DINU FLORIN CRISTIAN

CLASA XII E

Eseu tema şi viziunea despre lume Moromeţii de Marin Preda

Primul roman scris de Marin Preda, “Moromeţii”, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.

Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul este
unitar, deoarece reconstitue imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Sunt prezentate transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale
instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, şi se impune o tipologie nouă în proza românească.

Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrază în realismul postbelic (neorealism). Romanul
“Moromeţii” ilustrează sfârşitul romanului doric, „renunţarea parţială la omniscienţă” (Nicolae
Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la persoana a III-a, se
completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Ilie Moromete cu Niculae, în
volumul al II-lea), cat şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le
relatează ulterior altora, cum este, de exemplu, Parizianu, care povesteşte despre vizita lui
Moromete la băieţi, la Bucureşti sau Scămosul care l-a văzut pe Achim la Bucureşti). Efectul este
limitarea omniscienţei şi perspectiva mult mai clară asupra lumii şi vieţii ţăranului.

În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă destrămarea - simbolică pentru gospodăria ţărănească
tradiţională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Evoluţia şi criza familiei
sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este
şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial. Există în primul
volum al romanului câteva secvenţe narative simbolice pentru tema destrămării familiei. De
exemplu, scena cinei surprinde un moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată
autoritar, dar dezvăluie tensiunile şi conflictele din familie. Astfel, aşezarea în jurul mesei
prefigurează tensiunile din familie: “Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea
dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De
cealaltă parte a mesei, lângă vatră, […] stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor
trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. […]
Moromete stătea parcă deasupra tuturor.” De asemenea, o altă secvenţă relevantă este aceea a
tăierii salcâmului, secventă care prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional,
risipirea iluziilor lui Moromete. În viziunea criticului Eugen Simion salcâmul “reprezintă, s-ar putea
spune, unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa
familiei. E un arbore cu autoritate, dominator, un punct stabil de referinţă.” Odată doborât se crează
sentimentul de gol, de ruptură: “totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.

Un prim element al textului narativ, semnficativ pentru prezentarea temei şi viziunii despre lume
este simetria incipitului cu finalul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema
timpului, în incipit şi în paragraful final al volumului I. La început, timpul pare îngăduitor, “Se pare că
timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din
finalul volumului, “timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
necruţător. Imaginea timpului răbdator reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de
evenimentele petrecute pe parcursul romanului.

În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, acţiunea romanului se desfăşoară în Siliştea –

Gumeşti, un sat din Câmpia Dunării în care existenţa decurge de generaţii întregi “fără conflicte
mari”, pe o perioadă de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la confluenţa dintre două
epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial.

Acţiunea primului volum pune în prim-plan Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de

nemulţumiri mocnite. Ţăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai
modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete,
Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică, astfel cei trei pun la cale un plan care
amplifică drumul către destrămare al familiei. Aceştia fură oile, caii şi zestrea fetelor şi fug la
Bucureşti, să-şi facă un rost, punându-l pe Moromete în situaţia de a vinde o parte din pământ
pentru a scăpa de datorii.

Astfel, conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi din prima
căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fii cei mari
îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să trasnforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul
Tudor Bălosu, care se adaptează mai uşor noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte
între Moromete şi Catrina , soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei,
promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama
vitregă, dar mai ales pentru că în satul tradiţional bărbatul este şeful casei, Moromete amână
îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte “cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi
sila de bărbat şi copii”, găsindu-şi initial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăseşte
pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti.

În opinia mea, romanul “Moromeţii” surprinde dramatic iluzia protagonistului că viaţa îşi poate
continua cursul în tiparele tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii de
familie şi de la nivelul comunităţii rurale, schimbând chiar rostul cele mai vechi şi numaroase clase,
ţărănimea.