Citate

 "Vino, Preaslăvite Cuvinte ai lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor

noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne,
Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă. adică de puterea
minții noastre, și «ne călăuzește pe calea poruncilor Tale» (Ps. 119, 9-10) Și ne du «la
locul cortului Tău cel minunat, până în lăuntrul casei lui Dumnezeu în glas de bucurie și
de mărturisire a zvonului de sărbătoare», ca și noi. prin mărturisirea faptuirei și prin
bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul negrăit al ospățului Tău și să ne
ospătăm împreună cu cei care prăznuiesc acolo duhovnicește. cântând cunoștința celor
negrăite cu glasurile netăcute ale minții. Şi mă iartă pe mine, Hristoase. că îndrăznesc, la
porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea. Luminează
cugetarea mea neluminată, spre înțelegerea locului de față. ca să fii și mai mult slăvit, ca
Unul Care dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. " (Sf. Maxim
Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Filocalia, vol. 2, pp. 168-169)
 "Iar credincioși, virtuoși și contemplativi a numit pe începători, înaintați și desăvârșiți,
care pot fi numiți și robi, lucrători cu plata și fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.
Robi sau credincioși sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenințărilor stăpânului și
lucrează cu bunăvoința cele încredințate. Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul
bunătăților făgăduite, greutatea și arșița zilei, adică necazul legat de viața aceasta din
osânda protopărintelui și ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute.
Aceștia schimbă înțelepțește, prin hotărâre de bună voie, viață cu viață, cea prezentă
pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei care nici de teama amenințărilor, nici de dorul celor
făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic și al unei deprinderi în înclinarea și dispoziția
voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către
care s-a zis: « Fiule, tu totdeauna ești cu mine și ale mele cu ale tale sunt » (Luca 15, 31).
Aceștia sunt prin afirmare voluntară și prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit
oamenilor, aceea ce este și e crezut Dumnezeu după fire și cauză." (Maxim
Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV)