Andra Șerbănescu - ,,Cum se scrie un text”, Ed.

Polirom, 2007

2.4.2. Planul lucrării

A face planul unei lucrări înseamnă a decide ce idei se păstrează, ce idei se elimină, în ce ordine se
prezintă şi pe ce spaţiu (pagini, coloane, rânduri, număr de cuvinte). Facem planul lucrării pentru a obţine o
imagine de ansamblu asupra configuraţiei finale a textului, pentru a ţine sub control informaţiile pe care
dorim să le includem în text. Activitatea de planificare a textului disciplinează gândirea şi îi dă autorului
posibilitatea de a avea o imagine a întregului.
Pentru a alcătui un plan bun trebuie recitite cu atenţie, de mai multe ori, ideile notate în etapa de
descoperire. Scopul: de a vedea care dintre idei revine cel mai des, cum ar putea fi completată şi simplificată
lista de idei, care dintre idei sunt mai originale, cum ar putea fi puse în relaţie, cum ar putea fi ordonate şi
ierarhizate.
După adunarea materialului, în momentul în care începem să scriem un text avem impresia că toate
ideile sunt importante. De fapt, nu este aşa. Unele au direct legătură cu subiectul, altele sunt mai îndepărtate
de el. Chiar dacă am făcut un efort de informare considerabil, trebuie să avem tăria de a renunţa la acele idei
care nu intră în schema subiectului, pentru că altfel riscăm să scriem un text prolix, greu de citit. Impactul
asupra cititorului va fi slab, deoarece acesta nu va vedea „firul roşu". Detaliile trebuie atent organizate în
jurul acestui fir conducător, având întotdeauna grijă să prezentam ideile pe rând, fără a transmite mai multe
idei simultan, să nu trecem abrupt de la o idee la alta, să nu repetăm aceeaşi idee de mai multe ori. (...)
Notiţele, conspectele, rezumatele trebuie păstrate la îndemână pe tot parcursul redactării textului şi,
din când în când, răsfoite. Odată cu desfăşurarea textului în direcţia pe care noi i-o dăm, dar şi în direcţia
spre care singur se mdreaptă, „se scrie", este posibil să folosim idei pe care într-o primă etapă le-am dat
deoparte. Deşi nu toate ideile reţinute în notiţe şi conspecte vor fi incluse în forma finală a textului, este
necesar să documentăm atent, să citim mult, să reţinem cât mai multe idei; astfel ne vor veni idei originale,
iar lecturile bogate se vor reflecta, cu siguranţa în ceea ce scriem.
Ideile descoperite în etapa anterioară pot fi acum completate; citirea şi recitirea ideilor, selecţia lor,
activitatea de ordonare îi permit autorului să reflecteze mai în profunzime asupra informaţiei reţinute. El
poate completa planul cu detalii suplimentare sau poate comasa unele idei, dacă observă repetiţii.
Ideile pe care le reţinem pentru text trebuie să fie puse în relaţie şi ierarhizate. Scopul este acela de a
scoate în evidenţă pentru cititor legăturile dintre idei, distincţiile operate, suprapunerile, criteriile de
clasificare. O soluţie comodă ar fi numerotarea tuturor ideilor şi apoi ordonarea lor, scriind pe o foaie
ordinea propusă pentru fiecare idee. Ordinea depinde de criteriile folosite şi de strategiile alese pentru
atingerea scopului. (...)
Planul astfel întocmit poate fi ţinut sub control prin intermediul unui „raport" asupra textului: autorul
notează separat sau pe marginea textului „ce spune fiecare paragraf, care este scopul lui, precum şi locul său
în economia textului. Lecturile succesive ale paragrafelor ne vor dezvălui ce e bine şi ce e rău în textul
nostru. Toate aceste comentarii e bine să fie notate, deoarece ele îi permit autorului să intervină pe text
eliminând neajunsurile. Pentru a fi util, acest „raport" trebuie să fie rezultatul unei lecturi critice a propriului
text.

STRUCTURA TEXTULUI
Textul este mai mult decât o simplă înlănţuire de propoziţii şi fraze; el are o structură internă, altfel
spus, elementele care îl compun intră în diverse relaţii. Atenţia autorului trebuie să se concentreze asupra
găsirii celui mai bun loc pentru fiecare element, pentru a-1 pune în relaţia optimă cu celelalte elemente din
text. Textul este o construcţie. Autorul este arhitectul acestei construcţii.
1. STRUCTURA GLOBALĂ A TEXTULUI
Toate ideile pe care autorul doreşte să le transmită, indiferent de ordinea în care sunt aranjate sau de
tehnica după care sunt înlănţuite, vor intra în canonul celor trei părţi constitutive ale textului: introducerea,
cuprinsul, încheierea. Intre aceste părţi există secvenţe de tranziţie care funcţionează ca semnale pentru
cititor privind înlănţuirea ideilor. La rândul ei, fiecare parte se compune din unul sau mai multe paragrafe.
 1.1. Introducerea, cuprinsul, încheierea; tranziţiile
Introducerea constituie punctul de contact dintre autor şi cititor, deci un prilej pentru cei doi de a
deveni, pe parcursul textului, parteneri, nu rivali. Reprezintă momentul în care autorul pătrunde în lumea
gândurilor cititorului şi îl obligă să-l urmeze în direcţia pe care el i-o propune. De aceea autorul trebuie să-i
facă cititorului o promisiune pentru a-1 atrage în lumea textului; să-i dea o imagine generală pentru a-1 ajuta
să înţeleagă textul; să-i prezinte contextul de interpretare; să-i focalizeze interesul şi să-i suscite curiozitatea.
Introducerea trebuie să aducă tensiunea care să-l motiveze pe scriitor să scrie şi pe cititor să citească. (...)
Introducerea nu trebuie să fie foarte lungă, ci proporţională cu dimensiunile textului. O introducere
foarte lungă, „pornită de departe", nu reuşeşte să atragă cititorii, ci îi plictiseşte şi îi îndepărtează de text. O
introducere scurtă face intrarea în text abruptă şi îi ridică cititorului multe semne de întrebare.
Ce ar putea conţine introducerea? În funcţie de text:
• Focalizarea unui element în jurul căruia va fi construit întregul text; atenţia cititorului va fi astfel rapid
direcţionată.
• Un citat de autoritate, scurt şi la obiect, care trezeşte curiozitate şi clădeşte încrederea cititorului în autor.
• O întrebare (retorică), prin care cititorul este implicat în text şi motivat să citească pentru a găsi
răspunsul propus de autor.
• Prezentarea contextului în care trebuie încadrate ideile ce vor fi dezvoltate.
• Definirea exactă a conceptelor şi a cadrului teoretic.
Alegerea uneia sau a alteia dintre aceste modalităţi depinde de tipul de text, de locul apariţiei, de
public, de subiectul particular, de personalitatea autorului, de structura textului, de inspiraţie...
O introducere bună este scurtă, alertă, merge direct la ţintă, îl captează pe cititor, îl face interesat să
continue lectura.

Cuprinsul. Un text bine scris este un text cu care cititorul poate ţine pasul. Se pare că cititorii pot
urmări cel mai bine un text atunci când ideile se succedă pe baza principiilor care guvernează cunoaşterea
lumii înconjurătoare. (...)
Textul se prezintă ca o succesiune de părţi. Fiecare parte conţine o singură idee principală, pe care o
prezintă, o detaliază, o analizează, o dezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească legături între
părţi, astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm alert, să ofere surprize la lectură, să-l facă
pe cititor să vadă frumuseţea textului. Textul trebuie organizat în funcţie de ideile pe care autorul doreşte să
le transmită şi pentru care şi-a făcut un plan într-o etapă anterioară. Autorul trebuie să se oprească la un
număr optim de idei principale şi secundare (în funcţie de complexitatea subiectului, de spaţiul avut la
dispoziţie, de importanţa problemei etc.). Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat relevante, importante
pentru tema pusă în discuţie. Aceste idei trebuie amalgamate într-un text personal, nu prezentate aşa cum au
fost întâlnite în sursele bibliografice folosite. Povestirea unor cărţi sau articole citite nu este economică, nici
interesantă: autorul trebuie să penduleze între ideile personale şi ideile altora, prezentate nu frust, ci
sintetizate şi explicate, analizate, evaluate. Astfel, autorul îl face pe cititor să vadă şi să înţeleagă
asemănările şi deosebirile dintre lucruri, fenomene, idei. Textul organizează lumea empirică pe care o evocă.
Un text echilibrat este descriptiv şi explicativ în acelaşi timp, conţine abstractizări şi generalizări în paralel
cu particularizări şi exemplificări, este dinamic, dar în acelaşi timp acorda suficient spaţiu fiecărei idei
pentru a-i da cititorului timpul necesar să o înţeleagă, îşi solicită cititorul, dar îi oferă şi informaţia pe care o
aşteaptă.

Încheierea este un rezumat al textului care formulează concluzii la capătul unei demonstraţii, dă o
imagine de ansamblu finală şi constituie ultimul contact al autorului cu cititorul, deci un bun prilej de a-i
întări acestuia din urmă convingerile. Încheierea trebuie să aibă un impact puternic asupra cititorului: în
fond, este destinaţia la care autorul a ajuns după un drum abrupt, şi nu prăpastia în care eşuează, sleit de
puteri. Este o sinteză a principalelor idei, dar şi punctul pe i, pe care autorul îl pune pentru a-1 determina pe
cititor să-i ia în seamă opiniile. Trebuie să-i dea cititorului sentimentul lucrului încheiat, să lase impresia că
textul este un tot din care nimic nu se poate scoate şi la care nimic nu se poate adăuga.
Încheierea are următoarele funcţii:
• Sintetizează conţinutul.
• Dă sentimentul întregului, al lucrului încheiat.

Ce ar trebui să conţină încheierea? În funcţie de text:

• Ideile-cheie punctate, evocate în sinteză, pentru a le împrospăta în memoria cititorului.
• Un accent mai special în legătură cu subiectul, pentru a-1 face demn de reţinut prin noutate.
• O proiecţie în viitor, sugestia unei continuări.
• Un citat de autoritate.
• O întoarcere la punctul de pornire (introducere), relevând modul în care textul scris a modificat ideea de la
care s-a pornit.
• O întrebare adresată cititorului pentru a-1 face pe acesta să se gândească la tema respectivă şi după ce a
încheiat lectora textului.
Nu există formule magice de încheiere. De multe ori, textul însuşi pune un final sau altul. O încheiere
bună este clară, concisă, la obiect, Prospectivă, dă sentimentul întregului. Astfel, ea va impune ideile
autorului.

Tranziţiile. Pentru a-1 face pe cititor să urmărească înlănţuirea ideilor, autorul poate recurge la
secvenţe de tranziţie în care să explice legătura dintre paragrafe, direcţia în care continuă textul, relaţia cu
paragraful anterior sau cu întregul. Tranziţia dintre paragrafe se poate face :
-prin câteva cuvinte (conectori transfrastici, cum sunt: în continuare, pe de altă parte, faţă de aceste aspecte,
spre deosebire de acest punct de vedere, o altă problemă ce se impune a fi abordată etc.);
-printr-un paragraf, rezumând textul până în acel punct şi anunţând ideile care urmează, pentru a releva
modul de conectare a părţii anterioare la ceea ce va urma. Iată un fragment dintr-un curs universitar redactat:
Am definit până aici metoda comparat-istorică în lingvistică. Vom urmări în continuare aplicaţiile aceste
metode şi rezultatele pentru descrierea limbilor.

1.2. Paragraful
Paragraful este unitatea de bază a textului. Din înlănţuirea paragrafelor rezultă părţile componente ale
textului (introducerea, cuprinsul, încheierea); prin descompunerea paragrafelor în unităţi mai mici rezultă
frazele, propoziţiile, cuvintele.
Paragraful nu reprezintă pur şi simplu un grup de cuvinte întrerupt la un moment dat pentru a evita
monotonia. Este parte a unui întreg, o diviziune a textului care ilustrează logica internă a gândirii autorului.
Deoarece modul de dezvoltare a paragrafului reflectă organizarea textului în ansamblu, este de
aşteptat ca autorul să recurgă şi aici fie la ordinea naturală de prezentare a ideilor (organizarea temporală,
organizarea spaţială), fie la ordinea logică (gradarea ascendentă, general -particular/particular - general,
cunoscut - necunoscut, simplu - complex/complex - simplu), precum şi la una dintre tehnicile de organizare
(definire, detaliere şi exemplificare, comparaţie şi contrast, analogie, clasificare, cauză - efect/efect - cauză,
analiza procesului, ordinea alfabetică, ordinea importanţei).
Un paragraf bine scris este unitar, coerent, analitic.
Un paragraf este unitar atunci când dezbate o problemă, are un fir conducător, fără a se abate de la
acesta cu detalii nesemnificative pentru ideea paragrafului. Unitatea este dată deci de relaţia paragrafului cu
propoziţia-teză şi cu întregul. Paragrafele unitare menţin interesul cititorului; dimpotrivă, cele neunitare îl
obosesc pe cititor, îi scad interesul, creează confuzie.
Un paragraf este coerent atunci când autorul delimitează clar locul fiecărei idei în cadrul întregului,
când ştie să îl facă pe cititor să vadă legătura dintre idei. Atunci cititorul se „mişcă" uşor de la un paragraf la
altul, de la o propoziţie la alta. Autorul poate da coerenţă paragrafului în mai multe moduri:
- cu ajutorul unor legături logice între idei, punând în relaţie conceptele: prin contrast unele cu altele, în
cadrul unor structuri repetitive, prin structuri paralele (pe de o parte..., pe de altă parte; în primul rând, în al
doilea rând etc.; din punct de vedere... etc.);
-cu ajutorul anaforicelor, care trimit în urmă, la antecedenţi din text (pronume, adverbe: aici, acolo, așa,
astfel încât, asemenea, acesta ș.a.);
-cu ajutorul unor conectori specializaţi prin care se marchează explicit relaţiile logice dintre idei, paragrafe,
propoziţii:
 de exemplu, de pildă, ca o ilustrare etc. (conectori prin care se introduc exemplificări);
 în al doilea rând, mai mult chiar, în mod similar, în fine etc. (conectori prin care se semnalează idei
adiţionale în raport cu cele anterioare);
 pe de altă parte, spre deosebire de, cu toate acestea, în mod contrar, totuşi, în schimb etc. (conectori
prin care se exprimă contrastul între idei);
 deci, în concluzie, sintetizând, în consecinţă, drept care etc. (conectori prin care se exprimă
concluzia sau rezultatul) etc.;
-cu paragrafe de tranziţie în care autorul semnalizează cititorului în mod explicit că s-a încheiat o idee şi a
început alta sau care dau un rezumat al informaţiilor oferite până în acel punct al textului.
Un paragraf este analitic atunci când exprimă complet o idee şi aduce suficiente detalii pentru
elaborarea propoziţiei-teză. Insuficient dezvoltat, paragraful creează frustrare cititorului. Prea multă
informaţie îl copleşeşte şi îi dă sentimentul că nu poate urmări textul. În ambele situaţii, cititorul va fi tentat
să abandoneze lectura. Ceea ce contează este modul în care sunt dispuse ideile şi felul în care sunt realizate
legăturile dintre paragrafe.
Paragrafele sunt puncte de sprijin în text, atât pentru autor, cât şi pentru cititor. Pentru autor,
paragraful reprezintă spaţiul în care ideea generală este desfăcută în elementele ei componente, dezbătută,
analizata, conectată la întreg. Pentru cititor, paragraful este suportul care îl ajuta să-şi concentreze atenţia pe
o idee şi să vadă relaţia dintre părţi; începutul fiecărui paragraf îi dă cititorului timp de reflecţie şi îi dirijează
atenţia spre o nouă idee deoarece îi promite informaţie nouă.
Paragrafele trebuie să fie suficient de lungi pentru a-i permite autorului dezvoltarea ideii, iar
cititorului - înţelegerea ei; un text cu paragrafe multe şi scurte semnalează o gândire puţin închegată,
fragmentată, lipsita de fluenţă. Totodată, paragrafele trebuie să fie suficient de scurte pentru a nu-1 obosi pe
cititor, pentru a-i arăta stratificarea ideilor, pentru a-i concentra periodic atenţia asupra textului ca întreg.
Funcţia paragrafelor este aceea de a semnala încheierea unei secţiuni şi introducerea unei noi idei în
demonstraţie, pe care o anunţă şi o raportează la secţiunea anterioară. Împărţirea textului în paragrafe este o
convenţie universală.