Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Romanul este o scriere epică în proză, cu acţiune complexă, de mare întindere, desfăşurată pe
mai multe planuri, cu personaje numeroase cu pondere diferită în structura epică şi cu o intrigă
complicată. Romanul are o structură narativă amplă, organizată pe mai multe planuri paralele sau
intersectate. Tradiţionalismul rămâne ataşat faţă de valorile trecutului şi faţă de tot ce reprezintă
experienţă consumată şi autentificată.
În perioada interbelică, în cultura română coabitează tradiţionalismul şi modernismul. În ceea
ce priveşte literatura, trebuie notat faptul că marea majoritate a prozatorilor sunt romancieri. Romanul
tradiţional – slab reprezentat până la începutul secolului al XX-lea – se dezvoltă rapid în deceniile
interbelice, fiind concurat puternic, începând cu anul 1930, de romanul modern, ambiţios, experimental
şi intelectualizat. Romancierii tradiţionalişti şi cei moderni sunt contemporani. Coexistenţa duce uneori
la conflicte, pentru că formele succesive ale genului se produc concomitent.
Romanul tradiţional are următoarele trăsături: zugrăveşte universul patriarhal al satului,
punându-se astfel accent pe problematica ţăranului; prezintă o lume omogenă, raţională, în care
valorile societăţii se dovedesc capabile să-l integreze pe individ; personajul e un tip; obiectivitatea şi
omniscienţa naratorului permit ilustrarea multitudinii tipurilor. Baltagul de Mihail Sadoveanu este un
roman tradiţional, compus din şaisprezece capitole, cu acţiune desfăşurată cronologic.
Realismul clasicizant impune o perspectivă narativă omniscientă, faptele fiind prezentate din
perspectiva naratorului care ştie totul despre personajele sale. Baltagul, în ciuda faptului că debutează
cu o povestire mitică despre ordonarea lumii şi semnul distinctiv al fiecărui neam stabilit de
Dumnezeu, este un roman realist.
Acţiunea este organizată pe cele cinci momente. Astfel, expoziţiunea o prezintă pe Vitoria
Lipan, personajul principal, îngrijorată din cauza întârzierii soţului plecat cu oile la iernat. Semnele
prevestitoare ale morţii lui Nechifor, pe care Vitoria le „primeşte” (visează că Nechifor trece o apă
neagră şi este cu spatele la ea; cântatul cocoşului) includ intriga în incipitul romanului. Decizia de a
pleca în căutarea soţului dispărut este luată sub influenţa codului mitic.
Vitoria îşi orânduieşte treburile acasă – se îngrijeşte de gospodărie, îşi trimite fata, pe Minodora, la
mănăstire – apoi, împreună cu Gheorghiţă, porneşte la drum. Trebuie reţinute şi pregătirile spirituale
pe care le face înainte de a porni în căutarea soţului: rugăciuni şi post negru timp de douăsprezece
vineri. Părăsirea satului coincide cu înfruntarea cu o lume diferită de cea arhaică, aşa cum este satul
lor, Măgura. Călătoria mamei şi a fiului reface traseul parcurs de tată. Ei ajung prin locuri pe care le
ştiu doar din poveştile lui Nechifor.
Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria, întâlnirea cu oamenii pe care i-a cunoscut şi Nechifor
în drumurile sale. Din investigaţiile pe care le face, Vitoria îşi dă seama că Nechifor a murit undeva
între Suha şi Sabasa. Cei doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, se încurcă în minciuni, încearcă să
ascundă faptele săvârşite. Apariţia câinelui lui Nechifor, Lupu, reprezintă o altă dovadă a crimei.
Rezolvarea situaţiei dificile corespunde găsirii cadavrului într-o râpă. Deznodământul prezintă
reinstaurarea liniştii. Vitoria şi Gheorghiţă îl îngroapă pe Nechifor după datina creştină, Gheorghiţă îşi
răzbună tatăl lovindu-l pe Calistrat Bogza cu baltagul, iar ambii vinovaţi sunt daţi pe mâna poliţiei şi
îşi mărturisesc vina. Vitoria se întoarce cu fiul ei în Măgura, pentru a se reintegra vieţii arhetipale.
Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este circumscris de drumul întreprins de Vitoria şi
Gheorghiţă. Spaţiul iniţial este Măgura Tarcăului, păstrător al tradiţiilor şi mentalităţilor arhetipale.
Pentru Vitoria, spaţiul se centrează pe dimensiunea privată – casa unde este stăpână, şi se deschide
numai către locuri de maximă importanţă: biserica, singura autoritate a locului, unde i se scriu
scrisorile, cârciuma lui Iordan, de unde cumpără rachiu, şi casa babei Maranda. Observăm că locurile
enumerate sunt frecventate în contexte bine determinate. Pentru ea, exteriorul este închis – singura
deschidere este de natură orală – poveştile soţului său despre lumea din afară. Aşadar, itinerarul
1
Vitoriei marchează ieşirea dintr-un spaţiu ermetic, omogen şi intrarea într-un spaţiu în care
modernitatea, aflată într-o fază incipientă, începe să destrame vechile structuri sociale şi tradiţiile.
De asemenea, în drumul ei, Vitoria este nevoită să intre în spaţii instituţionalizate – prefectura
şi tribunalul – al căror rol nu îl creditează, deşi ele aparţin modernităţii. Atitudinea personajului
subliniază conservatorismul ei.
Timpul acţiunii respectă firul cronologic al evenimentelor. Personajul trăieşte într-un timp
măsurat religios: îi cere lui Gheorghiţă să vină acasă la sărbătorile de iarnă; distanţa de la decizia de a
pleca până la plecare se măsoară în douăsprezece vineri în care posteşte; pleacă de Bobotează la Piatra;
îşi aduce aminte de infidelităţile soţului de acum nouă ani, după sărbătoarea de Sfântul Gheorghe
precum şi într-un timp măsurat natural. Timpul natural este în consonanţă cu trăirile personajului,
reglând viaţa privată în toate dimensiunile ei şi influenţând starea psihică şi fizică a personajelor.
Timpul istoric este desemnat obiectual (telefonul, trenul) şi este mai mult cunoscut de Gheorghiţă, dar
şi contextual (trecerea la noul calendar – 1924).
Când realizează adevăratul motiv al neîntoarcerii lui Nechifor Lipan din călătoria prelungită,
Vitoria nu se lamentează, nu aşteaptă rezolvarea dramei personale din partea nimănui (nici măcar din
partea organelor penale în drept să o facă), nu se pleacă în faţa destinului. Ea cere putere lăuntrică şi
sprijin moral exclusiv instanţei divine şi reprezentanţilor săi pe pământ (preotului rural, Daniil Milieş,
părintelui Visarion de la Piatra, preoţilor din Sabasa, unde îşi va îngropa bărbatul ucis mişeleşte).
Ea va iniţia cu tenacitate, o acţiune paralelă cu ancheta oficială şi va reuşi să-i găsească singură
pe asasini după un periplu îndelungat. Dorinţa unică de a-şi răzbuna bărbatul asasinat se găseşte în
raport direct cu marea ei dragoste care nu acceptă nici înfrângerea morţii, nici justiţia aleatorie a
destinului orb. Vitoria îi povesteşte negustorului David (cu care a plecat la drum), că ea şi Nechifor s-
au cunoscut de tineri, s-au iubit, părăsindu-şi locurile natale şi familiile. În căutarea unui trai mai bun,
s-au stabilit în satul Măgura, de pe muntele Tarcău, unde au fost priviţi iniţial ca nişte intruşi, dar
asimilaţi ulterior în noua comunitate rurală. După mai bine de douăzeci de ani de căsnicie, erau fericiţi,
pentru că se armonizau, în ciuda unor momente tensionate, generate de gelozia femeii, ducând un trai
îndestulat, asigurat prin munca lor onestă, şi ocrotindu-şi cei doi copii rămaşi în viaţă (din cinci câţi
avuseseră).
Existenţa lui Nechifor Lipan, consumată între participarea la târgurile consacrate de oi, unde
făcea tranzacţiile specifice, şi zilele petrecute la stânile din vârfurile munţilor face din Vitoria Lipan un
fel de Penelopă în aşteptarea lui Ulise peregrinând pe cărările muntoase, în calea cărora ispita – sub
chipul lui Calypso – nu întârzia să apară, ca în mitologie.
Aşadar, realismul clasicizant din romanul Baltagul presupune perspectiva dindărăt sau
perspectiva omniscientă, care dă impresia unui narator care ştie totul despre personaj. Din punctul meu
de vedere, construcţia personajului Vitoria Lipan se circumscrie acestei metode. Textul este construit
pe două tipuri de convenţii narative: cele ale romanului realist al secolului al XIX-lea (bogat epic,
descriptiv, psihologic) şi cele ale romanului secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea (economia artistică,
idee moral-filosofică prin care se simplifică viaţa într-o paradigmă). Metoda artistică folosită permite
lecturi paralele: roman monografic, roman realist, roman mitic, bildungsroman, roman de dragoste,
roman poliţist.