

Vasile VOICULESCU

Despre Lostrita
alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Lostrita - povestire romantica - Tema, eroii, conflictul, subiectul

LOSTRITA de Vasile Voiculescu

LOSTRITA - analiza literara

Lostlita - povestire de Vasile Voiculescu

Caracterizarea lui Aliman personaj principal in povestirea fantastica Lostrita

LOSTRITA - valorifica credintele legate de duhurile apelor intr-o poveste de dragoste tulburatoare

LOSTRITA - (subiectul povestirii, elemente folclorice, semnificatia personajelor si a deznodamantului)

APRECIERI CRITICE

Lostrita - o poveste fantastica de dragoste

LOSTRITA - analiza literara de Vasile VOICULESCU

Vasile VOICULESCULostrita
Ca in multe alte proze ale sale, cu deosebire in cele grupate sub titlul general de Iubire magica, si
in Lostrita, V Voiculescu ne pune in fata o povestire mitologico-fantastica ce se poate intemeia pe
binecunoscuta credinta populara in mitul ielelor" sau al frumoaselor". Asa cum fetele pubere,
ajunse in pragul feminitatii, sunt bantuite de vise cu zburatori (a se vedea mentiunea lui Dimitrie
Cantemir in Descriptio Moldaviae, poezia lui 1. Heliade Radulescu Sburatorul, Calin file de poveste
sau chiar Luceafarul de Eminescu etC), si flacaii pot fi atrasi de fantomele simple proiectii si
efecte psiho-fiziologice ale varstei critice unor fete frumoase, de domeniul fabulosului. Tema a mai
fost tratata de Iancu Vacarescu in Ielele, de Eminescu in Miron si Frumoasa fara corp, in anume
chip de Caragiale in nuvelele Calul Dracului si La Hanul lui Manjoala, ori de Sadoveanu, intr-un
fragment din Crasma lui Mos Precu etc. Cu exceptia lui Eminescu, la care interpretarea mitului
tinde spre un simbol, acela al atingerii perfectiunii in arta, la majoritatea scriitorilor care au tratat
aceasta tema fata sau femeia din inchipuire este de obicei o manifestare a maleficului si a
metamorfozelor vrajitoresti, mai mult sau mai putin explicabile in planul rationalului (vezi, de
exemplu, chiar nuvela titulara, Iubire magica de V Voiculescu, unde protagonistul, indragostit
nebuneste de o femeie extraordinar de frumoasa, nu-si vine in fire decat gratie unui descantec, si
acela produs in imprejurari indeajuns de misterioasE).

Originalitatea lui V Voiculescu, in-Lostrita, sta mai intai in faptul ca frumoasa" este o pestioaica
fermecatoare de care eroul, flacaul Aliman (numele are anume rezonante de basm si balada), s-a
indragostit de moarte si aceasta iubire nefireasca pare ca i-a fost fatala. Flacaul pescar de pe
Bistrita se imbolnaveste de dragoste la vederea si la atingerea himerei: de atunci nu i-a mai iesit
din carnea bratelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostritei. ii simtea mereu povara si
forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat". O vara intreaga si o iarna grea Aliman a tanjit si a
bolit tot timpul [] Iscodea despre vrajile si vrajitorii cu puteri asupra apelor si pestilor. Si apoi
ramanea cu mintile aiurea." incerca s-o prinda cu toate mestesugurile pe care le stia, cand veni
vara din nou, dar lostrita il juca si il infrunta pe fata" si nu-i venea sa creada ca ar mai putea-o
atinge, spre a simti dulcea ei greutate in bratele pline de amintirea ei". Pana ce a dat de vrajitorul
care 1-a descantat si 1-a invatat s-o ademeneasca cu o lostrita lucrata din lemn, vopsita in fel si
chip, purtand in pantece un pestisor cioplit din corn de cerb. (Ne aflam, s-ar zice, la nivelul
mentalitatii primitive, cand vanatul este exorcizat prin reprezentarea lui pe peretii pesterilor.)
Aruncand papusa-lostrita in ape, flacaul s-a linistit o vreme.

Aparitia lostritei celei adevarate cu prilejul unei inundatii grozave, chipurile lasandu-se sa fie
salvata de flacaul care o duce in casa lui, unde vietuiesc un timp ca doi logodnici fericiti, nu stim
daca se petrece aievea sau in vis, in visul eroului adica, cu toate ca descrierile si, mai in general,
structura narativa a nuvelei se pastreaza in limitele realului. De elementul miraculos ne dam seama
abia in momentul cand lostrita-logodnica, rugata de Aliman (care acum ii daduse si un nume
omenesc, acela de IleanA), sa consfinteasca iubirea lor prin cununie, nu vrea sa auda nici de popa,
nici de biserica". De altminteri satul vuia de zvonuri cum ca Aliman s-ar fi insotit cu o strigoaica"
care-i suge sangele: Era salbateca. Cu multe ascunzisuri si taine." Curand, iubirea celor doi fu
curmata de mama Ilenei-lostrita, Bistriceanca, o femeie voinica, iute si sturlubatica, asijderi apelor
dupa ploaie", care isi avea ocina" departe in susul raului, pe Bistrita aurie", nu stie nimeni exact
unde. Ea isi ia fata si pleaca pe un alt taram, certand-o amarnic: cum putuse sa uite de parinti, sa
se lepede de surori, sa-si paraseasca avutiile ca sa se lipeasca fara rusine de saracia si neamul
prost al oamenilor de pe aici". Aliman nu le-a mai gasit salasul, nimeni nu stia nimic despre ele,
afara de un mosneag trecut de o suta de ani, care-si amintea, de cand era copil, cum satul le
alungase cu pietre si le dase foc casei pentru multele blestamatii si rautati ce savarseau cu ajutorul
Satanei".

Totusi, in interpretarea data de Voiculescu mitului elementul malefic ne apare substantial atenuat.
Lostrita-Ileana este fiinta apartenenta altui regn, celui ihtiologic-acvatic, pare-se indragostita de un
om si aspirand, fara a izbuti pe deplin, sa intre in lumea lui. (Drama iubirii cu parteneri din regnuri
diferite am mai intalnit-o si in Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu, unde unii comentatori au
vazut un Luceafar rasturnat.) Flacaul, aparent vindecat de dragostea pentru lostrita, se insoara cu
o fata din lumea lui: Se insura numai pentru ca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei
biete fete, care in ochii lui era mai putin decat o ganganie, si orice ii era totuna." Dar in noaptea
nuntii, la Filipi, in gura postului", la sfarsitul lunii noiembrie adica, atunci cand noptile sunt bantuite
de strigoi, lostrita isi face aparitia (un baietan o vazuse pe malul Bistritei iesita la liman sub coasta
Iadului") si mirele, uitand de toate, lasand in plata Domnului mireasa cea pamanteana si pe
nuntasi, se arunca in valuri si dispare sorbit de genuni impreuna cu fantoma iubirii lui nefiresti:

Si iar simtea desteptata in carnea bratelor dulceata unei poveri neuitate. Cand sosi la locul de care
povestise baiatul, lostrita era acolo. Ea se intoarse deodata nalucitoare, cu capul tinta la Aliman.
Statu asa o clipa plina. Apoi porni, fulgerand apele, spre el. Omul incremeni. Dar numaidecat, cu
chipul luminat de o bucurie nefireasca, chiui, strigand cat sa inabuse huietul: Iata, vin! si
smucindu-se din bratele a trei oameni, sari in mijlocul Bistritei, cu bratele intinse spre lostrita El a
mai iesit o data. Tinea lostrita si, ametit de izbitura apelor, se caznea s-o apere, adapostind-o ca
pe un copil cu bratele. Apoi s-a cufundat in valurile care, bolborosind manioase, s-au pecetluit
deasupra lui pentru totdeauna."

Povestirea ne apare in stransa relatie cu o alta, tot pe atat de mitologic-folclorica si ihtiologica,

binecunoscuta Pescarul Amin, cumva inca mai bine realizata din punctul de vedere al expresiei
artistice, al compozitiei in primul rand. Poate fi pusa, in alt chip privind lucrurile, si cu o marturisire
autobiografica:

Ma intrebati despre credinta si expresia ei lirica? Despre arta si credinta? Va voi raspunde ca, in ce
priveste inotul, cu cfit gesturile in apa sunt mai mari si mai galagioase, cu atat inotatorul e mai
slab, mai nesigur, aproape de inecare. Nestiutorii, incepatorii fac cele mai dezordonate,
zgomotoase si grandilocvente gesturi cu bratele si picioarele inotul perfect se face fara opintiri, e
ne-simtit Plutesti, aproape cufundat intreg in apa, abia miscand Astfel e inotul de fond, inotul
serios, in mare si ocean." (Confesiunea unui scriitor si medic, Gandirea, 1935.)

Frumusetea, poezia iubirii pure nu neaparat spiritualizata in sensul eminescian binecunoscut, ci

inteleasa ca fenomen organic si de nezdruncinat, lege a naturii careia ne supunem cu totii, om,
animal, flora etc. se realizeaza pe deplin tocmai prin observarea crosului la limita regnurilor, ca in
Har de Arghezi, ca in Uvedenrode si Riga Crypto de Ion Barbu, ca in cantecul, anacreontic, de
libov" al lui Parpangel din extraordinara Tiganiada a lui I. Budai-Deleanu, ca in Cantecul
spicelor de Lucian Blaga:

Si s-a incins intre ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parca fusesera
facuti unul pe potriva celuilalt. Era frumoasa, cu chipul poate cam bucalat, suie, cu trupul lung,
mladios si despicatura coapselor sus, ca la bunii inotatori. Flacaul uitase dintr-o data de lostrita si
de vraji. Tinea fata in brate, si dulcea ei povara implinea tot ce ravnise si jinduise nebuneste pana
atunci. Ziua stau inchisi in casa ori umblau alintati prin paduri. Noaptea ieseau la Bistrita, tinandu-
se de dupa gat. Se scaldau cu nesat, goi amandoi pana ii prindeau zorii. Apele se faceau pe rand
de aur, de argint si apoi albastre, invaluindu-i tainuitoare."

Spre a fi bine inteles, putem sa ne exprimam si asa: orice urma de trivialitate, de ceea ce cu un
cuvant rau utilizat se cheama sex", dispare, intr-un text precum cel de mai sus, pentru ca
povestitorul relateaza pur si simplu iubirea dintre un flacau si o himera-pestioaica, o naluca.

Spre deosebire de Sadoveanu, spre exemplu, cel din povestirile cinegetice si pescaresti, al caror
cadru este natura, in inteles larg, Voiculescu este mai intai si intai interesant, atragator prin ce
spune si abia in al doilea rand prin modul cum spune ceva. Fraza lui Sadoveanu este melodioasa,
muzicala, cu o desfasurare morfo-sintactica molcoma, nezorita, fara cusur. La Voiculescu expresia
este mai aspra in sunet, aglomerarile narative sunt mai numeroase, descriptiile pastrate la strictul
necesar, cu aducerea in prim-plan a intamplarilor, deloc incetosate de cunoscuta aura lirica a
marelui moldovean. (Pe care din ce pricina oare? , generatiile mai noi nu-1 gusta, Voiculescu
parand a-i trece, in ochii lor, inainte. Pe nedrept totusi, dupa parerea noastra.) Si totusi ceea ce
numim poezia mituluifolcloric ramane, in Lostri[a, ca si in multe alte bucati, deplina, inteleasa si
comunicata direct chiar de povestitorul insusi, cand serie spre final: Dar povestea lui Aliman a
ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an cu noi adause si alte scornituri
dupa inchipuirile oamenilor, jinduiti de intamplari dincolo de fire."

Fie ca este asa, fie ca nu este (caci s-ar putea ca pe meleagurile de acum ale Vaii Bistritei, stricata"
de barajul de la Bicaz si, in general, poluata, la propriu si la figurat, cu tot felul de elemente ale
civilizatiei moderne, sa fi disparut absolut orice urma de mitologie ihtiologica), poetul-prozator
Vasile Voiculescu se afla in elementul sau si in drepturile absolute ale artei sale. Aproape ca nu mai
are importanta sursa folclorica initiala. Prozatorul a reinventat, propriu-zis, mitul Lostritei, intr-o
opera de sine statatoare, consideratiile noastre, toate, neavand alta menire decat a intari chiar
aceasta nascocire frumoasa a imaginatiei prozatorului artist. in alta ordine, Lostrita lui Vasile
Voiculescu poate prilejui cateva observatii interesante comparatistice, pe care este necesar sa le
facem, cat de sumar, tocmai pentru a reliefa mai clar valoarea operei.

Mitul de fata, al lostritei, poate fi pus in legatura cu acela al Ondinei germanice si scandinavice,
zana adancurilor apelor care atrage pe pescari si-i duce in palatul de cristal, poetul roman nefiind,
desigur, strain de aceasta tema indeajuns de frecventa in literatura romantica din secolul trecut.
Celebra a ramas in primul rand povestirea Udine, scrisa in 1811, opera a cavalerului Friedrich
Heinrich de La Motte-FouquA£ (1777 1834), inspirata din vechile saga, dar si din vechile romane
cavaleresti. Udine-Ondine, strania adolescenta adusa de torentul apelor langa coliba unui pescar,
care o adopta, tanjeste visand iubirea cu un om, in scopul schimbarii conditiei regnului sau acvatic.
Cel ales este Huldbrand, un cavaler ratacit prin padure, cu care se insoteste. insa Huldbrand se
indragosteste de o fata comuna, Bertalda, cu care urmeaza a se casatori. Ondina, retrasa in fundul
apelor, in palatul ei de cristal, isi plange nefericirea. Pana in momentul in care, prezentandu-se la
nunta celor doi, iubitul ei nefiresc moare imbratisand-o, cuprins de un dor mai presus de puterile
lui. Ca si in Lostrita lui Voiculescu, farmecul trist al naratiunii, valoarea artistica, in fond, consta in
situarea intamplarilor la limita dintre real si fantastic.

Daca nu a cunoscut direct opera lui de La Motte-Fouque, Voiculescu a ajuns intr-un fel oarecare la
aceasta, foarte probabil prin mai cunoscuta in epoca Ondine, piesa de teatru in trei acte a lui Jean
Giraudoux (1939), o exceptionala prelucrare in limba franceza a povestirii romanticului german
pretimpuriu. in naratiunea originala insa, ca de altminteri si in Lostrita lui Voiculescu, elementele
naturii personificate in zana apelor degaja o poezie mai profunda. in aceeasi ordine de idei, nu este
lipsit de interes sa amintim ca Eminescu insusi, cum vedem dintr-o postuma scrisa la varsta de
numai 19 ani si intitulata chiar Ondina (FantaziE), era atras de acest motiv. Iubirea pura, ca
in Sara pe deal(o alta postuma, scrisa tot acum, de fapt o varianta la OndinA), se confunda cu
maretia naturii si eterna Geneza, simbolizate intr-o zana: Ondina,/ Cu ochi de lumina,/ Cu bucle
ce-nvaluie-n aur/ Tezaur!// Idee,/ Pierduta-ntr-o palida fee/ Din planul Genezei,/ Ce-alearga/ Ne-
ntreaga!//// Dar am o campie ce undoaie-n flori,/ Campia sperantelor mele./ Acolo te-asteapta
razandele zori,/ Pletindu-ti coroana de stele./ S-aduci prin amor/ De viata fior,/ in campul
sperantelor vina,/ Ondina". in o alta compunere, Muresanu, reluare o tabloului dramatic" cu acelasi
titlu, din 1869, Ondina este zana apelor care dialogheaza cu Delfinul:

DELFINUL (se arata ca un tanar frumoS): Ondina,/ Cu ochi de albastra lumina,/ Cu parul tau lung,
un tezaur/ De aur/ Tu, prada/ Cu pieptii tai dulci de zapada,/ Te-oi prinde pe mare vreodata,/
sireata!// Arunce/ Simti-vei duioasele munce,/ Cu care-al meu suflet in flama/ Te cheama.
ONDINA: Delfine,/ Tu crainic al marii regine,/ De-ai fi credincios, cu iubire,/ Un nume" etc.

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.