie: metoda expunerii constă
din prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie de către educator către educaţi,
în concordanţă cu prevederile programei şi cu cerinţele didactice ale comunicării. Sub aspectul
funcţiei didactice principale, se înscrie între metodele de predare; după mijloacele cu care
operează pentru vehicularea conţinuturilor (cuvîntul), avem a face cu o metodă verbală; după
gradul de angajare a elevului, este o metodă expozitivă, deci care situează elevul mereu în postura
de receptor. Este o metodă ce a beneficiat de o îndelungată utilizare în procesul de învăţămînt, de
unde încadrarea ei între metodele tradiţionale ale şcolii de pretutindeni. Poate să apară şi în formă
"pură", dar de regulă se sprijină şi pe alte metode sau se împleteşte cu ele, în funcţie de materia la
care este utilizată. De pildă, se poate combina cu conversaţia, în cadrul materiilor umaniste, cum
ar fi istoria ori literatura şi cu demonstraţia în cadrul unor obiecte ca geografia sau ştiinţele
naturale. În funcţie de vîrsta elevilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe
variante: povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară.
Povestirea. Constă din prezentarea informaţiei sub formă descriptivă sau narativă, respectînd
ordonarea în timp sau în spaţiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Explicaţiile nu lipsesc
cu desăvîrşire, dar ele ocupă un loc secundar în raport cu prezentarea faptelor. Este utilizată ca
una din metodele de bază în predarea diferitelor materii în clasele mici (I-IV): limba maternă,
cunoştinţe despre natură, istorie, geografie. Motivarea acestei ponderi însemnate se sprijină pe o
seamă de realităţi precise. Una dintre ele constă în volumul încă insuficient de reprezentări
posedate de copilul de această vîrstă şcolară (vezi şi I. Stanciu, 1961). Or, se ştie că procesul
gîndirii înseşi va trebui să se sprijine iniţial pe nişte reprezentări sau imagini concrete ale
obiectelor sau fenomenelor. Apoi se ştie că însăşi tendinţa specifică vîrstei şcolare mici este aceea
de cunoaştere a tabloului în faptic, concret, al lumii, de unde oportunitatea povestirii. Pe de altă
parte, elevul de şcoală primară nu are încă suficient dezvoltată gîndirea abstractă, care să-l ajute
a înregistra faptele prin intermediul explicaţiei ştiinţifice autentice. În fine, povestirea este forma
de exprimare în care educatorul poate uza de o anume "încărcătură afectivă" a faptelor prezentate
şi a limbajului utilizat, ceea ce atrage în mod deosebit copiii, determinîndu-i nu numai să reţină
faptele, dar să-şi formeze faţă de ele şi comportamente cu semnificaţie afectivă. Unii autori
menţionează şi durata aproximativă a povestirii respectiv în jurul a 10-15 minute (vezi şi I.
Stanciu, 1961), ceea ce se explică prin capacitatea mică de concentrare a atenţiei copiilor.
Explicaţia este forma de expunere în care "predomină argumentarea raţională" (vazi şi V.
Ţîrcovnicu, 1975); făcîndu-şi loc deja problemele de lămurit, teoremele, regulile, legile ştiinţifice
etc. "În explicaţie, cuvîntul profesorului înfăţişează elevilor tema desfăşurată într-o ordonare
logică de date şi fapte, care duce în mod necesar la o concluzie şi generalizare" (O. Todoran,
1964). Aşadar, pe primul plan nu se mai află "faptele de prezentat", ci "faptele de explicat" (I.
Roman şi colab. 1970). Într-o formă simplă, ea poate fi prezentată încă din clasele primare, dar
devine predominantă din clasele mijlocii (V-VIII), continuînd în clasele liceale. Explicaţia are şi
ea la bază anume raţiuni: elevul a acumulat o experienţă faptică suficientă, simţind nevoia să-i
fie lămurită în amănunt; "mecanismele" gîndirii logice sînt destul de dezvoltate, să poată
recepţiona discursul ştiinţific propriu-zis; tendinţa dominantă a vîrstei începe să fie aceea de
căpătare a tabloului cauzal dinamic al lumii.
Pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre povestire şi explicaţie, amintim maniera diferită în
care unul şi acelaşi subiect se predă la clasele I-IV şi respectiv la clasele V-VIII. Spre exemplu, în
clasele I-IV, subiectul "Sarea" sau "Cărbunii" se predă în cadrul unei povestiri despre o vizită la
ocnele de sare sau la minele de cărbuni, pe cînd în clasele V-VIII, acelaşi subiect se predă printr-o
explicaţie ştiinţifică, precizîndu-se structura sau componenţa realităţilor materiale respective,
caracteristicile fizice sau chimice, utilizarea în industrie etc.
Durata unei expuneri la clasele mijlocii poate fi pînă la 25-30 minute. În timpul expunerii,
profesorul poate să întocmească la tablă desene, schiţe etc., ceea ce dovedeşte îmbinarea ei cu alte
metode sau procedee. Elevilor li se cere acum o atitudine mai activă. Ei ascultă expunerea
profesorului şi în acelaşi timp urmăresc lucrările de pe tablă, transcriindu-le în caietele lor,aşadar
elaborînd în acelaşi timp cu profesorul.
Prelegerea şcolară reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată ca o
succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. Ea
diferă de celelalte două variante anterioare nu numai prin scop şi conţinut, cum se văd exprimate
în definiţie; ea are şi o altă durată, ajungînd să acopere întreaga oră şcolară. Întrebuinţarea ei se
concepe în clasele mari liceale; or, în aceste clase capacitatea de concentrare a atenţiei voluntare
este deja ajunsă la un nivel considerabil. Diferă de celelalte două şi prin motivaţie: ea vine în
întîmpinarea tendinţei specifice vîrstei şcolare mari, respectiv cunoaşterea ansamblului complex,
sintetic, dialectic al realităţii. Se poate sprijini şi ea pe alte metode, din cadrul cărora să valorifice
unele elemente cu rol de procedee, cum ar fi: întrebări de sondaj, cu rol de feed-back sau de
stimulare a auditoriului, schiţe, desene, planuri de idei, solicitarea opiniei elevilor pe parcursul
desfăşurării etc. Ocaziile în care poate fi utilizată sînt aproximativ următoarele: în lecţia
introductivă la studierea unui scriitor; în lecţia introductivă la o nouă perioadă istorică; în lecţii
care fac prezentarea unui curent literar; în lecţii de sinteză, profesorul oferind cu această ocazie
un model de activitate pentru elevi (vezi D. Todoran, 1964; de asemenea I. Roman şi colab.,
1970).
Importanţa utilizării metodei expunerii în general reiese din faptul că, pe de o parte, scurtează
timpul însuşirii de către elevi a culturii multimilenare a omenirii, ceea ce prin metode bazate pe
descoperire ar fi mult mai dificil; pe de altă parte, ea constituie o ocazie permanentă pentru
educator de a oferi educatului un model (sau o sugestie de model) de ordonare, închegare,
argumentare, sistematizare a informaţiei din diverse domenii. Pentru a-şi putea îndeplini, însă,
aceste roluri, ea trebuie să respecte un minimum de cerinţe (cf. D. Todoran, 1964, p. 146 urm.;
M. Ionescu, 1979, p.213 urm.; I. Roman, 1970, p. 260 urm.), adică:
(1) Conţinuturile prezentate să fie autentice şi convingătoare, ceea ce implică pregătirea
anticipată temeinică a expunerii. Încercarea de improvizaţie, chiar în timpul lecţiei, poate să
deruteze elevii şi să conducă la confuzii sau eşec.
(2) În cadrul oricăreia dintre formele prezentate să fie respectate limitele şi obiectivele programei.
Mai concret, nu este indicată nici prezentarea simplistă a conţinuturilor, nici încărcarea excesivă,
cu elemente care nu au nici un fel de legătură cu lecţia, deci nu sînt utile în vreun fel.
(3) Volumul de informaţie să fie rezonabil, în raport cu vîrsta şi cu experienţa de învăţare a
copiilor. Unii autori dau chiar cifre orientative despre această cantitate de informaţie consemnînd
între 3 - 5 noţiuni noi, în clasele cele mai mici, pînă la aproximativ 20 noţiuni noi în clasele
superioare (cf. I. Roman şi colab., 1970, p. 265).
(4) Orice expunere trebuie să probeze stringenţă logică şi succesiune logică. Stringenţa logică
cere ca expunerea să aibă o idee centrală, din care decurg cîteva idei principale; la rîndul lor,
acestea trebuie să fie explicate şi susţinute prin idei de amănunt şi exemple.
Succesiunea logică înseamnă întemeierea ideilor noi pe cele vechi şi sprijinirea ideilor generale
pe cele mai puţin generale. O remarcă făcută de I. Cerghit, la acest titlu, pare deosebit de
sugestivă. Potrivit ei, însăşi utilizarea unor cuvinte de legătură adecvate, de felul: "în primul
rînd", "în al doilea caz", "apoi", "în sfîrşit" etc., fac parte obligatoriu din structurarea sistematică a
expunerii (1980, p.108).
De remarcat este că atît stringenţa cît şi succesiunea logică ies mai bine în evidenţă, cînd
concomitent cu predarea, profesorul întocmeşte la tablă schiţa sau rezumatul lecţiei. Trebuie
reţinut că numai probînd aceste calităţi de ordin logic în predare, profesorul devine model de
gîndire pentru elevi.
(5) Exemplele ilustrative să fie doar în cantitate sufficientă pentru formarea unor imagini corecte
sau pentru stabilirea unor noţiuni. Abuzul de exemple şi de materiale intuitive consumă timp sau
chiar împiedică înţelegerea esenţialului, după cum lipsa totală a acestora face neinteligibil orice
conţinut, chiar şi la vîrste mari.
(6) În cazul povestirii se impune ca o cerinţă aparte caracterul plastic, emoţional, sugestiv al
expunerii, aceasta fiind sprijinită chiar pe elemente dramatice, mimică, gestică, toate destinate să
adîncească efectul afectiv al expunerii asupra conştiinţei copiilor.
(7) Sub aspectul exprimării, se impun de asemenea cîteva cerinţe precise: adecvare a limbajului
şi stilului la nivelul auditoriului; claritate logică şi corectitudine gramaticală. Ceea ce se
semnalează ca abatere cu deosebită semnificaţie nocivă, este mai ales încercarea unora dintre
educatori de a "străluci" în faţa auditoriului prin cuvinte, expresii, stil bombastic sau întortochiat,
gîndind că astfel îl vor stimula. Rezultatul este, de regulă, contrariu, iar expunerea cu adevărat
profitabilă este cea care se prezintă în haina cea mai simplă.
(8) Concizia sau mai bine zis echilibrul între cantitatea de cuvinte şi conţinutul exprimat
reprezintă de asemenea o condiţie a expunerii. Echilibrul rezonabil este acela care evită pe de o
parte stilul prolix (puţine idei, spuse în prea multe cuvinte), pe de altă parte stilul prea dens,
împiedicînd auditoriul chiar să poată urmări expunerea şi să stabilească legăturile de rigoare între
idei.
(9) Expresivitatea expunerii este de asemenea o cerinţă şi se realizează prin diverse mijloace:
intonaţia, accente semnificative, pauze necesare, sublinieri etc. Contrariul ei este monotonia sau
caracterul sacadat, ambele fiind la fel de obositoare.
(10) În fine, un ritm optim, socotind nu numai că elevul trebuie să înţeleagă, dar că de regulă
trebuie să şi noteze, ceea ce nu este posibil după părerea unor autori (I. Roman, 1970) dacă
debitul verbal depăşeşte ritmul de aproximativ 60 - 70 cuvinte pe minut.
Date fiind toate cele de mai sus, educatorului i se cere o muncă anume, special destinată pregătirii
expunerii. Îi redăm pe scurt etapele sau acţiunile componente.
1. Stabilirea temei şi scopului expunerii. Această lucrare reprezintă o necesitate majoră, practica
dovedind că orice activitate fără un scop dinainte precizat se soldează cu un rezultat întîmplător,
nu rareori inutil.
2. Stabilirea volumului de idei, ce trebuie să alcătuiască conţinutul expunerii. Acesta este
elementul care, poate mai mult decît planul, va determina modul de organizare, implicaţiile,
ritmul desfăşurării.
3. Adunarea materialului necesar expunerii şi studierea lui. Este vorba atît despre materialul
teoretic, bibliografic, cît şi de materialul faptic concret, pe care se va sprijini expunerea. Din
practică se ştie că documentarea asigură calitatea ştiinţifică, iar materialul concret asigură
claritatea sau inteligibilitatea.
4. Organizarea metodică a conţinutului expunerii, adică stabilirea esenţialului, ierarhizarea
ideilor, selecţionarea exemplelor, formularea explicaţiilor, stabilirea concluziilor.
5. Rezultatul tuturor celor anterioare constă din alcătuirea planului expunerii şi însuşirea lui de
către propunător. Dacă precizarea scopului este necesară ca punct de plecare, întocmirea planului
şi însuşirea lui trebuie să reprezinte încheierea firească a pregătirii.
Într-o primă variantă, conversaţia se prezintă în forma euristică, adică astfel concepută încît să
conducă la "descoperirea" a ceva nou pentru elev. Denumirea însăşi face trimitere la o astfel de
semnificaţia (evriskein = a găsi, a descoperi). Considerată în ordine istorică, este foarte probabil
să fie cea mai veche metodă utilizată sistematic în scopuri didactice. Este suficient exemplul
şcolilor cunoscuţilor filosofi greci Socrate, Platon, Aristotel, ştiută fiind frecvenţa cu care mai
ales primul citat o folosea, pentru instruirea propriilor discipoli. Este sigur că de aici provine şi un
alt nume ce i se dă acestei metode, adică acela de conversaţie socratică. Unii autori
contemporani, pe bună dreptate, o sugerează ca formă de învăţare prin descoperire dirijată
(Ausubel şi Robinson, 1981). Alţii o văd ca "modalitate aparte de învăţare prin descoperire", "de
investigare întreprinsă în sfera informaţiilor existente deja în mintea elevilor" (I. Cerghit, 1980,
p.113).
Conversaţia euristică se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele
cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul
învăţării. Esenţial este, de asemenea, faptul că profesorul orientează în permanenţă gîndirea
elevului, prin felul şi ordinea în care formulează întrebările, astfel ca "din aproape în aproape" să
ajungă la noutatea propusă. Iată un exemplu.
Educatorul vrea să conducă elevul la "descoperirea" că substantivul şi verbul se încadrează într-o categorie comună:
părţi de vorbire flexibile. Se foloseşte, în acest scop, o planşă din cabinetul de limba română, pe care sînt scrise
formulările: "Calul nostru aleargă". "Toţi caii aleargă". "Şi noi alergăm , dar nu cu viteza cailor". "Îmi place să văd caii
alergînd". Elevul a învăţat, în clasele anterioare, să recunoască atît substantivul, cît şi verbul. Dialogul va decurge
astfel: Profesorul: "Ce exprimă cuvîntul cal?". Elevul: "Cuvîntul cal exprimă un nume de fiinţă". P.: "Şi în ce categorie
se încadrează numele de fiinţă?".E.: "Numele de fiinţă se încadrează în categoia substantivelor".P.: "Şi ce substantiv
găseşti în a doua formulare?". E.: ".................... substantivul caii".P.: "Dar în a treia formulare?". E.: "....................
substantivul cailor".P.: "Apare acest substantiv în aceeaşi formă, în toate situaţiile analizate?".E.: Nu apare în aceeaşi
formă". etc...
Astfel, pas cu pas, prin întrebări şi răspunsuri, se va ajunge la concluzia că şi substantivul cal şi verbul a alerga îşi
schimbă forma în timpul vorbirii. Deci ambele se încadrează în categoria părţi de vorbire flexibile.
Cum constatăm, conversaţia euristică are şi o formulă specifică de desfăşurare. Adică, se poate
vedea că întrebările şi răspunsurile se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avîndu-
şi germenele sau punctul de plecare în răspunsul anterior. La rîndul lui, ultimul răspuns
reprezintă concluzia întregului lanţ.
Cît priveşte posibilitatea de utilizare a conversaţiei euristice, ea nu este nelimitată, ci condiţionată
de un fapt esenţial. Anume, de experienţa de cunoaştere de pînă atunci a elevului, care să-i
permită să dea răspuns la întrebările ce i se pun: "cînd elevii posedă, din lecţii anterioare,
materialul faptic necesar pentru a ajunge la anumite concluzii generalizatoare", corelaţii noi etc.
(I. Roman şi colab., 1970, p.268; I. Stanciu, 1961, p.152).
Prin consultarea mai multor lucrări de teorie didactică, se pot nominaliza destule situaţii tipice în
care conversaţia euristică este utilizată:
- cînd lecţia se poate desfăşura pe baza unui material intuitiv, familiar elevilor în
amănuntele lui aparente, ceea ce înseamnă că conversaţia se împleteşte cu demonstraţia;
- cînd lecţia se desfăşoară pe baza studiului individual sistematic, efectuat de elevi (de
pildă, o lecţie de analiză a unor opere literare, din care să rezulte caracterizarea personajelor,
surprinderea elementelor specifice creaţiei autorului etc.);
- în lecţiile care urmează după una sau mai multe excursii, în care elevii au cules datele
necesare discuţiei (la ştiinţe naturale, geografie, istorie);
- în partea de încheiere a unei experienţe sau în paralelă cu aceasta;
- în lecţiile de recapitulare şi sistematizare, elevii posedînd deja conţinuturile şi urmînd
numai să fie generalizate şi corelate după anumite criterii;
- chiar, uneori, în verificarea elevilor, avînd în vedere necesitatea unor întrebări de
sprijin; cînd, de pildă, elevii nu-şi pot exprima singuri propria informaţie, sau nu pot face
legăturile necesare între cunoştinţele pe care le deţin.
a) Întrebările să fie formulate corect, atît sub aspect gramatical cît şi logic. Rabaturile de ordin
gramatical servesc ca exemplu negativ pentru elev. (Se aud pe alocuri întrebări de felul: "Ia să
vedem eu ce ştiţi despre …?") Imperfecţiunile logice nu sînt îngăduite, din acelaşi motiv (nu sînt
corecte, logic, întrebări ca: "De ce gen este omul?", sau "Cîte sunete are masa?", fiind obligatoriu
să se spună substantivul "omul", respectiv, cuvîntul "masă").
b) Prin felul de formulare, să fie precise. Dacă se întreabă, de pildă "Ce fel de animal este leul?";
sau folosind ca element introductiv cuvîntul "cum" ("Cum este leul?", "Cum sînt munţii?") se
comite aceeaşi eroare a impreciziei. Soluţia: sau să fie precizat "criteriul" întrebării (după modul
de hrănire; după modul de viaţă; în relaţie cu alte animale sau cu omul etc.); sau să se
nominalizeze categoria însuşirii pe care se axează întrebarea (în loc de "Cum sînt munţii?", "Ce
înălţime au munţii?", "Ce vechime au munţii?" etc.).
e) Întrebarea să fie asociată de fiecare dată (în conştiinţa educatorului) cu timpul de gîndire pe
care îl necesită, în funcţie de dificultatea ei. La acest titlu se citează eroarea educatorului "grăbit",
solicitînd în mod permanent răspunsul, chiar imediat după formularea întrebării.
f) Pe timpul formulării răspunsului, nu se intervine decît în cazul cînd elevul comite "din start"
confuzii grosolane. În acest sens înseşi intervenţiile în "sprijinul" răspunsului nu trebuie să devină
un principiu, ele împiedicînd elevul să-şi formeze capacitatea de a se exprima în formule
încheiate. Normal este ca elevul să fie lăsat să-şi formuleze răspunsul complet, intervenţia pentru
corectură trebuind să se practice numai după aceasta.
g) De regulă nu sînt profitabile şi, deci, nici indicate întrebările care cer răspunsuri monosilabice
("da", "nu") şi nici cele care cuprind sugerarea răspunsului, decît în cazurile cînd se continuă
solicitarea elevului prin justificările de rigoare. Astfel, elevul poate, fie să răspundă la întîmplare,
fie să se obişnuiască cu un minimum de efort, care se va răsfrînge asupra propriei formări în
general.
h) Normal este ca mai întîi să se formuleze întrebarea şi să se adreseze întregii clase, iar numai
după expirarea timpului aproximativ de gîndire (sau după ce elevii "se anunţă") să fie numit cel
care trebuie să răspundă, iar nu întîi să se numească elevul , apoi să se formuleze întrebarea.
Neajunsul încălcării acestei reguli ar fi dublu: cel solicitat ar trebui să facă un consum de energie
psihică în plus, prin simplul fapt că este solicitat cu anticipare (cu atît mai mult un elev timid); la
rîndul lor, ceilalţi s-ar considera din principiu absolviţi de obligaţia de a reflecta la răspuns.
i) Unii autori menţionează şi faptul că nu sînt indicate întrebările voit eronate de felul "Cum s-a
încheiat lupta lui Mihai Viteazul la …Stănileşti?" (cf. I. Stanciu, lucr. cit.). Noi le considerăm
totuşi, în unele cazuri, admisibile, cu condiţia ca elevii să fi fost preveniţi asupra "regulii jocului",
avînd rostul de a dezvolta atenţia, perspicacitatea, capacitatea de discriminare, spiritul critic.
Subliniem: numai ca "joc" didactic şi numai în contexte bine definite.
2. Calităţile răspunsului
Noi vom prelua părerile cele mai frecvent exprimate, adică: vom admite aceeaşi filiaţie
etimologică (demonstro-demonstrare); o vom defini ca metodă de predare - învăţare, în cadrul
căreia mesajul de transmis către elev se cuprinde într-un obiect concret, o acţiune concretă sau
substitutele lor; o vom încadra tot între metodele intuitive, graţie faptului că se adresează
cunoaşterii directe prin simţuri; în fine, după gradul de angajare a elevului, o vom considera fie
între metodele expozitive (cînd se combină cu expunerea), fie între cele active (cînd se combină
cu conversaţia sau presupune activitatea elevului în paralelă cu a profesorului, de pildă, în cadrul
unora dintre experienţele de laborator).
Demonstraţia este prezentă într-o formă sau alta, în toate materiile de învăţămînt. Dacă vom
separa, însă, disciplinele şcolare, pe anumite categorii, o vom găsi mai frecvent utilizată fie în
cele care explorează direct o realitate concretă (ştiinţele naturale, geografia fizică, fizica,
chimia), fie în cele care pun pe primul plan un anume aspect executoriu (disciplinele de educaţie
fizică, estetică, tehnico-practică) şi mai puţin frecventă în celelalte categorii (ştiinţele umaniste).
Este însă o certitudine că ea nu lipseşte cu desăvîrşire din nici una dintre aceste categorii de
materii şcolare, fiecare incluzînd o parte (oricît de mică) de conţinuturi, a căror predare să se
realizeze prin "arătare" directă de către educator.
Autorii citaţi mai sus ne-au oferit punctul de plecare pentru a stabili diferitele forme particulare
sub care se prezintă demonstraţia. Am ajuns astfel la cinci forme de demonstraţie relativ
distincte, în funcţie de mijlocul pe care se bazează fiecare: (1) demonstraţia cu obiecte în stare
naturală; (2) demonstraţia cu acţiuni; (3) demonstraţia cu substitutele obiectelor, fenomenelor,
acţiunilor; (4) demonstraţia de tip combinat; (5) demonstraţia cu mijloace tehnice.
Există şi situaţii de învăţare cînd sursa cunoaşterii pentru elev este o acţiune pe care educatorul
i-o arată (i-o demonstrează), iar ţinta de realizat este transformarea acţiunii respective într-o
deprindere (sau mai mult decît o deprindere). Aceasta ar fi demonstraţia cu acţiuni, menţionată de
puţini autori ca atare (V. Ţîrcovnicu, 1975; D. Todoran, 1964). Autorii care s-au referit la ea, o
limitează, de regulă, la materiile din sfera educaţiei fizice, artistice sau tehnico-practice. Noi
facem observaţia că, deşi la aceste materii este mai frecventă, ea poate fi prezentă în toate
disciplinele de învăţămînt, cînd scopul urmărit este căpătarea unei deprinderi: gramatică (pentru
căpătarea deprinderilor caracteristice); matematică (pentru căpătarea deprinderilor de calcul, de
alcătuire a raţionamentului specific), chiar filosofie (ştiut fiind că şi demersul filosofic trebuie
mai întîi "arătat", deci demonstrat de profesor, pentru a putea fi însuşit treptat apoi de elev, prin
exerciţiu). În acest sens, s-ar putea afirma că preambulul oricărei activităţi de exersare, indiferent
pe ce cale (fie prin repetarea sistematică a utilizării manualului, fie prin reluarea experienţelor în
laborator, fie prin repetarea unui conţinut artistic etc.) este constituit de demonstraţia cu acţiunea
ca atare, de către profesor.
Cerinţele didactice de respectat.
1. În primă linie, rămîn valabile şi aici toate cerinţele formale privind aşezarea, gruparea,
instruirea prealabilă a elevilor, date fiind aceleaşi necesităţi cu privire la receptarea convenabilă
şi interesul suficient din partea acestora din urmă.
2. O exersare prealabilă suficientă a acţiunii de către instructor reiese cu aceeaşi evidenţă. Se
ştie destul de bine în lumea didactică ce urmări poate avea nereuşita demonstrării unei acţiuni în
faţa elevilor (desfăşurarea sacadată, întreruptă, confuză a demonstraţiei, îngreunarea înţelegerii de
către elev, ducînd chiar la lezarea prestigiului instructorului prin eşecul acţiunii demonstrate).
3. Demonstraţia să fie înfăptuită efectiv, să constea din acţiune reală, iar nu din "mimare" sau
simplă verbalizare. Excepţiile sînt destul de rare, dar într-un fel "recuperabile". De pildă, dacă
profesorul de educaţie fizică nu mai are supleţea şi mobilitatea necesară pentru demonstrarea
acţiunii, poate să recurgă la instruirea temeinică a unuia dintre elevi, pe care să-l folosească drept
model de execuţie.
4. Demonstraţia cu acţiuni să se împletească în cît mai scurt timp cu exerciţiul, adică acţiunea să
fie preluată de către elev. Aceasta se justifică prin simplul fapt că ea trebuie să conducă la
însuşirea unei capacităţi de a acţiona. Or, aceasta nu este posibilă fără asigurarea că elevul a
înţeles cum să acţioneze după modelul demonstrat de educator.
5. Demonstraţia cu acţiuni să uzeze în modul cel mai propriu de sprijin pe explicaţiile
instructorului. Profesorul trebuie să gîndească dinainte asupra formei celei mai proprii a
instructajului pe care să-l facă elevilor. Sînt situaţii, de pildă, cînd este nevoie să "descompună"
acţiunea şi să o explice parte cu parte, după cum poate fi mai productivă explicaţia completă,
alternativ cu execuţia completă. Această condiţie poate asigura însăşi evitarea unor evenimente
nedorite, de felul accidentelor. Pentru convingerea cititorului, pot fi aduse exemple din cele mai
diverse domenii în care se practică astfel de demonstraţie.
Această formă de demonstraţie are o extensie deosebit de mare, substitutele sau materialele
confecţionate (în didacticile mai vechi desemnate şi cu numele de artefacte) sau preparate,
putînd sta adesea mai uşor la îndemîna educatorului. Substitutele redau, într-o formă reprodusă
fidel sau numai convenţional, obiectele sau fenomenele ce trebuie demonstrate. Se înfăţăşează
sub mai multe variante concrete:
1. Planşe cu cele mai felurite conţinuturi: desene fidele originalului; scheme cu caracter
convenţional, care vizualizează mai ales relaţii (paradigme gramaticale; liste de modele
lingvistice, cum sînt de pildă ortogramele; tabele statistice, reprezentări grafice, tabele sinoptice
din diferite domenii ca fizica, chimia, matematica; scheme ale unor procese etc.
2. Hărţi din diferite domenii: geografice, geologice, istorice, lingvistice. Ele sînt de mare
importanţă chiar în domenii de învăţare care nu au conţinut geografic, dar necesită sprijinul pe
coordonatele geografice.
3. Fotografii şi tablouri, care prezintă caracteristica de a reda cu strictă fidelitate realitatea pe care
o studiem la un moment dat. Pot fi folosite, în unele cazuri, ca suporturi de bază în predare, cum
ar fi, de exemplu, la materii ca Geografia, Geologia, Istoria. În alte cazuri ele servesc doar ca
auxiliare, la materii cum ar fi Literatura, Filosofia, în scopul întregirii predării, predare care se
face în mod obişnuit printr-o metodă verbală.
4. Materiale tridimensionale. De regulă, constau din modele: care redau fie doar ansamblul
aproximativ al unor realităţi de mari complexităţi sau dimensiuni (machetele), fie compunerea
fidelă a unor obiecte (mulajele). În aceeaşi categorie s-ar încadra corpurile geometrice care redau
tot nişte modele, ele reprezentînd doar părţi sau forme parţiale ale obiectelor din realitate, sau
chiar construcţii convenţionale, necesare demonstraţiilor geometrice.
Utilizarea substitutelor este practicată în toate situaţiile în care au fost menţionate obiectele
naturale şi acţiunile. Ele pot adesea să reprezinte chiar majoritatea materialelor intuitive la multe
dintre materiile şcolare. Motivaţia frecvenţei acestei utilizări este multiplă: (a) distanţa în timp şi
spaţiu nu permite, în multe cazuri, apelul direct la obiectele sau fenomenele concrete (de
exemplu, în cazul faptelor istorice, fenomenelor geografice, geologice etc.); (b) alcătuirea prea
complicată sau absconsă a obiectelor şi fenomenelor din realitate, alcătuire care prin intermediul
substitutelor se poate simplifica, fie prin vizualizare, fie prin schematizare; (c) imposibilitatea
recurgerii la existenţe naturale, cînd este vorba de unele plante şi mai ales de animale, greu de
manevrat în interese didactice; (d) faptul că substitutele pot sta la dispoziţia învăţămîntului timp
nelimitat; (e) efortul financiar mai mic, în raport cu originalele.
Şi de această dată vom avea de respectat nişte cerinţe didactice:
1. Cerinţele din sfera obiectelor naturale şi a acţiunilor, privitor la aşezarea şi dispunerea
în spaţiu a elevilor, la conformarea faţă de unele exigenţe psihologice ale prezentării rămîn
valabile şi aici.
2. Să faciliteze învăţarea prin respectarea unor exigenţe didactice de execuţie (planşele să
sugereze proporţiile dimensionale ale diferitelor realităţi substituite, în cazul obiectelor şi
fenomenelor total necunoscute elevului; să fie utilizate diverse procedee de redare, care le sporesc
caracterul inteligibil: linii îngroşate, pentru a accentua conturul diferitelor părţi ale obiectului
redat; linii punctate, trasare cu culori diferite etc., în scopul reţinerii unor semnificaţii diferite ale
conţinuturilor vizate).
3. Să se conformeze şi exigenţelor de ordin estetic, ele servind şi ca mijloc de realizare a
acestei componente de educaţie.
Această denumire ar putea fi dată întotdeauna metodei demonstraţiei. Fiindcă, de fapt, nici una
dintre formele prezentate nu apare în formă "pură", ci cuprinde cîte ceva din fiecare dintre
celelalte. Există însă anumite combinaţii care apar în forme constante, cum sînt: demonstraţia
prin experienţe şi demonstraţia prin desen didactic.
Demonstraţia prin experienţe reprezintă combinaţia dintre demonstraţia cu obiecte şi cea cu
acţiuni. Ea implică acţiunea de provocare a unui fenomen, concomitent cu explicarea obiectelor
care se transformă prin respectivul fenomen. Este formă de demonstraţie întîlnită în multe materii
de învăţămînt, ea realizînd atît cunoaşterea obiectelor cît şi însuşirea acţiunii de experimentare,
iar profesorul le demonstrează pe ambele. Motivaţia utilizării ei constă în faptul că redă, redus la
scară, conţinutul unei serii întregi de fenomene, cultivînd totodată capacitatea elevului de a
investiga realitatea singur, după modelul pe care i-l oferă educatorul, în timpul săvîrşirii
experienţei.
Demonstraţia prin desen didactic se concretizează în efectuarea desenului de către educator în
faţa elevilor, aceştia din urmă desenînd în paralelă cu el. Combinaţia ce se cuprinde aici este cea
dintre o acţiune (cea de a desena) şi un substitut (desenul care rezultă). Şi aici scopul este dublu:
de o parte, însuşirea sau adîncirea informaţiei elevului; de altă parte, formarea deprinderii lui de
a reda grafic, mai mult sau mai puţin simplificat, conţinuturile de însuşit şi de reţinut. Extensia
utilizării acestei modalităţi de demonstraţie se motivează esenţialmente prin: uşurarea înţelegerii
şi însuşirii materiei de către elev; sporirea durabilităţii reţinerii. Acestea se bazează pe faptul că
fiecare obiect sau fenomen redat "ia naştere" parte cu parte chiar sub ochii copilului, iar odată cu
aceasta el îşi însuşeşte algoritmul (regula sau "tipicul") redării obiectului prin desen, adică
respectînd o anumită ordine a operaţiilor, în raport cu fiecare desen ce trebuie efectuat.
Cît priveşte regulile de respectat, în cadrul celor două forme combinate de demonstraţie de mai
sus, ele se pot reda doar ca idee, prin însumarea regulilor menţionate în dreptul fiecărei
componente: ale demonstraţiei cu obiecte şi ale demonstraţiei cu acţiuni, în cadrul experienţei; ale
demonstraţiei cu acţiuni şi cu substitute, în cadrul desenului didactic.
Există şi o formă aparte de demonstraţie, care îşi datorează separarea de toate celelalte sprijinirii
ei pe mijloacele tehnice şi pe materialele specifice de care se întovărăşesc aceste mijloace.
Mijloacele tehnice în discuţie au fost grupate în: mijloace audio (folosind aparate de redare
sonoră, iar ca materiale, benzi magnetice şi discuri); mijloace video (sprijinindu-se pe diversele
aparate de proiecţie: aspectomat, retroproiector etc., iar ca materiale, uzînd de folii transparente,
diafilme, diapozitive); mijloace audio-vizuale (folosind tot aparatele de proiecţie, alături de
televizoare cu destinaţie didactică şi de videocasetofoane, iar ca materiale specifice, filmele
şcolare sonore şi programele şcolare televizate, casetele video). Prin intermediul lor pot fi
transmise în principiu, conţinuturile tuturor materiilor de învăţămînt.
Motivarea folosirii mijloacelor tehnice este foarte concretă, adică: (a) redau cu mare fidelitate,
atît în plan sonor, cît şi vizual, de unde superioritatea demonstraţiei prin ele, în foarte multe
cazuri; (b) pot surprinde aspecte care pe altă cale ar fi imposibil sau cel puţin foarte greu de redat
(aspecte din ţinuturi inaccesibile, din viaţa animalelor inabordabile etc.); (c) graţie diferitelor
tehnici de trucaj pot separa, descompune şi reda fenomene insesizabile pe altă cale (spre exemplu,
fenomenul de creştere a plantelor, al mişcării tectonice etc., pe calea accelerării; modul de
circulaţie a sîngelui sau a influxului nervos etc..., prin trucul încetinirii); (d) ele permit reluarea
rapidă, ori de cîte ori este nevoie, aşadar evită consumul stînjenitor de timp; (e) în plus, elevii sînt
atraşi de aceste moduri de demonstrare şi datorită ineditului pe care îl conţin şi chiar dat fiind
aspectul estetic pe care îl implică.
Folosirea acestei forme de demonstraţie necesită, însă, pe lîngă efortul financiar mai mare,
respectarea unor cerinţe în plus, sub aspect tehnic: (a) organizarea specială a spaţiului în care se
fac demonstraţiile de acest fel (perdele opace, pupitre care să facă posibilă utilizarea luminii
dirijate, în cazul folosirii filmului didactic sau altor variante video sau audio); (b) alegerea
judicioasă a momentului utilizării demonstraţiilor de acest fel, pentru a nu "bruia" activitatea
elevului; spre exemplu, sînt situaţii cînd această demonstraţie trebuie să preceadă activitatea
didactică obişnuită, altele în care este mai profitabil să-i urmeze acesteia (vezi în acest sens I.
Stanciu, 1961, p.159 urm.); (c) pregătirea specială a educatorului nu numai pentru utilizarea, dar
şi pentru întreţinerea în stare funcţională a dispozitivelor, materialelor, aparaturii cuprinse în acest
demers.
Unii autori cunoscuţi de teorie didactică afirmă că manualul şcolar sau cartea în general este un
mijloc de "umanizare" a fiinţei umane (V. Ţîrcovnicu, 1975), iar alţii prezintă succint
performanţele utilizării cărţii în învăţare, subliniind un randament de 3 - 4 ori mai mare decît în
cazul comunicării orale şi chiar mai mare, faţă de metodele de învăţare prin descoperire (I.
Cerghit, lucr. cit., p.143). Necesitatea care trebuie pusă în relief este aceea că mai întîi trebuie să i
se formeze elevului (omului) pe de o parte acel fond de informaţie prin care să înţeleagă lectura
cărţii, pe de altă parte să i se formeze deprinderea de a utiliza cartea în mod judicios, adică
deprinderea de lucru cu cartea. Or, tocmai aceste două deziderate se realizează prin metoda
lucrului cu manualul.
O definiţie cu totul provizorie a acestei metode ar suna astfel: metodă didactică în cadrul căreia
învăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument de formare a elevului cartea şcolară sau alte
surse similare. "Lectura este o materie-instrument, de care fiecare se serveşte o viaţă întreagă" (I.
Cerghit, lucr. cit., p.146).
Şi lucrul cu manualul sau metoda lecturii are variante diferite, după cum elevul se află mai la
începutul experienţei de învăţare sau într-o fază mai avansată. Pentru început se utilizează metoda
lecturii explicative. Definirea ei cea mai simplă este: metodă de învăţămînt bazată pe citirea din
manual şi explicarea, în clasă, sub îndrumarea strictă a educatorului. Lucrările de didactică mai
vechi sau mai noi o prezintă ca metodă de bază de învăţare, în clasele mici, iar într-o anumită
măsură chiar şi în cele mojlocii (D. Todoran, 1964; I. Stanciu, 1961; I. Roman, 1970). Poate fi
utilizată în scopul studierii lecturilor la "Citire" (în clasele I - IV), fie cele cu conţinut literar
artistic, fie cu altfel de conţinuturi, respectiv de cunoaştere a mediului înconjurător, sau chiar a
primelor noţiuni ştiinţifice, prezentate tot sub forma lecturii. În mod obligatoriu, ea se împleteşte
cu alte două metode didactice: conversaţia pe primul plan, expunerea (în forma explicaţiei), în
plan secundar, iar ca procedeu de sprijin se poate folosi adesea demonstraţia din partea
educatorului.
Variante de structură pentru clasele mici
1) Cînd se predă o lectură cu conţinut literar-artistic, schema generală, aşa cum o găsim notată în
mai multe surse, este următoarea:
a) Se întreprinde o scurtă discuţie sau expunere, în vederea pregătirii elevilor pentru
receptarea conţinutului (readucerea în mintea elevilor a unor cunoştinţe mai vechi, care înlesnesc
receptarea; trezirea curiozităţii). Se încheie cu anunţarea titlului şi obiectivelor de urmărit.
b) Se face lectura model de către învăţător sau de către un elev bun*.
c) Urmează o discuţie de 2 - 3 minute, cu scopul de a se stabili conţinutul general al
lecţiei (locul, timpul, eventuale personaje).
* În practica didactică actuală se constată şi o interpunere între momentul a şi b, constînd din lectura
silenţioasă (sau în gînd) a textului.
d) Se face lectura pe fragmente de către elevi, astfel:
- un elev citeşte, iar clasa urmăreşte;
- se explică expresiile şi cuvintele neînţelese de elevi;
- se discută conţinutul fragmentului;
- se stabileşte ideea principală a fragmentului şi se scrie pe tablă (Prevederea
aceasta este valabilă pentru textele cu conţinut epic. Pentru cele cu conţinut liric,
de regulă nu este posibilă stabilirea ideilor principale. În loc de acestea, discuţia
are în centrul atenţiei explicarea compoziţiei artistice, eventuala exersare a
utilizării expresiilor întîlnite în text etc.)
e) După lectura ultimului fragment, elevii citesc încă o dată lecţia în întegime în interesul
refacerii ansamblului.
f) Se încearcă povestirea ei, însoţită de comentariu. Dacă timpul nu permite, se renunţă
la această ultimă verigă. Ea poate rămîne ca sarcină pentru elevi, în activitatea
individuală (cf. I. Roman, 1970).
2) Cînd se predă o lectură cu conţinut practic-ştiinţific sau de cunoaştere a mediului, procedarea
este întrucîtva diferenţiată. Satructura orientativă este de regulă următoarea (cf. D. Todoran,
1964):
a) Convorbire însoţită de prezentarea unui material ilustrativ, care să orienteze elevii
asupra temei.
b) Citirea pe fragmente, delimitate de către educator cu aceleaşi detalieri ca la punctul d
din schema anterioară.
c) Citirea din nou a lecturii întregi, pentru refacerea ansamblului.
d) Încercarea de expunere a conţinutului de către elevi, potrivit planului.
e) Convorbire finală cu scopul fixării ideilor principale.
Definiţia pe care am considerat-o mai completă, însă, a fost: executarea repetată şi conştientă a
unei acţiuni în vederea însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau a îmbunătăţirii unei
performanţe (vezi şi V. Ţîrcovnicu, 1975, p.232). Justificăm acest adaos, "îmbunătăţirea unei
performanţe", prin rostul vizibil al unora dintre exerciţii, care continuă mult timp după însuşirea
deprinderii ca atare (de pildă, între altele, antrenamentul sportiv).
Divergenţele mai mari apar cînd este vorba de încadrarea exerciţiului într-o categorie anume.
Căci în timp ce unii autori îl încadrează în metodele de predare şi însuşire pur şi simplu (D.
Todoran, I. Stanciu, I. Roman), alături de lucrul cu manualul, de demonstraţie etc., alţii îl cuprind
într-o categorie mai riguros nuanţată, adică fie în categoria metodelor "bazate pe acţiune" diferite
de cele ce au la bază "comunicarea" sau "explorarea" (I. Cerghit), fie în categoria celor
"algoritmice", opusă celor de nuanţă "expozitiv-euristică" (I. Nicola). Dar trebuie să admitem că
cercetarea nu stă pe loc, că reflecţia pedagogică se tot diferenţiază, de unde nici aceste nuanţări nu
trebuie să ne pună nişte probleme insurmontabile. Esenţial este să reţinem ceea ce este relativ
comun autorilor citaţi şi să vedem ce elemente au şanse de statornicire în teoria şi practica
didactică.
Vom reţine, de pildă, observaţia făcută de mai mulţi autori (I. Stanciu, I. Roman, I. Cerghit), că
exerciţiul nu se limitează doar la formarea deprinderilor, ci vizează în acelaşi timp consolidarea
unor cunoştinţe, care reprezintă aspectul teoretic al acţiunilor implicate în exerciţiu. Unii autori
fac chiar o listă consistentă de funcţii ale exerciţiului: "adîncirea înţelegerii noţiunilor, regulilor,
principiilor", "dezvoltarea operaţiilor mintale", "învingerea rezistenţei cauzate de deprinderile
incorecte" etc. (I. Cerghit, 1980, p.192).
Vom accepta, de asemenea, ideea că aplicarea exerciţiului este compatibilă cu orice conţinut de
învăţămînt, dat fiind că fiecare materie, fie ea teoretică sau practică, implică o parte executorie.
De pildă, şi reluarea raţonamentului filosofic în contexte diferite ne conduce tot la însuşirea unei
capacităţi de a acţiona, după cum o face şi reluarea acţiunii de educaţie fizică sau de desen.
Numai că, în mod firesc, între aceste feluri de a exersa există nişte deosebiri, şi de conţinut şi de
frecvenţa şi maniera în care se aplică. Cu alte cuvinte, vom avea a face cu exerciţiul în toate
materiile şcolare, nuanţat în modul caracteristic domeniului.
Tipuri de exerciţii. Exerciţiile pot fi grupate în funcţie de cel puţin două criterii. Astfel, după
formă, se pot grupa în exerciţii orale, exerciţii scrise, exerciţii practice (cf. I. Roman şi colab.,
1970). După scopul şi complexitatea lor rezultă, în principiu, patru tipuri de exerciţii (cf. I.
Stanciu, D. Todoran, I. Roman şi colab., I. Cerghit):
-- exerciţii de introducere într-un model dat sau exerciţii introductive; elevilor li se
explică pentru prima oară o activitate, o operaţie, un mod de execuţie, conţinuturi pe care ei le
aplică în paralelă cu explicaţiile profesorului;
-- exerciţii de însuşire sau consolidare a modelului dat, denumite şi exerciţii de bază;
elevul reia în întregime şi în chip repetat, acţiunea ce i s-a explicat; o face sub supravegherea
profesorului sau autocontrolat; din ele trebuie să rezulte, de regulă, însuşirea operaţiei sau
lucrării, adică formarea deprinderii ca atare;
-- exerciţii de legare a cunoştinţelor şi deprinderilor mai vechi cu cele noi; sînt numite şi
exerciţii paralele, avînd scopul de a integra deprinderile în sisteme din ce în ce mai largi; ele
reprezintă, de fapt, un nivel mai complicat al exerciţiilor de bază; spre exemplu: un copil
exersează citirea cursivă, dar în acelaşi timp reia rostirea clară pe silabe a cuvintelor;
-- exerciţii de creaţie sau euristice; elevul le efectuează după ce deprinderea deja a fost
însuşită, iar prin intermediul lor încearcă să introducă în "model" anumite elemente personale; de
pildă, după însuşirea exprimării curente în scris, copilul încearcă felurite compuneri; un gimnast,
după ce posedă bine deprinderea de a efectua o anumită probă de concurs, o reia, în scopul găsirii
unei formule cît mai personale de execuţie.
Ultima categorie de exerciţii anunţată (cele euristice) pare să pună oarecare probleme de ordin
teoretic, în raport cu ceea ce deja s-a scris pe această temă. Avem în vedere că autori bine
cunoscuţi încadrează exerciţiul în grupa metodelor algoritmice. În acest caz, trebuie să adăugăm
explicaţia că, de regulă, el se desfăşoară după un algoritm, pînă la însuşirea deplină a deprinderii
vizate. Nu este însă exclusă continuarea lui, prin introducerea unor elemente euristice, aşa cum se
poate întîmpla în cazul şi altor metode de învăţămînt (Să se vadă în acest sens şi, mai departe,
metoda algoritmizării).
Condiţiile didactice ale exerciţiului. Ca fiecare metodă prezentată, exerciţiul ne reţine atenţia prin
cîteva cerinţe de respectat, în aplicarea lui.
1. Elevul să fie conştient de scopul exerciţiului şi să înţeleagă bine modelul acţiunii de
învăţat. În caz contrar, există eventualitatea dezorientării lui şi al desfăşurării la întîmplare a
exersării, rezultatele fiind expuse de asemenea hazardului. Spre exemplu, dacă
elevului de şcoală primară i se dau de efectuat un set de exerciţii de scădere cu trecere peste
ordin, să li se ceară să explice şi modul cum au procedat de fiecare dată (modul de aşezare a
ordinelor unele sub altele, semnificaţia cifrei zero cînd trebuie să se scadă din ea etc.).
2. Exerciţiile să aibă varietate suficientă, altfel riscînd să formăm numai parţial
deprinderea propusă ca scop. Varietatea să se oglindească şi în planul conţinuturilor concrete.
Spre exemplu, dacă i se cere elevului să-şi exerseze deprinderea de analiză gramaticală, să i se
ceară să o probeze şi prin recunoaştere în text a diferitelor construcţii sintactice, şi prin formulare
în scris, cu respectarea regulilor necesare. Varietatea trebuie să vizeze, cînd este cazul, atît
aspectul practic, cît şi pe cel oral şi scris.
3. Exerciţiile să respecte o anumită gradaţie de dificultate în aplicarea lor. Deprinderile
mai complicate se formează prin integrarea succesivă a unor deprinderi mai simple (cf. D.
Todoran, 1964). În acest sens se poate vorbi despre respectarea ordinii de dificultate de la
exerciţii introductive, la exerciţii de bază, la exerciţii
paralele, apoi la exerciţii euristice. Spre exemplu, nu pot cere elevului să găsească noi căi de
rezolvare a unei probleme matematice, pînă nu i-am format deprinderea de a o rezolva printr-o
metodă consacrată, care este, în acelaşi timp, mai simplă. Sau nu pot cere elevului să alcătuiască
compuneri înainte de a-i forma temeinic deprinderea de a se exprima în propoziţii şi de a descrie
sau de a nara situaţii simple (după tablouri sau după anumite aspecte concrete din realitatea
înconjurătoare).
4. Exerciţiile să aibă continuitate în timp (vezi D. Todoran, lucr. cit.; de asemenea, I.
Roman şi colab., 1970, p.290), altfel putînd să apară lacune, care împiedică elevul să-şi formeze
în mod normal deprinderile vizate. Cerinţa se înscrie chiar într-unn anumit principiu didactic, cel
al sistematizării şi continuităţii.
5. Exerciţiile să aibă ritm optim şi durată optimă. Această cerinţă derivă de fapt din cea
anterioară, pe care o detaliază în anumite aspecte. Cu alte cuvinte, exerciţiile să se reia la
intervale bine determinate, iar durata exersării să fie de asemenea precizată. Autorii care s-au
preocupat special de problemă arată că, în perioada de început, exersările să fie mai apropiate în
timp şi de mai scurtă durată; cu timpul şi pe măsură ce elevul se familiarizează, distanţa între
exersări poate fi mai mare (D. Todoran, 1964; I. Stanciu, 1961), iar durata exersării de asemenea
mai întinsă (I. Stanciu, lucr. cit., p.169).
La aceste cerinţe prezente la autorii citaţi, noi adăugăm:
6. Exersarea să fie permanent însoţită de corectură (iniţial) şi de autocorectură (pe
măsură ce elevul începe să stăpînească acţiunea). Este regula care reiese din însăşi teoria formării
deprinderilor, altfel apărînd posibilitatea însuşirii mecanice şi fără durabilitate.
Exerciţiul este metoda cea mai intim împletită cu toate celelalte metode de predare şi învăţare.
Drept urmare, am putea afirma că fiecare dintre acestea se pot transforma în exerciţiu, odată
preluate de către elev, după modelul profesorului. De pildă, lectura explicativă, după ce începe a
fi mînuită de elev în activitatea lui individuală, devine pentru el exerciţiu de formare a
deprinderii de lucru cu cartea; demonstraţia săvîrşită de profesor, la rîndul ei, devine exerciţiu,
odată cu reluarea de către elev, în activitatea de acasă, pentru căpătarea deprinderii de a reda
fluent şi exact cele ce i s-au demonstrat etc. Este lucrul care ne dovedeşte o dată în plus că
separarea netă a metodelor didactice este posibilă doar teoretic, nu însă şi în practica utilizării lor.
***
Metodele prezentate pînă la acest punct se înscriu în limitele didacticii tradiţionale, potrivit cu
explicaţiile noastre de la începutul capitolului. Ceea ce urmează reprezintă patrimoniul
metodologiei de dată mai recentă (metode moderne, cum li se spune cu un termen devenit deja
curent). Noi facem, de la început, observaţia că unele dintre ele reprezintă numai propuneri în
sensul de a fi admise ca metode, pentru că, aşa cum se va constata, ele nu-şi pot justifica pînă la
capăt această calitate.
Algoritmizarea
În mod cu totul general, algoritmizarea este definită ca metoda de predare-învăţare constînd din
utilizarea şi valorificarea algoritmilor; algoritmii reprezintă, la rîndul lor, suite de operaţii
săvîrşite într-o ordine aproximativ constantă, prin parcurgerea cărora se ajunge la rezolvarea unei
serii întregi de probleme de acelaşi tip. Mai concret, pe plan didactic, algoritmizarea ar însemna
găsirea de către profesor a înlănţuirii necesare (şi în acelaşi timp cea mai accesibilă pentru elev)
a operaţiilor fiecărei activităţi de învăţat, ce se pretează unei astfel de ordonări. Din partea
elevului, algoritmizarea ar implica însuşirea de către acesta a respectivelor conţinuturi, exact în
înlănţuirea în care ele au fost programate de către educator. Odată însuşit, algoritmul ar urma să
fie aplicat cu uşurinţă de cîte ori vor apărea, spre rezolvare, probleme similare.
Situaţiile algoritmizabile sînt numeroase şi se pot identifica din abundenţă în orice domeniu de
activitate, nuanţîndu-se în forme caracteristice pe schema aproximativă a categoriilor de algoritmi
(algoritmi de recunoaştere, de rezolvare, de transformare etc.), prezentă deja în lucrările de
specialitate.
După cum se poate constata, chiar şi printr-o analiză sumară, algoritmii presupun cu necesitate
două lucruri: forma sau succesiunea aproximativ fixă a operaţiilor săvîrşite de elev, pe de o parte
şi prestabilirea lor de către profesor, pe de altă parte. Considerînd acestea în cadrul actului de
învăţare şi în raport de activitatea elevului, vedem că acesta din urmă se află într-o situaţie
contrară aceleia cînd învăţarea este de tip euristic. Altfel spus, elevul îşi însuşeşte pe calea
algoritmizării, cunoştinţele sau tehnicile de lucru, prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite,
pe cînd în cadrul învăţării de tip euristic însuşirea are loc pe baza propriilor căutări.
De ce ar fi necesară utilizarea algoritmilor în procesul de învăţămînt, de vreme ce aceştia ar tinde
să uniformizeze activitatea şi gîndirea elevului, împiedicîndu-l, aşadar, cînd este vorba să se
mobilizeze, pentru a găsi singur adevărul? Diferiţii autori consideră că algoritmizarea îşi are
rostul ei. Pe de o parte, ea pune la îndemîna elevului un instrument simplu şi operativ, scutindu-l
de efortul de a-l căuta singur şi lăsîndu-i disponibilă energia spre a o mobiliza în alte direcţii. Pe
de altă parte, prin structura lor precisă şi prin mînuirea repetată de către elev, acesta din urmă
găseşte în algoritmi un sprijin permanent în sensul disciplinării propriei gîndiri şi asigurării
acurateţei propriei activităţi (Preoteasa, P., 1972).
Dintre problemele pe care le formulează lucrările actuale de pedagogie în legătură cu
algoritmizarea, două sînt puse, de regulă, pe primul plan. Una, potrivit căreia folosirea
algoritmilor trebuie fundamentată mai riguros ştiinţific, în raport cu practica pedagogică a
trecutului, iar odată cu aceasta să fie mai mult extinşi, în comparaţie cu acelaşi trecut, cînd
valorificarea lor se limita doar la matematică şi gramatică (V. Ţîrcovnicu, 1975, p.235). Alta,
după care algoritmii să nu fie daţi elevilor de-a gata (sau măcar nu întotdeauna de-a gata), ci
elevii să fie antrenaţi în descoperirea algoritmilor, pe care să-i însuşească în mod activ (C.
Căşeru, 1975; I. Nicola, 1980).
Ambele probleme ni se par de mare interes. Lucrările în care sînt formulate se limitează însă la
enunţarea lor, soluţionarea fiind sugerată doar în mod abstract. Cît priveşte prima dintre ele, într-
adevăr, este posibil ca în trecut aplicarea algoritmilor didactici să fi fost mai restrînsă, deşi este
greu de susţinut că profesorii de cultură fizică, de pildă, procedau altfel decît mai ales algoritmic,
cînd trebuiau să formeze elevilor deprinderile de bază, în domeniul respectiv; sau profesorii de
muzică, sau de îndeletniciri practice etc. Ceea ce credem că ar reclama mai mare atenţie decît
extinderea algoritmilor, ar fi fundamentarea lor ştiinţifică, stabilindu-se odată cu aceasta şi
raportul dintre ei şi învăţarea de tip euristic (prevalentă în învăţarea din şcoală astăzi), precum şi
momentul sau etapa cînd sînt necesari, în fiecare domeniu al activităţii didactice.
Fiindcă la fiecare obiect de învăţămînt este posibilă utilizarea algoritmizării, în speţă în faza de
început a însuşirii materiei. Concret, fie că este vorba de limba română, fie de matematică, fie de
limbile străine etc., elevul trebuie să-şi însuşească mai întîi nişte scheme operaţionale relativ fixe,
pe care i le indică profesorul. Fără însuşirea acestor scheme date de profesor, practic nu ar fi
posibilă învăţarea obiectului, decît cu mari dificultăţi. Între acestea se pot enumera: schema
operaţională a adunării, scăderii, analizei gramaticale, a studierii unui capitol de istorie literară, a
studierii unei plante etc. Ceea ce trebuie să sesizeze pedagogul este tocmai momentul cînd trebuie
renunţat la însuşirea algoritmică, respectiv cînd, pe baza schemei operaţionale deja însuşite,
elevul poate adopta o atitudine euristică.
Se ştie, de exemplu, că mersul operaţiei de adunare pe care şi-l însuşeşete elevul este la început
relativ fix. Se pune problema cînd poate el încerca să găsească, pe acest fond, aspectele mai
subtile ale acţiunii sau situaţiei de învăţat, ce urmează însuşite prin căutare proprie. Aceasta
coincide, pe plan psihologic, cu etapa cînd se încearcă să se treacă de la deprindere la pricepere,
adică la capacitatea de aplicare în condiţii variabile a deprinderilor şi cunoştinţelor deja posedate
de elev (Ana Tucicov-Bogdan, 1967, p.144).
Trecerea respectivă se poate realiza, însă, numai în condiţia cînd însuşirea schemei iniţiale, pe
cale algoritmică, s-a ridicat la nivelul necesar. Altfel spus, elevul poate încerca diversele artificii
de calcul în cadrul operaţiilor aritmetice (lucru de altfel necesar în vederea perfecţionării
deprinderii respective), dar aceasta numai după ce şi-a însuşit bine algoritmul operaţiei ca atare.
Este ceea ce ne conduce la ideea unei unităţi dialectice între algoritmic şi euristic în procesul de
învăţare. Probabil această idee a fost şi punctul de plecare al celei de a doua probleme expuse mai
sus, a cărei concluzie nu pare cea mai potrivită, fiindcă este greu de înţeles cum şi cu ce folos i s-
ar putea cere elevului să descopere singur algoritmul uneia sau alteia dintre situaţiile de rezolvat.
O altă problemă, pe care ne-o sugerează literatura concepută pe această temă, se referă la statutul
algoritmizării: este ea o metodă de sine stătătoare, sau este mereu îmbinată cu celelalte, sau
inclusă în ele? Lucrările de pedagogie o consideră cînd metodă (de pildă, unii autori o includ
între metodele active, adică bazată pe acţiune) (V. Ţîrcovnicu, 1975, p.233), cînd o modalitate de
învăţare în limitele căreia sînt valorificate celelalte metode (de unde opoziţia: strategii
algoritmice - strategii euristice) (I. Nicola, 1980, p.233, 270). Părerea noastră este că ar fi mai
exact să considerăm algoritmizarea nu o metodă de sine stătătoare, ci o latură a fiecăreia dintre
metodele cunoscute, dîndu-le acestora o coloratură specifică. Spre exemplu: exerciţiul este o
metodă cu o foarte bine reprezentată nuanţă algoritmică la începutul practicării lui, într-un scop
sau altul; la fel, învăţarea programată este realizată în bună parte pe baza algoritmizării. Şi ideea
se poate extinde, în acelaşi sens, asupra multor metode, dacă nu chiar asupra tuturor într-o măsură
variabilă. Pentru că nu putem contesta faptul că însăşi observarea ca metodă de învăţămînt, poate
să îmbrace în faza iniţială, aspectul algoritmizat, care, treptat are să cedeze locul celui euristic.
Altfel spus, putem să predăm prin metoda expunerii, sau demonstraţiei, sau observării etc. nişte
conţinuturi ce pot fi iniţial algoritmizate, apoi transpuse în formule euristice; ceea ce ne determină
să facem consideraţiile de mai sus, privind o fază algoritmică a învăţării, urmată de o fază
euristică, metoda de predare fiind oricare din cele menţionate.
Studiul de caz
Nu s-ar părea că avem a face cu o metodă chiar nouă, ştiut fiind că, în anumite discipline din
învăţămîntul superior (în studiul medicinei, de pildă) este deja destul de bine cunoscută şi precis
utilizată. Mai recentă cu adevărat pare extinderea ei în învăţămîntul preuniversitar.
Ca definiţie aproximativă s-ar putea formula: metodă ce constă din confruntarea elevului cu o
situaţie reală de viaţă, prin a cărei observare, înţelegere, interpretare, urmează să realizeze un
progres în cunoaştere. Spre exemplu, un curent literar, un filosof sau curent filosofic, o situaţie
economică dată, un elev care se comportă într-un anumit fel, toate la un loc pot constitui punctul
de plecare pentru nişte studii de caz. Sînt exemple care ne conving că metoda are aplicabilitate în
toate componentele de educaţie: intelectuală, morală, estetică etc.
Autori interesaţi de problemă (I. Cerghit, 1980) recurg la sistematizări şi detalieri dintre cele mai
minuţioase. Rezultă astfel:
2. Autorul român I. Cerghit creionează cîteva trepte ale prelucrării unui caz, respectiv:
descoperirea situaţiei semnificative; examinarea sub aspectul posibilităţii utilizării în procesul
didactic; alegerea situaţiei potrivite scopului de realizat prin studiu; sesizarea situaţiei de fapt şi
a informaţiilor utile în cadrul studiului; organizarea pedagogică şi prelucrarea; experimentarea.
După cum reiese şi din alte surse, etapele studiului de caz s-ar putea trasa mai clar după modelul:
a) alegerea cazului şi conturarea principalelor elemente semnificative; b) lansarea cazului, care
poate avea loc în mai multe forme, între care lansarea ca o situaţie problematică; c) procurarea
informaţiei în legătură cu cazul (prin oricare din metodele de culegere a datelor: observare,
anchetă, experiment etc.);
d) sistematizarea materialului, prin recurgere la diverse metode între care cele statistice; e)
dezbatere asupra informaţiei culese, care poate avea loc prin diverse metode (dezbatere tip masă-
rotundă, brainstorming, Phillips 6-6); f) stabilirea concluziilor şi valorificarea cea mai proprie: un
referat, o comunicare, o suită de ipoteze de verificat în viitor, o hotărîre de luat.
Această suită de operaţii este sugerată de schema de mai jos a mersului studiului de caz, după
germanul K. Heinze (apud. I. Cerghit, lucr. cit.):
Sistematizarea
Studierea surselor scrise de cunoaştere
(manuale, reviste, rapoarte, referate)
Analiza situaţiei de
fapt
Descoperirea
cauzelor şi legităţi-
lor acestuia
Elabor. nucleului
probabil (a proble-
mei esenţiale)
Metodele de simulare
Între metodele bazate pe acţiune, după opinia autorului I. Cerghit, se încadrează şi anume
metode constînd din simulare. Dintre ele atrag atenţia mai ales jocurile şi învăţarea pe simulator.
1 Metoda jocurilor este prezentată pe două categorii: de o parte cea a jocurilor didactice sau
educative, de altă parte categoria jocurilor simulative.
Jocurile educative au, într-o măsură şi într-o perioadă, caracter imitativ empiric (de-a îngrijitul
copiilor, de-a medicul etc.), această specie fiind proprie vîrstei şi educaţiei preşcolare. Asupra
rostului lor euristic şi formativ s-au exprimat, de multă vreme, autori dintre cei mai prestigioşi ca
J. Piaget, Ed. Claparede, Em Planchard. Odată intraţi în sfera educaţiei sistematice, fie preşcolare,
fie şcolare, copiii adoptă pe primul plan alte feluri de jocuri didactice: de dezvoltare a vorbirii, de
orientare, jocuri matematice, jocuri gramaticale. Acestea se disting nu numai printr-o relativă
îndepărtare de conţinuturile propriu-zis copilăreşti anterioare, dar şi printr-o dificultate mai mare.
Este semnul că fac trecerea spre activitatea de dincolo de elmentul pur ludic.
Jocurile simulative au alt registru şi altă semnificaţie, ele fiind veritabile ocazii de antrenament
(foarte apropiate de studiul de caz), pentru îndeplinirea unor roluri reale în viaţă. De aceea, ele
capătă mai mare densitate la vîrste şcolare mai mari şi se prezintă mai ales sub forma jocurilor de
rol. Varietatea jocurilor este de-a dreptul impresionantă, potrivit cu varietatea preocupărilor
umane majore (vezi I. Cerghit, 1980, p.218): jocuri de decizie, jocuri de arbitraj, jocuri de
previziune etc.
Din exemplificările aduse de autorii care tratează problema jocurilor, reiese relaţia acestor
modalităţi de învăţare cu sistemul general al metodelor de învăţămînt. Spre exemplu, se
organizează un joc de roluri, în vederea realizării unui proiect imaginar de construcţie a unui
combinat chimic. Elevii îşi asaumă anumite roluri: de topometri, geografi, geologi, ecologi,
sociologi, organe locale cu anumite răspunderi etc. Jocul va începe cu explicaţiile sau instructajul
şi împărţirea rolurilor; va continua cu explicarea muncii fiecăruia; apoi, cu observări şi
determinări de tot felul (măsurători, înregistrări etc.); va continua cu sistematizarea datelor; va
urma dezbaterea, care se va încheia cu anumite concluzii. După cum se vede, avem a face tot cu o
structură mixtă, care cuprinde cîte ceva din mai multe metode deja studiate. Ele sînt, în concluzie,
o altă variantă exploratorie (alături de studiul de caz) a îmbinării complexe a metodelor, analizate
separat în paragrafele acestui capitol. Subliniem, deci, că nu au prin sine o substanţă didactică
proprie, fiind necesar să invocăm în cadrul lor structurile individuale ale fiecăreia dintre
metodele amintite. Drept urmare şi de această dată condiţiile lor didactice rezultă din însumarea
sui-generis a condiţiilor componentelor lor: de pildă, din condiţiile explicaţiei cu care încep; ale
observărilor, măsurărilor, experimentărilor cu care continuă, ale exerciţiului pe care îl desfăşoară
elevul, ale dezbaterii cu care trebuie să se încheie. Ceea ce, totodată, le atestă statutul de metode
de asemenea compozite.
2 Învăţarea pe simulatoare
De această dată, coloratura metodei este exprimată prin invocarea mijlocului utilizat, respectiv
un sistem artificial (adică un model) constînd dintr-un dispozitiv tehnic: de pildă, o machetă şi un
spaţiu în care aceasta funcţionează. Se ştie rostul simulatoarelor în cadrul învăţării unor
deprinderi de mare complexitate şi, deci, greu de însuşit în condiţii strict reale: conducerea unei
locomotive, a unei aeronave, manevrarea corectă a unui sistem de căi de comunicaţie (căile
ferate, de exemplu, sau de navigaţie aeriană).
Ceea ce putem spune despre aceste modalităţi de realizare a învăţării este în acord cu autorii care
le susţin (I. Cerghit), ca fiind reale şi mai ales necesare din ce în ce mai accentuat. Ceea ce
conchidem, însă, este că învăţarea pe simulator reprezintă tot o combinaţie sau o alcătuire
complexă, care îmbină mai multe dintre metodele anterior citate şi prezentate. Fiindcă, în mod
concret, învăţarea pe simulator începe cu prezentarea simulatorului de către instructor
(demonstraţie); continuă cu explicarea şi arătarea modului de funcţionare (expunere şi
demonstraţie cu acţiuni); continuă cu exersarea din partea elevului (care constituie partea cea mai
consistentă a metodei), în paralelă cu corectura din partea instructorului; se încheie cu aprecierea
asupra progresului realizat; în final trebuie să conducă la însuşirea deprinderii ca atare.
Nu credem că, în legătură cu învăţarea pe simulator, s-ar putea adăuga ceva la ideea deja
formulată în dreptul metodelor de simulare anterioare şi a studiului de caz: că, deci, şi această
metodă este tot una compozită, adică îşi susţine realitatea pe metodele simple care o alcătuiesc,
respectiv expunerea în forma instructajului iniţial, demonstraţia acţiunii (din partea
instructorului), exersarea pe model (din partea elevului). Ceea ce implică adevărul că cerinţele
didactice ale acestei metode se alcătuiesc din însumarea caracteristică a cerinţelor ce vizează
fiecare metodă simplă inclusă în învăţarea pe simulator.
Problematizarea
Denumită şi predare prin rezolvare de probleme sau, mai precis, predare prin rezolvare
productivă de probleme (R. Gagné, 1975, p.189), ea reprezintă una din cele mai frecvente teme
metodologice actuale, fiind subiectul multor lucrări cu caracter teoretic şi al numeroaselor
cercetări experimentale.
Prin aducerea în discuţie a cîtorva contribuţii, fie teoretice, fie cu caracter aplicativ, ne putem
forma o părere, chiar şi aproximativă, asupra acestei metode. Pedagogul polonez W. Okon, de
pildă, al cărui nume este legat strîns de teoria şi aplicarea problematizării, o defineşte în mai
multe feluri: metodă constînd din "crearea unei dificultăţi practice sau teoretice, a cărei
soluţionare să fie rezultatul activităţii proprii de cercetare, efectuată de subiect" (1978, p.47);
predare şi însuşire pe baza unor "structuri cu date insuficiente" (idem, p.50), aceste structuri
reprezentînd problemele; ansamblu de activităţi, constînd din "organizarea situaţiilor
problematice, formularea problemelor (treptat sînt atraşi în acest proces elevii înşişi), acordarea
ajutorului indispensabil elevilor în rezolvarea problemelor şi verificarea soluţiilor, în sfîrşit,
coordonarea procesului de sistematizare şi fixare a cunoştinţelor astfel dobîndite" (idem, p.84).
Aceste definiţii sînt însoţite de precizarea că în problematizare, cel mai important lucru este
crearea situaţiilor problematice şi nicidecum punerea unor întrebări, care ar putea să şi lipsească
(idem, p.83-84).
Contribuţii importante găsim şi în pedagogia rusă. Ele gravitează mai ales în jurul precizării
conţinutului situaţiilor problematice. Mai semnificativă pentru discuţia noastră apare contribuţia
lui T. V. Kudreavţev, care ordonează situaţiile problematice pe cinci categorii sau tipuri: 1) cînd
există un dezacord între vechile cunoştinţe ale elevului şi cerinţele impuse de rezolvarea unei noi
situaţii; 2) cînd elevul trebuie să aleagă dintr-un lanţ sau sistem de cunoştinţe, chiar incomplete,
numai pe cele necesare în rezolvarea unei situaţii date, urmînd să completeze datele necunoscute;
3) cînd elevul este pus în faţa unei contradicţii între modul de rezolvare posibil din punct de
vedere teoretic şi dificultatea de aplicare a lui în practică; 4) cînd elevul este solicitat să sesizeze
dinamica mişcării chiar într-o schemă aparent statică; 5) cînd elevului i se cere să aplice, în
condiţii noi, cunoştinţele anterior asimilate (T. V. Kudreavţev, apud T. Căliman, 1975).
Lucrările româneşti apărute relativ recent se înscriu, în linii esenţiale, în limitele concepţiilor
menţionate mai sus, fiecare făcînd totodată completările socotite utile. De pildă, un curs
aparţinînd lui V. Ţîrcovnicu (1975) consideră problematizarea o metodă caracterizată prin
"crearea unor situaţii conflictuale în mintea elevului", "numite şi situaţii problematice" (lucr. cit.,
p.212). Autorul îşi face un merit din faptul că încearcă să lămurească fiecare categorie de situaţii
problematice prin exemple concrete, menite să facă din această metodă un instrument utilizabil cu
precizie în practică (Ibid., p.212, 213). Sintetizînd şi ideile altor pedagogi, autorul realizează o
sistematizare a categoriilor de situaţii conflictuale, după cum acestea exprimă: un dezacord între
experienţa elevului şi ceea ce i se cere să rezolve; situaţia în care este pus elevul cînd trebuie să
aleagă din multiplele sale cunoştinţe numai pe cele ce îl ajută să rezolve problema dată; o
contradicţie între modul de rezolvare teoretică şi cel de rezolvare practică a unei probleme;
situaţiile ce solicită elevul să formuleze ipoteze plauzibile pe baza cunoştinţelor însuşite anterior,
în legătură cu rezolvarea unor probleme prezente (Ibidem).
La rîndul său, un curs datorat colectivului de pedagogie din universitatea clujeană prezintă o
definiţie deosebit de cuprinzătoare, ca o sinteză a altora, astfel: problematizarea este " o
modalitate de instruire prin crearea unor situaţii-problemă, care solicită elevilor utilizarea,
restructurarea şi completarea unor cunoştinşe anterioare în vederea soluţionării acestor situaţii,
pe baza experienţei şi a efortului personal" (M. Ionescu, 1979, p.217). Autorii fac completarea că
în urma rezolvării situaţiei-problemă, elevul realizează un progres în învăţare (Ibidem).
Păstrînd aproximativ aceeaşi schemă logică a definiţiei, I. Nicola face şi alte precizări interesante.
Una dintre ele este aceea că situaţia-problemă trebuie considerată "o schemă anticipatoare" sau
"un plan de acţiune", incluzînd în sine nişte "repere cu caracter orientativ, euristic" (1980, p.258).
A doua precizare se referă la aspectul psihologic al problematizării, autorul stabilind nişte anume
momente în utilizarea ei, astfel: un moment declanşator, un moment tensional şi un moment
rezolutiv (Ibid., p.259). Lipsa exemplelor de sprijin, însă, face dificilă valoroficarea completă a
contribuţiei autorului în discuţie, de altfel vădit elevată în plan teoretic.
În cercetările experimentale pe care le-a efectuat, T. Căliman promovează aceeaşi opinie, în
raport cu cei mai mulţi dintre cei citaţi mai sus, avînd ca bază de plecare concepţia lui W. Okon şi
a ruşilor S. F. Juikov, V. A. Kruteţki, T. V. Kudreavţev. Aceasta reiese din aspectele considerate
de autor "problematizante", în cadrul experimentului efectuat (T. Căliman, 1975, p.49, 123, 125,
145).
Acestor contribuţii li se adaugă altele, întrucîtva deosebite, dat fiind caracterul lor cel puţin în
aparenţă restrictiv, atunci cînd trebuie să stabilească conţinutul problematizării. I. Cerghit, de
exemplu, într-o lucrare special consacrată metodelor didactice, emite ideea principial justă că
problematizarea autentică este aceea care presupune "zdruncinarea vechiului sistem de
reprezentări şi construirea din datele acestuia a unei noi structuri" (1976, p.108). Aceasta i se
alătură ideii că "o întrebare devine o problemă atunci cînd generează o nedumerire, o uimire sau
o incertitudine, o nelinişte pe care subiectul o trăieşte ca pe un conflict lăuntric" (Ibidem, p.105).
La rîndul său, M. Drăguleţ face cîteva observaţii asemănătoare. Autorul porneşte de la afirmaţia
că, într-o problemă, elementul principal este întrebarea-problemă (1974, p.57). Aceasta nu poate
fi considerată ca atare decît dacă "este tensională, adică relevă contradicţiile reale din lucruri şi
fenomene, sau pune în lumină un dezechilibru, o opoziţie sau un conflict de cunoaştere"; în caz
contrar, ea nu reprezintă decît o întrebare informaţională obişnuită (Ibidem).
Concluzia ce rezultă, după prezentarea contribuţiilor de mai sus, ar putea fi formulată astfel:
problematizarea se defineşte ca o metodă didactică ce constă din punerea în faţa elevului a unor
dificultăţi create în mod deliberat, din depăşirea cărora, prin efort propriu, elevul învaţă ceva
nou. Această definiţie este în consens deplin cu cea formulată de colectivul clujean (M. Ionescu,
1979). Dificultăţile pe care le vizează ea pot fi distribuite pe o scară destul de întinsă, aşa cum se
exprimă de fapt cei mai mulţi dintre autorii citaţi (să se vadă de pildă, tipurile de situaţii
problematice propuse de Kudreavţev).
Astfel, în fiecare din cazurile de mai jos avem a face cu o anumită dificultate, fiecare constituind
aşadar un caz de problematizare: cînd la geografie, de exemplu, li se cere elevilor să fixeze pe
hartă locul cel mai potrivit pentru aşezarea oraşelor unei anumite regiuni şi ocupaţiile locuitorilor,
lucru care se poate realiza prin mobilizarea de către ei şi şi selectarea judicioasă a unor
cunoştinţe anterioare (V. Ţîrcovnicu, 1975, p.213); cînd, la oricare materie de învăţămînt li se
cere elevilor să emită ipoteze pluzibile, utilizîndu-se de către profesor întrebările introduse prin
"ce s-ar întîmpla dacă..."; cînd, la literatură i se cere elevului ca, pe baza lecturilor sistematice, să
sintetizeze o tipologie a personajelor create de un anumit scriitor; cînd la zoologie, pe baza
observaţiilor concrete privind mediul necesar dezvoltării unei anumite specii, li se cere elevilor să
precizeze răspîndirea speciei respective într-o anumită zonă geografică cunoscută (T. Căliman,
1975, p.145-146); cînd, la oricare obiect de învăţămînt, elevul este pus în dificultate prezentîndu-
i-se spre explicare şi demonstrare un fapt ce reprezintă o excepţie de la regulile ştiute etc. Cum se
poate constata, toate aceste exemple prezintă cele trei note caracteristice, incluse în definiţia
propusă, adică: existenţa unei dificultăţi; depăşirea ei prin efort propriu, de către elev; însuşirea,
în urma acestei depăşiri, a unei "reguli de ordin superior" (R. Gagné, lucr. cit.).
Înţeleasă în sensul arătat mai sus, problematizarea este aplicată în ţara noastră şi în lume, de către
mulţi profesori, fireşte într-o împletire rezonabilă cu alte metode şi procedee. În limitele aceluiaşi
înţeles cuprinzător, sînt alcătuite azi şi o serie de manuale, între care cel de geografie economică a
Elveţiei constituie un exemplu edificator. Punctul de plecare este alcătuit din arătarea cîtorva
caracteristici fizico-geografice care dezavantajează această ţară, respectiv relieful muntos, lipsa
accesului la mare, lipsa resurselor naturale, întinderea mică etc. Fiecare lecţie este concepută
astfel încît să rezolve una din problemele de acest gen, ce reies din cîteva date fundamentale
prezentate iniţial.
Necesitatea utilizării acestei metode în învăţămînt este uşor de dovedit, date fiind numeroasele ei
valenţe convenabile educaţiei actuale, adică (M. Drăguleţ, 1974; R. Gagné, 1975): faptul că
favorizează aspectul formativ al învăţămîntului prin participarea efectivă şi susţinută a elevului şi
prin dezvoltarea intereselor de cunoaştere; faptul că sporeşte trăinicia şi aplicabilitatea informaţiei
elevului în practică; faptul de a crea elevului o mare posibilitate de transfer a diverselor reguli
însuşite etc.
Aplicarea problematizării nu este posibilă însă în orice împrejurări, ceea ce a determinat
teoreticienii să delimiteze cîteva condiţii strict obligatorii şi anume: existenţa unui fond
aperceptiv suficient al elevului (M. Drăguleţ, lucr. cit., p.194); dozarea dificultăţilor într-o
anumită gradaţie; alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecţie (M.
Ionescu, 1979); existenţa unui interes real pentru rezolvarea problemei (W. Okon, 1978, p.69);
asigurarea unei relative omogenităţi a clasei, la nivelul superior (T. Căliman, lucr. cit., p.109-
111); un efectiv nu prea mare în fiecare clasă de elevi (Ibid., p.142); evitarea supraîncărcării
programelor şcolare (M. Drăguleţ, lucr. cit.). În lipsa respectării acestor condiţii, se înţelege că
problematizarea devine formală sau defavorizantă, mai ales pentru anumite categorii de elevi, cu
mai puţine posibilităţi participative.