Liviu Rebreanu „Ion” (tipul țăranului)

 Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu a apărut în 1920 și este primul roman românesc obiectiv,
despre care Eugen Lovinescu aprecia că „rezolvă o problemă și curmă o controversă ”. Opera
este un roman prin dimensiunea amplă, prin personajele numeroase și prin acțiunea care se
desfășoară pe mai multe planuri: un plan urmărește destinul țăranului Ion, iar alt plan
prezintă condiția intelectualilor români când Ardealul se afla sub stăpânirea austro-ungară.

Realismul romanului se realizează prin întâmplările verosimile înlănțuite logic și cronologic și

prin personajele tipice. Acțiunea se petrece în Ardeal, în satul Pripas, la începutul secolului
XX.

 Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este la persoana a III-a, iar naratorul este
omniscient și omniprezent și se comportă ca un demiurg care știe dinainte destinul
personajelor, dovadă unele scene care anticipează tragismul. De pildă, în incipitul romanului, la
descrierea drumului spre satul Pripas apar repere spațiale (toponime)  care anticipează
tragismul: „Râpele Dracului”, „Cișmeaua Mortului”  și o troiță de îngrijită care arată că
oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu.

 Tema romanului este prezentarea monografică a vieții satului ardelenesc, în centru fiind
lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ. Apar și teme secundare precum iubirea,
destinul și condiția intelectualilor români în Ardealul aflat sub stăpânire austro-ungară.

Structura romanului se caracterizează prin simetrie. Romanul începe și se sfârșește cu

descrierea drumului care intră, respectiv iese din satul Pripas.  Motivul drumului simbolizează
un destin ce se desprinde din viață reprezentat metaforic de „șoseaua cea mare”. Romanul
are două părți cu titluri sugestive pentru două patimi ale protagonistului: „Glasul pământului”
și „Glasul iubirii”. Fiecare parte conține un număr aproximativ egal de capitole și acestea cu
titluri sugestive, primul fiind „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul”.  Pentru a prezenta viața
țăranilor și pe cea a intelectualilor satului se folosește tehnica planurilor paralele, iar la nivel
micro-textual se remarcă folosirea tehnicii contrapunctului, adică aceeași temă apare în
ambele planuri. De exemplu, conflictului dintre Ion și Vasile Baciu îi corespunde conflictul
dintre preot și învățător, iar nunții țărănești a Anei îi corespunde nunta Laurei în planul
intelectualilor.

Acțiunea romanului începe între o duminică prin prezentarea întregului sat aflat la hora.Și
scena horei este importantă pentru că felul în care oamenii erau așezați reflectă poziția lor
socială. Cei bogați stau în centru și se bucură de respectul tuturor, iar cei săraci sunt
marginalizați, asemenea lui Alexandru Glanetașu care „sta pe de lături  ca un câine la ușa
bucătăriei, dornic să intre în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași”. Tot la horă se
conturează conflictul principal al romanului. Ion al Glanetașului o iubește pe Florica, o fată
frumoasă, dar săracă, însă el dansează cu Ana lui Vasile Baciu, o fată urâtă, dar bogată. Vasile
Baciu nu acceptă ca fata lui să fie curtată de Ion și îl jignește numindu-l „hoț, tâlhar și
sărăntoc”. În plus, Ana era promisă lui George Bulbuc, un flăcău bogat.

Acestui conflict exterior îi corespunde un conflict interior declanșat în sufletul lui Ion între
iubirea pentru Florica și dorința de a avea pământ. Ion iubește cu patimă pământul și știe că
oricât ar fi muncit, nu ar fi putut obține pământ, singura soluție era să se însoare cu o fată
bogată, cu Ana. Pentru că niciodată Vasile Baciu nu ar fi fost de acord să îi dea fata, Ion pune
la cale un plan diabolic. O seduce pe Ana, apoi o părăsește și refuză să se însoare cu ea până
când Vasile Baciu îi dă tot pământul ca zestre.

Acest conflict determină apariția altor conflicte secundare, între Ion și George, mai întâi
pentru Ana, apoi pentru Florica, dar și conflictul între preot și învățător, căci preotul îl
condamnă pe Ion, iar învățătorul îi ține partea.Vasile Baciu este nevoit să îi dea fata și tot
pământul ca zestre și astfel, Ion își îndeplinește visul, dar constată că nu e fericit. O urăște
tot mai mult pe Ana și o dorește pe Florica, însă aceasta se mărita-se cu George Bulbuc.
Bătută și alungată și de soț și de tată, Ana își dă seama că este o victimă și se spânzură, iar
copilul rămas neîngrijit moare. Ca să fie mereu aproape de Florica, Ion se împrietenește cu
George și îl vizitează în lipsa acestuia. Deznodământul este tragic, George îl surprinde pe Ion
într-o noapte la soția lui și-l omoară lovindu-l cu o sapă, unealtă simbolică pentru lucrul
pământului.

Personajul principal al romanului, Ion Pop al Glanetașului reprezintă tipul țăranului sărac ce
dorește să aibă pământ, mai ales că pământului conferă demnitate socială. Personajul este
caracterizat direct de către narator care, la început îi evidențiază calitățile: „iute și harnic
ca mă-sa, unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila”. De mic copil, Ion a iubit pământul cu
patimă și, deși fusese un elev bun, renunțase la școală, pentru că „îi  era mai drag să țină
coarnele plugului și să pască vitele pe câmpul plesuv”. Ion suferă că nu are pământ mai ales că
familia lui avusese, dar Glanetașu, leneș și bețiv, îl vânduse.

Personajul este prezentat în evoluție, și, în mod indirect, se arată cum toate calitățile lui se
transformă în defecte din cauza patimii pentru pământ. Devine viclean și pune la cale planul
diabolic să o batjocorească pe Ana ca să îl șantajeze pe Vasile Baciu. Este orgolios,
încăpățânat și nu are scrupule, modul în care Ion obține pământ înseamnă încălcarea tuturor
legilor morale. Ajunge să își bată părinții și nici măcar moartea copilului nu îl înduioșează căci
pentru el copilul însemna garanția că păstrează pământul. Patima pentru pământ îl
dezumanizează pe Ion, dar el distruge și viața tuturor celor care intră în contact cu el: Ana
se sinucide, Vasile Baciu pierde și fata, și pământul, George ajunge la închisoare, Florica
rămâne singură și de râsul satului, iar învățătorul Herdelea își pierde slujba pentru că îl
ajutase să scrie o reclamație. Prin monolog interior se redă zbuciumul sufletesc al lui Ion care
încearcă să găsească motive să aleagă pământul și nu iubirea: „Parcă n-aș mai fi în stare să mă
scutur de sărăcie. Las că-i  bună și Anuța”.

Relația fundamentală se stabilește între Ion și pământul personificat, relevante fiind două și
cele simetrice, dar antitetice în care Ion sărută pământul: în prima scenă, Ion nu are pământ
și se simte „mic și slab, ca un vierme”, iar pământul este „un uriaș”. În a doua scena Ion are
pământ și raportul se inversează, el se simte ca un uriaș și pământul apare „ca un dușman
învins” însă lutul negru îi acoperă mâinile „ca niște mănuși de doliu”, comparație care
anticipează destinul tragic. Cele două patimi, iubirea pentru pământ și cea pentru Florica
determină destinul tragic al personajului. 

 În concluzie, romanul „Ion” oferă o viziune amplă asupra vieții satului ardelenesc la începutul
secolului XX, când oamenii erau apreciați după avere.