Secvența descriptivă

Text suport:

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...”

(Mihai Eminescu – Scrisoarea I)

Textul descriptiv își relevă identitatea în opoziție cu cel narativ, reprezentând o pauză, o
întrerupere în suita relatării. Nu există o ordine prestabilită a propozițiilor-enunț sau a macro-
propozițiilor, ceea ce generează impresia de anarhie descriptivă, ca rezultat al caracteristicii
secvențiale slabe.

Textul suport este un tablou ce prezintă, prin descriere epistemică, teoria asupra nașterii
universului (cosmogonia), inspirată din filosofia indiană. Forța ilocuționară a textului este
orientată spre transmiterea unor idei metaforice despre începuturile universului, proiectate într-o
serie de acte expresive, care domină comunicarea. Expresivitatea textului se reflectă, la primă
vedere, în structura bazată pe relații lexico-semantice de opoziție (ființă-neființă, pătruns-
nepătruns) și pe interogații retorice, grupate în enumerații: „Fu prăpastie? genune? Fu noian
întins de apă?”.

La nivelul compoziției textuale, pot fi identificate două operațiuni de tematizare: pre-

tematizare, prin termenul „la-nceput”, care fixează obiectul de descris (nașterea universului) și
care deschide o perioadă descriptivă, ce se încheie printr-o re-tematizare – „eterna pace” - ce
marchează , prin particularizare, obiectul descris, asociat cu atmosfera creată de începuturile
universului.
 Fragmentarea, operațiune de aspectualizare, vizează realizarea, printr-o serie de
enumerații, a tabloului descriptiv, bazat pe relații de opoziție semantică, ilustrată la nivel lexical
de negație, prin prefixul ne-: ființă-neființă, pătruns-nepătruns. Elementul de negație domină
tabloul descriptiv, prin mărci lexico-gramaticale precum adverbele nici, nu, negația fiind un
atribut al non-existenței, care definește etapa premergătoare nașterii universului.

Operațiunea de calificare este realizată prin structura grupului nominal

substantiv+adjectiv: „lume pricepută”, „umbra celor nefăcute”, „eterna pace”, dar și prin relația
predicativă, fără o calificare legată, de tipul a fi (cu valoare predicativă)+substantiv: „fu
prăpastie? Genune?”, „n-a fost lume pricepută”, „nici de văzut nu fuse”, în care un aspect
important de calificare este dat fie de interogația retorică, fie de enumerație.

Expansiunea prin sub-tematizare este realizată prin liniaritate. Atributele universului sunt
ilustrate prin analogie cu lumea cunoscută (cunoaștere/descriere epistemică):

 tematizare: „la-nceput”
 aspectualizare: „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.”
 sub-tematizare: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.”
 punere în relație: „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.”
 re-tematizare: „Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...”

Prezența organizatorilor textuali temporali: când, pe când are rolul de a ilustra relația temă-
rhemă; tema „la-nceput” este extinsă și aprofundată prin rhema „pe când fiinţă nu era, nici
nefiinţă,/Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/...”, realizând progresia constantă.

Conectorul argumentativ adversativ dar marchează o relație de opoziție care evidențiază

haosul primordial, lipsa unui principiu ordonator și coordonator: „Căci era un întuneric ca o mare
făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.” Această relație de opoziție este
marcată și la nivel semantic de relația întuneric-lumină (ochi care s-o vază).

Conectorul explicativ căci realizează progresia lineară: „Fu prăpastie? genune? Fu noian
întins de apă?/N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/Căci era un întuneric ca o mare
făr-o rază”. În exemplul dat, tema 1 este „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă”, care are
ca rhemă versul „N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă”, vers ce devine tema (2)
pentru „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază”.
 Coeziunea textului este asigurată de relativa unitate a sistemului timpurilor verbale, asigurată
de folosirea verbelor la timpul imperfect, marcă a descrierii: „stăpânea”, „nu era”, „odihnea”, în
alternanță cu perfectul-compus „n-a fost”, menit a sugera temporalitatea raportată, în conjuncție
cu perfectul-simplu: „fu” sau mai mult ca perfectul „nu începuse” care plasează aspectele
descrise într-un timp îndepărtat, imemorial. Paralelismul este marcat prin conectorul concesiv
„deși”:„ nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”, dar și prin opozițiile lexico-semantice:
„fiinţă nu era, nici nefiinţă”, „nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”.

Legăturile dintre propoziții sunt determinate de calificarea unui întreg „la-nceput” prin
selecția părților care determină/definesc acest întreg: „fiinţă nu era, nici nefiinţă”, „totul era lipsă
de viaţă şi voinţă”, „nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”, părți dintre care unele sunt, la
rândul lor, calificate:„ totul era lipsă de viață și voință”.

Textul suport este o secvență descriptivă tip tablou, realizată în manieră lirică, având mărcile
specifice la nivel:

 gramatical: prezența grupului nominal, verbe la indicativ imperfect, subordonatele

atributive;
 stilistic ( epitete, comparații, metafore, enumerații,etc.)
 lexical (sinonimii, cuvinte din aceeași sferă semantică).