Roman realist balzacian (personajul feminin)

Enigma Otiliei de George Călinescu

George Călinescu este considerat în literatura română creatorul romanului clasic de tip
balzacian, cel mai reușit dintre romanele sale fiind „Enigma Otiliei”, publicat în 1938. Opera
este un roman realist balzacian, deoarece are o dimensiune amplă, acțiunea urmărește mai
multe planuri (un plan prezintă formarea tânărului Felix, iar altul se concentrează asupra
moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu), iar personajele reprezintă tipuri: avarul -
Giurgiuveanu, parvenitul demagog - Stănică Rațiu, tânărul în formare - Felix, baba absolută -
Aglae. Este un roman citadin, acțiunea fiind plasată în București, la începutul secolului al XX-
lea, faptele prezentate fiind veridice, înlănțuite logic și cronologic. Balzacianismul romanului
se realizează prin tema moștenirii (întreaga acțiune se concentrează în jurul moștenirii averii
lui Costache Giurgiuveanu), prin ideea paternității, prin tipologia personajelor și prin folosirea
tehnicii detaliului: este descris în amănunt mediul în care trăiește personajul, acesta fiind
relevant pentru trăsăturile de caracter ale personajului.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este la persoana a III-a, naratorul fiind
omniscient și omniprezent. Deși naratorul adoptă un ton obiectiv, al comunică totuși din
perspectiva de spectator și comentator, pentru că toate evenimentele sunt prezentate din
perspectiva lui Felix, care este „martor și actor”.

Tema romanului este prezentarea vieții micii burghezii bucureștene de la începutul secolului
XX, o societate degradată moral din cauza banului. Apar și teme secundare precum
moștenirea, iubirea, formarea unui tânăr, de aceea „Enigma Otiliei” poate fi considerat și
bildungsroman.

Titlului romanului a fost inițial „Părinții Otiliei”, ceea ce arată că autorul a intenționat să
ilustreze tema balzaciană a paternității. În centrul romanului stau doi orfani, Felix și Otilia,
iar în ceea ce o privește pe Otilia, celelalte personaje pot fi considerate părinți: Giurgiuveanu
o iubește ca un tată, Pascalopol o întreține financiar, iar Aglae îi este ca o mamă vitregă. La
sugestia editorului, Călinescu îi schimbă titlul în „Enigma Otiliei”, deplasând astfel accentul
asupra tehnicii moderne a reflectării poliedrice a personajului Otilia, ce simbolizează eternul
feminin.

Structura romanului se caracterizează prin simetrie, romanul începe și se sfârșește cu

imaginea străzii Antim unde, la început, tânărul Felix caută casa unchiului său, iar la sfârșit
doctorul Felix Sima privește aceeași casă dărăpănată unde omulețul spân îi adresase celebra
replică „Aici nu stă nimeni”.

În incipitul romanului se fixează cu exactitate timpul și spațiul acțiunii, un alt element

specific balzacian. Acțiunea începe „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte
de orele 10” când tânărul Felix Sima vine de la Iași la București în casa unchiului său,
Costache Giurgiuveanu, singura lui rudă în viață. Subiectul romanului se concentrează în jurul
moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar care este și tutorele Otiliei Mărculescu,
fiica fostei sale soții. Giurgiuveanu o iubește sincer pe Otilia și intenționează să îi lase toată
averea, însă ca orice om avar, nu se îndură să se despartă de banii săi. Bătrânul se teme și de
sora lui, Aglae Tulea, care locuia în casa de alături și era căsătorită cu Simion, un bătrân senil
cu care avea trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică Rațiu, un avocat demagog, Aurica, o
fată bătrână și Titi, un tânăr retardat. Singura care dă viață acestui mediu este Otilia, căci
este tânără, frumoasă și bună. O prezență contrastantă în casa lui Giurgiuveanu este Leonida
Pascalopol, un moșier bogat, rafinat și generos care vine acolo numai pentru Otilia, pe care o
cunoștea de când era mică și ajunsese să „nu mai distingă ce e patern de ce e viril în
dragostea lui pentru Otilia”. Felix își începe cursurile la Facultatea de Medicină și asistă uimit
la ce se întâmplă în casa unchiului său: Giurgiuveanu intenționează să îi construiască Otiliei o
casă și strânge materiale de la demolări, Aglae îi urmărește și îi jignește pe toți, Aurica își
caută cu disperare un bărbat, Stănică cere bani de la toți, iar Pascalopol este generos cu toți.
Felix se îndrăgostește de Otilia și devine gelos pe Pascalopol, însă fata îi dă dovezi de
dragoste, dar îl și respinge.

Din cauza bătrâneții și a efortului, Giurgiuveanu suferă un atac cerebral, prilej pentru
familia Tulea să ocupe casa și să aștepte decesul lui. Bătrânul însă își revine, dar nu trece
averea pe numele Otiliei și preferă să ascundă banii. Stănică îl vede și, când bătrânul suferă
al doilea atac cerebral, îl pândește să rămână singur și îi fură banii, provocându-i astfel
moartea. Stănică se căsătorește apoi cu Georgeta, o femeie cu relații. Deși îi mărturisise lui
Felix că îl iubește, Otilia îl părăsește și pleacă la Paris cu Pascalopol.

Epilogul romanului îl prezintă pe Felix care, după mulți ani, se întâlnește în tren cu Pascalopol
și află de la acesta că divorțase de Otilia, iar aceasta se recăsătorește cu un conte. Felix
vede o fotografie a Otiliei, dar nu o recunoaște: era o femeie frumoasă, „dar nu era Otilia”, și
pierduse farmecul tinereții.

Personajele romanului se încadrează în tipuri specifice romanului realist balzacian. Otilia

Mărculescu, fiica fostei soții a lui Costache Giurgiuveanu, este cel mai modern personaj al
romanului, atât prin problematica existențială, cât și prin mijloacele de realizare. Portretul
fizic al Otiliei, realizat din perspectiva lui Felix, sugerează frumusețe, tinerețe și cochetărie:
„un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle...îmbrăcată cu o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri”.

În mod indirect, faptele, comportamentul și limbajul relevă un personaj complex, cu un

comportament derutant. Otilia se comportă copilărește, aleargă desculță prin iarbă sau sare
pe genunchii lui Pascalopol, dar dovedește o gândire mult mai matură decât a lui Felix căruia îi
explică faptul că, dacă s-ar căsătorii, el nu ar putea să-și mai termine studiile și să-și facă o
carieră.

Un procedeu specific balzacian de caracterizare al personajului este descrierea mediului

în care trăiește. Descrierea camerei Otiliei arată caracterul ei, o fată cam dezordonată,
cochetă, sensibilă și cultă: „o masă de toaletă, cu trei oglinzi mobile și cu multe sertare, un
scaun rotativ pentru pian și lucruri împrăștiate peste rochii, pălării, jurnale de modă,
partituri, romane franțuzești”. Apare motivul oglinzilor, ce sugerează caracterul ei
imprevizibil.

Deși Călinescu a adoptat formula clasică de roman, pentru realizarea personajului Otilia
folosește tehnica modernă a perspectivelor multiple. Personalitatea Otiliei se reflectă diferit
în conștiința celorlalte personaje, ceea ce îi conferă ambiguitate. Astfel, pentru moș
Costache, ea este „fetița cuminte”, pentru Aglae este o „stricată și o dezmățată” care
sucește mințile bărbaților, pentru Stănică este „o fată deșteaptă cu spirit practic”, iar
pentru Felix și pentru Pascalopol rămâne o enigmă. Felix nu a înțeles niciodată de ce l-a
părăsit și s-a căsătorit cu Pascalopol după ce îi mărturisise că numai pe el îl iubește, iar
Pascalopol nu a înțeles niciodată de ce s-a căsătorit cu el și nu l-a înșelat, deși îi mărturisise
că îl iubește pe Felix.

Otilia trăiește drama singurătății, își dă seama că viitorul ei este ambiguu și că numai
Pascalopol îi putea oferi o viață de lux. Otilia se cunoaște pe sine și se autocaracterizează:
„eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată. Noi,
fetele, suntem mediocre și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”. Otilia știe că
farmecul ei este farmecul tinereții, însă tinerețea este trecătoare: „noi nu trăim decât cinci,
șase ani” (epilogul).

Destinul Otiliei este determinat de zgârcenia lui Giurgiuveanu care, deși îi vrea binele, își
iubește în egală măsură și banii și nu îi trece averea pe numele ei. De aceea, Otilia este
nevoită să plece cu Pascalopol asigurându-și astfel, atât viitorul ei, cât și cariera lui Felix.

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” este tipul romanului balzacian ce înfățișează o imagine
amplă a societății bucureștene de la începutul secolului XX.