Tradiționalismul

Vasile Voiculescu - „În Grădina Ghetsimani”

o sterlice, două sterlici = firmituri, părticele foarte mici

Tradiționalismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică în opoziție cu
modernismul promovat de Eugen Lovinescu și care promovează păstrarea valorilor
autohtone, a obiceiurilor și tradițiilor românești. Scriitorii doresc să reflecte în operele lor
specificul național.
Tradiționalismul a fost promovat de revista „Gândirea” apărută la Cluj în 1921 sub
conducerea lui Nechifor Crainic și a lui Cezar Petrescu. Un an mai târziu, revista s-a mutat la
București, și la conducerea ei a rămas doar Nichifor Crainic, care, a devenit principalul
ideolog al mișcării.
În articolul „Sensul tradiției”, Nechifor Crainic arată că orientarea României spre Occident
este greșită pentru că din punct de vedere geografic și religios, românii aparțin Occidentului.
Tradiționaliștii arată că religia ortodoxă este esențială pentru specificul național al poporului
român. Astfel, trăsăturile specifice ale literaturii tradiționaliste sunt prezentarea universului
rural, valorificarea tradițiilor, datinilor și miturilor autohtone și mai ales tema religioasă,
ortodoxismul fiind principalul element de notate pe care îl aduce.
Unul dintre scriitorii care au aderat la curentul tradiționalist este Vasile Voiculescu în opera
căruia tema religioasă apare constant. Poezia „În Grădina Ghetsimani” a apărut în volumul
„Pârgă” din 1921, care are ca punct de plecare Evanghelia după Luca, în care este descrisă și
scena rugăciunii lui Iisus după Cina cea de Taină și înainte de a fi arestat de soldații romani.
Titlul sugerează tema religioasă și indică locul rugăciunii lui Iisus. Motivul biblic devine
aici un suport pentru a reda neliniștea lui Iisus în aspirația lui spre Dumnezeu.
Tema poeziei o constituie drama omenească a îndoielii și a rezistenței în fața sacrificiului,
iar rugăciunea lui Iisus apare ca o luptă cu soarta și un refuz al destinului tragic.
Poezia este structurată în patru catrene în care sunt evidențiate elemente care țin de natura
duală a lui Iisus, divină și umană. Discursul liric debutează cu exprimarea zbuciumului
sufletesc al lui Iisus care își cunoaște destinul tragic și menirea pe care o are însă latura Lui
omenească Îl determină să refuze suferința fizică: „ Iisus lupta cu soarta și nu primea
Paharul”. Metafora Paharului este preluată din Evanghelie și denumește păcatele omenirii
pe care Isus le va lua asupra Lui prin jertfă. Natura duală a lui Iisus este sugerată printr-o
comparație de tip popular care conține termeni antitetici: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-
i alb ca varul”. Sângele este simbolul laturii umane, iar albul reprezintă puritatea divină.
Suferința lui Iisus se proiectează la nivel cosmic: „ Stârnea în slăvi furtuna” și este
amplificată printr-un epitet în inversiune: „amarnica-i strigare”. Destinul lui, însă este
implacabil, căci este hotărât de divinitate: „O mână ne-ndurată ținând grozava cupă”. Prin
relații de opoziție este sugerat zbuciumul sufletesc al lui Iisus care dorește să împlinească
voința divină și să se jertfească pentru mântuirea oamenilor, însă ca orice om se teme de
moarte și refuză suferința fizică: „O sete uriașă sta sufletul să-i rupă/ Dar nu voia s-atingă
infama băutură”. Păcatele omenirii pe care Isus urmează să le ia asupra lui prin jertfă sunt
redate prin metafore care devin elemente de recurență: „Paharul”, „grozava cupă”, „apa
verzuie”, „infama băutură”, „veninul groaznic”. Apare imaginea antitetică între „veninul
groaznic”, „apa verzuie” și „dulceață”, „sterlici de miere”, prin care se arată că rezultatul
obținut în urma sacrificiului este mic în comparație cu chinurile îndurate de Isus. Refuzul
morții și al suferinței fizice determinate de latura omenească îl fac pe Iisus să uite de viața
veșnică pe care o va dobândi după jertfă: „Bătându-se cu moartea uitase de viață”.
În final, drama interioară a lui Iisus este proiectată în exterior. Este descris un peisaj
apocaliptic prin personificarea măslinilor care „ voiau să fugă din loc”, „ să nu-l mai vadă”,
iar dezechilibrul produs în tot universul este sugerat prin metaforele simbol „ vraiștea
grădinii” și „ sora tihnă”. Imaginea vizuală a uliilor care „ dau roată după pradă” anticipează
moartea tragică a lui Iisus. Verbele sunt la imperfect, timp ce exprimă o acțiune durativă,
ceea ce arată că suferința și zbuciumul sufletesc ale lui Iisus sunt permanente și se amplifică.
În concluzie, poezia „În Grădina Ghetsimani” de Vasile Voiculescu se încadrează în
curentul tradiționalist în special prin tema religioasă, sursa de inspirație fiind un motiv biblic,
dar și prin prozodia clasică, textul fiind structurat în patru catrene cu rimă încrucișată, ritm
trohaic și măsura metrică egală.
 Valori stilistice ale modurilor și timpurilor verbale

1. Modul indicativ
- exprimă o acțiune reală
- sugerează sentimentul de siguranță, convingerea, întâmplări care au loc

2. Modul conjunctiv (să meargă)

- exprimă acțiuni posibile, imaginate (ca posibile)
- sugerează dorința, posibilitatea, acțiuni plănuite

3. Modul imperativ
- exprimă un îndemn, o poruncă
- apare în invocația retorică (Vino!; Nu pleca!)

4. Modul gerunziu (ind, ând)

- exprimă o acțiune permanentă, desfășurată concomitent cu altă acțiune
- sugerează permanența, eternitatea
! Verbele la gerunziu conferă muzicalitate versurilor.

5. Timpul imperfect
- exprima o acțiune trecută, dar neterminată
- sugerează permanența, continuitatea
! Imperfectul este timpul specific descrierii.
În genul epic, este timpul specifică evocării. Se redau scene din trecut rămase vii în mintea
naratorului.
Exemplu: era, știa, scriam.

6. Timpul perfect compus

- exprimă o acțiune trecută și încheiată (a văzut, am spus, au plecat)
- sugerează că nu se mai poate schimba nimic, timpul trece ireversibil
! Perfectul compus apare în planul personajelor.
Prin perfect compus se realizează antiteza trecut-prezent.

7. Timpul perfect simplu (zise, se duse, fusei)

- exprimă o acțiune trecută și încheiată recent
- apare în planul naratorului și redă dinamism acțiunii, sugerează desfășurarea rapidă a
întâmplărilor

8. Timpul prezent
- exprimă siguranța, acțiuni realizate sigur
- exprimă adevăruri general valabile (prezentul etern)
- în proză, conferă dinamism acțiunii, implică afectiv cititorul și îi menține curiozitatea,
interesul

9. Timpul viitor
- exprimă acțiuni sau stări imaginate ca posibile
- exprimă dorința, idealul