ANEXA 1.

CUM SE SCRIE UN TEXT

1.1 Etapele scrierii unui text

Redactarea textului constituie un proces format dintr-o succesiune de etape care se întrepătrund;
este o activitate permanentă de decizie şi planificare, de scriere şi rescriere. Rezumând, redactarea unui
text are următoarele etape:
1. Planificarea textului
• Textul se planifică în scris, nu oral.
• Se aleg teme, idei, subiecte interesante, originale, pe care autorul le stăpâneşte bine şi despre care
se poate informa suplimentar, care i se potrivesc şi în legătură cu care poate aduce elemente noi.
Pentru aceasta, foarte utile se dovedesc tehnicile de descoperire:
- apelul la memorie, întocmind liste de idei, consultând ideile notate într-o agendă, elaborând „reţele"
de idei sau scriind liber câteva minute;
- observaţia atentă, dublată de desene/scheme (care canalizează atenţia asupra detaliului) sau de
speculaţii pe marginea legăturilor dintre elementele unei scheme;
- citirea activă a unei bibliografii;
- conversaţia cu un interlocutor sau cu propria persoană;
- mass-media;
- imaginaţia, literatura.
Temele generale se restrâng la subiecte precise, semnificative, în stare să capteze interesul
cititorilor. Prin ceea ce scrie şi modul cum scrie, autorul trebuie să îi ofere cititorului plăcerea lecturii.
2. Redactarea pe ciornă
 Textele se redactează întâi pe ciornă ca autorul să poată lua cele mai bune decizii în ceea ce priveşte
conţinutul şi forma.
 Deciziile trebuie să se bazeze pe analiza atentă a publicului pentru a scrie astfel încât textul să vină
în întâmpinarea aşteptărilor de lectură ale cititorilor potenţiali.
 În funcţie de subiect şi de public, autorul decide asupra tonului şi a rolului pe care şi-l asumă pentru
a media relaţia publicului cu textul; el trebuie să proiecteze în text o stare de spirit pozitivă.
 Orice text se scrie cu un scop. Pentru a formula scopul, autorul propune ipoteze alternative, pe care
le verifică, pentru a se opri la una dintre ele, la cea mai bună.
 Scopul trebuie definit cât mai repede, pentru a alege, în funcţie de acesta, tipul de text (narativ,
descriptiv, expozitiv, argumentativ) şi pentru a da o configuraţie particulară relaţiei autor – cititor –
text.
 Planul textului se face ordonând, grupând, ierarhizând, eliminând adăugând, modificând. Logica
ideilor şi succesiunea paragrafelor trebuie să fie în permanenţă ţinute sub control. Pentru clarificare, se
poate recurge la sistemul numerotării paragrafelor.
 Majoritatea textelor se deschid cu o teză: o propoziţie sau un paragraf care exprimă sintetic ideea
textului şi spre care converg elementele acestuia.
 A schiţa conţinutul pe ciornă presupune reflecţie şi decizie, oferind avantajul pătrunderii în
profunzimea gândirii, aşa cum numai scrisul o permite.
3. Revizia
• Este o etapă absolut necesară în redactarea oricărui text. Este momentul în care autorul trece din
ipostaza de „scriitor" în cea de cititor; din noul punct de observare, textul se vede altfel...
• Cu obiectivitate şi spirit critic, se evaluează textul sub aspectul concepţiei globale (în funcţie de
subiect, public, scop) şi sub aspectul formei (claritate, corectitudine etc.).
• Pentru o revizie eficientă, textul se citeşte în două etape: întâi se face o lectură rapidă pentru „a
vedea” ansamblul, apoi se face o lectură aprofundată, pentru a observa detaliile.
• În etapa de revizie, se fac operaţii precum: introducerea de idei şi pasaje noi, eliminarea unor
porţiuni de text, eventual reintroducerea lor, modificarea ordinii unor paragrafe, părţi etc., cizelarea
frazelor prin înlocuirea unor cuvinte, scurtare, dezvoltare, corectarea unor greşeli din neatenţie şi
grabă, verificarea unor informaţii de care autorul nu este sigur (citate, nume proprii, date, trimiteri
bibliografice, ortografia unor cuvinte etc.).
• Modificările făcute în diverse puncte ale textului trebuie corelate.
1
• Revizia este etapa în care autorul alege dintre mai multe variante posibile.
4. Forma finală
• Indiferent dacă este scris de mână sau procesat pe calculator, textul trebuie să aibă un aspect
îngrijit. Modul în care este prezentat textul influenţează receptarea lui de către cititori. Un text bine
aşezat în pagină conferă claritate ideilor, îi face pe cititori să-l înţeleagă mai uşor şi să-şi fixeze în
minte aspectele esenţiale.
5. Confruntarea textului cu cititorii
• Orice text există prin cititorii săi.
• Autorul trebuie să ştie să profite de pe urma dialogului cu cititorii: îşi poate întări convingerile, îşi
poate corecta percepţiile, îşi poate schimba ideile; toate acestea sunt în avantajul lui.
• Există anumite reguli ale dialogului civilizat, care îl privesc atât pe autor, cât şi pe cititor. Autorul
trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de critici, să nu le perceapă ca pe o agresiune.
Cititorul trebuie să facă o lectură atentă şi onestă a textului, precum şi un comentariu la obiect, în
termeni civilizaţi.
• Autorii şi cititorii care nu ştiu să discute pe marginea textelor îşi pierd credibilitatea.

1.2. Modalităţi de organizare a textului

• Ordine naturală - ordine temporală;

- ordine spaţială;
• Ordine logică - gradare ascendentă;
- general - particular/ particular - general;
-cunoscut - necunoscut:
-simplu - complex/ complex - simplu;
-pro şi contra;
-întrebările jurnalistului (Cine? Ce? Unde? Cum? De ce? Pentru ce?).
• Alte posibilităţi: ordinea importanţei, ordinea alfabetică.
Coerenţa globală a textului este asigurată de tehnicile prin care autorul îşi dezvoltă ideile:
 definire;
 detaliere şi exemplificare;
 comparaţie, contrast;
 analogie;
 clasificare;
 cauză – efect/ efect – cauză.

1.3. Structura textului

I. Introducerea are patru funcţii:

• de a direcţiona atenţia;
• de a stabili tonul;
• de a crea imaginea publică a autorului (primul contact al autorului cu cititorii este foarte
important; publicul judecă autorul de la primele rânduri, învestindu-l sau nu cu încredere).
• de a schiţa direcţia de dezvoltare a textului (autorul prezintă subiectul şi face scurte comentarii
privind modul în care urmează să îl trateze; toate acestea se scriu, de obicei, în unul sau două paragrafe
care conţin teza textului; teza captează ideea fundamentală a textului, orientând lectura).
Introducerea nu trebuie să fie foarte lungă, ci proporţională cu dimensiunile textului.
Ce ar putea conţine introducerea? În funcţie de text:
• o anecdotă care îl aduce pe cititor într-o stare afectivă favorabilă receptării;
• ceva şocant, neaşteptat, incitant, care produce suspans; cititorul va fi curios să afle continuarea;
• focalizarea unui element în jurul căruia va fi construit întregul text; atenţia cititorului va fi astfel
rapid direcţionată;
• un citat de autoritate, scurt şi la obiect, care trezeşte curiozitate şi clădeşte încrederea cititorului;
• un exemplu, o scurtă „povestire” personală, care umanizează textul, îi dă viaţă şi îl face pe cititor să
meargă mai departe pentru a confrunta experienţele de viaţă ale autorului cu propriile experienţe de
2
viaţă;
• un apel abil la empatie, pentru a crea sentimentul complicităţii dintre autor şi cititor;
• o legătură cu un alt text cu putere de evocare pentru cititor: o stare de spirit pozitivă este astfel
indusă;
• o întrebare (retorică), prin care cititorul este implicat în text şi motivat să citească pentru a găsi
răspunsul propus de autor;
• prezentarea contextului în care trebuie încadrate ideile ce vor fi dezvoltate.
• definirea exactă a conceptelor şi a cadrului teoretic.
Alegerea uneia sau a alteia dintre aceste modalităţi depinde de tipul de text, de locul apariţiei, de
public, de subiectul particular, de personalitatea autorului, de structura textului, de inspiraţie...
Ce nu ar trebui să conţină introducerea?
 Formulări stereotipe de tipul „prezentul articol îşi propune să...”, „în cele ce urmează ne vom opri
asupra...", „obiectul articolului de faţă este...", „articolul se constituie într-o pledoarie..." Afirmaţii vagi.
 Scuze adresate de autor cititorului („deşi nu sunt un specialist în domeniu...”; „îi cer scuze cititorului
grăbit...”).
 Lamentări („mi-a fost foarte greu să abordez acest subiect deoarece..."; „îmi pare rău că...").
 Comentarii asupra subiectului („este un subiect foarte interesant pentru mine...”; „nu ştiu ce aş mai
putea scrie despre acest subiect, dar...”; „dintotdeauna acesta a fost subiectul meu preferat...").
 Definiţii de dicţionar.
Introducerea bună este scurtă, alertă, merge direct la ţintă, îl captează pe cititor, îl face interesat să
continue lectura.
II. Cuprinsul
Un text bine scris este un text cu care cititorul poate ţine pasul. Se pare că cititorii pot urmări cel
mai bine un text atunci când ideile se succedă pe baza principiilor care guvernează cunoaşterea lumii
înconjurătoare.
Studiile de psihologie cognitivă au stabilit trei principii fundamentale:
- principiul proximităţii: ordinea naturală este cea a înlănţuirii în timp şi în spaţiu, deci cunoaşterea se
bazează pe secvenţialitate şi cronologie;
- principiul similitudinilor: în procesul cunoaşterii, oamenii tind să includă în aceeaşi clasă
„obiectele” care seamănă;
- principiul întregului, al lucrului încheiat: oamenii doresc să cunoască întregul, să ajungă la capătul
drumului, să ştie deopotrivă cauza şi efectul, să găsească soluţii când au probleme.
Textul se prezintă ca o succesiune de părţi. Fiecare parte conţine o singură idee principală, pe
care o prezintă, o detaliază, o analizează, o dezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească
legături între părţi, astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm alert, să ofere surprize la
lectură, să-l facă pe cititor să vadă frumuseţea textului. Textul trebuie organizat în funcţie de ideile pe
care autorul doreşte să le transmită şi pentru care şi-a făcut un plan într-o etapă anterioară. Autorul
trebuie să se oprească la un număr optim de idei principale şi secundare (în funcţie de complexitatea
subiectului, de spaţiul avut la dispoziţie, de public, de importanţa problemei, de tactica adoptată pentru
a convinge publicul). Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat relevante, importante pentru tema pusă
în discuţie. Aceste idei trebuie amalgamate într-un text personal, nu prezentate aşa cum au fost întâlnite
în sursele bibliografice folosite. Povestirea unor cărţi sau articole citite nu este economică, nici
interesantă: autorul trebuie să penduleze între ideile personale şi ideile altora, prezentate nu frust, ci
sintetizate şi explicate, analizate, evaluate. Astfel, autorul îl face pe cititor să vadă şi să înţeleagă
asemănările şi deosebirile dintre lucruri, fenomene, idei. Textul organizează lumea empirică pe care o
evocă. Un text echilibrat este descriptiv şi explicativ în acelaşi timp, conţine abstractizări şi generalizări
în paralel cu particularizări şi exemplificări, este dinamic, dar în acelaşi timp acordă suficient spaţiu
fiecărei idei pentru a-i da cititorului timpul necesar să o înţeleagă, îşi solicită cititorul, dar îi oferă şi
informaţia pe care o aşteaptă.
Respectarea principiilor „cunoaşterii” îl ajută pe autor să-şi împărtăşească ideile cititorilor.
III. Încheierea este un rezumat al textului care formulează concluzii la capătul unei demonstraţii,
dă o imagine de ansamblu finală şi constituie ultimul contact al autorului cu cititorul, deci un bun prilej
de a-i întări acestuia din urmă convingerile.

3
 Încheierea are următoarele funcţii:
 sintetizează conţinutul;
 dă sentimentul întregului, al lucrului încheiat;
 îl face pe cititor să reţină textul (într-un fel sau altul);
 motivează acţiunile ulterioare (de pildă, citirea consecventă a articolelor semnate de un anumit
autor, înscrierea într-un anumit partid, participarea la vot etc.).
Ce ar trebui să conţină încheierea? În funcţie de text:
 ideile-cheie punctate, evocate în sinteză, pentru a le împrospăta în memoria cititorului;
 un accent mai special în legătură cu subiectul, pentru a-l face demn de reţinut prin noutate;
 un îndemn direct la acţiune; dacă cititorul a fost convins de text, va urma acest îndemn;
 un apel la emoţie;
 proiecţie în viitor, sugestia unei continuări;
 o „rezoluţie”;
 un citat de autoritate;
 o anecdotă;
 întoarcere la punctul de pornire (introducere), relevând modul în care textul scris a modificat ideea
de la care s-a pornit;
 întrebare adresată cititorului pentru a-l face pe acesta să se gândească la tema respectivă şi după ce a
încheiat lectura textului.
Nu există formule magice de încheiere. De multe ori, textul însuşi impune un final sau altul. O
încheiere bună este clară, concisă, la obiect, prospectivă 1, dă sentimentul întregului. Astfel, ea va
impune ideile autorului.
Ce nu ar trebui să conţină încheierea?
• „Insulte” la adresa cititorului, de tipul „după cum se poate observa cu uşurinţă, nu există motive de
îndoială privind...", „orice cititor raţional ar fi de acord cu acest punct de vedere”, „nimeni nu se mai
poate acum îndoi de justeţea punctului nostru de vedere...”.
• Aceeaşi idee din introducere, reformulată.
• O idee nouă, care să ducă într-o direcţie total diferită de cea spre care a condus textul până în acel
punct.
• Concluzii care nu au acoperire în text.
• Scuze adresate cititorului.
• Propoziţii care l-ar putea face pe cititor să se îndoiască de competenţa autorului: „deşi nu sunt
specialist în domeniu...".
• Propoziţii formale, care dau impresia că autorul scrie ceva doar ca textul să aibă o încheiere.
• Propoziţii care anunţă încheierea textului: „aici se încheie demonstraţia noastră...".
Alte observaţii:
• Frazele scurte mimează oralitatea şi sunt preferate în textele care poartă mărcile comunicării orale;
frazele lungi sunt preferate în textele academice, destinate unei lecturi prin excelenţă reflexive.
• Enunţurile care condensează prea multă informaţie sunt obositoare, iar cele care diluează prea mult
informaţia sunt plicticoase.
• Frazele cu structură monotonă îl fac pe cititor să-şi piardă interesul pentru text, cele prea variate îi
distrag atenţia de la conţinut.
• Enunţurile sofisticate, în care nu apare cu claritate logica ideilor, îl derutează pe cititor; enunţurile
simpliste îl plictisesc.

1.4. Revizia textului

Revizia globală include strategii de citire ce ajută autorul să regândească textul, să reordoneze
ideile şi să rescrie părţi semnificative din text.
Revizia locală presupune lectura atentă a paragrafelor, a frazelor şi a propoziţiilor, a cuvintelor,
pentru a decide asupra corectitudinii şi a adecvării.
Pentru a face în mod eficient revizia, trebuie să aveţi curajul să abordaţi cu obiectivitate propriul
text:

1
prospectivă - care se referă la viitor, la evoluţia societăţii prin analiza unor factori şi tendinţe actuale.
4
 Priviţi-l cu spirit critic, fără a vă îndrăgosti de propriile cuvinte şi idei, oricât de frumoase şi
inteligente vi s-ar părea; judecaţi textul din perspectiva scopului pe care îl vizaţi şi alegeţi cuvintele
cele mai eficiente, nu pe cele frumos împodobite! Cititorul aşteaptă de la autori idei, nu vorbe!
 Priviţi textul cu ochii cititorului şi ai criticului; ştiind să preveniţi posibilele obiecţii, veţi deveni
convingător!
 Citiţi ceea ce scrie pe pagină, nu ceea ce aţi dori să scrie; lăsaţi textul o perioadă de timp, apoi
recitiţi-l; veţi ieşi din rolul scriitorului pentru a vă plasa pe o nouă poziţie, cea a cititorului!

GRILĂ DE VERIFICARE A TEXTULUI

Întrebaţi-vă:
 Titlul este convingător? Introducerea captează atenţia? Încheierea convinge? Interesul cititorului
este menţinut de-a lungul întregului text? Ce i-ar putea atrage pe cititori?
 Reies cu claritate din text subiectul şi scopul urmărit? Nu cumva atenţia cititorului este abătută
cu digresiuni ce rup unitatea textului?
 E semnificativ subiectul, iar punctul de vedere exprimat este original?
 Textul este în deplin acord cu teza enunţată la început?
 Are un fir conducător care să-i dea unitate? Scopul este clar enunţat? Se fac afirmaţii
implicite, nedocumentate sau nelegate de teza formulată? Cum s-ar putea schematiza ideea
centrală a textului?
 Textul e suficient de lung pentru a dezvolta, a argumenta problema pusă şi suficient de scurt
pentru a nu plictisi?
 Textul răspunde aşteptărilor publicului şi captează de la început interesul? Are tensiunea
necesară pentru a nu-i plictisi pe cititori?
 Oferă câte ceva interesant fiecărei părţi dintr-un public eterogen?
 Textul răspunde posibilelor întrebări şi obiecţii ale cititorilor? Am găsit tonul cel mai potrivit
pentru a empatiza cu cititorii?
 Modul de organizare a subiectului este suficient de clar pentru a putea fi urmărit cu uşurinţă
de cititori, fără a le pretinde acestora un efort prea mare? Nu transmit prea multe idei dintr-o
dată? Înlănţuirea ideilor e clară?
 Relaţia introducere - cuprins - încheiere este optimă?
 Paragrafele se succedă coerent, făcându-l pe cititor să vadă logica ideilor?
 Textul „sună bine”? Are claritate, acurateţe, armonie, eleganţă? Poate fi înţeles de public?
 Expresia textului este corectă din punct de vedere gramatical? Ce trebuie verificat şi unde pot
găsi răspunsuri la eventualele neclarităţi? Care sunt greşelile pe care le fac de obicei? Le-am
corectat?

N.B.
Pentru îmbunătăţirea tehnicilor de redactare, citiţi şi:

1. William Zinsser - Cum să scriem bine, Editura Paralela 45, Pitești, 2013
2. Andra Şerbănescu - Cum se scrie un text, Editura Polirom
3. Gilles Ferréol, Noël Flageul - Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Editura Polirom