,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și răspunde”

IONA, MARIN SORESCU Marin Sorescu

,,Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…Cel care trăiește în Ţara de Foc este tot Iona,
I _eseu_ omenirea întreagă este Iona, …” Marin Sorescu
Specie literară: Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, piesa ,,Iona” iese din clasificările
clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog dialogat (solilocviu),
în care sunt cultivate alegoria și metafora.
Opera ,,Iona” a fost publicată în 1968 în revista ,,Luceafărul”, fiind inclusă ulterior în
trilogia ,,Setea muntelui de sare”, alături de ,,Paracliserul” și ,,Matca”. Cele trei drame sunt
parabole pe tema destinului uman, reinterpretând trei mituri importante: mitul biblic (Iona),
mitul creației (Paracliserul), mitul potopului (Matca). Titlul trilogiei este o metaforă ce
sugerează setea de cunoaștere, dorința de absolut fără de care omul nu poate ieși din
absurdul vieții, din automatismul existenței.
1

Teatrul modern valorifică și reinterpretează miturile. Astfel, opera lui Marin Sorescu
Conflictul specific teatrului classic, confruntarea dintre personaje, lipsește în are la origine povestea biblică a lui Iona, fiul lui Amitai, care primește misiunea de a
opera lui Marin Sorescu. Conflictul este aici ilustrat de drama existențială a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, dar se sperie și se ascunde pe o
protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește un conflict cu corabie cu care fuge spre Tarsis. Dumnezeu trimite o furtună care îi sperie pe
sinele, conflict de esență tragică, într-o intrigă nascută din diferența dintre ideal și marinari și aceștia, înțelegând că Iona este cel care a atras mânia lui Dumnezeu, îl
realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-o burtă de pește.Iona este un aruncă în valuri. Inghițit de un pește, din porunca divină, Iona petrece trei zile în
personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea și cautările burta acestuia, în pocăință, fiind lăsat apoi pe uscat, pentru a-și continua misiunea.
omului modern. Statutul său social, de pescar, are în piesă un rol simbolic în ceea Pescarul Iona este diferit de personajul biblic, se află în gura pestelui la începutul
ce privește comportamentul uman: el reprezintă figura Mijloacele de operei, nu săvârșise păcate si nu are posibilitatea eliberării. Tema operei ilustrează
caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj, conflictul interior al omului singur, care încearcă să se regăsească, dar în același timp
gesturi, acțiuni simbolice, indicații ale autorului). Scriitorul renunță la dialog si ezită în asumarea propriului destin. Se adaugă raportul dintre individ și societate,
construiește piesa sub forma unui monolog dialogat. speranței eterne. Actul de a libertate și necesitate, lipsa de comunicare ca sursă a singurătății. Chiar autorul
pescui semnifică nevoia de cunoaștere si autocunoaștere. mărturiseste: ,,am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
5 singur” .
2

În ceea ce privește structura dramei, piesa este alcătuită din patru tabouri, într-o alternare
de afară (I, IV) și înăuntru (II, III). Rolul indicațiilor scenice este de a ajuta la clarificarea
semnificațiilor simbolice și de a oferi sprijin pentru înțelegerea problematicii textului, piesa
fiind o parabolă a căutării spirituale a individului. Toate gesturile eroului, indicațiile, decorul,
totul trebuie privit în cheie simbolică.Ca particularități ale construcției subiectului
remarcăm trăsături ale teatrului modern: prezența unui un singur personaj, element ce duce
la renunțarea la dialog; dispariția conflictului si a intrigii; plasarea acțiunii în planul
parabolei.Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile
scenice de la începutul fiecărui tablou al piesei, spațiul cu valoare metaforică aparține
aproape exclusiv imaginarului: plaja, burțile pestilor, moara de vânt. Absența timpului
istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern, relatiile
temporale reliefând perspectiva discontinuă a timpului psihologic ce potențează starile
interioare ale personajului.
4 3
Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt , pe de o parte, aceea în care Iona îsi pierde
ecoul, la începutul Tabloului I, fapt ce pare a-i anula chiar existența (,,Gata și cu ecoul meu…/ Nu
mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta. Semn rău”.), iar pe de altă parte, scena în care protagonistul
scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi
(Tabloul III). El încearcă astfel să comunice cu lumea si să găsească salvarea. Faptul că tot el
găseste biletul si nu-l recunoaste, accentuează sentimentul acut al singurătătii și ideea că
înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine. Titlul operei poate fi interpretat ca
trimitere la cuvântul ,,iona”, care în ebraică înseamnă porumbel, o pasăre văzută ca simbol al
libertății. O altă posibilă interpretare se referă la numele personajului biblic, Iona, proorocul ce
revine la misiunea sa, după cele trei zile petrecute în burta unui pește. De asemenea, titlul ar
putea fi interpretat ca fiind format din particula ,,io” ( referire la formula din Evul Mediu –
domnul, stăpânul) și ,,na” ( cu sensul familiar al verbului ,,a lua”), denumind personajul piesei
care apare într-o triplă ipostază:ipostază: pescar, călător, auditoriu.

Confidential C
 personajului: explicativ, imperativ, uimit, vesel, curios, nehotărât, făcându-și curaj. Conform stărilor prin care trece,
limbajul personajului asociază diverse register stiistice: colocvial, metaforic, ironic si tragic, acest amestec fiind o trăsătură
a teatrului modern. În text, se regăsesc procedee moderne de caracterizare precum introspecția și monologul interior.
Statutul social, moral, psihologic al personajului Iona.
În ceea ce privește statutul social al lui Iona, cel de pescar, acesta este unul simbolic. Ca pescar, în sensul propriu al
cuvântului, Iona are o existență redusă la automatisme, actul de a pescui semnificând nevoia de cunoaștere si
autocunoaștere. Din punct de vedere psihologic și moral, Iona este un erou tragic, un individ aflat în criză existențială, aflat
în căutarea unui sens al lumii, Prin întrebări successive despre sine ajunge să constientizeze că este un om liber să
gândească și să exprime. O scena reprezentativă este cea din finalul operei, Iona întorcându-se spre sine ca spre singura
realitate, fiind gata de un nou început. Principala trăsătură a personajului, mai mult o stare, este singurătatea. Personajul
pare construit pentru a reprezenta, în manieră alegorică, metafora lui Nietzsche:
6
IONA II
,,Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”. De altfel, autorul însuși mărturisește: ,, am vrut să scriu ceva despre un om
singur, nemaipomenit de singur” , fapt completat de notațiile autorului din debutul textului: ,, ca orice om foarte
singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și răspunde […]”
În piesă există mai multe scene care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului si a ființei umane, în general.
O primă secvență semnificativă este cea din Tabloul I, când Iona își pierde ecoul, fapt ce pare a-i anula chiar
existența (,,Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta. Semn rău”.). eroul se strigă până
răgușește, doar pentru a înțelege că este înconjurat de pustietate. O altă secvență semnificativă este cea din
Tabloul I, când Iona își pierde ecoul, fapt ce pare a-i anula chiar existența (,,Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a
isprăvit. / S-a dus și ăsta. Semn rău”.). eroul se strigă până răgușește, doar pentru a înțelege că este înconjurat de
pustietate. O altă secvență semnificativă este cea din Tabloul III, când Iona scrie un bilet cu propriul sânge, după ce
și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi. Faptul că tot el găseste biletul si nu-l recunoaste, accentuează
sentimentul acut al singurătătii și ideea că înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
În cele din urmă, Iona îsi amintește trecutul și își redescoperă identitatea. Gestul final, al spintecării burții, poate fi
interpretat în manieră simbolică, personajul găsind calea iluminării în sine. Mitul labirintului și metafora luminii din
final (,,Răzbim noi cumva la lumină”) susțin semnificația simbolică a operei.
7

Prin piesa ,,Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală: teatrul-parabolă, în care faptele, gesturile lui Iona, decorul fac parte din
alegorie, iar limbajul este metaforic.
Întâmplările trebuie privite în plan simbolic, putând fi interpretate în mai multe feluri, datorită unei ,,tehnici a ambiguității foarte
răspândită si ea în teatrul modern”, potrivit criticului Eugen Simion.
Prin piesa ,,Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în teatrul românesc. Exponent al condiției solitare a omului modern,
pescarul Iona întruchipează speranța ca mod de a fi într-o lume limitată.
Astfel, piesa ,,Iona” transmite ideea că libertatea este expresia voinței personale și că destinul poate fi înfrânt.
Termeni specifici: (pentru tipologie)
Teatru modern: renunță adesea la distincțile dintre specii. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă între altele
prin: preferința pentru teatrul parabolă și teatrul absurdului, alăturarea comicului și a tragicului, inserția liricului în text,
valorificarea și reinterpretarea miturilor, aparitia personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a
evenimentelor.
10

Confidential C
Baltagul, de Mihail
Sadoveanu ,,Baltagul” aparține speciei literare roman.
Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930 și este
considerat un adevărat ,,poem al naturii și al
sufletului omului simplu, o <Mioriță> în
dimensiuni mari” (George Călinescu). ,,Baltagul”
este ,,probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae
Manolescu) al scriitorului si aduce o formulă
Mihail Sadoveanu a fost numit ,,Ceahlăul literaturii inedită de roman în peisajului epicii
române” ( Geo Bogza) sau interbelice, ,,amestecul de narațiune arhetipală
,,Ştefan cel Mare al literaturii române” (George grefată pe un scenariu polițist”.(Carmen Matei
Călinescu). Mișat, Romanul românesc interbelic). Astfel,
Viața satului românesc, (tema spiritualității satului Romanul ,,Baltagul” este considerat un roman
românesc) este principal temă a epicii sadoveniene, realist mitic.
întrucât ,,țăranul roman a fost principalul meu erou”, 2
mărturisea Sadoveanu într-un discurs susținut la Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale:
Academia Română. aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastrale și
Specie literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, căutarea adevărului) si aspectul mitic ( sensul de ritual al gesturilor
desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere
prezența unor personaje numeroase si realizarea unei a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și couniunea on-
imagini ample asupra vieții, opera literară natură si mitul marii treceri.
1 Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc,
sufletul țăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradițiilor
si al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simti si a
reacționa în fața problemelor , apărând principii de viață
fundamentale, statornicite din vremuri imemoriale. În prim-plan se
Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale află căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan,
păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea Vitoria Lipan, sotia acestuia, reconstituind drumul parcurs de acesta,
îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, pentru aflarea adevărului și săvârșirea dreptății, însoțită fiind de
prosper și cunoscut în târguri depărtate, dar obligat la o viață dură, Gheorghiță, fiul său.
cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă
În roman se regăsesc marile teme sadoveniene, viața pastorală,
frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga),
natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de
tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a 3
organiza gospodăria în lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor,
constatarea cu înfrigurare a semnelor prevestitoare-visul cu
Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o
singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și
configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării epice.
5 O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului
este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George
Călinescu). Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare
mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al
romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și
nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început.
”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică.”(G.
Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe
de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte:
”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră,
trăsnește și bat puhoaiele.”
4
Confidential C
 BALTAGUL, M SADOVEANU II . eseu
Titlul operei este unul simbolic, toporul cu două tăișuri devenind
arma magică și simbolică menită să facă dreptate, fiind în același
timp arma crimei. Cuvântul baltag, provine de la latinescul ,,labrys”,
care înseamnă atât topor cu două tăișuri, cât și labirint. În roman,
este vizibil motivul labirintului, ilustrat de drumul Vitoriei spre
găsirea soțului, un labirint interior, al frământărilor sale, și unul
exterior, al drumului săpat în stânci, labirintul amintind de curgerea
continuă a vieții spre moarte.
Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se la
persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent,
care reconstituie, prin tehnca detaliului și prin observație, lumea
satului si acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia rolul
naratorului și reconstituie crima pe baza propriilor deducții,
făcându-i pe cei doi criminali să-si recunoască vina în fața satului și a
autorităților. În ceea ce privește modurile de expunere prezente,
narațiunea este preponderentă, pasajele descriptive fixează diferite
aspect ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual
( portretele Vitoriei și al lui Gheorghiță), și colectiv
( muntenii ,,locuitorii de sub brad”). Narațiunea este nuanțată de
secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul
rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a oprit
cumva…astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în frunte?
7 înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla de acum încolo în familie.
Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în frunte și-n cap cu
căciulă brumărie.” Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se din
toamnă până în primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”. Cadrul acțiunii este satul
Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistritei, dar si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un
roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime
existente pe hartă. Romanul este de asemenea o scriere ficțională cu valențe mitice, astfel
romancierul imaginează satul Lipanilor și alte toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.
Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind
momentele acțiunii.
Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de
drum, incluzând expozitiunea (prezentarea satului Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care
își așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și pregătirile de drum).
Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și prezintă drumul parcurs de cei
doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc
îmnormântarea din final.
Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului, ancheta poliției, îmnormântarea,
parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul culminant este reprezentat de reconstituirea fidelă a
scenei crimei făcută de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza.
Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii mortului” si faptul că viața merge
8

Romanul are caracter monografic deoarece înfățișează viața muntenilor ( oameni care trăiesc la munte!!!), ocupațiile,
tradițiile, obiceiurile și principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii, sunt
surprinse la începutul romanului, în legenda povestită de Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viața muntenilor e grea; mai ales a
femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului îi e dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu
toporul ori cu cața. […] Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte.[…] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul.”
Familia Lipanilor este parte a acestei colectivități.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie puternică și hotărâtă, curajoasă, lucidă și inteligentă, ,,un exponent al
speței” (G. Călinescu). Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin caracterizare direct și
indirectă. Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, el trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate
fi considerat unul inițiatic, din acest punct de vedere, prezentând maturizarea băiatului. Nechifor Lipan este caracterizat în
absență, prin retrospectivă si rememorare. Personaje episodice sunt: Minodora, fiica trimisă la mănăstire pentru purificare,
moș Pricop, simbol al ospitalității, părintele Dănilă, simbol al autorității spirituale în sat, baba Maranda, simbol al
superstițiilor, toate personaje reprezentative pentru lumea satului arhaic.
Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic. Criticul Nicolae Manolescu arată că, deși Sadoveanu
alege ca pretext epic situația din balada populară, în care doi ciobani se hotărăsc să-l ucidă pe al treilea pentru a-i fura oile,
autorul ,,sacrifică marele ritm al transhumanței pentru un fapt divers”, ceea ce face ca ,,Baltagul” să fie ,,un roman realist in
sensul cel mai propriu”.
Confidential C
,,Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi”. Camil Petrescu
,,O monografie a îndoielii” C. Ciopraga,,monografia unui element psihic, …gelozia” G. Călinescu. Prin cele
două romane ale sale, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și ,,Patul lui Procust”
(1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală.
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul • ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară
subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul
,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparține speciei literare roman. prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I,
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de analiză psihologică, ,,o luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca
scriere in care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu
români). trăirea intensă.
1

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este roman

psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință
problematizantă), și prin utilizarea unor tehnici ale analizei
psihologice.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
al experienței, deoarece romanul este scris sub forma unei confesiuni
a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două
experiențe fundamentale: iubirea si războiul.
În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la • Titlul romanului indică temele romanului și, în același timp,
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de
personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe protagonist: dragostea, ,,Ultima noapte de dragoste” și
fundamentale: iubirea si războiul. războiul ,,întâia noapte de război”.
Textul este structurat în două părți precizate în titlu, care indică
temele romanului și, în același timp, cele două experiențe
fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul.
2

Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe fundamentale de cunoaștere

trăite de protagonist: dragostea și războiul, prima parte a romanului prezentând
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua
parte, construită sub forma unui jurnal de campanie, al lui Gheorghidiu, urmărește
experiența de pe front, din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este o ficțiune,
dar a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole si documente din epocă,
ceea ce conferă autenticitate romanului. Secvențe/ idei semnificative pentru teme:
discuția de la popotă,mărturisirea personajului-narator:
,,Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face
fericită”, capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, care ilustrează absurditatea
războiului și tragismul confruntării cu moartea.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează
tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza între atitudinea
lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale
parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi
slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar,
bogat, bătrân şi ursuz.
3
Confidential C
 Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi
diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a
apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană
vertebrală foarte flexibilă.
Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit
de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele
romanului. Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia
prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu,
la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că
cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într- o
relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care
respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Locul si timpul acțiunii sunt primăvara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.
4

În roman sunt folosite tehnici ale analizei psihologice, introspecția și monologul interior, prin care Ştefan
Gheorghidiu percepe cu luciditate aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri, sentimente, reflecții)
si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).
Romanul debutează cu un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”,
este anterioară întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”. Capitolul evidențiază cele două planuri temporale
din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Discuția
de la popota ofițerilor, despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat
care și-a ucis sotia infidelă a fost achitat la tribunal, declanșează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de a Universitate si bănuiam că mă înșală” este fraza cu care
debutează cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar si retrospectiva iubirii dintre Ştefan
Gheorghidiu si Ela. Cei doi se căsătoresc din dragoste, personajul-narator mărturisind că iubirea s-a născut
din admiratie, duiosie, ,, Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face
fericită”, dar si din orgoliu, ,,începusem totuși să fiu măguit de admirația pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, findcă eram atât de pătimas iubit de una dintre cele mai frumoas studente, […]”. Trăiesc
modest, sunt fericiți, dar echilibrul este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește de la un
unchi, Tache. Ela este atrasă în discuțiile despre mostenire, apoi de viața mondenă, iar într-o excursie la
Odobesti, acordă mai multă atenție unui domn G., care, în opinia lui Gheorghidiu, îi va deveni mai târziu
amant. După o scurtă despărțire cei doi se împacă, dar Gheorghidiu vrea să verifice dacă sotia îl înșeală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
5 6
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul., astfel ,, Absolutul morții eclipsează absolutul
iubirii” (Dumitru Micu). Frontul înseamnă haos, mizerie, ordine absurde, la confruntarea cu inamicii se adaugă frigul și
ploaia. Experiența dramatică de pe front eclipsează celelalte aspect ale existenței: ,,De soția mea, de amantul ei, de tot
zuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu
Dumnezeu”, ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea, relevând faptul că eroismul este
înlocuit de spaima de moarte ce păstrează doar instinctual de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în
noi”.
În final, rănit si spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, și obosit să mai caute certitudini decide să o
părăsescă pe Ela: ,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți…, de la lucruri personale la
amintiri. Adică tot trecutul.”
Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama
îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de ceilalți, dar evenimentele exterioare sunt filtrate prin
conștiința sa. Astfel, cititorul nu cunoaște nimic altceva în afară viziunii personajului-narator și nu se poate pronunța cu
privire la fidelitatea femeii. ,,Nu Ela se schimbă […] , ci felul în care o vede Ştefan.” (Nicolae Manolescu)
Stilul anticalofil pentru care optează autorul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci
efectul de artificialitate din romanul tradițional.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern subiectiv, psihologic, al experienței, având
drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă,
narațiunea la persoana I, anticalofilismul și autenticitatea trăirii.
Confidential C
Enigma Otiliei, George Călinescu
• ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au
devenit program estetic” (Nicolae Manolescu)
• În studiul ,,Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul doric, cel
traditional, obiectiv, că este ,,romanul din secolul XIX, care la noi își atinge
apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.”
• Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge proustianismul si
pledează pentru realismul classic (romanul obiectiv de tip balzacian).
• Al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu ( Cartea nunții,
1933, Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960) este ,, …
un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit
program estetic” (Nicolae Manolescu). • Elemente de clasicism:
• Elemente de realism balzacian: • -simetria romanului, care începe si se termină cu imaginea dezolantă a casei
• -tema: ,,o frescă din viața burgheziei bucureștene”, familia , societatea; lui mos Costache;
• -motivul mostenirii, motivul paternității; • -personajele sunt caractere construite pe o dominant psihică: Costache
• -expozițiunea presupune situarea exacta în timp și spațiu, descrierea mediului, Giurgiuveanu – avaritia; Leonida Pascalopol – noblețea sufletească; Stănică
dinspre exterior spre interior; Rațiu – arivismul si demagogia; Aglae Tulea – răutatea si invidia.
• -caracterizarea personajelor: fizionomie, vestimentație, cadru ambient; • Elemente moderniste:
tendința de generalizare, tipologia; • -ambiguitatea personajelor (portretul Otiliei);
• -tehnica detaliului semnificativ, descrieri minuțioase; • -interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate si
• -lipsa de idealizare. mediu: alienarea și senilitatea. Lumea clanului Tulea stă sub semnul bolii, al
degradării morale reflectate în plan fizic.
Elemente romantice:
•1 • Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai
-folosirea antitezei în crearea și multe
caracterizarea unor personaje: Felix- • De asemenea, poate fi considerat un roman social și citadin.
Titi, Otilia-Aurica, moș Costache- • planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si • ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist prin temă, structura închisă,
Pascalopol; realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,,Enigma Otiliei” specificul secvențelor descriptive, realizarea personajelor, dar depășește modelul
-descrierea naturii Bărăganului într-un de George Călinescu aparține speciei literare roman. realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și polemic și prin elemente ale modernității
registru fantastic; •2 (este inspirat din viața citadină, prezența tipului intelectualului ca personaj). Titlul inițial al
romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare personaj
-motivul literar al orfanului, evidențiat Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niste,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive
în roman prin Felix și Otilia; Căliescu a apărut în anul 1938 și este editoriale, acesta devenind ,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul de la un aspect realist la
considerat un roman realist de tip balzacian, tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul, un personaj de o
cu elemente moderniste, aparținând prozei feminitate enigmatică, ce rămâne surprinzător prin amestecul de un farmec juvenil cu o
interbelice. profundă maturitate. Această ,,enigmă” se naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și poate
explica felul de a se comporta al fetei, iar Pascalopol o admiră, o înțelege , dar nici el nu o
poate descifra în întregime, spunându-i lui Felix în finalul romanului : ,,A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
Tema romanului este ilustrarea vieții burgheziei •3
bucurestene de la începutul secolului al XX-lea, societate
degradată de puterea banului, întreaga acțiune a
romanului construindu-se în jurul averii lui Costache
Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un
roman de inițiere, prezentând formarea unui tânăr care,
înainte de a a avea o carieră, trăiește experiența unei iubiri
si a relațiilor de familie.

Confidential C
 Enigma Otiliei, George Călinescu _eseu_ II
O altă secvență semnificativă pentru operă este cea din incipitul
romanului, când Felix ajunge in București, pe strada Antim, iar când bate la
ușa casei lui moș Costache, acesta, un bătrânel ,,subțire și puțin
înconvoiat”, îi spune tânărului: ,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu
cunosc…”
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și contruit pe
mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin
acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei
Tulea, al lui Stănică.
Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta
clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un
alt plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la
București pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i
tutore. Celelalte planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății
citadine a vremii.
îngroasă trăsăturile prin fapte, gesturi, replici, vestimentație, relații între personaje.
Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la
persoana a III-a, un narator obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai
multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un
regizor.
Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii,
succesiunea secvențelor narative fiind redată prin înlănțuire. Dialogul
conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea spațiilor și a
vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin
observatie și notarea detaliului semnificativ, descrierea
devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor
.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la
începutul lui ulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui
moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele principale și sugerează Pornind de la ideea ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”, Călinescu
conflictul. distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de a se adapta: cei care se
Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de adaptează din punct de vedere moral, putând să-si motiveze acțiunile, si cei care se
Stănică, Aurica nu- și poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de adptează instinctual, ce ilustrează tipuri umane: cocheta, fata bătrână, avarul,
un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin descrierea străzii și a casei lui parvenitul, retardatul.
moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un intrus în familie, în momente Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Familia lui
diferite ale existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua
,,după război”. sotii, decedate. Există doi intruși, Felix Sima, orfan, al cărui tutore este Costache
Giurgiuveanu si Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului. A doua familie este cea a
Ca mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în manieră realist-balzaciană,
surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, alcătuit din sotul Simion Tulea și cei
tehnica focalizării, caracterul personajelor dezvăluindu-se progresiv, pornind de la
trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în centru averea lui moș
datele exterioare ale existentei lor: prezentarea mediului de viață, descrierea
Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul Felix
locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a obișnuințelor. În mod direct,
și maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.
naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia
personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Descrierea indirectă Limbajul personajelor este unul uniformizat, indiferent de situația socială sau de
cultural lor. Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) folosit de Stănică are un efect
comic. Se utilizează fraza amplă, este preferat epitetul neologic, ,,fața
Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern: comportamentism și
reflectare poliedrică.
juvenilă”, ,,aspect bizar”.
,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea critică a unor
Până în capitolul al XVI-ea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportament
aspect ale societății bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și
(fapte, vorbe, gesturi). Această tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a
al moștenirii, specificul secvențelor descriptive, realizarea unor tipologii,
personalitătii Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate
veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Modelul realist este însă depășit
personajului ( element modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
prin spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității (ambiguitatea
feminității. Este alcătuit un portret complex și contradictoriu al Otiliei, ,,fe-fetița”
personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, tehnici moderne de
cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș Costache, fata
caracterizare).
exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din perspectiva lui Felix, femeia
capricioasă ,,cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,, o dezmățată, o
stricată,” din perspectiva Aglaei, ,,o fată deșteaptă”, cu spirit practic, așa cum o
vede
Confidential C
Ion, Liviu Rebreanu, eseu I
,, El singur e mai mult o întreagă epocă literară. <<Ion>> e suficient ca să înfrunte timpul încă mult, foarte mult timp de acum încolo.
(Camil Petrescu)
,,[…]cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române.” ( Eugen Lovinescu)
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor
personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară • Publicat în 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu
,,Ion” aparține speciei literare roman. Rebreanu, o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist,
Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice și, de asemenea, un fără idealizări, nucleul ecestuia aflându-se în nuvelele anterioare:
roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu, din lucrarea ,,Arca lui Noe”, este un roman doric. • ,,Zestrea”, ,,Rușinea”. Romanul apare într-o perioadă de aprinse discuții
Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului (omniscient, omniprezent), literare; criticul Eugen Lovinescu, partizan al înnoirii prozei românesti
observându-se obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, prin introducerea spațiului citadin și al tipul intelectualului, salută
veridicitatea. apariția romanului, eveniment ,,ce rezolvă o problemă și curmă o
controversă”.
,,Ion” este un roman al marilor conflicte dramatice, ,,al violenței și al barbariei”, care distruge mitul sămănătorist al țăranului idilic, în
haine de sărbătoare, bucurându-se de munca lui în mijlocul naturii. Este un roman ce pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman,
într-o lume în care legile sunt dure: nu ești ceea ce ești, ci esti ceea ce ai.
1
Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt, Ion, numele personajului principal, rece si puternic, dar în spatele căruia mocnesc
pasiunile.
Tematica romanului. În spirit realist, tema centrală a romanului este problematica pământului în viața satului transilvănean de la începutul • Finalul este, pregătit chiar din primele pagini
secolului XX, în care demnitatea si locul omului în comunitate depindea de avere, respectiv de cât pământ deținea. Tema centrală este dublată de ale operei. Este unul închis, previzibil și
tema iubirii, idee evidențiată și prin titlurile celor două părți ale romanului - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Alte teme importante prezente în dramatic, opera închizându-se cu uciderea lui
Ion care va fi înmormântat chiar în curtea
roman sunt: tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională (satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară), tema familiei ( ilustrată bisericii nou sfințite. Iertarea și
prin relația dintre soți și prin cea dintre părinți și copii). împăcarea domină finalul, cititorul iesind din
În ceea ce privește timpul și spațiul, acțiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva spațiul acțiunii cu imaginea drumului ce se
lui Maxim Oprea. Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae, expozitiv, descriptiv, anticipativ (în spirit realist). Opera se deschide cu pierde ,,în șoseaua cea mare si fară început…”
imaginea ,,drumului alb” ce duce spre satul Pripas. Personificat, drumul
,,înaintează vessel” sau ,,urcă anevoie” si are o dublă functie în roman: cea simbolică, prefigurând drumul sinuos al destinului personajului principal,
și cea estetică, drumul introducând cititorul în spațiul artistic si redându-l, apoi, în final, realității.
Simetria incipit-final se relevă prin imaginea 2 drumului personificat și prin cea a troiței
de la capătul satului, imaginea unui Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața
spălăcită de ploi apărând la începutul romanului, în timp ce în final, pe Hristosul de
tinichea ,, o rază întârziată parcă îl mângâia, zuruindu-i ușor trupul în adierea înserării
de toamnă”.
• Există două planuri narative ale romanului:
Structura romanului ,,Ion” este simetrică si circulară, fiind dată de: cele două părți ale primul plan narativ urmărește destinul lui Ion,
romanului intitulate sugestiv ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”, ce fac referire la fiul lui Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea
cele două instincte de care este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire
dragostea pentru Florica. Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric, șase, tânărului foarte puțin pământ. Harnic si mândru,
Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă,
în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului la fel ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-
capitol: ,,Începutul”, Sfârșitul”; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru o insărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu.
drumul spre Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale acțiunii: lumea
țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi închide romanul, la
care participă toate personajele, care sugerează roata timpului; reluarea, în plan
tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din interes, moartea, sinuciderea prin
Confidential C
Ion, Liviu Rebreanu, II
Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în
posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa
în care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se
sinucide. Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o
recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc. Va fi
ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe
Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea
bisericii, în curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul
romanului. Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei
Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura
și Ghighi, fiul – Titu.
În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit
de Ion, care oscilează inițial între alegea Anei sau a Floricăi;
conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul
medic Ungureanu și preotul Pintea; conflictul învățătorului
Herdelea care trebuie să hotărască între a vota cu avocatul
Grofșoru, reprezentant al românilor, sau cu cel al autorităților
austro-ungare.
Conflictele exterioare apar, în general, între țăranii înstăriți și cei
săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George Bulbuc; Ion –
Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia Herdelea –
preotul Belciug), reprezentanții comunității române și
autoritățile austro-ungare.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în
discursul narativ. Descrierea inițială are atât rol de fixare a
coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol simbolic, de
anticipare a evenimentelor. Narațiunea obiectivă își realizează
funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor
subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea
epică.
Secvențe semnificative pentru destinul personajelor (si
pentru tema operei) sunt: hora, acțiunea începând într-o zi
de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul
adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului
tradițional, someșana, este o pagină etnografică
memorabilia, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea
dansului,, figurile pitoresti ale lăutarilor. Așezarea
privitorilor reflect relațiile sociale – fruntașii satului discută
separat de țăranii mijlocasi, asazați pe prispă. Intelectualii
satului, preotul și învățătorul, nu se amestecă în joc, doar
privesc ,,petrecerea poporului”. Rolul horei este de a
asigura coeziunea comunității sătești și de a facilita
întemeierea noilor familii, dar se dorește respectarea
principiului economic. Astfel, hotărârea lui Ion de a lua la
joc pe Ana, marchează începutul conflictului. Bataia de la
final, pentru plata lăutarilor, în fapt, pentru dreptul de a o
lua de sotie pe Ana, se termină cu victoria lui Ion și este
construită simetric cu cea de la final, când George îl ucide
pe Ion; altă scenă semnificativă este cea din prima parte a
romanului, capitolul ,,Zvârcolirea”, care-l prezintă pe Ion
contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.
Exclamă: ,,Cât pamânt, Doamne!”, iar lucrarea pământului
schimbă raportul de forțe, omul nu se mai simte ,,cât un
vierme”, ci ,, Se simțea atât de puternic încât să
domnească peste tot cuprinsul”; o altă scenă semnificativă
este
cea în care Ion sărută pământul, din capitolul ,,Sărutarea”, din ,,Glasul
iubirii”. Ion, posesor al pământului mult dorit ,,Se vedea acum mare și
puternic…” , vine la câmp îmbrăcat de sărbătoare: ,,își coborî fruntea și-și
lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”, imagine ce prevestește moartea
protagonistului, având rol anticipativ. Cu privire la mijloacele de
caracterizare, se observă că naratorul obiectiv își lasă personajele să-și
dezvăluie trăsăturile în momente de incordare, consemnându-le gesturile,
limbajul, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind
omniscient și omniprezent, naratorul realizează și portretul sau biografia
personajelor (caracterizare direct).
Viziunea artistică a autorului se evidențiază, în mod indirect, prin
reprezentările autorului în operă (despre univers, destinul creației,
condiția umană) si în mod direct prin mărturisirile personale cu privire la
rolul artistului: ,,Artistul nu copiază realitatea[…]. Realitatea a fost pentru
mine un pretext pentru a crea o altă lume[…]”; atitudinea antcalofilă: ,,nu
frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții.”;
valoarea etică a artei: ,,Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om[…]
poate să-l facă să se bucure că e om si că trăieste, și chiar să-l facă om”;
neimplicarea eului în operă: ,,M-am sfiit întotdeauna să scriu la persoana
întâi”.
Stilul lui Rebreanu este sobru, caracterizat prin simplitate, claritate și
siguranță. Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii principale
de voci narative: intelectualul cu formație bilingvă, țărani, vocea
auctorială, impersonală a naratorului.
,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv, deoarece
are ca trăsături specificul relației narator-personaj, obiectivitatea/
impersonalitatea naratorului omniscient care întreține ,,iluzia realității”,
utilizarea narațiunii la persoana a III-a, atitudine detasată în descriere,
verosimilul întâmplărilor.
Confidential C

Aci sosi pe vremuri, Ion Pillat – eseu I
Tema operei ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat
,,Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul
bucolic al peisajului natal, satisfacțiile vieții
patiarhale.” (Ovid. Crohmălniceanu, Literatura
între cele două războaie mondiale, II)
,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o poezie
de factură tradiționalistă, inclusă în volumul
,,Pe Argeș în sus”, apărut în 1923. Volumul este
reprezentativ pentru tradiționalism prin faptul
că poeziile incluse realizează imaginea spațiului
natal patriarhal (moșia Florica), casa
părintească, interiorul cu poezia obiectelor,
universal rural și împrejurimile casei, natura
câmpenească însuflețită de amintirile copilăriei.
Poezia se încadrează în tradiționalism prin
idealizarea trecutului, reprezentarea cadrului
rural, dar și prin tema timpului trecător – fugit
irreparabile tempus.
1 trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a
Meditația poetică, tonul elegiac evidențiază idea că eternitatea ființei
umane esteposibilă doar prin iubire: ,,Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să
rămână…” si eternitatea iubirii, clipa de fericire sunt urmate de revenirea
brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: ,,De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână…”
Planul prezentului se observă în distihul al treisprezecelea, când se
realizează o paralelă trecut- prezent: ,,Ca ieri sosi bunica…și vii acuma
tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.” Ca într-un ritual, nepoții repetă
gesturile bunicilor,iar din portretul fizic al iubitei se reține un detaliu
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri ,, ochi de peruzea”, azi ,,ochi de
ametist”.
este meditația nostalgică asupra trecerii 4
ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman și ciclicitatea
vieții.
2 Un alt element comun celor două planuri, construite pe opoziția prezent-trecut,
azi-ieri, este simbolul berzei, ce reprezintă devotiunea, fidelitatea.
În versul final, întâlnim din nou sunetul clopotului ce însoțește întâlnirea
îndrăgostiților ce sugerează repetabilitatea existentei umane. Versul final,
laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea ireversibilă a timpului: ,,De nuntă sau
de moarte, în turnul vechi din sat.”
Muzicalitatea textului este conferită de elementele prozodiei clasice, rima
împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.
O particularitate a nivelului lexical, este folosirea cuvintelor cu tentă arhaică,
regională, în evocarea trecutului: ,,haiduc”, ,,poteră”, ,,crinolină”, ,pridvor”.
5
Incipitul poeziei este reprezentat de primele două
distihuri, acestea fixând prin intermediul metaforei
,,casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice a Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre tropi, se folosește cu precădere
metafora: ,,casa amintirii”, și comparația: ,, ,,Ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu”.
trecutului. Ca elemente ale imaginarului poetic În concluzie, ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține liricii tradiționaliste prin prin idealizarea trecutului, reprezentarea cadrului rural,
observăm elementele associate dar și prin tema timpului trecător – fugit irreparabile tempus.
casei: ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,păianjeni”, ,,poarta”, Aci sosi pe vremuri, Ion Pillat
,,zăvor”, versul La casa amintirii cu-obloane si pridvor, Păienjeni zăbreliră și poartă, si zăvor.
,,Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerând Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru si poteri, si haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
locuinței stămoșilor, dar și ideea de spațiu Nerăbdător bunicul pândise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară.
privilegiat, accesibil numai urmasului. Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlină Sări, subțire, -o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Trecutul capătă o aura legendară, devine timp Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, Îi spuse Sburatorul de-un tânăr Eliad.
mitic, se evocă iubirea bunicilor. În versul ,,Aci sosi Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea… Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
pe vreuri bunica-mi Calyopi” este reluat titlul Si cum ședeau… departe, un clopot a sunat, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână… De mult e mort bunicul, bunica e batrână…
poeziei și este evocată imaginea bunicii cu nume Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete...
mitologic, calliope – muza poeziei epice si a 6
elocinței din mitologia greacă.
3
Confidential C
Moromeții, Marin Preda – eseu I

,,…un roman al deruralizării satului..”(Nicolae Manolescu)

,,Domnule…eu totdeauna am dus o viață independentă!”
Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample
asupra vieții, opera literară ,,Moromeții” de Marin Preda aparține speciei literare roman.
Opera literară ,,Moromeții” de Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, coincizie și claritate.”
Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării. Autorul descriefamilia, țărănimea și drama ei istorică, satul supus
schimbărilor, relația individului cu istoria, dragostea, demnitatea umană. Astfel, valoarea acestui roman constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică și în prezentarea inedită a
problematicii satului românesc ante și postbelic.
Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda este alcătuit din două volume, apărute la distanță de 12 ani: volumul I a apărut în 1955, iar cel de-al doilea în 1967.

Titlul ales de autor, ,,Moromeții”,așază temafamiliei în prim-plan, dar schimbările si criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel, romanul devine o frescăa vieții
rurale dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial.O altă temă este cea a comunicării, absența
comunicării reale dintre Ilie Moromete și familia sa. Tema timpului, relația dintre individ și istorie relevă
tema socială. Criticul Eugen Simion consideră că tema centrală este ,,libertatea morală în luptă cu
fatalitățile istoriei”.
Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt, ,Moromeții”, numele familiei, o familie
simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională, dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea- Gumești.
Perspectiva temporală este cronologică,bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, pe
Perspectiva
parcursul verii, cu trei ani înainte de izbucnirea narativă
celui de-al Doilea Război Mondial, iar cea spațială
este una
reflectă un spațiu real,obiectivă.
satul Siliștea-Gumești.
Naratorul obiectiv este
completat de
personajele - reflector
(Ilie Moromete, în
primul volum, și Niculae
Moromete, în al doilea
volum) și de personajele
– informator (personaje
care sunt martori la
unele evenimente pe
care le relatează apoi
altora, un exemplu fiind
Parizianu care
povestește vizita lui
Moromete la băieți, la
București) care limitează
astfel omnisciența.
Evenimentele sunt
narate la persoana a III-
Confidential C
Moromeții, Marin Preda – eseu II
În compoziția primului volum se remarcă utilizarea tehnicii decupajului și accelerarea gradată a
timpului acțiunii. Acest prim volum estestructurat în trei părți, cu acțiune concentrată.Prima
parte, de sâmbătă seara până duminică noapte, conține scene care ilustrează viața rurală: cina,
tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, fuga Polinei Bălosu cu Birică; partea a
doua se derulează pe parcursul adouă săptămâni, începând cu plecarea lui Achim la București, cu
oile; a treia parte, de laseceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga băieților.
4

O altă secvență semnificativă, cu valoarea sibolică,este cea a tăierii salcâmului. Moromete

taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi.
Acestanu înțelege de ce nimeni nu-i înțelege hotărârile, astfel că răspunsul că ,,a tăiat
salcâmul ca să se mire proștii” nu eîntâmplător. Tăierea salcâmului în zori, într-o zi de
duminică, în timp ce femeile își plângeau morții în cimintir, nu e întâmplătoare, prefigurând
destrămarea familiei, prăbusirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete: ,,…acum
totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici.”. Salcâmul devenise o
adevărată axis mundi a satului, astfel că, odată distrus arborele sacru, haosul se instaurează
treptat.
Stilul în care este scris romanul reflectă oralitatea, ironia subtilă sau ascuțită, creând
uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâplările, deși
timpul, privit in relație cu omul și cu istoria, amenință liniștea interioară a lui Moromete si
zguduie din temelii traditiile milenare ale satului românesc.
,,Morometii” devine un roman în care criza ordinii sociale se reflecta în criza valorilor
morale, în criza unei familii, în criza comunicării. ,,Din romanul unui destin, ,,Moromeții”
devine romanul unei colectivități (satul) si al unei civilizații sancționate de istorie.” ( Eugen
Simion)
,,Prin <<Moromeții>>, Marin Preda dovedește că țărănimea nu e stapânită, cum se
credea, doar de instinct, ca, deopotrivă, e capabilă de reacții sufletești nebănuite”. (AL.
Piru)
8
Simetria volumului este dată de faptul că fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu:
masa, prispa, secerisul, și de cele două referiri la timp, din primul si ultimul paragraf al volumului.
La început, timpul pare extrem de îngăduitor , ,,timpul era foarte răbdător cu oamenii, viața se
scurgea fără conflicte mari”, pentru ca în finalul volumul să devină necruțător și
intolerant: ,,timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al treilea război mondial”.
Incipitul romanului prezintă întoarcerea de la câmpalui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai
mari, naratorul având și el nesfârșită răbdare, stăruind asupra detaliilor și construind o scenă
monumentală, aceea a cinei. Opera se încheie zece ani mai târziu, Niculae devenit inginer
horticol si căsătorit cu o fată din sat, Mărioara lui Adam Fântână, află de la Ilinca de faptul că Ilie
Moromete s-a stins încet, fără a fi suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl si fiul se
împacă în visul băiatului.
Planurile narative sunt paralele, destinele familiilor țărănești nu se intersectează. Există planul
familiei Moromete și un plan al celorlalte familii din sat. Personajele sunt numeroase, puternic
individualizate, intrând în conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.
5

Ilie Moromete,tatăl,cu zece ani mai mare decât soția sa,Catrina, are trei băieți din prima căsătorie, Paraschiv,
Nilă, Achim. Li se adaugă acum două fete, Tita si Ilinca, și mezinul, de doisprezece ani,Niculae. Așezarea din
jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului și iminenta destrămare a familiei, Ilie Moromete
încercând să domine familia, copiii fiind învrăjbiți din cauza
pământului: ,,Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă si Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când
ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a esei, lângă vatră
[…]stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi aveqa pe ai ei, pe
Niculae, pe Ilinca, și pe Tita, copi făcuți cu Moromete. […]
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea
cu privirea pe fiecare, toți ceilalti stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea ică.
Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lu icăsătorii,desi numărul copilor crescuse.”
7
În roman există mai multe conflicte, care duc ladestrămarea familiei Moromete. Conflictul dintre Moromete și fiii săi,
Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât din mentalitatea diferită, din modul de a înțelege lumea și valorile (pamântul-
banii).Conflictuldintre Moromete și soția lui, Catrina, pornește tot de la pământ -un lot al Catrinei, pe care Ilie Moromete
îl vinde, dar pe care nici nu îl cumpără înapoi, nici nu pune casa pe numele Catrinei, așa cum a promis. Conflictul dintre
Catrina si fiii lui Moromete din prima căsătorie, pe care aceasta i-a crescut de mici, dar acum sunt înveninați de mătușa
lor, Maria Moromete.
Conflictul dintre Ilie Morometeși sora sa, Maria Moromete, poreclită Guica, supărată că fratele său s-a recăsătorit.
Conflictul dintre Ilie Moromete si fiul său din a doua căsătorie, Niculae, care își dorește să meargă la școală, fiind ironizat
de tatăl său: ,,altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem…” ,cei doi fiindreprezentanții a două mentalități,
două conceptii diferite despre țăran.
Există câteva scene semnificative penru primul volum al operei si pentru tema acesteia, scene de mare profunzime.
Oprimă secvență semnificativă este cea a cinei,considerată de criticul Ovid Crohmălniceanu ,,prima schiță a psihologiei
Moromeților”. Descrierea scenei se realizează prin acuularea detaliilor, observându-se că familia este una
numeroasă,alcătuită din copii proveniți din alte căsătorii.
6
Confidential C
I
Nuvelele lui Slavici au fost publicate în volumul ,,Novele din popor”, apărut în 1881,
,,prima nuvelă memorabilia construită la noi cu elemente de psihologie și în volumele Novele (I – 1892, II – 1896), autorul fiind supranumit ,,un Balzac al
abisală” (George Munteanu) satului românesc”, deoarece, în opera sa, descrie satul românesc transilvănean, cu
„prima mare nuvelă realistă din literatura română” ( Nicolae datini, tradiții, obiceiuri, relații interumane și interetnice.
Manolescu) Originalitatea operei lui Ioan Slavici constă în faptul că nuvelele sale se caracterizează
Specia literară: conform Dicționarului de termeni literari, nuvela este printr-o tonalitate gravă, sobră a limbajului, claritatea exprimării, tendință vădit
specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu un singur fir narativ, moralizatoare, veridicitate și folosirea analizei psihologice.
conflict puternic și personaje puține, dar bine conturate, accentul Nuvela ,,Moara cu noroc” a apărut în volumul ,,Novele din popor”, în 1881,
punându-se pe construcția personajului. reprezentând, conform lui George Călinescu ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”, al
Ca trăsături ale nuvelei reținem: întinderea medie, modul de expunere cărei personaj central este extrem de complex.
predominant – narațiunea, obiectivitatea narativă, evenimentele Opera este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor,
organizate pe un singur fir narativ, surprinderea unor fapte verosimile, indicia spațio- intrigii și personajelor, obiectivitatea perspective narative, surprinderea relației dintre
temporali clar precizați, intriga riguroasă, conflictul puternic, personajele urmărite om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor tipice și atenția acordată
evolutiv și bine conturate.
analizei psihologice.
1
Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, întrucât
accentual este pus pe conflictul psihologic, motovațional, prin folosirea monologului
interior, surprinderea gesticii și a mimicii și a stilului indirect liber ca modalități de
redare a trăirilor și frământărilor personajului central.
Titlul nuvelei, ,,Moara cu noroc”, poate fi discutat din punct de vedere denotativ, 2
indicând reperul spațial al evenimentelor: moara, situate la răscruce de drumuri,
între Ineu si Fundureni; din punct de vedere conotativ, titlul are valoare simbolică,
anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în evidență component
psihologică a nuvelei. Sintagma ,,cu noroc”, poate fi și ea înțeleasă în dublu sens: pe
de o parte, indică norocul avut de Ghiță, inițial, la moară, când reușește să adune cu
ușurință banii ce pot asigura prosperiattea familiei sale, iar pe de altă parte, poate fi
privită și în sens ironic, ca expresie a nenorocului pe care și-l atrage personajul , prin
alegerile pe care le face. Această sintagmă face trimitere și la motivul fortuna
labilis, anunțat încă din incipit de cuvintele bătrânei ( ,,Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci linistea colibei tale te face fericit”), și
dezvoltat în întreaga nuvelă.
3

Tema operei, efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul surprinderii

lumii transilvănene a secolului al XIX-lea ( se urmărește transformarea lui Ghită dintr-un om
onest, harnic, care ține la valorile familiei, într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și
de dorința de putere). Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are
iluzia că îl poate modifica și controla, ceea ce duce în final la pedeapsa capitală.
Confidential C
Moara cu noroc, Ioan Slavici -eseu -II
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al
înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a
făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei.
Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur
înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în
zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică,
pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot
dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”.
Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui,
Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se
lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la
rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră
tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit
omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută,
prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de
compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
5
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al
judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și
manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat
fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă
cel mai important factor de coerență interioară a individului”.-
Magdalena Popescu).
Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija
mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide
trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe
Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește
ruptura între Ghiță și Ana.Motivele literare ce completează tema
nuvelei sunt: fortuna labilis (anunțat încă din incipit de cuvintele
bătrânei) , motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), motivul
banului (agent al dezumanizarii), motivul lui Mefistotel (întruchipat de
Lică Sămădăul, unealtă a destinului).
6

Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-a. perspectiva

narativă este ,,din spate”, naratorul știind mai multe decât personajele sale,
comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si omniprezent. Vocea
obiectivă a naratorului este dublată de vocea auctorială a bătrânei, ce
reprezintă destinul și trimite semnale prevestitoare pentru finalul
tragic.Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea
evenimentelor.
7

Este reprezentat de discuția dintre bătrână si Ghiță, ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de valorile tradiționale, și cea
modernă, doritoare de a-și crea propriul drum în viață. Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, funcționează ca avertisment legat de valorile ce ar trebui prețuite si au rol anticipativ, anunțând cele două
component ale conflictului interior al lui Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui Ghiță arată tăria de caracter a personajului, care își asumă responsabilitatea pentru întraga familie.
Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au loc după deznodământul nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat ferestrele deschise”indică
efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei persaone srăine în intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce acumulaseră. Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu are să iasă bine,
dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil.
În ceea ce privește reperele temporale, evenimentele narate au loc pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor coordinate religioase: Sf. Gheorghe și Paște, ambele repere temporale având valoare simbolică si
anticipativă. Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată într-o cârciumă profitabilă, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni. Și amplasarea morii capată valoare simbolică, sugerând răscrucea la care se află Ghiță,
odată ajuns aici. Descrierea locului se face în manieră realistă, folosindu-se tehnica detaliului obiectiv și cea a detaliului semnificativ: pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului către moară, cele cinci cruci, trunchiul de
Confidential C
 O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale – eseu I
Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără,
cum se spune azi în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii
râd, petrec și se bucură.[…] literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.
(Mihai Ralea, Lumea lui Caragiale, în ,,Adevărul literar și artistic”)
Specie literară: Comedia este specia genului dramatic, în proză sau în versuri,
care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane
sau a unor situații neasteptate, având un final fericit. Conflictul comediei
presupune contrastul dintre aparență și esență. Personajele ei sunt inferioare în
privința însușirilor morale, a capacităților intelectuale sau a statutului social, iar
valorile pentru care acestea se înfruntă nu sunt valori autentice. Principala
modalitate de realizare a comediei este categoria comicului.
Comicul este categoria estetică ce vizează a atitudine umană manifestata nuanțată,
de la zâmbet la râsul în hohote. Sursa comicului a fost identificată in discrepanța
dintre așteptare si acțiunea propriu-zisă, în contrastul dinre aparență si realitate,
neconcordanța între scop si mijloace. Cele mai cunoscute tipuri de comic sunt:
comicul de caractere, comicul de situație, comicul de moravuri, comicul de limbaj,
comicul de nume.
Dramaturgia lui I. L. Caragiale cuprinde comediile: O noapte furtunoasă (1878),
Conul Leonida față cu reacțiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale
carnavalului (1885) și o dramă – Năpasta (1890).Reprezentată pe scenă în 1884,
comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia dintre cele patru
scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Opera este o comedie de
moravuri ce satirizează aspecte ale societății contemporane autorului (farsa
electorala din anul 1883), legate de lupta pentru putere, precum și aspecte din viața
de familie (triunghiul conjugal).
1 unui alt candidat, Agamemnon Dandanache, în cadrul întrunirii electorale. Finalul
Tema operei o reprezintă degradarea vieții politice, sociale și private. Ea este
particularizată prin surprinderea unei bătălii electorale.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i
oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-
administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din
partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile”
poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea
steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”.
Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face
parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin
semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul
alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia
electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul
II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut
efectiv loc..Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui
Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia
dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau
din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o
inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul partidelor, candidatul prost şi
fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate
anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei.
Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan
Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei
ambiţioase.
2 (deznodământul), în actul IV, aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că
Titlul operei, ,,O scrisoare pierdută”, pune în evidență contrastul comic dintre
aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin
lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic
,,o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică
atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilittea ei (pierderile successive ale
scrisorii).
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă
fiind lista cu personaje de la începutul piesei (autorul își numeste personajele –
persoane, menționând numele si statutul social al acestora) si didascaliile,
singurele intervenții directe ale autorului în piesă (prin indicațiile scenice autorul
face recomandări cu privire la realizarea spectacolului – decor, vestimentație, mod
de a vorbi, gesturile, mimica, mișcarea actorilor; de asemenea, indicațille scenice
devin adevărate fise de caracterizare directă sau indirectă). Textul este structurat în
patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între
personaje.
În ceea ce priveste timpul si spațiul remarcăm plasarea actiunii ,,în capitala unui
județ de munte, în zilele noastre”, adică sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada
campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două
forțe opuse: reprezentantii partidului aflat la putere ( prefectul Tipătescu, Zaharia
Trahanache, soția acestuia, Zoe, Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda) și gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, susținut de colaboratorii săi:
Ionescu, Popescu, preot, profesori. Conflictul secundar este constituit de Farfuridi și
Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.
Incipitul este reprezentat de scena din actul I,(care reprezintă și expozițiunea) în
care Pristanda si Tipătescu citesc ziarul lui Cațavencu și vorbesc despre steagurile
care ar fi trebuit să existe în oraș. Venirea lui Trahanache cu vestea că adversarul lor
politic deține o scrisoare de amor, scrisă de Tipatescu Zoei, constituie intriga
comediei. Acțiunea continua cu o altă numărare, a voturilor, cu o zi înainte de
alegeri, în actul II. În actul III, punctul culminant este reprezentat de anunțarea
scrisoarea pierdută ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Atmosfera
destinsă din final reface starea inițială a personajelor , fară nicio modificare a
statutului inițial.
3
Confidential C
 O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale – eseu II
Personajele acționează, stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de
profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi
transformări psihologice (personaje ,,plate”). Personajele din comedie au
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat
cel mai mare creator de tipuri din literatura română, personajele
aparținând viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică,
având o dominantă de caracter si un repertoriu fix de trăsături.
Criticul Pompiliu Constantinescu precizează în articolul Comediile lui
Caragiale nouă clase tipologice, dintre care urmatoarele pot fi identificate
și în ,,O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache),
tipul don-juanului (Ştefan Tipătescu), tipul demagogului (Nae Cațavencu,
Agamemnon Dandanache), tipul cochetei si adulterinei (Zoe), tipul
cetațeanului (Cetățeanul Turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul
confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului
(Pristanda).
În ceea ce privește mijloacele/ procedeele de caracterizare a
personajelor, scriitorul depășeste cadrul comediei clasice, având
capacitatea de individualiza personajele, prin comportament,
particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea elementelor de
statut social si psihologic. De exemplu, Trahanache este încornoratul
simpatic, dar si vanitosul înșelat și ticăitul. Zoe reprezintă tipul cochetei, al
adulterinei, dar și al femeii voluntare.
Sursele comicului sunt diverse și servesc intenția autorului de a satiriza
defecte le omenesti puse în evidență pe fundalul campaniei electorale.
Comicul de moravuri vizează viața de familie, triunghiul conjugal Zoe-
Tipătescu-Trahanache, și viața politică, șantajul, falsificarea listelor
electorale.
Comicul de intenție este reprezentat de atitudinea autorului față de
personajele sale. Caragiale este considerat un autor obiectiv, dar lasă
impresia că are uneori o atitudine duală față de personajele sale: râde,
odată cu noi de defectele acestora, dar le și salvează din marasmul moral
în care le-a aruncat.
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările
neprevăzute : scrisoarea este pierdută și găsită de mai multe ori, evoluția
inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache care nu stie sigur a cui
soție este Zoe.
Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale
le sancționează pin râs: demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi,
servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache
Comicul de nume este o formă prin care autorul sugerează dominant de
caracter, originea sau rolul persoanei în desfășurarea evenimentelor:
numele Trahanache provine de la cuvântul trahana, o cocă moale, ceea ce
sugerează că personajul este modelat de ,,enteres” sau de cei din jurul său.
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă si se
evidențiază incultura personajelor. Trahanache își trădează originea
grecească prin stâlcirea neologismelor: ,,soțietate”, ,,prințip”; ticul său
verbal ,,aveți puțintică răbdare” reflectă viclenia, el căutând să câștige timp
pentru a rezolva problemele. Pretinsa erudiție a lui Cațavencu
este ,,trădată” de formularea principiilor sale: ,,Scopul scuză mijloacele, a
zis nemuritorul Gambetta!...”, de fapt Machiavelli. Pristanda, funcționar
servil, aprobă mecanic afirmațile sefilor prin ticul verbal ,,curat”, chiar si în
asociații incompatibile: ,,curat murdar”.
Viziunea autorului asupra lumii este reprezentată de ideea că în spatele
comicului se ascunde o fărâmă de tragic. Exagerarea (,,simt enorm si văd
monstrous”, spunea autorul), grotescul, lipsa de profunzime, lipsa valoriloe
existențiale a personajelor au făcut ca I. L. Caragiale să fie numit precursor
al teatrului absurd.
,,O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama societății românești
conduse de o pleiadă de corupti și ariviști, pe care autorul o satirizează cu
virulență.
Confidential C
Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă – eseu-I
,, Basmul este […] o oglindire a vieții în moduri fabuloase.” ,,Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc. [..]”
(George Călinescu, Estetica basmului)
Basmul este o specie a epicii populare și culte, în proză sau în versuri, unde se narează întâmplările fantastice ale unor personaje imaginare, aflate în luptă cu forțe nefaste pe care
reușesc să le învingă.
Printre trăsăturile basmului se numără: tema luptei dintre forțele binelui și forțele răului; prezența motivelor specifice, cum ar fi împăratul fără urmași, superioritatea mezinului,
călătoria inițiatică, recompensa eroului, căsătoria; existența formulelor initiale, mediane și finale; prezența a două tărâmuri, cel real și cel ireal/ întrepătrunderea planurilor real-
fabulos; personajele adjuvante, donatori si animaliere; personajele întruchipează valori etice : binele si răul; timpul și spațiul sunt vagi, nedeterminate; folosirea cifrelor și a obiectelor
magice; caracterul moralizator-educativ (binele învinge, iar răul este pedepsit).
Specia literară: Basm cult. În basmul cult autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului să
stil.Poveștile lui Ion Creangă au fost publicate in revista ,,Convorbiri literare”, în perioada 1875-1878, și reprezintă latura cea mai cunoscută a creației sale.
Basmul Povestea lui Harap-Alb a apărut în revista ,,Convorbiri literare”, la 1 august 1877, și a fost considerat de criticul Garabet Ibrăileanu ,,o adevărată epopee a poporului român”.

Titlul basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este unul explicit, anunțând că textul va prezenta întâmplări din viața protagonistului. Prin folosirea termenului ,,poveste” se face trimitere la
caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor narate și în titlu apare și numele personajului principal, Harap-Alb, nume dat de Spân în momentul în care acesta jură că îl va sluji până va
muri și va învia.
Tema basmului este cea a luptei dintre forțele binelui și forțele răului, dar acesteia i se adaugă si tema destinului pe care personajul principal trebuie să îl împlinească, parcurgând un
drum inițiatic, în care ar trebui să descopere lumea, dar și să se descopere pe sine.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol
greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între
cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de
crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului.

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul
dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și
apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
În ,,Povestea lui Harap-Alb”, tema este dezvoltată pe motivele specifice lumii basmului popular: motivul împăratul fără urmași (Împăratul Verde), motivul superiorității mezinului
(Harap-Alb), motivul podului (trecerea în alt orizont existențial), motivul călătoriei inițiatice, motivul inversării rolurilor, motivul probelor ( proba milei, proba curajului, probele
Spânului, probele Împăratului Roșu, proba fetei ), motivul recompensării eroului, motivul căsătoriei.
Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent, narând la persoana a III- a, însă obiectivitatea nu este totală, în text apărând câteva interventii subiective și adresări directe către
cititori: ,,Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea?” . Spre deosebire de basmul popular , narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile acestuia fiind multiple: dinamizarea
actiunii, rol în caracterizarea personajelor, asigurarea progresiei evenimentelor. Astfel se asigură și caracterul scenic al textului.
Confidential C
Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă – eseu-II
Relația incipit-final evidențiază organizarea
simetrică a textului, formula inițială și cea finală
realizând legătura dintre universal fabulos al operei
și universul real al cititorului. Apare aici și un alt
element de originalitate al basmului creat de Ion
Creangă, autorul îndepărtându-se de stereotipia
formulelor consacrate ale speciei, prin note
realiste: ,,Amu, cică era odată, într-o țară…” / ,,Şi-
a durat veselia ani întregi, si acum mai tine încă,
cine se duce pe acolo bea si mănâncă, iar pe la noi
cine are bani bea si mănâncă, iar cine ne se uită și
rabdă”.
Incipitul operei este reprezentat de formula inițială,
al cărei rol este de a realiza legătura dintre realitate
și planul fabulos si de prezentarea reperelor spațio-
temporale ,,o țară”, ,,odată”, ambele situate în
zona vagului, a nedeterminbatului, asigurând
generalitatea evenimentelor si a personajelor. Este
surprinsă și situația de echilibru: un crai avea trei
feciori.
• Finalul operei este unul închis, reprezentat de
victoria binelui asupra răului, prin uciderea
Spânului de către cal. Este și un final fericit,
fiul de crai încheindu-și călătoria inițiatică,
fiind recompensat prin căsătoria cu fiica
Împăratuui Roșu și prin dobândirea împărăției
unchiului său.
Basmul se încheie cu surprinderea dimensiunilor
hiperbolice ale nunții împărătești, la care
participă naratorul însuși, acesta
autocaracterizându-se ironic drept: ,,un păcat de
povestariu, fără bani în buzunariu”.
Elementele de originalitate ale
basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” sunt : cea de
a doua temă, cea a destinului ce trebuie împlinit;
numărul mare de probe la care este supus
personajul principal; caracterul scenic al textului,
reiesit din îmbinarea narațiunii cu dialogul;
formulele de incipit și de final, diferite de cele
specifice basmului popular; spre deosebire de
basmul popular, personajul principal este unul
dinamic, care evoluează, un personaj fără puteri
supranaturale, ce se maturizează pe parcursul
călătoriei.
O caracteristică ce individualizează opera lui Ion
Creangă este oralitatea, asigurată în text, printre
altele, de: expresii populare (,,vorbă să fie”);
exclamații retorice
• (,,Ce să vă spun mai mult!’’); imprecații
(,,dormire- ati somnul cel de veci”); expresii
idiomatice (,,a strica orzul pe gâște”) și alta
este umorul, reieșit din: exprimarea
mucalită (Să trăiești trei zile cu cea de-
alatăieri”); porecle și apelative caricaturale
(,,Buzilă”); caracterizări pitorești ( Gerilă,
Setilă).
O caracteristică ce individualizează opera lui Ion
Creangă este oralitatea, asigurată în text,
printre altele, de: expresii populare (,,vorbă să
fie”); exclamații retorice (,,Ce să vă spun mai
mult!’’); imprecații (,,dormire- ati somnul cel de
veci”); expresii idiomatice (,,a strica orzul pe
gâște”) și alta este umorul, reieșit din:
exprimarea mucalită (Să trăiești trei zile cu cea
de-alatăieri”); porecle și apelative caricaturale
(,,Buzilă”); caracterizări pitorești ( Gerilă, Setilă).
Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu
exactitate în aceste basm, cu scopul
generalizării mesajului operei. Ca timp al
acțiunii apare adverbul ,,odată”, ce fixează
evenimentele în atemporalitate, iar spațiul este
,,o țară”, adică împărăția craiului. Pe parcursul
desfășurării acțiunii sunt specificați mai mulți
indici spatiali, care dobândesc o valoare
simbolică: podul (are rolul de a lega universul
cunoscut de o lume diferită, cu reguli noi, face
trecerea de la inocență la maturitate); pădurea
( devine pădurea-labirint, simbol al morții și al
regenerării, al căutării propriei identități);
fântâna ( coborârea în fântână este
echivalentul coborârii în infern sau echivalentul
unui botez, protagonistul primind un nume care
îl individualizează); curtea Împăratului Verde;
curtea Împăratului Roșu.
• ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult
având ca particularități: reflectarea concepției
despre lume a scritorului, individualizarea
personajelor, oralitatea și umorul, dar,
asemenea basmului popular, pune în evidență
idealul de dreptate, de adevăr si de cinste.
Confidential C