Procedee de redactare a

textului
Registrele limbii și rolul lor în comunicare
Alegând un registru de vocabular, cititorul trebuie plasat într-un climat
deosebit sugerat prin:
• Proprietățile lexicului utilizat
• Formele gramaticale privilegiate
• Caracteristicile de structură a frazei.

Atmosfera, pe care dorește redactorul s-o creeze, depinde de alegerea

voluntară a acestor mijloace
Registrele limbii, desemnând tipuri diferite de comunicare, se
supun unor clasificări în 4 categorii/niveluri.
I nivel al limbii corespunde cel mai mult limbii vorbite, formând registrul familiar.
Regulile de gramatică și de sintaxă sunt prea puțin controlate, această neglijență
făcând loc incorectitudinilor. Barbarismele, anacoluturile pot chiar contribui la
redarea stilului oral, colocvial. Acest nivel se utilizează atunci când redactorul
dorește:
- Să intre în conversație liberă cu cititorul;
- Să insiste asupra unei culturi populare, regionale, asupra unui anumit limbaj;
- Să păstreze latura naturală a dialogurilor și mărturiilor;
- Să imite ezitările, aproximările din zona oralului, pentru a da o mai mare
senzație de veridicitate;
- Când dorește să mimeze lipsa de respect.
Semne particulare:
• Semne lexicale: argou, dialect, termeni populari, expresii plastice sau
pitorești, abrevieri, barbarisme, anacolut, nonsens.
• Semne gramaticale: mod indicativ, timpuri simple, minimă
concordanță a timpurilor.
• Forme sintactice: juxtapunere a propozițiilor, fraze neîncheiate,
combinație fantezistă a cuvintelor, punctuație redusă la minim.
II nivel: în scris, se îndepărtează construcțiile greșite și neglijente. Se
respectă normele gramaticale și sintactice uzuale. Aici avem de-a face
cu registrul natural care este curățat de impuritățile limbajului oral.
El poate circula liber în toate mediile, de aceea este registrul cel mai
des utilizat.
Semne particulare:
• Semne lexicale: cuvinte uzuale din dicționar;
• Semne gramaticale: forme simple;
• Forme sintactice: fraze cu structură simplă pe modelul
subiect+predicat+complement.
• III nivel. Din clipa în care se face un efort hotărât pentru a îmbunătăți
felul de a vorbi, căutând mai multă eleganță sau stil, folosiți un
registru natural normalizat.
• Diferența dintre oral sau scris se adâncește cu atât mai mult cu cât
persoana impune norme mai severe, exigențe mai stricte.
Semne particulare:
• Semne lexicale: cuvinte tehnice;
• Semne gramaticale: forme simple;
• Forme sintactice: construcții de fraze independente sau
principale+subordonate.
• IV nivel: când se acordă scrisului un statut unic. Astfel, se ajunge la
registrul susținut care ne obligă la folosirea unui vocabular selectiv,
prețios. De asemenea, construcțiile gramaticale și sintactice sunt mai
complexe. Procedeele de ornamentare sunt foarte căutate.
• Registrul susținut este cel al producției literare.
Semne particulare:
• Semne lexicale: cuvinte rare, sensuri învechite;
• Semne gramaticale: modul conjunctiv, timpuri compuse, perfectul
simplu, concordanță riguroasă a timpurilor;
• Forme sintactice: fraze complexe cu succesiune de subordonate,
intercalări, forme eliptice, inversiuni, punctuație bogată.
• Relația creată între redactor și cititor va fi diferită în funcție de
registru.
• Registrele natural și natural normalizat plasează comunicarea într-un
spațiu comun. Relația se stabilește în cadrul unui conformism de bună
calitate, în mod discret. Ambele registre oferă o securitate apreciabilă.
• Utilizarea registrelor susținut și familiar prezintă mai multe riscuri. De
aceea, în acest caz este necesară o justă estimare a capacităților
cititorului, căci aceste registre extreme împing la complicitate, trezesc
la joc.
Rolul reglementator al normelor în
comunicare
• Comunicarea este reglementată printr-un sistem de norme capabile să
organizeze schimbul de informații. Astfel, fiecare situație de redactare
impune respectarea unor convenții, cum ar fi ortografia, gramatica, buna
cuviință etc. Prin urmare, trebuie să ținem cont de un sistem de norme.
• Norma ne asigură:
- O preferință: alegând între mai multe soluții posibile, permite
tranșarea problemei;
- Un punct de reper: în timp, într-o situație similară, ea oferă o
constantă decizională;
- O justificare: implicit, respectarea unei norme legitimează, verifică.
• Există trei categorii de norme care interferează: norme lingvistice,
norme socioculturale, norme personale (amprenta personală).
Îmbinarea lor ne face să înțelegem că:
- Aplicând o normă gramaticală, aderăm implicit la 3 niveluri de
norme, ceea ce este confortabil pentru cititori;
- Ignorând o normă gramaticală, ne marginalizăm involuntar față
de corpul social;
- Definind normele personale în opoziție cu normele profesionale
și/sau sociale, provocăm diferite reacții. Atitudinea cea mai prudentă
este conformismul față de ceea ce este dominant. De aceea trebuie să
aplicăm cu rigoare ceea ce mediul recomandă.
• În cadrul opțiunilor redacționale conformismul este modelul
dominant.
• Mai ales lexicul este un revelator deosebit de interesant în ceea ce
privește gradul de conformism al redactorului. Aici există 3 zone:
- Zona centrală: registrul natural și cel natural normalizat;
- Zona periferică: registrul familiar și susținut;
- Zona marginală: jargonul.
Normele lingvistice au și ele viața lor, adică se schimbă, evoluează.
Normele scrierii exercită, în mod simultan, o presiune și o atracție
asupra fiecăruia dintre noi. Ele implică:
- Câmpurile de forță externe individului, care sunt normele sociale
și profesionale;
- Câmpurile de forță interne individului, care reprezintă normele
personale.
De aceea, fiecare caută un punct propriu de echilibru între siguranță și
îndrăzneală.
Rolul și indicatorii îndrăznelii
Îndrăzneala scoate gândirea din clandestinitate și afirmă o serie de
preferințe. Ea este un salt temporar și voluntar de la convențiile
obișnuite, permițând crearea unei relații deosebite cu cititorul. În clipa
în care ne revendicăm dreptul la libertatea de expresie, îndrăzneala se
exercită pretutindeni.
De ex., în poezie îndrăzneala se poate caracteriza prin abundența de
formule ce sugerează o reacție emotivă.
• I indicator al îndrăznelii este emoția. Se utilizează cuvinte din registrul
senzațiilor, pulsiunilor, sentimentelor: dragoste, furie, ură etc.
• II indicator – figurile de stil. Imaginile, jocurile de cuvinte, de sunete –
sunt cel mai des folosite.
• III indicator – părerile tranșante. Părerile reprezintă poziții intelectuale
referitoare la probleme religioase, morale, filosofice, politice. Opinia
se consideră tranșantă atunci când punctul de vedere este afirmat în
așa fel încât nu admite nici o discuție.
• IV indicator – judecata de valoare. Când criticați, formulați o apreciere
severă, evaluați sau atunci când estimați, complimentați, felicitați etc.
• V indicator – punctuația expresivă. 4 semne de punctuație se
subordonează funcției expresive:
a) semnul exclamării reprezintă în scris ceea ce extravertirea
marchează în comportament;
b) punctele de suspensie introduc un nivel al mesajului implicit, în
general emoțional;
c) semnul întrebării, atunci când marchează îndoiala interioară,
exprimă de asemenea starea sufletească;
d) ghilimelele accentuează exprimarea ironiei incluse într-un termen
pe care îl încarcă cu subînțelesuri.
• VI indicator - ironia. Ironia constă în a spune, pentru a persifla,
ridiculiza, contrariul a ceea ce vrem să afirmăm de fapt.
• VII indicator – auxiliarele grafice. Acestea sunt mărcile de accentuare
– caracterele îngroșate, subliniate, italice. Majusculele folosite în
sublinierea unei idei. Toate simbolurile, originale și/sau fanteziste,
care permit organizarea unui text contribuie, de asemenea, la
creșterea îndrăznelii textului.
• VIII indicator – registrul. Registrul natural normalizat este propice în
calitate de mediu neutru incursiunii termenilor proveniţi din registrul
familiar sau din registrul susţinut. Această ciocnire lexicală reprezintă
pentru cititor o perturbare, de aceea procedeul este unul îndrăzneţ.
Structura globală a textului: introducerea,
cuprinsul, încheierea
• Funcțiile și rolul introducerii în structura textului
Fiecare text are o structură internă, este o construcție, are
arhitectonica sa. Iar redactorul este arhitectul textului.
Canonic, fiecare text este alcătuit din 3 părți: introducerea, cuprinsul,
încheierea. Între aceste părți însă există elemente de tranziție –
semnale pentru cititor privind înlănțuirea ideilor.
La rândul ei, fiecare parte se compune din unul sau mai multe
paragrafe.
Introducerea
Introducerea are 4 funcții:
1. de a direcționa atenția;
2. de a stabili tonul;
3. de a crea imaginea publică a autorului (publicul judecă autorul de
la primele rânduri, de la primul contact)
4. de a schița direcția de dezvoltare a textului (autorul prezintă
subiectul și face scurte comentarii privind modul în care urmează să îl
trateze).
În funcție de text, introducerea ar putea să conțină:
• o anecdotă care îl aduce pe cititor într-o stare afectivă favorabilă receptării;
• ceva șocant, neașteptat care produce suspans – astfel cititorul va fi curios să afle continuarea;
• focalizarea unui element în jurul căruia va fi construit întreg textul;
• un citat de autoritate, scurt și la obiect care trezește curiozitatea și clădește încrederea cititorului;
• un exemplu, o scurtă „povestire” personală, care umanizează textul, îi dă viață;
• un apel inventiv la empatie, pentru a crea sentimentul complicității;
• o legătură cu un alt text, cu putere de evocare pentru cititor;
• o întrebare retorică, prin care cititorul este implicat în text și motivat să citească pentru a găsi răspunsul propus de
autor;
• prezentarea contextului în care vor fi prezentate ideile;
• definirea exactă a conceptelor și a cadrului teoretic. Introducerea nu ar trebui să conțină următoarele:
• formulări stereotipe de felul „prezentul articol îți propune să”; „în cele ce urmează ne vom opri asupra”; „obiectul
articolului de față este”;
• afirmații vagi;
• scuze adresate cititorului („îi cer scuze cititorului grăbit”, „deși nu sunt un expert în domeniu...”);
• lamentări („mi-a fost foarte greu să abordez acest subiect, deoarece”; „îmi pare rău că...”);
• comentarii asupra subiectului („este un subiect foarte interesant pentru mine”;
• „dintotdeauna acest subiect m-a preocupat cel mai mult...”);
• definiții de dicționar.
• În concluzie: o introducere bună este scurtă, alertă, merge direct la
țintă, îl captează pe cititor și îl face interesat să continue lectura.
Funcțiile și rolul cuprinsului și încheierii ca
părți componente ale textului
• Cuprinsul
Studiile de psihologie au stabilit 3 principii fundamentale:
- principiul proximității: ordinea naturală este cea a înlănțuirii în
timp și în spațiu, deci cunoașterea se bazează pe secvențialitate și
cronologie;
- principiul similarității: în procesul cunoașterii oamenii tind să
includă în aceeași clasă „obiectele” care seamănă;
- principiul întregului, al lucrului încheiat: oamenii doresc să
cunoască întregul, să ajungă la capătul drumului, să știe deopotrivă
cauza și efectul, să găsească soluții când au probleme.
• Textul se prezintă ca o succesiune de părți. Fiecare parte conține o
singură idee principală, pe care o prezintă, o detaliază, o analizează, o
dezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească legături între
părți, astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm
alert, să ofere surprinse la lectură.
• Textul organizează lumea empirică pe care o evocă. Un text echilibrat
este descriptiv și explicativ în același timp, conține abstractizări și
generalități în paralel cu particularizări și exemplificări, este dinamic,
dar în același timp acordă suficient spațiu fiecărei idei pentru a-i da
cititorului timpul necesar să o înțeleagă, își solicit cititorul, dar îi oferă
și informația pe care o așteaptă.
Tranzițiile.

• Pentru a-l face pe cititor să urmărească înlănțuirea ideilor autorului poate

recurge la secvențe de tranziție în care să explice legătura dintre paragrafe,
direcția în care continuă textul, relația cu paragraful anterior sau cu întregul.
• Tranziția dintre paragrafe se poate face:
- prin câteva cuvinte (conectori transfrastici: în continuare, pe de altă
parte, o altă problemă ce se impune ar fi…);
- printr-un paragraf, rezumând textul până în acel punct și anunțând ideile
care urmează, pentru a releva modul de conectare a părții anterioare la ceea
ce va urma. De ex.: „Am definit până aici metoda x în lingvistică. În continuare
vom urmări aplicațiile acestei metode și rezultatele pentru descrierea limbilor.”
Încheierea
• Reprezintă un rezumat a textului care formulează concluzii la capătul
unei demonstrații, dă o imagine de ansamblu finală și constituie
ultimul contact al autorului cu cititorul, deci un bun prilej de a-i întări
convingerile.
• Ea trebuie să aibă un impact puternic asupra cititorului, trebuie să-i
dea cititorului sentimentul lucrului încheiat, să lase impresia că textul
este un tot din care nimic nu se poate scoate și la care nimic nu se
poate adăuga.
Încheierea are următoarele funcții:
• sintetizează conținutul;
• dă sentimentul întregului, al lucrului încheiat;
• îl face pe cititor să rețină textul;
• motivează la acțiuni ulterioare ( de ex., participarea la vot, etc). În funcție de text, încheierea ar trebui să
conțină:
• ideile-cheie punctate, evocate în sinteză, pentru a împrospăta memoria cititorului;
• un accent mai special în legătură cu subiectul, pentru al face demn de reținut prin noutate;
• un îndemn direct la acțiune; dacă cititorul a fost convins de text, va urma acest îndemn;
• un apel la emoție;
• o proiecție în viitor, sugestia unei continuări;
• o “ rezoluție”;
• un citat de autoritate;
• o anecdotă
• o întoarcere la punctul de pornire (introducere), relevând modul în care textul scris a modificat ideea de la
care s-a pornit;
• o întrebare adresată cititorului pentru a-l face pe acesta să se gândească la tema respectivă și după ce a
încheiat lectura textului.
Ce nu ar trebui să conțină încheierea?
• „insulte” la adresa cititorului (de tipul „orice cititor rațional ar fi de acord cu
aceste...”);
• aceeași idei din introducere, reformulată;
• o idee nouă, care să ducă într-o direcție total diferită de cea spre care a condus
textul până la acel punct;
• concluzii care nu au acoperire în text;
• scuze adresate cititorului;
• propoziții care l-ar face pe cititor să se îndoiască de competența autorului („deși nu
sunt specialist în domeniu...”);
• propoziții formale, care dau impresia că autorul scrie ceva doar pentru ca textul să
aibă o încheiere;
• propoziții care anunță încheierea textului: „aici se încheie demonstrația noastră...”.
Paragraful – unitate de bază a textului
• Paragraful este o componentă de bază a textului. Din concentrarea
paragrafelor rezultă părțile textului, prin descompunerea paragrafelor
în unități mai mici rezultă frazele, propozițiile, cuvintele.
• Paragraful este parte a unui întreg, o diviziune a textului care
ilustrează logica internă a gândirii autorului.
• De obicei, un nou paragraf semnalizează o schimbare de cadru sau de
vorbitor, trecerea la o nouă idee.

Un paragraf bine scris este unitar, coerent, analitic.

• Un paragraf este unitar atunci când dezbate o problemă, are un fir
conducător, fără a se abate de la acesta cu detalii nesemnificative
pentru ideea paragrafului. Unitatea este dată de relația paragrafului
cu propoziția-teză și cu întregul.
• Un paragraf este coerent atunci când autorul delimitează clar locul
fiecărei idei în cadrul întregului, când știe să îl facă pe cititor să vadă
legătura dintre idei.
Autorul poate da coerență în mai multe moduri:
• cu ajutorul unor legături logice între idei, punând în relație conceptele: prin contrast
unele cu altele, în cadrul unor structuri repetitive, prin structuri paralele (pe de o parte... pe de
altă parte, în I rând, în al II rând, din punct de vedere... );
• cu ajutorul substitutelor, care trimit în urmă, la antecedenți (pronume, adverbe: Am mers
la facultate. Acolo m-am întâlnit cu Vasile);
• cu ajutorul unor conectori specializați prin care se marchează explicit relațiile logice
dintre idei, paragrafe, propoziții.
- conectorii prin care se introduc exemplificări. De ex.: de pildă, ca o ilustrare, etc.;
- conectori prin care se semnalizează idei adiționale în raport cu cele anterioare: în al III-lea rând,
mai multe chiar, ba mai mult în mod similar, în fine etc.
- conectorii prin care se exprimă contrastul între idei: spre deosebire de , cu toate acestea, în
mod contrar, totuși, în schimb etc.
- conectori prin care se exprimă concluzia, rezultatul, etc: deci, în concluzie, în consecință, drept
care etc.;
• cu paragrafe de tranziție în care autorul semnalizează cititorului în mod explicit că s-a
încheiat o idee și a început alta sau care dau un scurt rezumat al informațiilor oferite până în
acel punct al textului.
• Un paragraf este analitic atunci când exprimă complet o idee și aduce
suficiente detalii pentru elaborarea propoziției-teză. Insuficient
dezvoltat, paragraful creează frustrare cititorului. Prea multă
informație îl copleșește și îi dă sentimentul că nu poate urmări textul.
În ambele cazuri cititorul va fi tentat să abandoneze lectura.
• Pentru cititor, paragraful este suportul care îl ajută să-și concentreze
atenția pe o idee și să vadă relația dintre părți, începutul fiecărui
paragraf îi dă cititorului timp de reflecție și îi dirijează atenția spre o
nouă idee, deoarece îi promite informație nouă.
• Împărțirea textului în paragrafe este o convenție universală. Felul
particular în care sunt construite paragrafele depinde însă de tipul de
text, de subiectul abordat, de strategia autorului în text, de
personalitatea fiecăruia, de locul în care urmează să apară textul.
Bibliografie recomandată:

• 1. FERREOL GILLES, FLAGEUL NOEL. Metode și tehnici de exprimare

scrisă și orală. Iași: Polirom, 1998.
• 2. LĂPUȘAN A., PETRE R. Jurnalism. Tehnici de redactare în presa
scrisă. Note de curs. Constanța: Ed. Ovidius University Press, 2005.
• 3. CHELCEA S. Cum să redactăm, București: Ed. Comunicare.ro, 2003.
• 4. ŞERBĂNESCU A. Cum se scrie un text. Iaşi: Polirom, 2017.
• 5. POPESCU CRISTIAN FLORIN. Modalități de redactare a textului
publicistic. Editura I.N.I.,1997.