Ion

de Liviu Rebreanu
Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu aparține realismului, mișcare literara
apăruta in Franța la mijlocul secolului al 19-lea ca o reacție antiromantica,
o ideologie estetica in care se pune accentul pe relația dintre arta si
realitate. Creația aparține esteticii realiste prin tematica sociala abordata
(problematica pământului), verosimilitatea întâmplărilor (dorința unui
taran sărac de a obține pământ si consecințele faptelor sale), veridicitatea
cadrului (satul ardelenesc de la începutul secolului 20), impunerea unor
personaje tipice pentru o categorie sociala (taranul sărac dornic de
pământ), obiectivizarea perspectivei narative si viziune a etica si
moralizatoare asupra întâmplărilor prezentate. Așa cum afirma si George
Călinescu, romanul lui Rebreanu este „cea mai puternica creație obiectiva
a literaturii”.
In articolul „Mărturisiri” autorul afirma ca sursele de inspirație ale
romanului sunt 3 experiențe de viată receptate artistic. Gestul unui taran
sărac îmbrăcat in straie de sărbătoare care a sărutat pământul (scena
sărutării pământului), discuția cu un taran tânăr harnic, dar foarte sărac
pe nume Ion al Glanetasului si situația trista a unei fete înstărite bătuta
de tatăl ei pentru relația pe care o avea cu un taran sărac (Vasile Baciu o
bate pe Ana din cauza relației cu Ion). Valorificând aceste situații de viată,
Rebreanu scrie nuvelele „Zestrea” si „Rușinea” adăugând întâmplări si
personaje, după un proces de creație îndelungat finalizează romanul
„Ion”.
Titlul este dat de numele personajului principal devenit personaj eponim ,
nume ce sugerează simplitatea simbolica a taranului roman.
Romanul este alcătuit din 2 parți cu titluri metaforice ce sugerează cele 2
patimi ale protagonistului: „Glasul pământului” si „Glasul iubirii”. Cele 13
capitole au titluri semnificative si rezumative (Iubirea, Rușinea, Ștreangul,
Blestemul). Concepția lui Rebreanu despre roman considerat „corp
sferoid” determina simetria ilustrata in titlurile „Începutul” si „Sfârșitul”.
Acțiunea romanului este dispusa pe 2 planuri narative. Planul țărănimii
are in centru destinul lui Ion si planul intelectualității satului este
reprezentat de învățătorul Zaharia Herdelea si preotul Belciug. Prin
tehnica planurilor paralele este prezentata viată țărănimii si a
intelectualității sătești. Prin tehnica contrapunctului un moment esențial
este înfățișat in ambele planuri: nunta țărăneasca a Anei cu Ion
corespunzând in planul intelectualității nuntii Laurei, fata învățătorului.
Simetria incipit-final se realizează prin descrierea drumului care intra si
iese din satul Pripas. Ca prim personaj drumul se constituie ca o legătura
intre realitate si ficțiune. In incipit se realizează imaginea „unui drum alb”
care înaintează in ritm alert spre satul Pripas. Spațiul se dimensionează
treptat si avem perspectiva satului adunat la hora de duminica in curtea
Floricăi. In finalul romanului drumul bătătorit se deplasează „monoton,
monoton ca însuși mersul vremii” îmbătrânit si obosit de toate dramele la
care a fost martor. Drumul „ca o panglica cenușie” se pierde „in șoseaua
cea mare si fără început” sugeradu-se destinul colectiv, viată mergând
mai departe in ciuda tragediilor individuale care au avut loc.
Partea întâi se numește „Glasul pământului” si are 6 capitole. Aceasta
urmărește patima personajului principal pentru pământ si dorința lui de a
se impune in ierarhia satului unde ocupa o poziție marginala deoarece nu
avea pământ. Ion iși vede visul realizat prin apropierea de Ana, fiica lui
Vasile Baciu unul dintre cei mai bogați țărani din sat. Nimic nu il supară
mai tare pe Ion decât sa i se amintească de faptul ca este sărac si mai ales
in fata întregii colectivități. Vorbele jignitoare pe care i le adresează tatăl
Anei („hot”, „tâlhar”, „sărăntoc”) trezesc in Ion „Glasul pământului” si își
propune sa o cucerească pe Ana. Pentru a-si atinge scopul își reprima
dragostea pentru Florica, fata frumoasa, dar săraca si o seduce pe Ana
lăsând-o însărcinata si forțându-l pe Vasile Baciu sa îl accepte ca ginere.
Scena nuntii este relevanta pentru conflictul interior al lui Ion. Nu o
iubește pe Ana si se gândește sa fuga in lume cu Florica, dar își amintește
de pământuri si chiar se disprețuiește ca ar putea renunța la tot: „Si sa
rămân tot calic....pentru o muiere...apoi sa nu mă trăsnească Dumnezeu
din senin?”. Pentru ca Ana este însărcinata Ion dansează hora miresei cu
Florica si o îmbrățișează închipuindu-si ca este mireasa lui sub privirile
înlăcrimate ale Anei are tresare „ca muscata de vipera”. Replica sarcastica
a lui Ion anticipează sfârșitul ei dramatic „Amu ce te mai bocești? Ca doar
nu mergi la spânzurătoare”. Printr-un oftat adânc Ana își presimte
nenorocirea si repeta ca pentru sine „Norocul meu, norocul meu”. După
nunta Ana este bătuta si alungata fără mila de soț si de tata, iar la
intervenția preotului Vasile Baciu va trece tot pământul pe numele
ginerelui sau.
Scena sărutării pământului in prag de primăvara ilustrează punctul maxim
al obsesiei lui Ion pentru pământ. Proaspătul îmbogățit se simte „ca un
uriaș la picioarele căruia zace un balaur”. Amețit de fericire
îngenunchează si săruta pământul ca pe o iubita si astfel satisfacția sa de
stăpân al pământurilor este împlinita „își coboară fruntea si își lipi buzele
cu voluptate de pământul ud”. Acum Ion se simte in sfârșit așezat in
ierarhia cuvenita si primele schimbări sunt vizibile in mersul lui mai
legănat si mai ferm si in vorbirea mai apăsata. Nici moartea Anei si nici a
copilului nu trezesc in Ion sentimentul regretului sau al vinovăției.
Lăcomia lui se îndreaptă către satisfacerea „glasului iubirii” si acesta vrea
cu orice preț dragostea Floricăi, căsătorita cu George Bulbuc „Sa știu bine
ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fii”. Tulburând liniștea familiei
Floricăi își găsește sfârșitul sub loviturile de sapa ale soțului înșelat,
murind învins de propria lui patima, fiind o victima a lăcomiei si a
orgoliului sau nemăsurat.
Personajele sunt tipice pentru o categorie sociala si condiționate de
mediul in care trăiesc. Ion este personajul principal regăsindu-se in mai
mule tipologii realiste. Este taranul sărac dornic de pământ, arivistul fără
scrupule care folosește ca mijloc parvenire si ambițiosul dezumanizat de
lăcomie. Cele 2 femei conturate in antiteza reprezintă cele 2 obsesii ale
personajului principal, pământul si iubirea. In încordarea lui de a le obține
Ion se confrunta in plan individual concret cu Vasile Baciu si George
Bulbuc si in plan simbolic cu întreaga colectivitate ale cărei norme morale
le încălca.
Relatarea întâmplărilor se realizează la persoana a III-a din perspectiva
naratorului obiectiv impersonal.
Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu aparține esteticii realiste prin
verosimilitatea întâmplărilor, veridicitatea cadrului si impunerea unor
personaje tipice.