LIRISMUL

ORIGINEA
TERMENULUI

 Termenul provine de la „liră”

– numele unui vechi
instrument muzical. În
Antichitate, poemele lirice
erau acompaniate de muzica
lirei.
DEFINIȚIE

 Lirismul este o categorie artistică asociată, de obicei, cu exprimarea unor sentimente sau stări. Muzica, emoția, inefabilul
– ceea ce nu poate fi exprimat deplin prin cuvinte -, o viziune originală asupra unei realități interioare sau exterioare sunt
caracteristici ale textului liric.
TIPURI DE LIRISM

 Există o tradiție a textului liric la persoana întâi (lirica eului sau lirism subiectiv), dar poezia modernă a secolului al XX-lea
tinde către un lirism impersonal, în texte care nu mai recurg la persoana întâi, dar care păstrează caracteristicile de mai sus.
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Omul începuse să vorbească singur...
Tresărind în cercuri albe
Şi totul se mişca în umbre trecătoare -
El cutremură o barcă. Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Parc-ascult și parc-aștept Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Ea din trestii să răsară Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Și să-mi cadă lin pe piept. (...)”
Omul începuse să vorbească singur...
(George Bacovia, Altfel)
(Mihai Eminescu, Lacul)

LIRISMUL OBIECTIV
 Ideea unui lirism obiectiv apare la G. Călinescu
în legătură cu texte ale lui George Coșbuc ca La
oglindă sau Cântecul fusului, considerate poezii
teatrale, pentru că sunt monologuri ale unor
personajel rurale.
Azi am să-ncrestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Și ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Și la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Și sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Și ce fată frumușică
Are mama!
(George Coșbuc, La oglindă)
ASPECTE DE COMPOZIȚIE ALE TEXTULUI LIRIC

 Titlul este un element paratextual (gr. para – pe lângă, alături de). Pe lângă funcția identificării unui text, titlul oferă un punct de plecare
în interpretarea acestuia. Titlul poate preciza tema textului (Melancolie de Mihai Eminescu), un motiv (Dorința de Mihai Eminescu),
categoria literară căreia îi aparține (câteva texte argheziene, spre exemplu, intitulate Psalm). Alteori titlul este conototativ sau metaforic:
Floare albastră de Mihai Eminescu, Rar de George Bacovia, Testament de Tudor Arghezi.
 Incipitul sau începutul textului oferă, de asemenea, informații interesante în vederea înțelegerii acestuia. Destul de frecvent în poezia
lirică incipitul este un enunț care derivă din titlu, esențial pentru organizarea imaginarului și pentru semnificația textului: „De câte ori,
iubito, de noi mi-aduc aminte/ Oceanul cel de gheață mi-apare înainte...” (Mihai Eminescu, De câte ori...) Alteori, incipitul este mai
degrabă neutru, fixează un cadru al imaginarului pe care-l dezvoltă textul: „Singur, singur, singur.../ Într-un han departe...” (George
Bacovia, Rar)
 Motivul literar este unitatea minimală de conținut prin care se realizează tema unei opere. În Lacul, spre exemplu, dragostea, tema
principală, și natura, tema secundară, se dezvoltă prin următoarele motive: lacul, codrul, albastru, nuferi, galben, o barcă, așteptarea,
cuplul, trestii, apa, farmecul, luna, singurătatea, suferința. Există motive care se repetă într-un text sau în toată opera unii scriitor
(laitmotive).
APLICAȚII
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
(Mihai Eminescu, Lacul)
1. Alegeți varianta adecvată de comentariu al titlului în relație cu textul. Explicați, în
celălalt caz, în ce constă inadecvarea
a. Titlul Lacul este un substantiv comun, articulat hotărât. În relație cu textul, titlul
arată importanța acestui loc mirific, tema centrală a textului. Poetul își imaginează
sisirea iubitei în strofa a doua, iar în a treia și a patra strofă plutesc amândoi într-o
barcă, sub lumina lunii. În ultima strofă iubita dispare, iar îndrăgostitul privește
singur lacul feeric, încărcat de nuferi.
b. Titlul poeziei anunță cadrul în care este situată reveria îndrăgostitului care-și
așteaptă zadarnic iubita. Prima strofă dă concretețe cadrului: un lac albastru, încărcat
de nuferi, cu o mișcare în cerc a apei pe care plutește o barcă. Este un spațiu adecvat
reveriei prin cromatismul său luminos și prin mișcarea hipnotică a apei. De altfel, nu
întâmplător reveria este încadrată de această imagine a lacului, un spațiu afin
fanteziei, locuit în mitologie de ondine, naiade sau de alte ființe fantomatice.
2. Imaginarul poeziei Lacul de Mihai Eminescu este structurat, de asemenea, cu
ajutorul unui contrast. Prima strofă și ultima creează un fel de ramă a tabloului, prin
reluarea imaginii lacului. Precizați în ce constă relația între „ramă” și tabloul propriu-
zis.
„noaptea târziu, și cu ochii măriți, ascultând
sunetul ploii în curtea mică din spate,
și știind că a trecut toul – fără putința întoarcerii
în vremea curții de piatră - și când așteptam
pașii lui zvâcniți, grei - și pe urmă poarta scârțâind
și mai trecuse o zi - și puteam să adorm,
venise acasă. cu ochii deschiși, regăsind
simțământul de ușurare – dar și spaimă, așa cum
se luminează a ploaie, și e lumina lividă.”
(Mircea Ivănescu, amintire din copilărie)
1. Precizați motivele literare din textul poetic.
2. Comparați poezia lui Mircea Ivănescu cu următorul fragment din Creangă, având în vedere:
a. Numărul de „voci” din fiecare text;
b. Efectul principal pe care-l au asupra cititorului.
„Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Și el, cât
era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la „baba-oarba”, ne ridica în grindă zicând: „tâta mare!” și ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se
aprindea opaițul, și tata se punea să mânânce, noi scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruță și le flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea
colbul; și nu puteau scăpa bietele mâte din mâinile noastre până ce nu ne zgâriau și ne stupeau ca pe noi.
- Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiele! Așă-i?...[…]
- Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i că se bucură de venirea mea, zicea tata, dându-ne huța. Ce le pasă? Lemne la trunchiu sunt; slănină și făină în
pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă. Numai de-ar fi sănătoși să mânânce și să se joace acum, cât îs mititei;
că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
TEMĂ

 Comparați poezia lui Mircea Ivănescu cu fragmentul din Creangă, reprodus anterior, având în vedere motivele comune și
viziunea asupra copilăriei.