Beţia de cuvinte

Studiul critic “Betia de cuvinte” realizat de Titu Maiorescu a pornit atacul împotriva celor ce
alterau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi
cei mai buni stilişti ai literaturii române. Maiorescu condamnă cu toată severitatea excesul de vorbe
goale, lipsa de idei și utilizarea cuvintelor doar pentru sonul lor, fără a fi trecute prin filtrul gândirii.

Pornind de la studiul lui Darwin ,,Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală” autorul îşi
familiarizează cititorii cu ideea că aplecarea către ameţeala artificială produsă prin plante şi preparatele
lor are la bază tendinţa comună tuturor primatelor, studiul pornind chiar de la o experienţă asupra
maimuţelor. Pe lângă cânepă, viţa de vie, tutun şi alte halucinogene, urmaşul biped al maimuţei a mai
găsit o sursă de-a se înălţa: cuvântul. Ca şi celelate mijloace provocatoare de beţie, consumul cuvântului
până la o anumită limită are un minim grad de stimulare a inteligenţei. Consumat în cantităţi mai mari
capătă efectele specifice oricărei beţii.

Astfel, ne explică Titu Maiorescu, simptomele patologice ale îmbătării prin folosirea nefirească a
cuvintelor sunt gradate, ţinând cont de cantitatea utilizată. ‚,Primul simptom, este o cantitate
nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se
arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci: atunci tonul gol
al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie
naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea
manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse langăolaltă, violenţa
nemotivată a limbajului. ’’

Așadar, “Beția de cuvinte” critică unii autori mediocri care, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o înșiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanța dintre formă și fond.
Studiul reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar
şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul
atacului său într-o zonă ridicolă.