JUNIMISMUL

- Titu Maiorescu –

Junimismul este un curent literar şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinzând
o întreagă pleiadă de scriitori, istorici şi filozofi care schimba radical evoluția literaturii şi culturii române.
Junimea este întemeiată, ca asociație literară, culturală şi științifică, in 1863 , la Iaşi de cinci tineri veniți
de la studii din străinătate, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti , Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu.
Pogor şi Carp se formează la școlile din Franța, ceilalți la universitățile germane, în timp ce conducătorul
de drept al grupării, Titu Maiorescu, de origine ardelean, studiază atât în Franța, cât şi în Germania. Titu
Maiorescu se dovedește un spirit de formație clasică, receptiv la valorile științei, critic lucid al
fenomenului cultural anterior din România, proaspăt regăsit prin Unirea de la 1859, dar şi din celelalte
ținuturi românești.
Prima etapă de activitate a tinerilor junimiști se înscrie în perioada ieșeană, ilustrată mai ales prin
acțiuni de culturalizare, prin prelegeri populare cu o tematică diversă. Astfel, până în 1864, Titu
Maiorescu ţine zece „prelegeri populare”, în timp ce Carp şi Pogor câte două, moda aceasta
răspândindu-se şi dobândind subiecte unitare, începând mai ales cu anul 1866. Din anii 1874-1875,
ciclurile se axează pe problemele naționale ale limbii şi literaturii noastre. Un moment remarcabil
reprezintă anul 1867, când se înfiinţează , sub conducerea lui Iacob Negruzzi, „Convorbiri literare”, una
dintre cele mai importante reviste din literatura română, cu apariţie neîntrerupta până în martie 1944.
Spiritul critic este trăsătura cea mai importanta a Junimii, constând într-o evaluare de ansamblu a
societăţii româneşti şi a noilor instituții ale statului român, cuprinsa în celebra teorie a formelor fără
fond, care stipulează că întreaga evoluție de după 1848, poate chiar mai devreme, de pe la 1820, stă sub
semnul unei inautenticităţi care a falsificat întregul spirit public românesc. Formele neautentice,
împrumutate fără spirit critic, nepotrivite realităților românești, sunt repudiate, respectul adevărului
fiind una dintre calităţile extreme impuse de mentorul Junimii, Titu Maiorescu. Aceste idei fundamentale
îi sunt supuse, prin analiza critica, toate compartimentele manifestărilor sociale, politica, știința,
învăţământul, teatrul, artele, care, în lipsa unui corespondent profund în realitățile autohtone, sunt
„producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. În studiul "În contra
direcţiei de astăzi în cultura română" (1868), Titu Maiorescu semnalează fără echivoc eroarea în care se
afla societatea românească a timpului, pregătind demersul junimist ameliorator: „Înainte de a avea
partid politic, care să simtă trebuința unui organ, şi public iubitor de știința…noi am fondat jurnale
politice şi reviste literare”. Titu Maiorescu deschide astfel calea „direcţiei noi” în cultura română,
supunând unei radiografii critice uneori necruțătoare grafia în limba română, erudiția împrăştiată, „beția
de cuvinte”, stilul bombastic, retorica haotică şi confuză, aplecându-se cu mare atenție asupra literaturii,
căreia îi dedică studii esențiale pentru evoluția literelor româneşti, începând cu „Direcția nouă în poezia
şi proza română” (1872), prima lucrare care îl menționează pe Mihai Eminescu, „în fine poet în toata
puterea cuvântului”, imediat după Vasile Alecsandri.
Primul mare critic literar modern, cu o formație teoretica solida, o concepție estetică întemeiată
pe filozofia clasică germană, dar cu filiații până în Antichitatea greacă, având o ideologie culturală
explicită şi militantă este Titu Maiorescu, mentorul societăţii Junimea şi a revistei „Convorbiri literare”.
Fire meticuloasă şi tenace, înclinată spre acumulări temeinice de informații din multiple domenii, în
intervale lungi de timp, prelucrate mai târziu în „Studii de estetică şi critică literară”, spiritus rector într-
o epocă de afirmare a marilor valori în domeniul poeziei, prozei şi dramaturgiei, perioada marilor clasici,
junimistul Titu Maiorescu este una dintre personalitățile remarcabile ale culturii române de la sfârșitul
sec al XIX-lea şi începutul sec XX.
Prima etapă a activității literare se situează între anii 1866 şi 1873; este vremea marilor clarificări
estetice şi de ideologie culturală şi literară, a marilor lupte pentru scrierea corectă a limbii române, a
eforturilor de cristalizare a unei concepții estetice viabile, care să se regăsească în operele literare de
valoare ale timpului. Preocupările sale pentru ortografia limbii române sunt de durata, încep în 1865-
1866, prin elaborarea studiului „despre scrierea limbii române” şi se prelungesc încă patruzeci de ani.
Maiorescu a militat pentru simplitatea regulilor ortografice şi pentru echilibru, a combătut cu
vehemenţă şi cu argumente lingvistice exagerările etimologismului latinizant, a criticat „haosul erorilor”
în folosirea limbii de către jurnaliști, s-a arătat uneori rezervat faţă de introducerea neologismelor în
limba română.
Proiectul cel mai ambițios este însa de a supune unei analize critice severe înaintașilor, demers
întreprins şi de Eminescu în manieră poetică însă, în Epigonii, şi de a schimba, cu argumente
indiscutabile, reperele receptării estetice şi mentalitățile învechite ale spiritului public. Etapele acestui
demers sunt riguros repartizate în timp, marcate de publicarea a trei studii de referință: „O cercetare
critică asupra poeziei de la 1867”, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” şi „Direcția nouă în
poezia şi în proza română”, triptic, de logică şi de analiză critică după modelul triadei hegeliene, teza,
antiteza şi sinteza. Primul studiu este o prelegere de estetică de sorginte kantiana şi hegeliana, aplicată
poeziei româneşti anterioare, un adevărat tratat de creație literar, un îndrumător estetic pentru tânăra
generație de poeți şi prozatori.
Studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” conține delimitările necesare faţă de o
epocă anterioară revolută, începând de pe la 1820, dar devenită definitorie după 1848, aflată sub
semnul anihilant al imitării modelelor străine, în materie de politică, democrație, învăţământ, artă. Prin
formele fără fond, Titu Maiorescu supune unei critici acerbe instituțiile existente fără infrastructura
necesara, nesusținute , în esenţă, de prezenta oamenilor valoroși: „vițiul radical este neadevărul”.
Teoria formelor fără fond contingentă întrucâtva cu ideea lui Kogălniceanu, că „imitațiile omoară
duhul național”, a avut un mare ecou în cultura română, prelungită până în primele decenii din secolul
douăzeci, prin confruntarea dintre teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu şi aceea a necesitații unei
evoluții naturale, firești, promovate de N. Iorga.
„Direcția nouă în poezia şi proza română” analizează primele roade ale noii direcții culturale şi
literare imprimate societarii româneşti. Deși trecuseră numai câţiva ani de la vehementul studiu
anterior, ce avea să creeze o teorie şi ample polemici în evoluționismul românesc, criticul poate face
primele ierarhii şi primele judecăţi critice, motivate pe valoarea certă a scriitorilor menționați în fruntea
valorilor literare: Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu.
A doua perioada în creația lui Maiorescu este aceea după 1873, în general una de sinteza, de
așezare în lucruri stabile. Acum Maiorescu va practica critica de întâmpinare, de afirmare a unor succese
artistice, făcând aprecieri asupra unor scriitori deja afirmați, ca în „Comediile d-lui I.L. Caragiale” sau
„Eminescu şi poeziile lui”. Atitudinea faţă de comediile lui Caragiale, acuzat în epocă de imoralitate, este
favorabilă, judecata critică făcându-se pe teoria reflectării faptelor reale în artă şi mai ales prin ideile lui
Hegel despre înălţarea prin artă şi despre emoţia impersonală, care îl scot pe omul obișnuit din cotidian
şi îl ridică în sfera înaltă a trăirii estetice autentice. Prin urmare, comediile şi personajele lui Caragiale nu
sunt imorale, ele servesc unui scop înălţător estetic, la fel cum operele de arta acelaşi amoralism
aparent.
Personalitate marcantă a culturii şi literaturii române, Titu Maiorescu s-a identificat cu imaginea
reformatorului, a celui ce dă sentințe şi delimitează vechiul de nou. Previziunile sale critice provoacă şi
astăzi admirație prin exactitate şi mai ales prin aria lor vastă de cuprindere. Titu Maiorescu a avut
privilegiul de a formula, dintr-o perspectivă imediată, a cunoașterii directe, în chiar anul morții lui
Eminescu „pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe sec al XX-lea sub
auspiciile geniului lui şi forma limbii naționale… va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea
viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.