Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru ca, direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte

personaje care se contureaza în jurul averii sale în goana dupa mostenire.

Costache are o vârsta înaintata, dar spera sa poata trai mult. Este un însetat de bani, si de viata. Are multa afectiune pentru
Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul si nici pentru a o înfia.
Înca de la începutul romanului, aparitia sa este bizara, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: "nu-nu sta nimeni,
aici", raspuns de domeniul absurdului. Felix îsi imaginase ca tutorele sau e un om masiv, "de o greutate extraordinara", având
în vedere ca stia despre el ca este bogat, detine mai multe imobile, îi fusese lasat în grija, argumente pentru a-si închipui ca
giurgiuveanu are forta. Însa îi apare în fata un om mititel, putin adus pe sapte, cu o chelie de portelan, cu fata spâna, buzele
galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale.
Aspectul exterior si interior al casei paraginite, aflate aproape în ruina, trimite - cu toate detaliile descriptive - catre avaritia
personajului, dar si catre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând "intentia de a executa grandiosul clasic în materiale
nepotrivite". Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potential atentat la
averea sa.
Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplari, discutii la care ia parte, vorbe surprinse în treacat si
gesturi care-l definesc si-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptând ideea unei servitoare, caci aceasta ar însemna un
sacrificiu banesc, mos Costache o tine pe Marina, femeie celibatara, slaba de minte, dar oarecum ruda, în schimbul serviciilor
facute. Singura slabiciune a batrânului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitrega. Fata exercita asupra lui o mare influenta.
Otilia realizeaza un adevarat tampon între el si ceilalti, atenuând atât cât este posibil rautatile pe care le provoaca avaritia
batrânului. Ea e convinsa ca "papa e un om bun, însa are si ciudateniile lui. Trebuie sa fii îngaduitor", îl sfatuieste ea pe Felix.
Ceea ce numeste Otilia "ciudatenii" sunt în realitate fapte dezvaluind tipologia avarului, gata sa fixeze dimensiunile
obiectelor si chiar ale oamenilor, dupa dimensiunile câstigului ce-l poate obtine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar daca-l
poate însela fie si cu o suma mica de bani, profitând de neatentia lui, Giurgiuveanu este multumit.
Simte parca nevoia sa fie generos, dar totul se frânge în fata patimii pentru bani.
Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui soc, de aceea sfârsitul are valoare de simbol.

Otilia Marculescu este cel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa
existentiala, reprezentand tipul feminitatii. Fascinanta si imprevizibila, Otilia se diferentiaza de celelate personaje feminine
din literatura romana prin aceea ca se afla intr-un proces dinamic, in continua devenire.
Otilia este, asadar, un personaj realist modern, prin complexitate si relativism, ilustrand eternul feminin plin de
mister, imprevizibil si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate si profunda maturitate.
Finalul romanului este deschis in privinta destinului Otiliei, modernismul personajului constand si in faptul ca nimeni nu
poate dezlega misterul ce se tesuse in jurul ei, Pascalopol insusi conchizand ca, dupa atatia ani, pentru el, Otilia ramasese "o
enigma"
Definita, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, actiuni, gesiuri, vorbe si ganduri, Otilia este un personaj complex si "rotund"
("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii
puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare, deseori dovedind in mod surprinzator luciditate
si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urea
pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund rationala si matura atunci cand ii
explica lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot casatori, dovedind o autocunoastere desavarsita a propriei firi: "Eu am
un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata
Alternanta dintre teribilele copilarii, exuberanta de a alerga desculta prin iarba cu profunzimea si ratiunea rece prin care
judeca si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix nedumereste si bulverseaza. Imprastiata si dezordonata, accepta
cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu delicatete manifestarile sentimentale ale lui Felix. Intelegatoare si plina de
tact in comportamentul ei fata de mosCostache, dar aparent imuna la rautatile celor din clanul Tulea, ea ramane enigmatica
prin amestecui unui farmec juvenil cu o maturitate profunda
Otilia ramane intr-o penumbra de mister in tot romanul. Enigma ei este insasi feminitatea ei, mereu proaspata, de un
magnetism care diformeaza si pe avarul Costache si pe cei mai aprigi dusmani ai ei.
Ea intruchipeaza un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi
trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare uneori, dovedind alteori, in mod surprinzator, luciditate si tact.
Personajul este coplesit de povara contrastelor existentei romanesti, pe care a incercat sa le patrunda, sa faca o impacare
intre...

"Lostrita" este o poveste de dragoste intre un om si o fiinta fabuloasa. Aceasta istorisire prezinta, intr-un timp legendar,
povestea unui pescar care-si face un ideal din prinderea demonului acvatic. In mod simbolic, Aliman este expresia
cautatorului de absolut, fiinta umana subjugata de puterea unui vis mai presus de fire, insul care tenteaza iesirea din limita
(a= fara, dincolo, iar liman= limita, predestinare).

Faptul care i-ar justifica existenta lui Aliman ar fi prinderea lostritei care ia cand chip de fata, cand chip de peste urias; in
simbolistica textului, lostrita este un demon acvatic si reprezinta fascinatia idealului, caruia eroul nu i se mai poate sustrage,
ispita raului vazuta ca o chemare din alt spatiu, imaginea feminitatii in toata splendoarea ei. Ca peste, lostrita ar putea motiva
profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea insemna implinirea erotica a ipostazei lui de om, echivaland cu sensul vietii.

Vanitatea uman si nesatisfacuta a lui Aliman il indeamna sa prinda lostrita ca pe un pste,un animal real,desi misterios si
metamorfozabil, dar pastreaza perspectiva mitica, portile deschise; "nu credea in basmele pentru copii", considerandu-se
egalul nestiutei vietati: "Daca are ea vrajile ei,apoi le am si eu pe ale mele". Am putea spune ca Aliman se initiaza pentru a
dobandi putere si iscusinta, urmarind un animal misterios, iesit din comun.Vanarea lostritei dureaza ani intregi, Aliman
implinindu-se, devenind un flacau frumos si puternic, pana cand, pe neasteptate, i se releveaza lumea de dincolo, fulgerandu-l
cu adevarul ei absolut: prinde in brate, pentru o clipa, vietatea lucitoare, ca pe o fata la hora, dar aceasta ii scapa.

Flacaul rateaza marea sansa a vietii sale. De atunci, se schimba radical, devenind "ne-om". Dezamagit parca de aceasta
neputinta, animalul magic dispare, reintrand in congruenta a 2 timpuri: cel uman, liniar, si cel magic, etern. Abia acum
personajul devine activ in taramul mitic. Incercand si nereusind, prin toate tertipurile vanatoresti, sa anuleze granitele dintre
cele 2 lumi, Aliman apeleaza la un mag minor care ii confectioneaza un totem, "o lostrita lucrata in lemn". Incantatia magica
dezlantuie fortele apelor primordiale si, cand "a dat D-zeu de-a venit primavara", apele dezghetate ale Bistritei coboara
dinspre munti si ii aduc lui Aliman, pe o pluta sfaramata, fata chemata prin descantec.

Primul lui gand este "s-o ascunda de ochii straini", iar povestea incepe si se consuma navalnic, deoarece "fusesera facuti si
adunati inadins unul pe potriva celuilalt". In ipostaza noua de indragostit, si nu fascinat de o aparitie, Aliman se abandoneaza
cu totul trairilor sale, uita de pesti si vraji, incercand euforia celor impliniti prin iubire; starea de miracol erotic tine pana la
mijlocul verii, cand, dintr-o alta vreme de legenda, apare mama Ilenei si-i desparte "ocarand manioasa".

Din acest moment, comportamentul lui Aliman este cel al unui indragostit disperat care si-a pierdut rostul. Desi protagonistul
nu accepta finalul, pentru ca a trait o poveste "ametitore, ca o Bistrita umflata de fericiri", autorul incheie vraja erotismului
printr-o formula pragmatica, insa lipsita de orice echivoc : "Dar toate trebuie sa aiba un ispravit".

Cum vraciul care-i facuse lostrita de lemn nu a mai fost de gasit, iar asteptarile zadarnice, Aliman s-a abandonat inertiei,
resemnarii si "se insura numai fiindca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete [...]si oricum ii era totuna".
Baiatul ce aduce vestea reaparitiei lostritei este mesajerul fantasticului ce ordoneaza existenta lui Aliman in functie de un nou
imperativ : "Azi nu mai scapa! O mananc la nunta mea!". Ultima ipostaza in care apare protagonistul il surprinde pe Aliman
ca un indragostit care-si tine in brate ibovnica si se "cazneste s-o apere" de valurile manioase, ce s-au pecetluit deasupra lui
pentru totdeauna". Gestul sau semnifica implinirea in taramul acvatic pentru ca, scufundandu-se in unde, in lumea din
adancuri, el isi redobandeste nemurirea.

Astfel, "povestea lui Aliman a ramas vie", iar fascinatia pe care aceasta o exercita asupra cititorilor este dovedita de "noi
adaose si scornituri", prin destinul sau exemplar Aliman initiand o practica a proliferarii povestirii.
„Lostrita”, povestirea aparuta postum in volumul „Iubire magica” a lui Vasile Voiculescu, prezinta intr-un timp legendar
povestea unui pescar care isi face un ideal din prinderea demonului acvatic. In mod simbolic el il intruchipeaza pe cautatorul
de valori absolute care devine victima unei aspiratii mai presus de fire. Atmosfera povestirii este de basm, de mit reactivand
prin semnificatiile sale mitul sirenei sau al Ondinei autohtonandu-l pe plaiurile romanesti. Un peste se preschimba in fata, un
pescar se arunca in apa si ocroteste lostrita de violenta valurilor, un vrajitor descanta un peste de lemn si aduce astfel
fabulosul in real, timpul condenseaza un evac intr-o saptamana. Toace aceste indicii ale caracterului fantastic al textului sunt
anticipate de autor in prologul despre diavol. Secventa de debut avertizeaza lectorul asupra continutului senzational al
evenimentelor: „Nicaieri diavolul cu toata puita si nagoda lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este
nelipsit dintre oameni si cel mai atragator”. Localizarea actiunii neobisnuite este precizata tot in acest fragment („pe
Bistrita ... si pana dincolo de Piatra”), intr-un cadru autohton de unde se poate deduce ca povestirea va evoca universul
fabulos al credintelor populare romanesti legate de mitul dugurilor apei (Rusalce).
Asociind mediul acvatic miracolului Vasile Voilculescu descrie aparitiile posibile ale diavolului cu atributele feminitatii: „in
fata suie care se scalda in valtori” insistand asupra puterilor malefice ale acesteia: „cursa pusa flacailor nestiutori, ca sa-i
inece”.

Tema povestirii este obsesia absolutului care se dovesdeste in final distrugatoare, mai cu seama ca aici absolutul, reprezentat
de lostrita are o puternica incarcatura malefica.

In rezumat povestirea prezinta destinul lui Aliman, un tanar pescar dintr-un sat de pe malul Bistritei care initial accepa ca pe
o provocare prinderea lostritei de dimensiuni neobisnuite ce facuse multe victime intre flacaii satului. Treptat, urmarindu-si
prada, Aliman este vrajit de lostrita astfel incat vanatoare devine o metafora a cautarii celor doi parteneri ai cuplului. Pentru
a-si aduce iubita in lumea sa, Aliman apeleaza la un batran vrajitor si lepadandu-se de lumea lui Dumnezeu imblanzeste
spatiul acvatic care ii va trimite in timpul unei revarsari o fata necunoscuta cu care eroul traieste o patimasa si neomeneasca
poveste de iubire. Aparitia mamei fetei pune capat fericirii flacaului si pentru ca toate incercarile lui Aliman de a-si gasi
iubita esueaza, el se resemneaza cu o casatorie in lumea comuna. In noaptea premergatoare nuntii are un vis ce anticipeaza
reaparitia lostritei care se produce odata cu o noua revarsare de ape, fapt care il determina pe Aliman sa se arunce in valuri in
dorinta de a-si recupera iubirea, de a se implini.

Din punct de vedere al fondului mitic nu pot fi omise doua aspecte: se poate vorbi in text despre mitul zburatorului in masura
in care fiinta feminina devine aici personajulul principal fantastic ce trezeste prima mare iubire a lui Aliman. O oarecare
asemnaare exista in acest sens cu nuvela lui Mircea Eliade „Domnisoara Christina”, unde fiinta feminina, strigoiul vine sa
prinda in mrejele sale sufletul unui artist: Este vorba insa si despre mitul pactului fantastic anticipat chiar de prima fraza a
textului, care sugereaza esenta malefica a fapturilor care apartin mediului acvati. Numai un asemnea pact ii permite flacaului
accesul la femeia-peste. Odata pactul savarsit prin incantatia pe care o rosteste doua invatatura batranului vrajitor, o altfel de
implinire a lui Aliman decat aceea in registrul acvatic este imposibla.
Eroul povestirii este pescarul Aliman, omul legat prin meserie de universul acvatic, care ii este familiar. Pentru el pescuitul
este mai mult decat o meserie, este unicul mod de existenta pe care il cunoaste, unicul care ii confirma superioritatea. Initial
lostrita este o provocare profesionala: intregul sat se antreneaza in aceasta cursa, pestele oferind si o modalitate de selectare a
membrilor comunitatii: pescarii cuminti pentru care pescuitul este doar o sursa de hrana se retrag semn ca in colectivitate se
respinge anormalul. Flacaii insa iubesc primejdia, aventura, misterul, provocarea, cu alte cuvinte sensul ascuns al vanatorii.

Lostrita apare ca un stimulent pentru orgoliul lui Aliman, pescarul care doreste sa stapaneasca natura. Prin detaliul fizic
Aliman aminteste de eroii din basme, prin viziunea generala („flacau voinic”) fiind deosebit prin maiestria profesionala si
prin faptul ca salveaza de la inec copii si bunuri ale oamenilor. Initial el reprezinta tipul rational de intelegere a realitatii, este
neincrezator in miturile despre „duhul apelor” si rade superior la auzul legendelor care se nasc in sat. Este imaginea specifica
a personajului din fantastic care nu trebuie sa aiba inclinatii spre acceptarea miraculosului ci, din contra, trebuie sa fie un
„neincrezator”. Cu atat mai mult metamorfoza sa este mai semnificativa. Aventura capata valente initiatice, fiind anticipata
de prima intalnire directa a lostritei: Aliman e atins de vraja, senzatia este de voluptate, iar flacaul e cuprins de obsesia
pestelui. Se grefeaza acumtema iubirii si se construieste ambiguitatea acelei fiinte iar povestea de vanatoare devine poveste
de iubire.

Inainte de toate „Lostrita” este o poveste de dragoste intre un om si o fiinta fabuloasa. Istorisirea reveleaza tema si constituie
tema narativa pe baza careia se impune noutate tratarii mitului Ondinei din apele Bistritei, intr-o „tesatura de simboluri”.

Aliman este expresia cautatorului de absolut, fiinta umana subjugata unui vis mai presus de fire, insul care tenteaza iesirea
din limita (a-liman ceea ce poate insemna dincolo de limita, predestinare). Povestea asemanatoare celei capitanului Ahab care
cauta balena alba nu pentru a se razbuna ci pentru a-si depasi limitele si a atinge astfel absolutul. Lostrita este un demon
acvatic si reprezinta fascinatia idealusui, caruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita raului vazuta ca o chemare din alt
spatiu, imaginea feminitatii in toata splendoarea ei. „Bistriceanca” este semnul altui timp, al unei existente anterioare
dragostei si marcheaza sfarsitul starii de vraja. Mireasa din real are rolul unui reper al mediului rural si se justifica in
existenta lui Aliman prin etapa inertiei, a starii abulice. Vraciul este un personaj aflat la interferenta dintre real si fabulos el
detinand puteri neobisnuite prin care realizeaza „invazia miraculosului in real”. Baiatul care anunta reaparitia lostritei
functioneaza in epic drept mesager al fantasticului si vesteste intrarea eroului in spatiul fantasticului, al implinirii, echivalent
cu moartea. „Balta”, mediul acvatic este asociata cu feminitatea si in acelasi timp, apa este lumea miraculoasa care genereaza
visele si atrage cu iluzia implinirii. Acvaticul si femininul au in comun nestatornicia, ispitirea tainele, etc. „Malul”, spatiul
tehnic reprezinta ca si principiu masculin echilibrul (cel putin aparent si vremelnic), statornicia, siguranta, realul. Totemul
este singura modalitate a fiintei umane de a invoca o alta dimensiune in situatia in care coenstientizeaza ca nu poate realiza
altfel saltul in fantastic.

Lexicul regional chiar cu rezonante arhaice (nagode, suie, stirlici) este un argument al artei narative al autorului de o
profunda sugestie a fantasticului, ce comunica prin radacinile sale folclorice cu arhetipalul.

4.Definirea speciei:

Fiind o specie a genului epic, o naratiune de dimensiune mica, in care se povesteste cu subiectivism, o singura intamplare, la
care participa personaje putine, palid conturate si in care elementele reale imbinate cu cele fabuloase creeaza fantasticul,
incadreaza opera “Lostrita” de Vasile Voiculescu in povestirea fantastica in rama.

5.Caracteristici si trasaturi:

In povestirea “Lostrita” personajele sunt la granite dintre real si fabulos. Fata pe care Aliman a salvat-o de la inec este la
granite dintre personaj real si fantastic. Avea chip de om, insa cand a iesit din apa jainele i se uscasera numaidecat, dintii erau
asemeni celor de la peste. Aliman era pamantean, si bun inotator ceea ce inseamna ca are o legatura cu lumea apelor.

Povestirea “Lostrita” este o poveste fantastica, deoarece imbina naturalul cu imaginarul si este o povestire in rama, deoarece
intreaga actiune se subordoneaza legendei despre tanarul Aliman si lostrita fermecata, pe care pescarii de pe malul Bistritei o
povestesc de generatii, imbogatind-o an de an cu noi “adaosuri si scornituri”, dupa inchipuirile oamenilor.

In plan real se situeaza satul de pescari, aflat pe malul Bistritei, care atunci cand primavera zapezile se topesc brusc, poate
provoca inundatii si nenorociri oamenilor; dramele satenilor provocate de inecuri, precum si faptul ca acestia erau priceputi in
mestesugul pescuitului; nunta din finalul povestirii; ritualul ospatului; nasii; mireasa si nuntasii etc.

In plan fabulos, lostrita sugereaza stima, duhul rau al apelor, “Necuratul”, “dracul din balta”, care ii vrajise pe multi barbate
cu iubirea ei. Superstitia populara (eres) spune ca dracul ia diverse infatisari ca sa atraga oamenii si sa-i determine sa
pacatuiasca, pentru a le lua sufletul si pentru a-i distruge. In aceasta povestire, se sugereaza idea ca dracul luase, de data
aceasta, infatisarea unui peste, sub forma lostritei, care simbolizeaza stima apelor.

6.Tema:

Tema povestirii este atingerea absolutului in iubire prin orice mijloace.

7.Titlul:

Titlul povestirii este reprezentat de numele unui peste care sugereaza duhul rau al apelor si reprezinta “dracul din balta”,
“Necuratul”.

8.Perspectiva narativa:

Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspective narativa obiectiva a povestirii. Timpul narativ este
cronologic, situindu-se intr-un spatiu al trecutului. Timpul spatial narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se
remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

9.Rezumatul:

Incipitul povestirii il constituie superstitia populara (eres) conform careia diavolul ia diverse infatisari pentru a atrage oamenii
ca sa-i distruga. Actiunea incepe cu legenda populara despre “dracul din balta”, intruchipat de o lostrita uriasa care “a
ademenit multa lume” de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care furati de stralucirea ei s-au inecat in apele Bistritei,
intrucat ea era mai ales “nesatula de carne de om”. Aceasta legenda poate fi considerate prologul naratiunii. Inca de la
inceputul povestirii planul fabulos se imbina cu cel real, prin descrierea satului de pescari de pe malul Bistritei.
Tanarul Aliman, fascinate de lostrita, nadajduia ca “o sa-i caza-n maini” si chiar reuseste sa o prinda in undita “numai o
clipa”, alta data a strans-o in brate, dar “i-a scapat din maini ca o sageata licaritoare”.

Intr-o zi, de dorul lostritei, flacaul pleaca intr-un sat “salbatec pe Neagra”, la un vraci batran, “mare descantatori de pesti”,
care-i confectioneaza o lostrita vrajita, la fel de frumoasa ca cea reala. La ora intalnirii duhurilor necurate, in miez de noapte,
Aliman intra in rau cu lostrita vrajita, spune un descantec, invatat de vrajitor, prin care se leapada de lumea lui Dumnezeu si
da drumul lostritei in apa.

Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatica pentru toate personajele romanului. Subiectivismul cu care este
privita din mai multe puncte de vedere foarte diferite, asociaza în mod fericit puritatea cu farmecul natural al vârstei, Otilia
fiind de o tulburatoare seriozitate sau zvapaiata ca o fetita, ceea ce da o fascinatie cuceritoare personajului. Amestecul
teribilelor copilarii, al placerilor de a alerga desculta prin iarba cu seriozitatea si ratiunea rece cu care judeca si explica
imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix ne dumereste si fascineaza. Împrastiata si dezordonata, accepta cu luciditate
protectia lui Pascalopol si respinge cu rezerva manifestarile sentimentale ale lui Felix. Este întelegatoare si plina de tact în
comportamentul ei fata de mos Costache, dar aparent imuna la rautatile celor din clanul Tulea, ea ramâne surprinzatoare prin
amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profunda.

Aceasta „enigma a Otiliei” se naste mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicatii plauzibile pentru
comportamentul fetei, ce ramâne pâna la sfârsitul romanului o tulburatoare întruchipare a naturii contradictorii a sufeltului
feminin.

Îndragostit de Otilia, Pascalopol o admira si o întelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reactiile si
gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”.