STRUCTURA UNUI ESEU DE TIP ARGUMENTATIV

Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre care trei trebuie sa fie
întotdeauna prezente.

1.      Introducerea:
      In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a introduce
subiectul pe care are de gând sa îl prezinte. Scopul primului paragraf este de a capta atenţia
cititorului si de a-i da câteva repere referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de
obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale înspre situaţia specifica ce urmează sa fie
abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea introducerii, următoarele elemente apar
de cele mai multe ori:

      Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de interesanta

pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţie ar putea fi una
provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa fie introdus
in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat.

     Formularea tezei(ipotezei): E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca

linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului eseu.
Pentru mulţi  pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o vor desprinde, ei
preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate acestea,
e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre teza ce va fi susţinuta in eseu. 

2 .      Cuprinsul: Susţinerea tezei/ipotezei

Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata poziţia ce va
fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor prezenta argumentele 
menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente
sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul
trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoi suporturi,
dovezi, exemple care sa o confirme E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a
exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă concluzia .
       O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si apoi sa
considere critic posibilele păreri opuse (contraargumentele). E de asemenea posibil sa se înceapă
cu expunerea punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de a face
loc părerii sale.
3 .      Concluziile

In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi autori de
argumentari sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a
eseului pentru ca însumează teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o imagine
clara asupra poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu sa se
introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu. E de asemenea neînţelept a folosi concluziile
 ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate
avea impresia ca oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata. Cu toate acestea,
autorul trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu doar de a spune
cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea
argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea, e
absolut ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de îndreptăţita.

Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt
principalele puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul eseu a
gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o metoda 
retorica foarte eficienta. Alte persoane considera ca este bine a se reformula teza.

Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si da o impresie de final

cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a ultimelor propoziţii:
         Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua importanta eseului. De
asemenea, aceasta poate ajuta cititorul sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile global
         Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza eseul in viata de zi cu zi
         Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
         Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute cititorul sa obţină o noua
perspectiva asupra subiectului

 De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa aibă in minte cititorul căruia i se adresează si
care sunt aşteptările acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui eseu va fi mai
eficienta. 

Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre ură, pornind de la ideea

exprimată în următoarea afirmaţie: „Pe când iubirea, de orişice fel ar fi ea, luminează viaţa
şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită”. (Mihai
Eminescu, Opere)

  
  Introducere:
      Cine oare nu a incercat macar o data sa inteleaga dedesubturile iubirii si urii?... 
     Mă număr printre cei care susţin ideea enunţată în citatul dat şi anume aceea că iubirea, de
orice fel, este sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face altceva
decât să aducă amărăciune şi frustrare în viaţa oamenilor.(opinie proprie+ipoteza-atentie,
relationare cu citatul!!!)
     Cuprins

    În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim
viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm
seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat
minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru
prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se
regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce
şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu
există sentiment mai înălţător ca acesta.(argument 1 cu exemplificare )
     În al doilea rand, sunt de parere că ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră întrucât ne face
să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar pe
a le face rău celor din jurul nostru. Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţi care îşi vor
da seama în final că viaţa a trecut pe lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat
importante.(argument 2/contraargument cu sustinere)

     Concluzie

     Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţi ne vom
da seama că, asa cum am sustinut prin cele afirmate anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase
sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul
care să dea mai multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată.
(reformularea ipotezei+perspectiva generalizatoare asupra temei eseului)

Va mai aduc in plus o lista utila de conectori(adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau
locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale); acestia ajuta la exprimarea ideilor de:

        succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc,  pe de o parte... pe de altă
parte, în plus, de asemenea
        contrast:  dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă
        ierarhizare:  înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât
        comparaţie:  la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător
        probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca
        certitudine:  cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că
        concesie:  deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă
        concluzie:  deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma urmelor
 Am dat, mai ales după 1989, nenumărate interviuri. Am cunoscut, aşadar, tot soiul de
intervievatori, unii harnici şi fără imaginaţie, alţii doldora de imaginaţie, dar superficiali, unii
folosindu-se de interlocutor pentru a arăta cît de deştepţi sînt ei, alţii – şterşi şi previzibili ca un
aparat de înregistrat oarecare. Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd
efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi,
necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni
cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti. În ultimii ani însă, am fost frapat mai cu
seamă de intervievatorul nepregătit, necultivat (mergînd, uneori, pînă la agramatism), străin de
meserie sau păstrînd din ea doar un soi de agitaţie ofensivă, de nonşalanţă zglobie, situată în
intervalul infinit dintre candoare şi nesimţire. De cele mai multe ori, e vorba de tineri sau tinere
grăbiţi/grăbite să te abordeze fără să-şi fi făcut, măcar de mîntuială, lecţiile. Te întreabă despre
cărţi pe care nu le-au citit, despre idei pe care nu le pricep, sau despre probleme cu care n-ai nici
o legătură. N-aş vrea să-i ofensez. Uneori, simt, în comportamentul lor, stricta dezorientare. Li se
cere în pripă un „material“, li se comandă „acoperirea“ unui eveniment şi ei se reped surescitaţi
spre potenţiali parteneri de dialog. Dar se reped năuc, inadecvat, prost informaţi şi, de fapt, fără
nici un interes real pentru subiectul despre care trebuie să scrie. Sînt sub stresul termenului de
predare, al exigenţelor (comerciale) impuse de patron sau de şeful de pagină, şi intimidaţi,
eventual, de notorietatea intervievatului. Alteori „au o idee“, vor să rupă gura colegilor, vor să
inventeze ceva nemaivăzut, original, „tare“ şi te tratează, pur şi simplu, ca pe o placidă materie
primă a febrilei lor ingeniozităţi. 

Cînd e vorba de interviuri „culturale“, derapajele cîte unui gazetar ating cote halucinante. Ceea
ce nu se ştie e că a pune întrebări e o meserie mai grea, uneori, decît a da răspunsuri. E nevoie de
o bună cunoaştere a domeniului la care te referi, de o bună cunoaştere a omului căruia i te
adresezi, de un bun dozaj între curiozitatea personală şi cea, presupusă, a publicului pentru care
lucrezi. Fără aceste minime pre-condiţii rişti ridicolul, sau grosolănia, la fiecare pas. Aflu, ca să
dau un exemplu, că, invitată la o emisiune prilejuită de apariţia ultimei sale cărţi (Cartea
întrebărilor), Ioana Pârvulescu a fost chestionată precipitat cu cinci minute înainte de intrarea în
direct, în aşa fel încît era clar că realizatoarea programului nu ştia deloc cu cine urma să stea de
vorbă. Autoare a vreo zece cărţi, laureată a unui premiu al Uniunii Scriitorilor, traducătoare de
anvergură şi profesor la Litere, Ioana Pârvulescu era întrebată, fraged, dacă e la prima apariţie
editorială. Un scurt plonjon pe Google ar fi fost de ajuns pentru edificarea intervievatoarei şi
pentru evitarea gafei. În alt fel, am păţit-o şi eu. Am lansat, de curînd, o carte intitulată Despre
frumuseţea uitată a vieţii. Înainte de lansare, o domnişoară binevoitoare m-a rugat să răspund la
cîteva întrebări. Prima: „În ce constă frumuseţea uitată a vieţii?“ Domnişoara credea, aşadar, că
la această întrebare (de care mă ocupam în peste două sute de pagini de carte) se poate răspunde
linear şi concis: „În pere şi mere“, sau „În chefuri“. Domnişoara nu pierduse timpul să-mi
răsfoiască textul. Drept care mi-a pus şi a doua întrebare: „Spuneţi-mi, vă rog, ce conţine cartea
dvs.?“ „Unele texte. Dar de ce mă-ntrebaţi?“ ar fi fost singurul răspuns cinstit. N-am avut însă
puterea să continui conversaţia. O altă domnişoară, activă în presa economică, mi-a trimis, zilele
trecute, o puzderie de întrebări, gîndite să lămurească relaţia scriitorului cu banii. 70% dintre
întrebări sînt de tipul „Cîţi bani v-a adus Minima Moralia?“, „Care sînt tirajele totale ale
volumelor scrise?“, „Cîţi bani aţi cîştigat din scris înainte de 1989?“ etc. Într-o scrisoare
ulterioară, domnişoara mă asigură că nu aşteaptă răspunsuri contabile. Dar de care? Cum se
răspunde metafizic la întrebările cu pricina? E drept, interviul includea şi cîteva teme „subţiri“:
dacă banii aduc fericirea sau dacă am făcut vreo „nebunie“ cu banii cîştigaţi. Fapt e că am refuzat
interviul, cum aş fi refuzat şi un interviu despre oină, dioptrii sau tipuri de chiftele. Mă tem că
domnişoara s-a supărat. Poate am s-o invit, totuşi, la o tacla: să vorbim niţel despre preţul
pantofilor, despre salariul dumisale şi despre ce-a simţit cînd a mîncat prima savarină. Fireşte, nu
mă aştept la răspunsuri contabile, „brutale şi banale“ (citat din scrisoarea pe care mi-a trimis-o).
Vreau ceva „uman“ (tot citat). Lăsînd gluma la o parte: nu pun la îndoială buna intenţie a
domnişoarei cu întrebările, nici buna ei creştere, nici sensibilitatea ei literară. O sfătuiesc doar să
înveţe ce trebuie să întrebe pe cine. Să nu se ia după inspiraţia de moment şi  să nu cedeze
locului comun. Dar mai ales să nu se apere spunînd că a pus întrebări „oneste“. Înainte de orice,
întrebările trebuie să fie potrivite