Imagini artistice

Imaginea artistică este o expresie a imaginației creatoare a scriitorului.

Aceasta beneficiază de o deosebită valoare estetică, fiind în același timp o
expunere a realității înconjurătoare, redată prin intermediul simțurilor. În
literatură, ea se manifestă la nivel artistic prin cuvinte.

În funcție de simțurile activate în receptarea imaginilor artistice, acestea pot

fi:

 vizuale
 auditive
 olfactive
 tactile
 motorii (dinamice)

Imagini vizuale
Aceste imagini creează cititorului impresii la nivel vizual, contribuind astfel
la introducerea acestuia în universul operei.

Exemple:

„Ieșind din balta Craiovița,

Unde-a fost crai Craiovisin,
Văpaie, vezi plutind domnița
Mai argintată ca un crin.”
(Al. Macedonski - „Rondelul domniței”)

„Într-un sfeșnic ard pe masă două lumânări de ceară,

Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară”
(Octavian Goga - „De demult”)

Imagini auditive
Aceste imagini sunt construite astfel încât să provoace cititorului senzații
sonore.

 Exemple:

„Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, și latră

din trei boturi, generos.”
(Nichita Stănescu, „Orologiu cu statui”)
„Iar când alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc și trâmbiți și de chiu -”
(George Coșbuc, Nunta Zamfirei”)

Imagini olfactive
Imaginile olfactive sunt legate de simțul mirosului. Deși nu sunt atât de des
întâlnite precum imaginile vizuale sau auditive, acestea creează impresii
deosebit de puternice.

Exemple: 

și părul ți l-ai uns peste-o cadelniță-n tămâie,

fir de fir,
ca să miroși la fel c-un patrafir.”
(Lucian Blaga, „Tămâie și fulgi”)

 „Iar în norul de profume

 Două suflete de flori
Le desparte-al nopții mire”
(Mihai Eminescu, „Misterele nopții”)

Imagini motorii
Imaginile motorii exprimă mișcarea, creând astfel impresia unei redări
cinematografice a realităților operei.

Exemple:

„Pe vodă-l zărește călare trecând

Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulțimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând”
George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

„Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
Ş-apoi ca din vis trezită, [...],
De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.”
(Mihai Eminescu, „Noaptea…”)
Imagini tactile
Imaginile tactile descriu realități și elemente care implică atingerea sau
pipăitul. 

Exemple:

„Un cuptor e roșul soare,

Și cărbune sub picioare
E nisipul.”
(George Coșbuc, „În miezul verii”)

„Uh! ce frig... [...] și căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.”
(Mihai Eminescu, „Cugetările sărmanului Dionis”)

„Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val”
(George Bacovia, „Lacustră”)

Imagini sinestezice
Acest tip de imagini reprezintă un amestec de senzații redate literar prin
îmbinarea imaginilor de două sau mai multe feluri. Ele se întâlnesc cel mai
adesea în lirica simbolistă.

Exemple:  

„E toamnă, e foșnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Și-i frig, și burează.”
(George Bacovia, „Nervi de toamnă”)

„Umbra ta, lovindu-se de ziduri,

 iar se sparge-n cioburi colorate.”
 (Nichita Stănescu, „Vitraliu”)

„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.”
(Lucian Blaga, „Liniște”)
Figuri de stil și procedee artistice
Procedeele artistice sunt cele mai des întâlnite mijloace de sporire a
expresivității unei opere literare. Ele se împart în:

 Figuri de stil
 Procedee de expresivitate artistică
 Procedee fonetice

Figurile de stil
Figurile de stil sunt procedee prin intermediul cărora se schimbă fie sensul
propriu al unui termen, fie construcția gramaticală obișnuită, cu scopul de a
intensifica o expunere sau o imagine. Ele se definesc drept cuvinte (sau
grupuri de cuvinte ce formează expresii) care schimbă raporturile uzuale
dintre semnificant și semnificat.

Această schimbare se manifestă ca o deviere de la modalitatea obișnuită de

realizare a corespondenței dintre obiectul denumit și termenul care îl
desemnează. Printre figurile de stil se numără:

Epitetul
Epitetul este figura de stil care atribuie însușiri deosebite, neobișnuite,
inedite, obiectelor, fenomenelor sau acțiunilor. Acesta:

 Determină fie un substantiv, fie un verb;

 Prezintă obiectele sau acțiunile într-o lumină nouă, impresionând
cititorul;
 Poate fi exprimat prin: adjective, substantive, verbe sau adverbe;
 Reflectă modul în care scriitorul/eul liric vede obiectele, ființele sau
acțiunile cărora li se atribuie epitetul.

Clasificarea epitetelor

 În funcție de partea de vorbire ale cărei însușiri sunt determinate de

epitet:

a. Epitete ale substantivelor

Exemple:

„zvelți vânători, în arcuiții lei” (Nichita Stănescu, „Lună în câmp”)

„Lumea-i veselă și tristă” (Mihai Eminescu, „Glossă”)

b. Epitete ale verbelor

Exemple:

„Apele plâng, clar izvorând în fântâne” (Mihai Eminescu, „Sara pe deal”)

„Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut”

(Tudor Arghezi, „Toamna”)

 În funcție de poziția epitetului în cadrul unei construcții:

a. Epitet postpus

Însușirea exprimată de epitet se află după cuvântul determinat

Exemple:

„S-aplec la sărutare o frunte vinovată” (Tudor Arghezi, „Toamna”)

„Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare”

(Vasile Alecsandri, „Miezul iernei”)

b. Epitet antepus

Însușirea exprimată de epitet se află înaintea cuvântului determinat

Exemple:

„Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

 În funcție de numărul termenilor ce constituie epitetul:

a. Epitet simplu

Constituit dintr-un singur termen care atribuie o însușire unui obiect,

fenomen sau unei ființe

Exemple:
„Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb, și funerar vestmânt”

(George Bacovia, „Plumb”)

b. Epitet dublu

Format din doi termeni care atribuie două însușiri unui obiect, fenomen sau
unei ființe

Exemple:

„Soarele rotund și palid se prevede printre nori”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Ah, ce clară noapte-albastră” (George Bacovia, „Noapte de vară”)

c. Epitet multiplu

Se constituie din trei sau mai mulți termeni care atribuie varii însușiri unui
obiect, fenomen sau unei ființe

Exemplu:

„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost:

verde, vesel și harnic.” (Ioan Slavici, „Popa Tanda”)

 În funcție de ceea ce exprimă epitetul:

a. Ornant

Exemple:

„Se-aude vremea bătrână” (Tudor Arghezi, „Ceasul de-apoi”)

„Cobori în jos, luceafăr blând” (Mihai Eminescu - „Luceafărul”)

b. Individual

Exprimă o caracteristică specifică unui anumit element sau legată de un

anumit context

Exemplu:

„zăpada viorie” (Mihai Eminescu „Călin - file din poveste”)

 „Frumos odor e Fulga! Și naltă-i e făptura!” (Vasile Alecsandri „Dan,
căpitan de plai”)

c. Cromatic

Exprimă o trăsătură legată de culoarea elementului descris

Exemple:

„floare albastră” (Mihai Eminescu)

„ți-s ochii-așa de negri” (Lucian Blaga, „Izvorul nopții”)

d. Personificator

Atribuie însușiri umane obiectelor, animalelor, fenomenelor, corpurilor

cerești etc.

Exemplu:

„Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești” (referitor la lună)

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”)

e. Comparativ

Exemplu:

„De-aș avea, pe gândul meu,

Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!” (Vasile Alecsandri - „Doina”)

f. Metaforic

Asociază în mod inedit doi sau mai mulți termeni pentru a exprima o
trăsătură

Exemple:

„Flori de plumb” (George Bacovia - „Plumb”)

„De treci codrii de aramă de departe vezi albind”

(Mihai Eminescu, „Călin - file de poveste”)

g. Hiperbolic
Exemplu:

„Gigantică poarta o cupola pe frunte…” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

h. Aliterativ

Exemplu:

„Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri”

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea a III-a”)

i. Oximoronic

Creează un contrast între elementul determinant și cel determinat

Exemplu:

„Cu-mbrățișări de brațe reci”  (Mihai Eminescu, „Atât de fragedă”)

j. Sinestezic

Exprimă senzații vizuale, auditive, olfactive, care se îmbină, în special în

poeziile simboliste

Exemplu:

„O pictură parfumată cu vibrări de violet”

(George Bacovia, „Nervi de primăvară”)

Personificarea
Personificarea este figura de stil prin intermediul căreia se atribuie însușiri
omenești obiectelor, animalelor sau fenomenelor naturale. Aceasta se
întâlnește cu precădere în creația folclorică, în fabule și în operele lirice.

Exemple:

„- Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult”

(Mihai Eminescu, „Revedere)

„Orele și-au împletit

Firul lor cu firul mare.”

(Tudor Arghezi, „Melancolie”)

Comparația
Comparația reprezintă procedeul prin care doi termeni sunt alăturați, pe
baza unor trăsături comune, cu scopul de a evidenția caracteristicile
primului.

Exemple:

„Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători” (Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară” (Vasile Alecsandri, „Andrii Popa”)

Metafora
Metafora este figura de stil care se aseamănă cu o comparație, dar căreia îi
lipsește termenul comparat. Astfel, un termen cu sens propriu este înlocuit
cu altul, neobișnuit, cu sens figurat, creându-se o asociere inedită.

Exemple:

„Leoaică tânără, iubirea” (Nichita Stănescu)

„Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii„ (Mihai Eminescu, „Glossă”)

Hiperbola
Hiperbola este figura de stil prin care se augmentează exagerat
caracteristicile unei ființe, ale unui personaj literar, ale unui obiect,
întâmplări sau fenomen al naturii, cu scopul de a crea o impresie puternică
asupra cititorului.
Exemple:

„Și vorba-i tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

„Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.” (Mihai Eminescu, „Luceafărul”)

Alegoria
Alegoria este figura de stil care se compune dintr-o înlănțuire de metafore,
comparații și personificări, rezultând într-o imagine omogenă, cu ajutorul
căreia poetul exprimă noțiuni abstracte prin intermediul unor termeni
concreți.

Exemplu:

„Și-i spune curat

Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii!”

(„Miorița”)
Procedee de expresivitate artistică
Enumerația
Enumerația este o figură de stil care presupune înșiruirea unor părți de
vorbire de același fel (substantive, adjective, pronume etc.) sau cu înțelesuri
similare. Scopul enumerației este fie de a evidenția ideea exprimată, fie de a
accentua abundența sau gradul de diversitate.

Exemplu:

„Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte

„Ş-arată milă, dragoste, durere.”

(Mihai Eminescu, „Vorbește-ncet”)

Inversiunea
Inversiunea este o figură de stil cu ajutorul căreia se modifică ordinea
uzuală a termenilor sau a unor grupuri de cuvinte, în scopul accentuării
expresivității construcției din care face parte acest procedeu.

Exemplu:

„O dungă roșie-n zări se iscase

și plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.”

(Nichita Stănescu - „Dimineață marină”)

Repetiția
Repetiția este figura de stil care presupune reluarea unui termen sau a unui
grup de cuvinte, în scopul accentuării unor anume trăsături ale obiectelor
sau ale acțiunilor menționate.

Exemplu:

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”
(Vasile Alecsandri, „Iarna”)
Antiteza
Antiteza este plasarea a două elemente (fie ele obiecte, ființe, concepte,
fenomene, idei, personaje etc.) într-o relație de opoziție. Acest procedeu
literar este deosebit de complex, astfel încât el poate presupune includerea
altor figuri de stil în structura sa.

Exemplu:

„Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o
fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era
fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata
moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și
bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și
frumoase.”

(Ion Creangă - „Fata babei și fata moșneagului”)

Invocația retorică
Invocația retorică este procedeul literar care implică adresarea directă către
un personaj absent sau fantastic (o figură divină, o persoană apropiată, un
erou decedat etc.), de la care nu se așteaptă niciun răspuns. În literatura
clasică, invocația retorică presupune ruga adresată de către eul liric unei
muze sau unei figuri divine.

Exemplu:

„Pentru credință sau pentru tăgadă,

Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.”

(Tudor Arghezi, „Psalm VI”)

Interogația retorică
Interogația retorică este figura de stil care se constituie din una sau mai
multe întrebări care se pun de către autor nu cu scopul de a primi un
răspuns, ci pentru a evidenția o anumită atitudine, perspectivă sau idee.

Exemplu:
„Unde ți mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Și șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?”

(Tudor Arghezi, „Psalmul de taină”)

Exclamația retorică
Exclamația retorică este o figură de stil ce exprimă insistența, astfel încât
aceasta presupune interpelarea adresată unei figuri anume: fie unei muze
sau figuri divine, fie unui element al naturii personificat, fie unui personaj
real, imaginar sau absent. Scopul interogației retorice este acela de a
exprima: o rugăminte, un îndemn, o revelație etc.

Exemplu:

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.”

(Tudor Arghezi, „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”)

Ocazional, exclamația retorică apare însoțită de interogația retorică,

intensificând astfel atitudinea și poziția eului liric.

Procedee fonetice
Aliterația
Aliterația este o figură de stil al cărei efect constă în efectul sonor produs.
Astfel, aceste efecte eufonic-imitative (care reproduc senzația transmisă
prin cuvinte), se obțin de către scriitor prin alegerea unor termeni în care se
repetă anumite consoane sau silabe inițiale, aflate, de obicei, în rădăcina
cuvintelor.

Exemplu:

„Sălbatecul vodă e-n zale și-n fier

Și zalele-i zuruie crunte.”

(George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

Asonanța
Asonanța este figura de stil care constă în crearea rimei imperfecte. Astfel,
la finalul versurilor se realizează numai identitatea vocalelor sau a
diftongilor, începând cu accentul final, iar sunetele care urmează nu mai
sunt identice.

Tot prin asonanță se înțelege și figura de stil care presupune repetarea unei
anumite vocale accentuate într-un vers sau o frază, însoțită de consoane
asemănătoare. Efectul rezultat este o sporire a expresivității construcției din
care face parte acest procedeu.

Exemple:

„Lumina lunii pline alunecă în casă.

Toți înecații nopții și-nalță în oglinzi”

(Ion Pillat, „Lumina lunii”)

„Las’ să vie cât de mulți,

Să ai cu cin’ să te lupți”

(Balada lui Pintea Viteazul)