2.

Comunicarea prin cuvinte

• Se realizează în cadrul unei anumite limbi.

• Cuvintele reprezintă un cod care se utilizează pentru a
exprima gândurile.
• Codul poate fi descifrat numai dacă ambele părţi,
emiţătorul şi receptorul, atribuie aceeaşi semnificaţie
simbolurilor pe care le utilizează.
• Cuvintele sunt simboluri care reprezintă lucruri sau
idei şi cărora li se atribuie înţelesuri mai mult sau mai
puţin vagi în momentul utilizării sau receptării.
• Înţelesul atribuit cuvintelor este o consecinţă a modului
de percepere a lumii înconjurătoare, de nivelul de
educaţie, de cultură şi de maturizare al fiecărui individ.
2.1 Conceperea mesajului

• Exprimarea orală sau scrisă reprezintă traducerea

gândurilor cu scopul informării.
• Pentru ca exprimarea să fie clară şi eficace, gândurile
trebuie să fie organizate şi ordonate.
• Pornind de la o impresie sau o informaţie, individul
trebuie să lucreze pentru a elabora, în funcţie de scopul
propus, o nouă informaţie.
• Modalitatea care permite integrarea logicii în organizarea
gândirii şi ca urmare în exprimarea ei este reflecţia
(gândirea) metodică.
Informaţia

Observația Reflecție Achiziționarea cunoștințelor

Informație
Experiența Reînnoirea cunoștințelor

• Informaţia este un gând formulat vehiculat prin limbaj.

• La originea informaţiei sunt observaţia, experienţa sau
adesea o altă informaţie.
• Informaţia îşi schimbă natura dacă este modificată prin
reflecţie (gândire) logică, şi contribuie la achiziţionarea sau
reînnoirea cunoştinţelor.
• Valoarea informaţiei depinde de concordanţa dintre rezultatul
la care se ajunge şi obiectivul care a fost urmărit.
Reflecția
(cugetare, gândire) modificarea ideilor

Reflecţia transformarea faptelor în idei

cunoaşterea regulilor de trecere de la o idee la alta

analiza
Procedeele reflecţiei
sinteza

• Analiza și sinteza favorizează dezvoltarea unui gând, fără a-i modifica

esenţa, ci doar forma de prezentare.
• Analiza este activitatea de descompunere a unui ansamblu complex în
subansamble simple. Pentru o bună informare se impune extragerea
esenţialului din întreg şi a elementelor constitutive ale întregului.
• Sinteza este activitatea de reconstituire a întregului pornind de la
elementele sale componente; se pot crea combinaţii noi. Această funcţie
este indispensabilă pentru a furniza o bună informaţie care conduce la o
prezentare ordonată şi definitivă.
 Etape în conceperea mesajului:
• precizarea obiectivului, adică a ceea ce se speră a se obţine prin
mesaj,
• stabilirea ansamblului de informaţii care se transmite, (se transmit
numai informaţiile esenţiale, relevante pentru mesaj);
• gruparea informaţiilor în jurul ideilor principale,
• aranjarea grupurilor de informaţii într-o ordine logică, cum ar fi:
– cronologică,
– spaţială,
– în succesiunea descrescătoare a importanţei sau a familiarizării cu
subiectul,
– în ordinea creşterii complexităţii,
– în ordinea cauză – efect,
– pe teme.
• construirea unui plan al acţiunii;
• editarea unei prime variante a mesajului în care autorul se
concentrează pe introducerea, cuprinsul şi concluzia mesajului.
• editarea ciornei şi variantei finale; se urmăreşte exprimarea într-un
stil concis şi clar.
Se recomandă a se utiliza: Se recomandă a se evita:

• fraze de lungime diferită • exprimările în scris care ţin de

(maxim 20 de cuvinte), pentru limba vorbită,
a conferi un ritm lucrării, • cuvintele inutile,
• paragrafe cu o singură idee • expresiile banale, clişeele,
principală,
• repetările inutile de fraze sau
• cuvinte uşor de înţeles, cuvinte.
• fraze scurte care se
armonizează cu contextul,
• expresii afirmative cu
preponderenţă.
2.2 Redarea în scris a mesajului

Ne impresionează mai mult maniera în care ni se prezintă un

fapt, decât faptul în sine.
La Bruyere, „Caracterele”

• Informaţia se comunică în principal în revistele de specialitate, la

congrese, simpozioane, cărţi, materiale publicitare etc.
• Prin natura lor, textele cuprinse în acest tip de documente sunt de
tip argumentativ (se bazează pe argumente aduse în sprijinul unei
afirmații).
• Scopul acestei secţiuni este de a mări randamentul de selectare şi
de asimilare a informaţiei.
2.2.1. Textul argumentativ (TA)

• TA = interpretare abstractă a unor fapte şi detalii care sunt

transpuse din domeniul spaţial şi temporal în domeniul
gândirii;
• Scopul TA: propune o teză şi respinge o alta, considerată
depăşită, incompletă sau chiar greşită;
• propunerea este susţinută de argumente;
• rolul argumentelor- modificarea gândirii şi eventual a
comportamentului receptorului faţă de problema în cauză;
• elemente ale TA: teza propusă, teza respinsă şi procesul
argumentării;
• argumentele susţinerii uneia sau alteia din teze sunt
reprezentate de faptele şi ideile reţinute selectiv şi ierarhizate
de emițător.
 Text demonstrativ
Text argumentativ
Expunere

• Textul demonstrativ
– dezvoltă doar tema propusă, minimizând gândirea altora;
– se reduce la reproducerea argumentării logice a autorului.
• Expunerea
– dezvoltă argumentația numai prin intermediul referinţelor, fără să
transpară părerile personale în mod explicit;
– urmărește prezentarea progresivă a informaţiei.

A înţelege un text argumentativ înseamnă a răspunde la întrebările:

o Care este teza pe care emiţătorul o refuză sau o consideră depăşită sau
incompletă?
o Care este teza la care emiţătorul doreşte să se ralieze receptorul?
o Care este strategia argumentativă utilizată?
2.2.2. Moduri de redactare

compoziţia / exprimarea literară

Redactarea Planul
textului argumentativ redactarea vizualizată

Compoziţia Redactarea vizualizată

• Se utilizează în mod special la
redactarea operelor literare,
• Se aplică mai rar lucrărilor
ştiinţifice, când rezultă o
exprimare în scris elegantă.
• Ideile se ordonează după un plan
care nu se vizualizează,
• ideile exprimate în text vor trebui
să fie cuprinse în propoziţii simple
şi scurte.
• Se utilizează în toate documentele
scrise ale activităţii profesionale,
• permite o redactare uşoară
datorită artificiilor de prezentare:
(titluri, subtitluri, numerotaţii, culori
etc.),
• subliniază punctele importante ale
informaţiei,
• limbajul utilizat este schematizat,
• permite lectura textului la două
nivele: primul prezintă planul, al
doilea dezvoltarea acestuia.
2.2.3. Documente utilizate în sfera economică

Referatul
• Referatul reprezintă expunerea unui eveniment, a unei situaţii sau a
unei probleme.
• Este o lucrare descriptivă, completă,
• Este un material perfect obiectiv, care permite lectorului să-şi
formeze propria părere despre obiectul studiat, pornind de la datele
prezentate.
o Antetul, care se aplică singur pe pagina de gardă; va indica:
• data şi locul elaborării
• numele şi titlurile autorului
• numele şi titlurile destinatarului
• obiectul referatului.
o Textul, care cuprinde:
• introducerea, care reprezintă o intrare foarte scurtă în subiect;
• dezvoltarea, structurată pe cronologia evenimentelor la care se
referă;
• concluziile, care nu solicită nici o judecată de valoare asupra
obiectului la care se referă, dar reia punctele importante ale
dezvoltării pentru a le evidenţia.
Înainte de a începe redactarea se parcurg următoarele etape:

• pregătirea materialului reprezintă adunarea tuturor

elementelor necesare redactării: referinţe, măsurători,
detalii ale evenimentelor, etc.
• stabilirea unui plan reprezintă alegerea unui cadru pentru
prezentarea informaţiilor. Planul se stabileşte în funcţie de
subiectul tratat, dar şi de lector care va trebui să găsească
răspuns la problemele care au determinat referatul.
• redactarea se va realiza în stilul compoziţiei dacă referatul
este simplu; dacă nu, se va utiliza redactarea vizuală pentru
a conferi referatului o exprimare clară.
Raportul

Raportul este un referat completat cu un examen personal; va cuprinde:

• Antetul, acelaşi cu cel al referatului.
• Textul, alcătuit din trei părţi:
• expunerea, care face cunoscut obiectul raportului
• dezvoltarea, care prezintă studiul subiectului;
• concluzia, care cuprinde propunerile raportorului.
Citind numai expunerea şi concluzia, lectorul va fi în măsură să ştie care
este de fapt subiectul raportului şi la ce soluţie conduce acesta.
Dezvoltarea conţine toate explicaţiile şi justificările cerute; reprezintă partea
cea mai lungă a lucrării.
Dacă raportul se concretizează într-o lucrare prea lungă se adaugă un
rezumat şi un cuprins pentru a uşura redactarea şi lectura.
Dacă studiul necesită prezentări sau dezvoltări ale unei părţi din lucrare,
indispensabile înţelegerii subiectului, acestea vor fi prezentate în anexe.
Dacă raportul face apel la multe lucrări, acestea vor fi listate la sfârşit,
într-un index bibliografic, iar numărul din listă va apare citat în lucrare.
• Prezentarea cea mai generală a unui raport :
– pagina de gardă cu antet
– cuprins
– rezumat
– expunere
– dezvoltare
– concluzie
– bibliografie
– anexe
• Obligatorii în prezentarea raportului sunt antetul, expunerea,
dezvoltarea şi concluziile.

• Sfaturi practice:
– Expunerea va indica pe scurt faptele care au motivat raportul şi
va prezenta problemele.
– Dezvoltarea este structurată după un plan. Acesta nu va urma
cronologia observaţiilor ci le va ordona după:
• informaţii, lămuriri asupra faptului raportat;
• judecăţile fondate pe aceste informaţii;
– Concluzia rezumă propunerile prezentate în dezvoltare şi
prezintă un bilanţ personal al autorului.
Proiectul

Proiectul reprezintă o expunere de propuneri pentru realizarea

unei idei care va conţine:
• Prezentarea antetului şi a textului - aceeaşi cu cea a
raportului.
• Expunerea - precizează obiectul şi domeniul de aplicabilitate
ale proiectului.
• Dezvoltarea - studiu structurat permiţând izolarea unui anumit
număr de propuneri pornind de la datele iniţiale ale
proiectului.
• Nivelul tehnic – stabilit funcţie de destinatarul căruia îi este
remis.
– Proiectul poate fi deci un text de orientare în execuţie (în acest
caz proiectul este o succesiune de note precise de execuţie) sau
– poate fi redactat pentru a fi utilizat direct de persoanele
însărcinate cu execuţia proiectului.
• Concluzia - răspuns la expunere; rezumă diversele propuneri
prezentate în proiect.
Nota
Nota reprezintă versiunea scrisă a unui simplu ordin de execuţie.
Se adresează unor persoane precise (spre deosebire de circulară) şi
pentru acţiuni limitate.
Cuprinde:
• Antetul va cuprinde informaţiile care figurează în antetul de pe
pagina de gardă a referatului sau a notei.
• Textul urmează imediat după antet. Cuprinde:
– o frază care precizează scopul notei, precedată de un număr şi eventual
un titlu şi
– diferitele directive care constituie obiectul notei.
Se va urmări în primul rând:
– precizia exprimării, pentru a evita ambiguităţi şi ezitări în execuţie.
– concluzia, pentru a nu obosi atenţia lectorului.
– redactarea- un stil simplu şi utilizarea de fraze scurte.

Documentele elaborate cu preponderenţă în sfera economică -

referatul, raportul, proiectul şi nota - se redactează vizualizat cu o
structură şi un conţinut bine definite.
 2.2.4. Modalităţi de prezentare a unui volum mare de informaţii

Tabelul

• Tabelul este simplu şi uşor de întocmit,

• Permite găsirea rapidă a datelor şi păstrarea lor în formă compactă.
• poate fi prezentat în diferite forme care îi vor conferi claritate şi
eleganţă.
• Cuprinde:
– Titlul- clar, complet şi concis
– capul de tabel - se completează cu simbolurile sau denumirile
variabilelor şi cu unităţile de măsură ale acestora, exprimate în mod
curent în S.I.
Dacă tabelul are un număr mai mare de coloane, acestea se numerotează.
• Se recomandă ca numerele înscrise în tabel să ia valori între 0,1 şi
1000. Dacă numerele nu se încadrează în acest interval se
multiplică cu un factor care apare specificat în capul de tabel alături
de unitatea de măsură sau de variabilă.
 Tabelul 1 – Valorile principalelor proprietăţi fizice ale fazei continue
Substanţa  106 [Pa s] k104[S/m]  [kg/m3] 103 [N/m]
apă distilată 920,0 4,50 998,4 72,00
apă potabilă 917,0 352,00 998,6 72,80
NaCl 0.2 M 907,5 16922,00 1006,6 75,20
NaCl 0.5 M 926,0 37426,00 1019,0 69,95

Tabelul se completează astfel:

• în prima coloană se trece numerotarea liniilor tabelului; este o coloană
opţională a cărei utilizare se recomandă pentru a facilita urmărirea unui tabel
cu multe linii,
• în a doua coloană se trec denumirile mărimilor sau valorile variabilei
independente; se utilizează mai multe coloane dacă sunt mai multe variabile
independente,
• coloanele următoare sunt completate cu variabilele dependente,
• ultima coloană conţine observaţii; este opţională.

Tabelul nu poate evidenţia variaţia valorilor variabilelor în mod continuu şi a

particularităţilor dependenţei acestora, ex.: minime, maxime, punctele de
inflexiune; nu este sugestiv. Aceste condiţii le îndeplineşte graficul.
Graficul

• Spre deosebire de tabele, graficele evidenţiază tendinţe şi proporţii,

sugerează soluţii.
• Impactul mesajului care utilizează limbajul grafic şi nivelul de
memorare pe care îl permite sunt superioare mesajelor verbale şi
nonverbale.
• Din acest motiv se utilizează:
– la prezentarea cantităţilor mari de date,
– când se doreşte accentuarea mesajului,
– când se impun un impact şi un nivel de reţinere mai mari.
• La prezentarea cantitativă a informaţiilor se utilizează o gamă
variată de tipuri de grafice care corespund în principal naturii
variabilelor cu care s-a operat.
• Graficele reprezintă, într-un plan, relaţia dintre două sau mai multe
mărimi variabile sub forma unei curbe.
Graficele prezintă următoarele caracteristici:

o permit compararea rapidă a datelor,

o permit găsirea punctelor de intersecţie cu axa absciselor sau a
ordonatelor şi a pantei,
o pun în evidenţă prezenţa punctelor de extrem şi a celor de inflexiune, a
caracteristicilor de periodicitate în şirul datelor experimentale,
o permit efectuarea rapidă a interpolărilor şi extrapolărilor,
o evidenţiază dependenţe matematice între mărimi şi sugerează forma
relaţiei matematice corespunzătoare.

În funcţie de natura datelor care se reprezintă, graficele se clasifică în:

o diagrame,
o grafice circulare,
o grafice tip bară,
o histograme.
Diagrama (graficul)
• Un grafic este o imagine ce arată dependenţa unei mărimi de o altă mărime.
Dacă cele două mărimi sunt y şi x, putem scrie y = f(x). y se numeşte
variabila dependentă (dependentă de x), şi x variabila independentă.
• se poate construi pentru două sau pentru trei variabile.

Grafic cu 2 variabile

wb [cm/s]
8

4
0 5 10 15 20 25 30 35

Re
Figura 5 – Dependenţa vitezei ascensionale a
bulei de criteriul Reynolds
Grafic cu 3 variabile

Reprezentarea se poate face în spaţiu sau în plan cu a treia variabilă ca

parametru discret.
Etapele principale ale construirii unei diagrame:
• Stabilirea sistemului de reprezentare - mărimile variabile se
raportează la un sistem de axe de coordonate perpendiculare sau
oblice.
• Variabila independentă se atribuie abscisei, iar variabila dependentă
ordonatei.
• Se notează pe axe simbolurile variabilelor şi unităţile de măsură.
• Se stabileşte domeniul de variaţiei al variabilelor; dacă valorile
variabilelor variază cu mai multe ordine de mărime coordonatele se
divizează logaritmic.
• Se stabileşte prin calcul modulul fiecărei variabile. Mărimea
modulului este funcţie de domeniul de variaţie a variabilelor şi de
mărimea graficului. Se recomandă ca:
– modulul să fie suficient de mare, pentru ca citirea să se poată face cu
precizia cerută;
– exprimarea modulului să fie făcută printr-un număr întreg (daca este
posibil), pentru a se permite citirea uşoară a valorilor intermediare.
• Se marchează punctele şi se trasează curba.
– Numărul de puncte trebuie să fie suficient pentru a trasa curba cu
precizia dorită.
– Curba se trasează prin zona de densitate maximă a punctelor, dar nu
este obligatoriu să treacă prin toate punctele.

• Diagramele logaritmice prezintă următoarele caracteristici:

– modulul fiecărei axe de coordonate este o unitate logaritmică; în cazul
logaritmilor zecimali unui modul îi corespunde un ordin de mărime;
– eroarea relativă de citire este constantă, independentă de valoarea
citită;
– permit reprezentări grafice continue, pe aceeaşi diagramă, pentru valori
cu domenii mari de variaţie;
– permit reprezentarea printr-o dreaptă a funcţiilor puteri sau a celor
exponenţiale, caz în care numai o coordonată se divizează logaritmic
 Scară liniară Scară logaritmică

60000 100000

50000
10000
40000
1000

y
30000
y

100
20000 Series1

10000 10

0 1
0 500 1000 1500 2000 2500 0.1 1 10 100 1000 10000

x x

x y
0.2 5
2 50
20 500
200 5000
2000 50000
Graficele circulare Graficele tip bară

Se utilizează pentru a evidenţia Se utilizează pentru comparaţia pe articole.

ponderea unui component într-un
ansamblu, cercul fiind perceput ca
simbol al întregului.
Histogramele

Se utilizează pentru a evidenţia frecvenţa de apariţie a unei mărimi

dintr-o selecţie şi legea de distribuţie a mărimii.
2.3 Redarea orală a mesajului
2.3.1. Formele comunicării orale

• Monologul – formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul;

există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi timp nici
nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.
• Conferinţa – presupune o adresare directă, publică, în care cel care susţine
conferinţa – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, le
prezintă cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază.
• Expunerea – este forma de discurs în care vorbitorul îşi transmite opiniile cu
privire la un subiect.
• Prelegerea – este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o
prelegere a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente
anterioare angajării acestui tip de comunicare.
• Relatarea – o formă de comunicare în care se face o decodificare, o
dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi
obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care
participă.
• Discursul – forma cea mai evoluată a monologului, care presupune
emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei
inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia
domeniului respectiv.
• Alocuţiunea – reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un
context comunicaţional, având drept scop ilustrarea unui punct de
vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute.
• Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în care se
folosesc cele mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi
sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; subiectivitatea
povestitorului își pune amprenta pe forma şi stilul mesajelor
transmise.
• Pledoaria – este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu
alocuţiunea, diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi
susţine un punct de vedere propriu.
• Predica – tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare
şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; specifică
instituţiilor puternic ierarhizate.
• Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijunul unor idei ale
unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi
acordul cu mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adânceşte un
punct de vedere şi îl susţine.
• Interpelarea – situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor
de informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în
anumite probleme, pe anumite domenii.
• Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între
participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; participanţii la
dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se
consideră egali, îşi acordă acelaşi statut.
• Dezbaterea – o formă a comunicării în care nu sunt implicate
structuri evaluative; este destinată clarificării şi aprofundării unor
idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.
• Seminarul – formă de comunicare dialogală care implică serioase
structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care
este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului.
• Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi
receptor nu se schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de
informaţii în presă; de aceea cunoaşte o întreagă teorie; formele
dialogului: „în pâlnie“, „liniar“, „tunel“.
• Colocviul – este forma de comunicare în care participanţii dezbat în
comun o anumită idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect,
prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului
abordat.
Vorbitorul

Experienţa practică demonstrează că uşurinţa în exprimare a vorbitorului

depinde de:
– caracteristicile personalităţii,
– calităţile vocale.

Principalele caracteristici ale personalităţii sunt:

• claritatea sau capacitatea de exprimare clară a ideilor,
• acurateţea exprimării (utilizarea acelor expresii şi cuvinte care exprimă
exact conţinutul mesajului),
• empatia sau comportamentul prietenos, calm şi amabil chiar şi în discuţiile
contradictorii,
• sinceritatea sau comportamentul natural, firesc care demonstrează
încredere în sine,
• relaxarea,
• contactul vizual sau concordanţa dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se
transmite prin metacomunicare,
• aparenţa sau modul în care înfăţişarea reflectă părerea unei persoane
despre ea însăşi, exprimată printr-o ţinută îngrijită şi curată şi o
vestimentaţie şi înfăţişare adecvată locului în care se desfăşoară activitatea,
• postura sau poziţia corpului în timpul procesului de comunicare
caracterizată prin vioiciune, plăcere, distincţie şi expresivitate.
Calităţile vocale sunt influenţate de următorii factori:
• înălţimea şi intensitatea vocii care transmit starea de relaxare a
emitentului,
• volumul vocii care se reglează în funcţie de:
– incinta în care se desfăşoară activitatea,
– mărimea grupului ascultător,
– nivelul zgomotului de fond.
• timbrul vocii influenţează calitatea recepţionării mesajului,
• dicţia şi accentul, adică modul de pronunţare a cuvintelor, depind de
articularea consoanelor şi enunţarea vocalelor; sunt rezultatul unei
bune educaţii şi practici,
• debitul verbal influenţează calitatea recepţionării mesajului;
mesajele importante se transmit cu debit verbal redus şi se
accentuează,
• folosirea pauzelor într-un discurs anunţă ideile importante.
Ascultătorul

Fazele ascultării:

• auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a

undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul
fiziologic pe care-l produc undele sonore;
• înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ
comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în
propoziţii şi fraze;
• traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa
lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului;
• atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul
de operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor
lingvistice;
• evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de
atitudini valorice din partea ascultătorului.
Calităţile unui bun ascultător:
• disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se
comunică, de a urmări ceea ce se transmite;
• manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că acela care
vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în
acest sens;
• ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare; lăsaţi
interlocutorul să-şi expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;
• urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi
reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din
ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă;
• ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi
aparţin ideile care se comunică, interlocutorului sau altcuiva;
• concentrarea atenţiei – concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce
nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale,
accidentale care pot să apară în timpul comunicării;
• luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite
elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
• susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea
auditoriului pentru a permite emițătorului să reușească în expunerea sa.
Tehnicile ascultării active

• Rezumarea
– Se referă la partea de conținut a mesajului și presupune să-i
spunem emițătorului ceea ce înțelegem din mesajul lui.
– Parafrazarea poate avea loc la intervale regulate și are
următoarele avantaje:
o Verifică gradul de înțelegere
o Oferă oportunități pentru clarificări
o Arătând vorbitorului că am ascultat ceea ce a spus, ne demonstrăm
astfel interesul
o Oferă vorbitorului feed-back asupra a cât de bine a fost exprimat
mesajul

• Reflectarea
– Această tehnică este ca și cum am ține o oglindă în fața vorbitorului,
reflectând frazele pe care le auzim.
– Putem reflecta informația sau sentimentele.
– Recunoașterea sentimentelor vorbitorului crește empatia dintre E –R.
– Crește claritatea dialogului și permite vorbitorului să știe că îl auzim.
2.3.1. Stiluri de comunicare (Martin Joos)

Clasificarea lui Joos semnalează faptul că, în împrejurări diferite, vorbim „limbi“
diferite, cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate după
necesităţi.

• Stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă,

– emiţătorul nu îşi cunoaşte receptorul,
– receptorul nu e în măsură să influenţeze în vreun fel discursul emiţă-
torului,
– inexistenţa feed-back-ului,
– Ex.: emisiuni de radio sau televiziune.

• Stilul formal
– corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt
perceptibile pentru vorbitor.
– discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă,
– Se evită repetiţiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare.
• Stilul consultativ
– Este stilul discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor şi
tratativelor.
– Participarea interlocutorului la dialog este activă.
– Exista numai o informaţie de bază, îmbogăţită pe parcurs, în
conformitate cu solicitările partenerilor de discuţie.
– Absenţa unei preelaborări a discursului determină apariţia unor
elemente lexicale parazite, a ezitărilor şi a reluărilor, a unor exprimări
semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.

• Stilul ocazional
– Este specific conversaţiilor libere între prieteni.
– Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul, într-o manieră
neglijentă.
– Se apelează frecvent la elemente de argou.
• Stilul intim
– Se caracterizează prin recurgerea la un cod personal;
– oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului.
Calităţile generale ale stilului:

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să

îndeplinească, în principal, următoarele calităţi:

• claritatea
– expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles;
– absenţa clarităţii conduce la nonsens şi la echivoc;
• corectitudinea
– pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte
sintaxa, topica;
– abaterile de la normele gramaticale sintactice constau în dezacordul
dintre subiect şi predicat;
• proprietatea
– se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru
a exprima mai exact intenţiile autorului;
• precizia
– are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare
pentru înţelegerea comunicării;
• concizia
– urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără
divagaţii suplimentare şi neavenite.
• puritatea
– are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare;
– potrivit cu evoluţia limbii putem identifica:
o arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii,
o neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost încă pe
deplin validat,
o regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală, specifică unei zone.
– potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care
acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica:
argoul și jargonul.
ARGOU VS. JARGON

Argoul - limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi,

delicvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca.
Exemple:
Argoul elevilor : bacu (examenul de
bacalaureat), cap (capacitate), hard (creier), şase (atenţie !/vine !), plopist (a nu
şti nimic), naşpa (antipatic, nesuferit),
Argoul interlopilor : a mangli/ a şuti (a
fura), ciripitor (denunţător), curcan (poliţist), lovele/mălai
(bani), mititică/facultate/universitate (puşcărie), etc.

Jargonul - limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorința celor
ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor și care se
caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei
împrumutate din alte limbi. (DEX)
Jargonul include și limbaje specializate (jargonul medicilor, poliţiştilor,
sportivilor, informaticienilor).
Exemple: cool, bonjour, high-life, never, thank's, bonsoar, feeling, bye-bye, full
time, part time, trend, brand, job etc.
Calităţile particulare ale stilului

• naturaleţea
– Exprimarea firească, fără afectare, fără expresii neobişnuite (de dragul
de a epata, de a uimi auditoriul).

• demnitatea
– Impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe;
– Se evită referirile cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin.
• armonia
– obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte
şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu
intenţia vorbitorului;
– opusul armoniei este cacofonia (întâlnire de sunete discordante, neplăcute
auzului; asociere de cuvinte care redau imagini, fapte neplăcute-DEX).

• fineţea
– folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod
indirect gânduri, sentimente, idei.
 Tema (opțional)
• Realizaţi în fiecare zi un exerciţiu personal de comunicare
verbală. Scopul unor astfel de exerciţii este cel de a vă
îmbunătăţi abilităţile de comunicator în aşa fel încât să nu se
mai simtă nimic construit sau fals în comportamentul
dumneavoastră verbal. În acest sens sugerăm:

– conştientizaţi modul dumneavoastră de exprimare; verificaţi-vă stilul şi

încercaţi să respectaţi cerinţele pentru a fi un bun vorbitor şi ascultător;
– explicaţi unui prieten sau membru de familie aceste cerinţe şi rugaţi-l
apoi să vă urmărească în timpul dialogurilor şi să vă corecteze, atunci
când este cazul;
– urmăriţi cu atenţie modul de vorbire al oamenilor din jurul dumnea-
voastră şi încercaţi să identificaţi erorile pe care le comit raportat la
cerinţele realizării unei bune comunicări verbale.
 Citate celebre
„Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine.”

Pitagora

Cel mai important lucru într-un discurs reușit este simțul comunicării.
Publicul trebuie să simtă că există un mesaj, care e transmis direct din
mintea și sufletul vorbitorului către mințile și sufletele lor.

Dale Carnegie-”Cum să vorbim în public”

Nu-ți căuta cuvintele, ci doar gândurile și faptele bune.

Și veni-vor în goana mare vorbele de la sine.

Horațiu

Când nu există ordine în gândurile cuiva, cu cât acestea sunt mai

numeroase, cu atât e mai mare confuzia.
Herbert Spencer