Enigma Otiliei – Caracterizare Costache Giurgiuveanu

Enigma Otiliei constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană. Romanul
lui Călinescu devine astfel unul polemic, replică literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei proustiene,
dar şi o ilustrare a concepţiei sale despre curente literare. George Călinescu este autorul primelor romane
citadine de tip clasic. Prin “Enigma Otiliei” el aduce o viziune originală, modernă.

Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv de tip balzacian, în primul rând prin tema abordată:
moştenirea, care declanşează şi mobilizarea energiei umane ce se înfruntă. Titlul iniţial al romanului era
“Părinţii Otiliei” (schimbat de editor) şi ilustra motivul balzacian la paternităţii, concretizat în raportul
dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de
la începutul secolului al XX-lea.

Autorul este omniscient (ştie totul), aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul,
situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a
interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având un aspect “bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de
stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”, făceau din strada bucureşteană
“o caricatură în moloz a unei străzi italice”.

Realismul, obiectivitatea se relevă prin temă (raportarea unei societăţi degradate moral la ban ca
valoare supremă), structură (sferică), tehnica detaliului, crearea de personaje tipice.

Tema este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care
face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul “Părinţii Otiliei”,
ilstrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii
interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel
sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit
de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit
gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea
cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de inspiraţie balzaciană, fiind ilustrată
prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu.

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului şi întruchipează avarul. Direct sau
indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care roiesc în jurul averii sale, în goana după moştenire.
El este unchiul lui Felix, cumnat cu doctorul Iosif Sima, care avusese o singură soră, căsătorită cu
Costache, dar care murise demult. După moartea doctorului, Costache devenise tutorele lui Felix.
Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei, deoarece fusese căsătorit, a doua oară, cu mama acesteia, care
murise şi ea, dar bătrânul n-o înfiase oficial pe fată.
 Costache Giurgiuveanu este tipul de avar, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui
Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanţează de aceştia prin încercarea de a-şi depăşi
condiţia. George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor şi aducând ca
argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu
reuşeşte să o materializeze.

Încă de la începutul romanului, apariţia lui este bizară, deconcertându-l pe Felix atunci când îi
spune: "nu-nu stă nimeni, aici", răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un
om masiv, "de o greutate extraordinară", având în vedere că ştia despre el că este bogat, că deţine mai
multe imobile, însă îi apare în faţă un om mititel, puţin adus de spate, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână,
buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale. Portretul fizic compune, prin
caracterizare directă, un personaj ce se apropie de grotesc.

George Călinescu foloseşte o gamă foarte variată a procedeelor de caracterizare indirectă: aspectul
exterior şi interior al casei paraginile, aflate aproape în ruină, trimite - cu toate detaliile descriptive- către
avariţia personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând "intenţia de a executa
grandiosul clasic în materiale nepotrivite".

Caracterizarea indirectă a personajului se face prin acumularea de fapte, întâmplări, vorbe,

gesturi, gânduri şi atitudini. Micile "ciupeli" faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru întreţinerea lui
Felix obţinerea unor câştiguri anuale prin închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile, restaurantele
motivează avariţia personajului, mai ales că ei se supune unor privaţiuni personale de hrană, îmbrăcăminte,
îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul să mănânce de la alţii, gesturile sale sunt sugestive pentru
lăcomia structurală: "Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie".

Gesturile, bâlbâială, răguşeala sunt arme de apărare, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de
a nu fi nevoit să dea vreun ban cuiva. Ciudăţenia personajului este dată de glasul "stins" şi "răguşit", dar
şi de duioşiile şi emoţiileştiute numai de el, când îşi freca mâinile cu "un râs prostesc" sau de atitudine
afaţă de Otilia pe care "o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa spână când fata îl prindea în braţele
ei lungi".

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru
observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante,
acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului
Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este
banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită,
Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o
aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort
material.

Destinul lui Costache este dramatic, Stanică Raţiu fiind cel care îi fură pachetul cu bani pe care
bătrânul îl ţinea asupra sa, tocmai de teama hoţilor. După al doilea atac cerebral, Giurgiuveanu ar fi scăpat
cu viaţă, dar când vede că i se smulge de sub saltea tot ceea adunase cu patimă întreaga sa existenţă, moare
cu groaza întipărită pe chip, articulând cu disperare: "ba-banii, pu-pungaşule".

Relaţia cu celelalte personaje este dominată de o suspiciune permanentă, bănuind mai ales pe
Aglae şi pe Stanică Raţiu că îi pândesc averea, deşi şi celelalte personaje au, într-o măsură mai mare sau
mai mică interese materiale la Giurgiuveanu. Relaţiile lui Costache cu familia sunt degradate şi
conflictuale. de Aglae îi este frică, pe Aurica o urăşte, Stanică este pentru el un adevărat pericol, iar pe
ceilalţi îi ignoră.

Condamnând avariţia şi pe moş Costache, – purtătorul ei – autorul romanului condamnă societatea

epocii, care a generat oameni cu asemenea vicii fatale, dezumanizante. În raport cu moş Costache se
definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi.