Monastirea Argeşului, de Vasile Alecsandri

Povestire pe momentele subiectului şi motivele populare

Monastire Argeşului este o baladă populară a cărei primă ediţie a fost publicată de Vasile
Alecsandri în 1852 în volumul Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi
îndreptate de Vasile Alecsandri.
Structura baladei
Monastirea Argeşului este alcătuită din cinci tablouri, în care se manifestă următoarele motive
epice: motivul zidului părăsit, motivul surpării zidurilor, motivul visului şi al jurământului, motivul
probelor, motivul femeii destinate zidirii - ca simbol al sacrificiului -, motivul zidirii sau al
sacrificiului de sine, motivul conflictului feudal, motivul lui Icar şi motivul fântânii.
Momentele subiectului
Ca în orice operă epică, acţiunea poate fi structurată pe momentele subiectului.
Expoziţiunea
Expoziţiunea cuprinde căutarea locului în care să fie construită mănăstirea şi prezentarea
principalelor personaje, manifestându-se aici motivul zidului părăsit. Într-un peisaj feeric - „Pe
Argeş în gios / Pe un mal frumos” - Negru-vodă caută un loc pentru zidirea mănăstirii. El este
însoţit de „tovarăşi zece”, între care sunt „Noă meşteri mari / Calfe şi zidari”, şi de Manole, „care-i
şi întrece” pe ceilalţi în măiestrie. Fixarea locului unde urmează să fie construită mănăstirea nu
este deloc uşoară şi se constituie într-un ritual străvechi: „Merg cu toţi pe cale / Să aleagă-n
vale / Loc de monastire / Şi de pomenire”.
Ciobănaşul pe care-l întâlnesc este un om al locului, singurul care cunoaşte meleagurile - „Pe
Argeş în sus / Cu turma ,te-ai dus / Pe Argeş în gios / Cu turma ai fost” - şi care-i poate ajuta să
găsească „Un zid părăsit / Şi neisprăvit”. Locul căutat este bântuit de forţe malefice (forţe ale
răului), după cum răspunde ciobănaşul, deoarece „Câinii cum îl văd / La el se răped / Şi latră-a
pustiu / Şi urlă-a morţiu”. În mod surprinzător, Negru-vodă este încântat de cele auzite şi decide
cu veselie: „- Iată zidul meu! / Aici aleg eu / Loc de monastire / Şi de pomenire”.
Acest loc blestemat simbolizează ideea că numai învingând forţele răului, înrădăcinate aici din
vremuri obscure, mănăstirea va fi cu adevărat un lăcaş sacru, încărcat de har divin. Vodă le cere
celor zece „meşteri mari” să construiască „Monastire-naltă / Cum n-a mai fost altă” şi le promite
că-i va răsplăti cu averi şi cu titluri: „Că v-oi da averi, / V-oi face boieri”, ameninţându-i că, în caz
de nereuşită, îi va „zidi de vii / Chiar în temelii!”.
Această primă secvenţă este dominată de epic şi de dialog, cu puţine elemente lirice - cele care
descriu meleagurile - şi câteva figuri de stil. Cele mai frecvente mijloace artistice sunt epitetele:
„mal frumos”, „meşteri mari”, „biet ciobănaş”, „mândre ciobănaş”, „zid părăsit şi neisprăvit”,
„verde-aluniş”. „monastire-naltă”. Repetiţiile contribuie la muzicalitatea şi simetria baladei: „Noă
meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli, zece, / Care-i şi întrece” - „Cu noă zidari, / Noă meşteri
mari, / Şi Manoli, zece, / Care-i şi întrece”.
Intriga
Intriga începe cu tabloul al II-lea şi cuprinde motivul surpării zidurilor. Meşterii se apucă de treabă
cu entuziasm, dar ceea ce construiau ziua, se surpa noaptea: „Dar orice lucra / Noaptea se
surpa!”. Zădărnicia muncii lor este exprimată printr-o enumeraţie dublată de repetiţie: „A doua zi
iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / Lucra în zadar!”. Negru-vodă reacţionează violent şi-i ameninţă
din nou pe meşteri cu moartea - „Să-i puie de vii / Chiar în temelii!”.
Atitudinea voievodului este ilustrată printr-o acumulare de verbe la imperfect, care evidenţiază
tensiunea dramatică a momentului: „se mira”, „îi mustra”, „se-ncrunta”, „ameninţa”. De aceea,
„Meşterii cei mari” nu mai lucrau cu pasiune, ci din teamă: „Tremura lucrând / Lucra tremurând. /
Zi lungă de vară, / Zioa pân-în seară;”, idee amplificată de gerunziul verbelor, de arta inversiunii
acestora şi de formula tipică a basmelor populare, din ultimele două versuri.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii începe cu prezentarea lui Manole, care se detaşează net de ceilalţi
meşteri, prin faptul că înţelege zădărnicia şi refuză lucrul inutil: „Iar Manoli sta, / Nici că mai
lucra”. Ca ales al divinităţii, el este artistul înzestrat cu har şi capabil să descifreze taina creaţiei
artistice. Aici se manifestă motivul visului, ca unică modalitate de comunicare a omului cu forţa
divină. Manole „se culca” şi „un vis visa”, în care „o şoaptă de sus” i-a dezvăluit taina izbânzii.
Zidurile vor rezista dacă „Cea-ntăi soţioară / Cea-ntăi sorioară” va fi zidită de vie în structura
mănăstirii. Jertfa care li secere este sacrificiul de sine, meşterii zidind în pereţii mănăstirii propriul
sentiment de iubire, propriul lor suflet. Verbele din această secvenţă se află la condiţional-optativ,
sugerând condiţia rămânerii în picioare a zidurilor: „Că orice am lucra / Noaptea s-a surpa”.
Jertfa umană presupune păstrarea secretului şi meşterii fac un jurământ - motivul jurământului -
prin care se angajează să nu destăinuie nimănui taina: „Cu toţi să giurăm / Şi să ne legăm / Taina
s-o păstrăm”, astfel încât a doua zi în zori, „Orice soţioară / Orice sorioară” se va ivi să fie cea pe
care „s-o jertfim / În zid s-o zidim!”. Dramatismul este amplificat de diminutivele „soţioară” şi
„sorioară”, care se repetă în acest fragment, sugerând sentimentul iubirii profunde ce trebuie
sacrificat.
Partea a III-a ilustrează motivul femeii destinate zidirii. Manole presimte că aleasa destinului
tragic va fi soţia sa, fapt ce evidenţiază ideea că iubirea celor doi este mai puternică decât a
celorlalţi şi atunci sacrificiul va fi pe măsura actului creator. Meşterul asistă neputincios la
apropierea Anei de locul construcţiei şi-l invocă (cere ajutorul, adresează o rugă) pe Dumnezeu
să dezlănţuie stihiile naturii ca s-o oprească din drum: „Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu
spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie, / Apele să crească, / Mândra să-mi oprească, / S-o
oprească-n vale, / S-o-ntoarcă din cale!”.
Dumnezeu îi ascultă ruga şi dă „ploaie spumegată”, dar „ea tot venea / Şi s-apropia”. Invocaţia lui
Manole continuă, Dumnezeu îi ascultă ruga şi de această dată şi „sufla un vânt / Un vânt pre
pământ, / Paltini că-ndoia, / Brazi că despoia / Munţii răsturna”, dar Ana îşi continuă drumul: „Ea
mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi s-apropia, / Şi amar de ea, / Iată c-agiungea!”. Motivul
probelor este evidenţiat de depăşirea obstacolelor ivite în calea Anei, care, ca un personaj de
basm, reuşeşte să treacă peste toate piedicile pentru a-şi îndeplini ţelul.
Ana este, aşadar, o fiinţă superioară, ca şi Manole, iubirea fiind cea care i-a dat puterea
necesară. Elementele fantastice sunt prezente şi în dialogul lui Manole cu divinitatea, care
reacţionează la rugile meşterului. Întreg tabloul confirmă iubirea profundă care îi leagă pe cei doi
soţi şi forţa interioară a Anei care depăşeşte toate piedicile, sugerând faptul că este devotată şi
iubitoare, devenind şi ea aptă pentru a împlini, alături de soţul ei, creaţia.
Punctul culminant
Punctul culminant este ilustrat de tabloul al IV-lea, care debutează cu starea de bucurie a
celorlalţi meşteri, care „Mult înveselea / Dacă o videa. Scena sosirii Anei la zidurile mănăstirii
este încărcată de un dramatism sfâşietor, realizat prin antiteza dintre esenţă şi aparenţă: „Iar
Manea turba, / Mândra-şi săruta, / În braţe-o lua / Pe schele-o urca, / Pe zid o punea / Şi,
glumind, zicea: / - Stăi, mândruţa mea, / Nu te spâna, / Că vrem să glumim / Şi să te zidim!”.
Atitudinea disperată şi impresionantă a lui Manole reiese din antiteza între zbuciumul său
sufletesc şi gesturile tandre, calme, dar şi din încrederea Anei în iubirea lor - „Ana se-ncredea / Şi
vesel râdea”. În plan stilistic, dramatismul scenei este, amplificat de monorima de tip feminin, în
-a, -ea, dând senzaţia acustică de vaiet, de tânguire răscolitoare, sfâşietoare, iar profunzimea
dragostei este sugerată de diminutivul „mândruţa”. Motivul zidirii treptate este ilustrat de
creşterea zidurilor şi de jeluirea gradată a Anei.
Încrâncenat, Manole lucrează frenetic, zidind odată cu Ana propria-i iubire, fapt exprimat prin
diminutivele „gleznişoare”, „pulpişoare”, „costişoare”, „ţâţişoare”, care sunt repetate obsesiv,
precum şi prin expresia cu o puternică forţă de sugestie: „Iar ea, vai de ea!”, „Dar ea, vai de ea!”,
„încât, vai de ea!”. Suferinţa Anei este reliefată şi prin repetata chemare „Manoli, Manoli, /
Meştere Manoli!”, iar patima creaţiei de care este stăpânit meşterul este ilustrată printr-o suită de
verbe sugestive, la imperfect: „turba”, „săruta”, „zicea”, „tăcea”, „zidea”, „lucra”. Mănăstirea se
înalţă ca rod al dragostei şi al jertfei şi de aceea va fi o zidire sfântă unică.
Deznodământul
Deznodământul corespunde ultimului tablou, al V-lea şi include motivul conflictului feudal, motivul
lui Icar şi motivul fântânii. Primele două versuri compun concis tabloul locurilor unde s-au
petrecut evenimentele, acelaşi de la începutul baladei, asigurând simetria perfectă a operei: „Pe
Argeş în gios, / Pe un mal frumos”. Este prezentat Negru-vodă, venit să se închine la „cea
monastire, / Falnică zidire”, care este impresionat de măreţia construcţiei, „Monastire naltă / Cum
n-a mai fost altă”. Bucuros, Vodă, îi pune pe meşteri să jure „cu mâna la pept” şi să răspundă
sincer dacă s-ar pricepe să facă o altă mănăstire „Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă?”.
Aflaţi pe acoperişul construcţiei, meşterii răspund cu mândrie şi voioşie că oricând vor şti să
zidească „Altă monastire, / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă”.
Orgolios, Negru-vodă porunceşte să strice schelele şi să ridice scările, lăsându-i pe cei zece
meşteri „să putrezească / Colo pe grindiş, / Sus pe coperiş”. Motivul conflictului feudal ilustrează
- aşadar - antiteza dintre dăruirea spirituală a artistului pentru o construcţie unică şi egoismul
conducătorului feudal, care-şi atribuie meritele acestei zidiri.
Motivul lui Icar
Motivul lui Icar a fost denumit astfel după o legendă străveche, din mitologia greacă. Din porunca
regelui Minos, Icar a fost închis, împreună cu tatăl său, Dedal, în Labirint, de unde au reuşit să
evadeze cu ajutorul unor aripi, pe care şi le-au făcut din pene lipite cu ceară. Icar, cuprins de
patima zborului înalt, s-a apropiat prea mult de soare, ceara s-a topit şi el s-a prăbuşit în mare.
Semnificaţia acestei legende este aceea că omul care aspiră spre absolut, cade răpus de
propriul ideal.
Meşterii din această baladă vor să se salveze, făcându-şi aripi din şindrile şi încearcă să zboare
de pe acoperiş, dar „pe loc cădea, / Şi unde pica / Trupu-şi despica”. Impresionat puternic de
chemarea Anei, care se aude din zidurile mănăstirii, Manole este sfâşiat de durere: „Manea se
perdea, / Ochii-i se-nvelea, / Lumea se-ntorcea, / Norii se-nvârtea” şi cade mort, ca şi ceilalţi
meşteri: „Şi de pe grindiş, / De pe coperiş, / Mort bietul cădea!”. În locul unde a căzut Manole s-a
făcut o fântână: „O fântână lină, / Cu apă puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată!”.
Motivul fântânii
Motivul fântânii simbolizează mărturia sacrificiului de sine al artistului care a reuşit să-şi
împlinească menirea. Mănăstirea măreaţă, de o frumuseţe unică şi fântâna cu apa sărată a
lacrimilor semnifică dăinuirea peste veacuri a talentului unui artist genial şi mărturia iubirii
profunde, unice, pe măsura construcţiei. Atât mănăstirea Argeşului, cât şi fântâna din apropiere
motivează elementele de legendă incluse în această baladă populară.
În acest tablou domină epicul şi dialogul. Ca figuri de stil, cel mai întâlnit este epitetul, folosit
pentru a scoate în evidenţă frumuseţea locurilor sau măreţia construcţiei: „mal frumos”, „falnică
zidire”, „monastire naltă”, „monastire [...] mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”. Repetiţiile
unor versuri, cu subtile inversiuni, sunt alese anume, pentru a amplifica dramatismul sorţii
artistului împătimit de creaţie, cum sunt cele care exprimă tânguirea Anei: „- Manoli, Manoli, /
Meştere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Ţâţişoara-mi plânge, / Copilaşu-mi frânge, / Viaţa mi se
stinge!”.
Durerea sfâşietoare a lui Manole este exprimată prin aglomerare de verbe sugestive, puse la
imperfect: „auzea”, „se perdea”, „se-nvelea”, „se-ntorcea”, „se-nvârtea”, „cădea”. Toate mijloacele
artistice ale baladei fac parte din limbajul popular şi argumentează faptul că această operă este o
creaţie anonimă a folclorului literar românesc.
Balada populară Monastirea Argeşului este o creaţie poetică de mare profunzime a ideilor,
construită cu un limbaj artistic ce se bazează pe imagini şi simboluri, valoarea ei pentru cultura
românească fiind confirmată de faptul că mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau
George Călinescu, au folosit-o ca izvor de inspiraţie în operele lor.