Adolescență

de Mihu Dragomir

- comentariu literar -

ADOLESCENȚA- reprezintă perioada de tranziție de la copilărie la

maturitate, când individul se descoperă pe sine și pe cei din jurul său.
În acest interval au loc schimbările fizice și mentale, cât și de
colectiv prin trecerea de la gimnaziu la liceu.
În aceste momente de autocunoaștere, adolescenții tind să fie
vulnerabili și irascibili. de unde poate rezulta rebeliunea față de
părinți și cadre didactice (în unele situații).

Poezia “Adolescență” de Mihu Dragomir este divizată în patru

secvențe lirice care împreună constituie tema principală a operei,
adolescența și nostalgia trecutului.

Astfel, poezia debutează printr-o enumerație “Vânt, dumbrăvi

și optsprezece ani…”, fiecare element având o semnificație inedită.
Dumbrava, pădurea tânără, simbolizează tinerețea deoarece maturul
își reamintește de adolescența sa;vântul constituie un simbol al
spiritului, suflarea vie a universului;iar optsprezece ani reprezintă
vârsta care presupune trecerea de la copil la adult.
Descoperim, de asemenea, diverse figuri de stil: personificarea
metaforică “Primăvara-n baltă renăscută.” reprezintă renașterea
eului liric asemenea naturii la venirea primăverii când își aduce
aminte de întâia sa dragoste; enumerația “Strada cu salcâmi sau cu
castani” face referire la traiectoria unui tânăr spre îndeplinirea
idealurilor; personificarea “Zile ce-amintirea le sărută…” exprimă
nostalgia manifestată față de amintirile adolescentine.
Eul liric este ilustrat prin vocea maturului cufundat adânc în
universul tinereții pierdute pe parcursul înaintării în vârstă și care,
de asemenea, ține vie amintirea primei dragoste din liceu.

Trecând ușor de la prima secvență la cea de-a doua, compusă

din a doua și a treia strofă, eul liric îi creionează un portret fizic
persoanei iubite printr-o suită de imagini vizuale și figuri de stil:
metaforele “Fata cu mijloc de violină” și “rimă rară”, epitetul “mersul
lin”, personificarea “distihuri șchioape şi naive”; imaginile vizuale:
“ochii viorii”. În această secvență, eul liric apelează la întrebarea
retorică: “Unde-i cartea noastră de latină” sugerând că, deși e
conștient de faptul că această persoană nu mai există în viața sa,
vocea îndrăgostitului încă așteaptă răspunsul iubitei la chemarea lui.
Mai putem identifica un adjectiv pronominal posesiv‫” ׃‬noastră”.

A treia secvență, alcătuită din strofele patru și cinci, pune

accentul pe legătura dintre dragoste și natură. Maturul consideră că
spațiul natural le era martor la dovada iubirii pure: “Dunărea-şi
plimba în funduri stele,
Noi le număram, plutind cu ele”, locul pe care îl puteau
considera ”casă” și unde nimeni nu îi putea descoperi. Metafora ”țară
de tăceri şi stuh.” susține afirmația anterioară. Cei doi îndrăgostiți
devin din ce în ce mai apropiați, există termenul de ”noi”, lucru ce
exprimă apropierea. Versul ”Şi-nvăţasem vorba: totdeauna.”
sugerează eternitatea momentului, o clipă temeinică pentru cei doi
care nu doresc să se termine.

Ultima secvență, aidoma celei precedente, conturează în detaliu

intimitatea dintre îndrăgostiți, analizând îndeaproape gesturile
tandre dintre ei. Aici apare metafora ”Fata mea de Dunăre şi șoapte,
Fata mea cu păr de miazănoapte…” cu rol în evidențierea stimei pe
care vocea lirică i-o poartă muzei sale, întruchiparea iubirii veșnice.

La nivelul elementelor de prozodie remarcăm faptul că opera

este structurată pe 7 strofe sub formă de catren, iar cea de-a opta
este formată doar din două versuri (distih). Pe de altă parte, măsura
versurilor este variabilă (de 9-10 silabe), iar rima e împerecheată.

În încheiere, doresc să menționez că această poezie oferă

libertatea cititorului la a visa o situație perfectă, fără cusur, unde
orice bun se poate întâmpla și durează o eternitate. Ne aduce aminte
de năzbâtiile pe care mulți le-am făcut în adolescență și ne învață
cum să o prețuim deoarece aceasta trece într-o fracțiune de
secundă.