C1

EVOLUTIA INGRIJIRILOR DE-A

LUNGUL ISTORIEI
ISTORIA PROFESIEI MEDICALE

DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL PROFESIEI

~ Istoria profesiei medicale - istoria medicinii - este însăşi istoria vieţii.

~ Istoria profesiei medicale este partea integrantă a civilizaţiei umane cu statut de ştiinţă bine conturată, în
strânsă legătură cu toate ştiinţele:
 Biologie
 Istorie
 Religie
 Sociologie
 Arheologie
 Etnografie etc.
Şi cu toate artele:
 Muzica
 Pictura
 Sculptura
 Coregrafia etc.
Şi cu aproape toate domeniile vieţii sociale şi culturale.

~ Istoria profesiei medicale studiază evoluţia istorică a triadei - boală, bolnav, personal de îngrijire (medici,
asistenţi, alte categorii ale corpului medical) - la care se adaugă:
 Studiul evoluţiei privind tehnica îngrijirii bolnavului (etape de îngrijire);
 Aspecte istorice ale organizării sanitare;
 Instituţii şi unităţi spitaliceşti;
 Învăţământ de diferite grade pentru personalul medical;
 Asociaţii profesionale;
 Publicaţii medico-sanitare;
 Şcoli şi formatori ai profesiei;
 Personalităţi ale nursingului modern;
 Muzee şi case memoriale

ROLUL FORMATIV-EDUCATIV AL ISTORIEI PROFESIEI

Obiectivele psihopedagogice:
~ Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să stimuleze
motivaţia şi dragostea pentru cea mai nobilă profesie.

Obiectiv afectiv - comportamental:

~ Se adresează cu imperativele etice (morale):
Să fii!
Să ştii!
Să devii! - cel mai bun profesionist
Să fii om!
~ Acest obiectiv cuprinde dublarea responsabilităţii profesionale de cea umană, conform aforismelor:
 A fi om înseamnă a fi responsabil. (Antoine de Saint Exupery)
 Prima datorie a omului este să fie uman. (J. J. Rousseau)

Responsabilitatea cotidiană profesională:

~ Este responsabilitatea profesională a asistentelor medicale ce poate fi exprimată mai bine prin aforismele:
 Viaţa, acest dar preţios, Dumnezeiesc, este adeseori cu adevărat numai în mâinile sorei. (Florence
Nightingale).
 Face cât mai mulţi oameni omul care vindecă oameni. (Iliada - Homer).

1
Dragostea şi ataşamentul:
~ Se manifestă faţă de profesie şi se învaţă de la înaintaşi:
 Acolo unde este iubire de oameni este şi iubire faţă de profesie (Hipocratic).
 Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin Preda).
 Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate şi, astfel, izbânda va fi deplină (Victor
Babeş).

Obiectiv cognitiv:
~ Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice:
Să citeşti!
Să înveţi!
Să cunoşti!
Să ştii!
~ Acest obiectiv porneşte de la conceptul de învăţare conştientă (capacitate caracteristică omului) şi de la
însuşirea valorilor istoriei profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe formativ-educative desprinse din „istoria
vieţii”:
 „Historia magistrae vitae” – Herodot.
 „Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile Pârvan.
 „Există două realităţi, a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi:
aerul şi istoria” – Lucian Blaga.
 „Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe tine însuţi” – Nicolae Iorga.

Obiectivul psihomotor:
~ Apelează la imperativele specifice:
Să faci!
Să practici!
Să aplici!
Să ştii ce să faci!
~ Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a comportamentului profesional, pentru crearea
deprinderilor şi aptitudinilor specifice prestaţiilor în nursing, în paralele cu pregătirea tehnică, plecând de la
atitudinea şi devotamentul precursorilor faţă de muncă şi satisfacţiile ei:
 „Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” – Euripide.
 „Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea voastră prin studiu” – Socrate.
 „Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele prezente, să aplicăm cele învăţate” – Hipocrate.
 „Numai atât ai trăit: cât ai muncit” – Goethe.
 „Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ” – S. Mehedinţi.
 „Mi-am făcut din muncă o a doua natură” – G. Marinescu.
 „Datoria – munca profesională – era o adevărată religie pentru Edith Cavell” – Mărturia unui
contemporan despre eroina profesiei, E. Cavell.

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA PRIMITIVĂ PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI

MONDIAL

AUTOÎNGRIJIREA

Încă din epoca primitivă oamenii au fost preocupaţi de evenimente legate de naştere, moarte şi boală.
În lupta lor de supravieţuire, oamenii din epoca primitivă au încercat, fără succes, să înţeleagă boala
pentru a se putea apăra de agresiunea agenţilor patogeni. Practicile de sănătate se bazau în mare măsură pe
magie şi superstiţii.
Alcătuirea primelor colectivităţi umane au ca scop asigurarea propriei supravieţuiri. În această etapă de
dezvoltare se urmărea satisfacerea unor nevoi primare, diferite pe plan calitativ de cele de astăzi, dar care se
regăsesc în nevoile fundamentale ale Virginiei Henderson.
Colectivităţile umane din epocă aveau în vedere să asigure apa curată, necontaminată, hrană
suficientă pentru supravieţuire şi dezvoltare, îmbrăcăminte pentru protecţia trupului, odihnă şi relaxare,
reducerea pericolului din mediul înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli, îngrijirea oricărei vătămări,
asistenţă la naştere, întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea, bărbaţii erau preocupaţi să asigure
menţinerea supravieţuirii grupului, iar femeile, cu înţelepciune şi practică transmisă de la o generaţie la alta,
selectau din natură acele elemente (seminţe, frunze, fructe, rădăcini etc.) care puteau fi folosite nu numai ca
aliment, ci şi ca medicament – remediu.
Tot femeile au descoperit că existau şi alimente sau plante cu conţinut toxic. Practic femeia era cea care
împărţea alimentele, alina suferinţele şi asigura viaţa familiei pe care o conducea şi a grupului din care făcea
parte.

2
 De atunci şi până astăzi, se poate spune că femeia a fost mereu preocupată de îngrijirea celor mici, slabi,
suferinzi sau bătrâni, a fost alături de familiile confruntate cu boala, traumatismul sau naşterea.
Atunci au apărut primele proceduri simple de îngrijire, primele deprinderi şi cunoştinţe specifice, dar
totodată, prin neputinţa înţelegerii şi explicării unor manifestări (durerea apărută brusc, pierderea vederii,
spasmul muscular, pierderea auzului, pierderea vorbirii) şi primele mistificări considerând cauza acestor semne
ca supranaturale.

ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI, VRACI, PREOŢI, CAVALERI, CĂLUGĂRI SI

CĂLUGĂRIŢE

Practicile empirice, odată cu evoluţia omului de-a lungul timpului, încep să fie combinate sau chiar
înlocuite prin practici oculte.
Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra posibilităţilor de înţelegere din epocă, este explicată prin
existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată apariţia unei paralizii, muţenia, instalând astfel frica de
necunoscut ce a persecutat mult timp oamenii.
Apare teoria animistă care explică orice se produce în natură ca urmare a unor forţe invizibile, dar cu
puteri supranaturale. Spiritele bune ajută, demonii – spiritele rele aduc necazuri, boli sau moarte.
Teoria demonică a producerii bolii explică pătrunderea lor în corp, de unde urmează să fie înlăturate.
Astfel apare magia neagră ca soluţie de rezolvare a situaţiei şi care implică sacrificii sau suplicii (dorite
sau acceptate).
Se făceau sacrificii de animale şi uneori de oameni (copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni). Şi aşa au
apărut amuletele cu scopul de a apăra oamenii de influenţe nefaste, de magia neagră sau de boli sau talismanele
care purtau noroc.

VINDECĂTORUL

Este evident faptul că medicina primitivă se află la graniţa dintre magie şi religie. În această perioadă,
când se formează primul nucleu al medicini, pe baza simpatiei, apare vindecătorul.
Prin proceduri instinctive, care stau la baza ştiinţei medicale de astăzi, vindecătorul (şamanul sau
vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de explicaţie a îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării tratamentului.
Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită să recunoască
îmbolnăvirea, să dea remedii, să îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales să îndepărteze spiritele rele.
Asta dovedeşte că vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul
de însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la metode magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind
măşti, îmbrăcăminte din piele de animale sau apelând la ventrilogism etc.
Stresul emoţional indus astfel, frica, anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări de natură
chimică care adeseori agitau pacientul.
Tratamentul vindecătorului consta din:
 Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea de măşti înfiorătoare, uneori emisiuni de sânge şi zgomote
îngrozitoare.
 Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea la agresiuni (lovituri) asupra persoanei bolnave sau
folosirea de substanţe rău folositoare, toxice.
 Administrarea de decocturi cu conţinut purgativ sau energizant.
 Administrarea de băi alternative reci şi calde.
 Trecerea spiritelor rele în organismele animalelor folosind statuete cu înfăţişarea animalelor
respective.
 Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
 Purtarea amuletelor, fetişelor cu puterii magice.
 Incantaţii ritmice – ceremonii prin care vracii pretind că fac farmece şi vrăji pentru atragerea
spiritelor din corpul bolnavilor.
 Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei craniene, cu scopul ca spiritul rău părăsească corpul. Această
practică era aplicată în cazul durerilor foarte mari de cap, crizelor de epilepsie.
 Când apăreu halucinaţiile, delirul sau şocul, se credea că spiritul a părăsit corpul şi se încercau
diverse tehnici magice pentru reîntoarcerea sa.
Este evident că vindecătorii foloseau ca remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la purtarea la
gât a unor substanţe considerate cu efecte magice.

3
 ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN CULTURILE ANTICE

Studiul bibliei şi studiul istoriei culturii omeneşti arată saltul făcut de societatea umană prin apariţia
unor gândiri creative. Aşa încep si pot fi soluţionate o serie de probleme esenţiale supravieţuirii şi dezvoltării
umane şi sociale.
Potrivit etnologilor, odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti, începe să preocupe şi dezvoltarea artei
vindecării în societăţile respective. Apar mereu noi descoperiri în domeniul medical.
În perioada de trecere a omenirii de la comuna primitivă la perioada sclavagismului, medicina empirică,
aflată într-o fază intermediară, către iatrosofie, s-a îndreptat spre medicina sacerdotală. Sacerdotul, eliberat de
munca brută, va face ca arta de a vindeca să poarte pecetea teologică.
Deşi apar formele rudimentare de îngrijire medicală, încă nu se poate vorbi de arta de a îngriji care
rămâne astfel un apanaj al familiei celui suferind, al benevolilor sau persoanelor pedepsite ce căutau prin această
modalitate să-şi răscumpere greşelile săvârşite în faţa zeilor.
Mult timp s-a crezut că Egiptul este leagănul culturii omeneşti. Găsirea tablelor din Mesopotamia
dovedeste nivelul deosebit atins de civilizaţia acelor vremuri privind preocuparea societăţii pentru probleme ca
suprapopularea, criminalitatea, lipsa apei curate, răspândirea bolilor etc. Cert este că prin tradiţii culturale,
prin practici de sănătate şi prin experienţe specifice, vechile civilizaţii omeneşti au fost capabile să elaboreze
concepţii unice despre viaţă şi boală.

Medicina sacerdotală şi divinităţile medicale

~ Circa 3000 (î.Hr.) – practica medicală şi îngrijirile calificate erau atribuţia preoţilor din temple: invocaţii ale
divinităţilor vindecătoare însoţite de ofrande, interpretări astrologice şi magie etc.
~ Panteonul divinităţilor cu rosturi medicale şi igienice:
 Isis (patroana fecundităţii).
 Osiris (zeu al reînvierii).
 Toth (deţinătorul cunoştinţelor medicale).
 Seth (apărătorul de molime).
 Amon (alungătorul bolilor) etc.
~ Cca. 2750 (î.Hr.). – Imhotep („el vine în pace”) demnitar, arhitect, astrolog şi preot-medic (la Memphis),
considerat ca zeu vindecător.
~ În numeroase morminte se găsesc pereţi întregi acoperiţi cu pictograme în care se disting practici medico-
chirurgicale, igienice şi farmaceutice.
~ Alte descoperiri – truse cu medicamente şi cosmetice, dulapuri cu instrumente chirurgicale etc.

Practicii medicale consemnate în papirus

Papirusul lui Ebers

Cele mai vechi însemnări medicale descoperite şi descifrate până în prezent sînt cele din Egipt, scrise în
jurul anului 2500 î.Hr. şi recopiate, de cel care l-a descoperit – Ebers, pe un papirus datând din sec. 16 î.d.Ch.
(cca. 1550). Papirusul conţine aproximativ 700 prescripţii pentru tot felul de îmbolnăviri clasificate după
organele ce urmau a fi tratate. Practic este o culegere de texte care descriu amănunţite practici de îngrijire în
afecţiuni abdominale, parazitare, oftalmologice, îngrijiri dentare şi tehnici de reconstituire, imobilizarea
fracturilor, diverse operaţii. Sunt descrise numeroase practici terapeutice cu medicamente de origine minerală,
fitoterapeutice, multe dintre ele utilizate şi în prezent.
Papirusul chirurgical al lui Edwin Smith
Papirusul chirurgical al lui Smith reprezintă un text de specialitate ce cuprinde diagnosticul, tratamentul
şi prognosticul diferitelor plăgi, fracturi – în funcţie de regiunea lezată. Aici întâlnim primele referiri scrise în
domeniul chirurgical (referiri la tumori sau abcese tratate prin „puncte de foc”).
Papirusul medical Hearbt
Reprezintă un îndrumar pentru generalist.
Caracteristic pentru toate trei papirusuri este nivelul înalt al observaţiei clinice.

4
 PRACTICA MEDICALĂ ÎN CIVILIZAŢIILE TIMPURII

CULTURA EGIPTEANĂ
Egiptul, considerat de Herodot un dar al Nilului, va da culturii universale o veche şi fascinantă
civilizaţie.
Egiptenii antici care s-au stabilit de-a lungul Nilului, în timp ce alte culturi s-au aşezat de-a lungul
râurilor Ind, Eufrat şi Tigru.
Descifrarea scrierii hieroglifice în anul 1822 de către J.F. Champollion, permite înţelegerea civilizaţiei
milenare la adevărata ei dimensiune istorică.
Egiptul, ţară bogată întinsă pe ambele maluri ale Nilului, era considerat hambarul de grâne al
antichităţii.
Egiptenii executau, în cadrul comunităţii, construcţii în care se urmăreau reguli de sănătate publică aceste
reguli îi ajuta să evite problemele, în special cele legate de boli transmise prin surse de apă. Astfel, au construit
bazine de colectare a apei necesare irigaţiilor, iar colectarea apei a contribuit şi la reducerea transmiterii unor
îmbolnăviri.
S-a dezvoltat în mod deosebit arhitectura, ceramica, iar inscripţiile pe cărămizile din ceramică au devenit
sursă de cunoaştere a obiceiurilor, dar şi de admiraţie, deoarece conţineau hieroglife, uneori încrustate în culori
strălucitoare.
Datorită climei prin care s-au conservat o serie de valori, prin excavaţii făcute la piramide şi prin studiul
obiceiurilor legate de înmormântare şi păstrarea cadavrelor, Egiptul oferă numeroase date.
Sursa cea mai importantă de studiu au reprezentat-o piramidele, locul de unde s-a aflat care erau
obiceiurile de înmormântare, credinţele filozofice şi religioase. Egiptenii credeau că sufletul continuă să existe
pentru eternitate. Fiecare devenea preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă. De aceea se asigurau de
cele necesare pentru traiul zilnic (mâncare, băutură, haine, chiar şi servitori şi sclavi. Cu timpul, practicile fiind
costisitoare, au recurs la picturi murale salvând astfel vieţi. Din aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi
condiţiile îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor ucidea multe vieţi.
Când s-a deschis camera în care se găsea mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe întrebări
legate de mumia acestuia, şi nu numai de bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere. Prezenţa amuletelor la
faraon a fost interpretată în ideea existenţei superstiţiilor. Astfel, descoperirea corabiei soarelui (Keopa),
permitea celui ce o deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze împreună cu Ra (zeul soarelui) în ceruri.
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a morţii" care era localizată drept un loc în afara civilizaţiei.
Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări care să nu permită distrugerea trupului. Mumificarea era
făcută de specialişti după reţete necunoscute astăzi. Utilizau substanţe pentru îmbălsămare după ce extrăgeau
organele interne. Această practică nu avea nimic în comun cu disecţia, practica medicală sau cu studiul
anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au dezvoltat arta
îmbălsămirii.
Examinările moderne făcute asupra mumiilor sau cadavrelor găsite în piramide au arătat leziuni pe baza
cărora s-au pus diagnosticele de tuberculoză, arterioscleroză, infecţii parazitare, calus în urma fracturilor, dar
nici o referire privind procesul de îngrijire.
Studiul mumiilor şi a altor corpuri neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în evidenţă nu numai bolile,
ci şi arta bandajării, faptul că oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi chirurgi. Aceşti specialişti erau formaţi în
temple şi reprezentau partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel, bolnavii găseau în temple şi sprijin
material şi tratament şi îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce învăţau, dar
fiecare medic trata o singură îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin etc.). Cel ce trata bolile de
intestin prescria clisme, purgative, cel ce trata bolile capului efectua trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând
sprijinul zeilor.
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în stomatologie,
deseori obturând dinţii cu aur.
Din această cultură provine primul medic cunoscut în istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a fost
recunoscut drept arhitect, chirurg, preot în templu, scrib şi magician. Imhotep a participat la ridicarea marii
piramide a regelui Sakkara. A fost zeificat ca zeu al medicini.
Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute provin de la această societate. Cărţile subliniau tehnici
chirurgicale şi metode de control a naşterii, descriau procesele unor boli şi ofereau remedii.
Egiptul este recunoscut ca fiind una din ţările antice cele mai sănătoase, probabil datorită progresului
pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au dezvoltat în privinţa unor
lucruri ca mâncarea. băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale.
Egiptenii se închinau unor zeităţii reprezentate de animale – boul sacru Apis era ţinut în Templu, iar
după moarte îmbălsămat.

5
 CULTURA SUMERIANĂ
În mileniul VII î.Hr., platoul dintre fluviile Tigru şi Eufrat (Irakul de azi) era populat de sumerienii care
au pus bazele primei mari culturi ale umanităţii – civilizaţia mesopotamiană. Era o cultură cu sistem propriu
de scriere, set de legi şi cu o anumită cultură.
La Ninive au fost găsite înscrieri care descriau potopul. Din acele înscrieri s-a aflat cum trăiau, ce
obiceiuri legate de viaţă şi de moarte sau ce deprinderi cu caracter medical aveau.
S-au găsit încrustate pe o piatră de lapis lazuli, scene privind sacrificarea animalelor, luarea prizonierilor,
purtarea poverilor sau chiar unele care.
Deschiderea unor morminte a permis aflarea tradiţiilor legate de înmormântare – îngroparea întregii
curţi formate din doamnele de companie, servitori, soldaţi şi muzicanţi pentru a o însoţi pe regina Shubad
care murise. Astfel s-a aflat de sacrificiile umane care se făceau, chiar dacă oamenilor li se administrau poate
înainte unele remedii.
Animismul era acceptat. Se ridicau temple zeilor cu speranţa de a le face plăcere acestora pentru a
îndepărta sau măcar pentru a reduce îmbolnăvirile şi necazurile. Acum omul vindecător a devenit preot-medic.
Cea mai veche prescriere medicală – de peste 4000 de ani (tradusă din scrierea cuneiformă în 1950)
conţine din păcate doar remediile, nu şi bolile care erau indicate. Această scriere nu conţine nici un element
magic, deşi în medicina babiloniană erau utilizate incantaţiile. Treptat, cultura sumeriană este înlocuită cu cea
babiloneană, chiar dacă progresele sociale nu sunt dublate şi de progrese medicale.

CULTURA BABILONEANĂ
Babilonul, ca şi Egiptul, a fost aşezat într-o zonă cunoscută sub numele de Izvorul fertilităţii sau
Leagănul civilizaţiei. Această zonă geografică a fost numită astfel datorită solului său umed şi datorită climei
calde – o combinaţie favorabilă stabilirii de civilizaţii. Stilul de viaţă al babilonienilor era complet diferit de
cel al egiptenilor. Fiecare aşezământ era o comunitate completă prin ea însăşi, guvernată de un conducător divin
şi de un rege-preot. Societatea era constituită, după un model aproape feudal, în trei clase sociale: clasa
superioară „gentlemani” este clasa proprietarilor bogaţi, a marilor neguţători şi preoţi care trebuiau să plătească
chirurgii mai ales cu monede de argint, decât cu bunuri sau servicii, clasa mijlocie a negustorilor, ţăranilor şi
artizanilor şi clasa inferioară a sclavilor.
Babilonul era în anii 3000 î.Hr. centrul imperiului mesopotamian.
Căderea culturii sumeriene face să crească treptat importanţa culturii babiloneană, mai ales sub
Hammurabi ((1900 î.Hr.). Hammurabi este cunoscut pentru Codul de legi care compila o serie de legi specifice
antichităţii. Într-o oarecare măsură codul de legi era unitar şi căuta să protejeze de fraudă pe cei lipsiţi de ajutor
şi totodată, să reducă costul îngrijirilor medicale.
Religia avea în centru pe Marduc – un zeu crud ce avea nevoie de sânge omenesc – pe preferinţă de
copil. Se făceau sacrificii (handicapaţi sau infirmi), iar preoţii erau castraţi (eunuci). Cei săraci erau pedepsiţi
cu cruzime la cea mai mică greşeală.
Medicul avea o poziţie preferenţială, în timp ce chirurgul, care lucra cu mâinile, avea o poziţie mai
puţin apreciată, iar pedepsele rezervate chirurgului erau crude. Chirurgul care cârpăcea o operaţie unui
gentleman, era presat de obligaţii grele, deoarece i se puteau tăia mâinile facă operaţia nu reuşea.
Tratamentul medical în Babilon era primitiv. Se folosea termenul de boală, dar se credea că este
cauzată de păcate pentru care bolnavii erau pedepsiţi de zei. Pentru purificarea şi vindecarea corpului se
practicau incantaţii şi se foloseau ierburi.
Templele devin centre de îngrijire medicală unde principalul remediu pentru extragerea duhurilor rele
din corp, constă în incantaţii, aplicaţii de plante şi decocturi din numeroase plante. Textele medicale găsite pe
tăbliţe prezentau descrierea simptomelor bolii, prescripţii medicale şi incantaţiile pentru zei. Se recomanda
ţinerea unui animal lângă bolnav pentru ca spiritul rău să treacă în animalul care urma să fie sacrificat.
În afara practicilor mistice, în această perioadă s-au făcut şi observaţii clinice ce nu pot fi uitate. Pentru a
se stabili prognosticul bolii, se practicau hepatoscopii – inspecţia ficatului animalului sacrificat – astfel, se
ajunge la cunoaşterea structurii ficatului şi vezicii biliare. Totodată preotul-medic comunică cu zeul.
Se tratau chirurgical plăgi, se operau tumori, cu lanţeta de bronz se vindecau boli ale ochilor, iar plata se
făcea diferenţiat. Codul stipula legi pentru protejarea de nedreptăţi şi de practici incorecte, iar sancţiunile erau
crude – tăierea mâinilor medicului dacă tratarea plăgii, extirparea tumorii cauza moartea sau dacă se pierdea
vederea. Pedepsele erau conforme conceptului „ochi pentru ochi”.
Alături de medic se afla farmacistul care prescria decocturile, iar îngrijirea urmărea nu numai îngrijirea
trupului, ci şi a spiritului. Acesta ar putea fi primul model de echipă de îngrijire.
Babilonul se dezvoltă în toată splendoarea sa în vremea lui Nabucodonosor (cca. 605-562 î.Hr.). Acestuia
i se atribuie construirea grădinilor suspendate – una dintre cele şapte minuni ale lumii. Apa care iriga
plantele medicinale recunoscute era pompată prin canale. Tot Nabucodonosor a făcut ca Ierusalimul să dispară,
iar templul lui Solomon să se distrugă. Capturile şi bogăţiile erau aduse în templul din Babilon.
Babilonienii erau matematicieni şi astronomi pricepuţi. De aceea, nu este surprinzător faptul că multe
din credinţele lor se bazau pe studiul naturii şi al puterii numerelor şi pe observaţii asupra mişcării stelelor şi
planetelor. Se alcătuiau horoscoape în termeni legaţi de naşterea unei persoane şi poziţia planetelor cu acea

6
ocazie. Babilonienii erau pasionaţi de numărul 7 – număr care şi astăzi mai deţine un loc de frunte în
superstiţiile diferitelor culturi.
Darius – regele persanilor – cucereşte Babilonul.

CULTURA ASIRIANĂ
Imperiu puternic, situat pe partea stângă a fluviului Tigru, a fost populat cu semiţi originari din Babilon.
Acest imperiu extins peste secole avea centru la Ninive. Aici se vorbea aceiaşi limbă ca în Babilon, cu mici
diferenţe.
Imperiul era menţinut prin teroare (fapt descris şi în Biblie). În cetate cei slabi erau ucişi şi se petreceau
tot felul de violenţe.
Date despre această civilizaţie se păstrează pe cele aproape 30.000 de table cuneiforme descoperite de
Layard în 1984. Textele nu conţin şi date medicale, fapt ce induce presupunerea că aceste teritorii erau
dominate de un grup de persoane care nu acordau nici o valoare vieţii fiinţelor umane. Dar este sigur că existau
numeroase îmbolnăviri fizice, mentale şi de natură emoţională.
Decăderea a fost rapidă, imperiului fiind distrus în 612 î.Hr.

CULTURA PERSANĂ
Persanii erau grupuri tribale iraniene, pe care Cirus II (553-528 î.Hr.) i-a constituit într-o naţiune. Astfel
Cirus II a devenit conducătorul persanilor şi a populaţiei Mezi. Totodată a cucerit teritorii întinse de la Egipt la
India. Aşa se formează marele imperiu condus de Darius cel Mare.
Darius devine rege al perşilor în 522. Sub acesta Imperiul persan a cunoscut apogeul puterii şi întinderii
teritoriale, devenind cel mai vast şi mai puternic stat din Orientul apropiat şi Orientul mijlociu. Darius mută
capitala imperiului la Persopolis. Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor (513), soldată însă cu un eşec. Vrea
să cucerească Grecia, dar este învins la Marathon (490). Moare înainte de a porni în a doua expediţie împotriva
grecilor (486).
Darius a fost urmaşul lui Cambis la tron. Imperiul lui care s-a extins către India era compus din 20 de
provincii (satrapii) conduse de satrapi a căror datorie era să prevină revoltele şi să ridice taxele. Ţările supuse
plăteau tributuri în aur argint sau produse. Ţările mai mici plăteau 450 talanţi de argint (15.120 kg) şi 100.000
oi anual. India plătea 360 talanţi de argint (8.352)
Religia imperiului se baza pe învăţăturile profesorului Zoroastru, învăţături ce se regăsesc şi astăzi în
religiile practicate în Iran şi Indian de urmaţii perşilor.
Cele mai vechi înscrieri medicale persane se găsesc în cărţile lui Zoroastru – Codul lui Zoroastru. Aici
putem întâlni noţiuni de medicină şi sanitaţie preluate de la popoarele vecine. În această vreme se practicau încă
teorii privitoare la producerea îmbolnăvirilor de către zeii răi şi se făceau invocaţii pentru a fi ajutaţi de zei.
Ansamblu de texte ale religiei Zoroastru conţinea reguli tradiţionale conţine reguli tradiţionale privind
ritualurile ceremoniei de la naştere şi moarte, chiar şi referiri la avort. În text se spunea că cele mai grave
pedepse se dau pentru distrugerea formei superioare de creaţie.
Existau reguli de sănătate publică pentru a nu fi contaminate apa, pământul, iar morţii erau urcaţi pe
acoperişurile înalte ale turnului tăcerii unde păsările consumau carnea de pe oase, descompuneau cadavrele.
Chirurgii, pentru a avea dreptul de practică, trebuiau ca primele trei operaţii să le efectueze asupra unor
persoane de alte religii. De altfel, Codul lui Zoroastru a fost constituit după modelul Codului lui Hammurabi.

CULTURA CRETANO-MINOTICĂ
Insula Creta este cunoscută pentru cultura minotică. Specifică perioadei 3000-1200 î.Hr., cultura
minotică a dispărut rapid.
După anul 1900, ca urmare a lucrărilor arheologice ale lui sir Arthur Evans la palatul regelui Knosos,
cultura cretană a fost recunoscută pentru bogăţia ei reieşită din picturi, ceramică, bijuterii, palate splendide,
îmbrăcăminte şi coafură ce se remarcă prin rafinament.
La anumite intervale de timp, tineri şi tinere, de obicei atenieni, erau sacrificaţi Minotaurului care se
găsea în labirint şi care era hrănit de preotul şef.
Cretanii erau marinari cunoscuţi. Avea unele deprinderi igienice recunoscute, casele lor aveau băi. Nici la
această cultură nu s-au găsit urme privind preocuparea în domeniul medicinii sau îngrijirii medicale.

CULTURA VECHILOR EVREI – PALESTINA –

Cea mai importantă sursă de date despre evrei o constituie Vechiul Testament. Locuitorii de la început
ai regiunii Ur (oraşul Babilon), au fost chemaţi de Dumnezeu, conform legendei, ca să părăsească această
regiune politeistă, pentru a se stabili în Canaa – Palestina de mai târziu, astăzi Israel, zonă învecinată cu
Egiptul.
O societate în principal de agricultori a fost guvernată de regi. Abraham, unul dintre conducătorii acestui
popor, va fi înlocuit după 500 de ani de către Moise.
Moise obţine privilegii, dar şi necesitatea de a circumscrie toţi băieţii coborâtori din Abraham.

7
 Contribuţia cea mai importantă, adusă culturii internaţionale de cultura vechilor evrei, o constituie religia
monoteistă, unică în acea perioadă.
Deoarece numeric evreii erau superiori egiptenilor , în perioada şederii în Egipt s-au propus mai multe
metode de reducere numerică fie prin muncă foarte grea la care erau supuşi bărbaţii, fie cerând moaşelor să
ucidă pruncii de sex masculin de origine evreiască sau chiar să-i arunce în râu.
Legenda spune că şi Moise a fost găsit de fata faraonului într-un coş pe apă şi a fost crescut, ca fiu
adoptiv, în cele mai bune condiţii. Deşi a primit educaţie aleasă, doica care l-a crescut şi îngrijit i-a transmis
credinţele religioase şi tradiţiile familiei evreieşti.
Plecarea din Egipt, după o epidemie serioasă, către ţara promisă, i-a prilejuit primirea pe Muntele Sinai a
celor 10 porunci. Oamenii simpli însă, mai oscilau între propria religie şi religia politeistă.
Cele zece porunci reprezintă un set de reguli etice privind relaţiile interumane şi chiar aveau în vedere
păstrarea sănătăţii mentale.
Povestea tânărului David care îl relaxa pe Saul prin muzică, ne face dovada recunoaşterii efectelor
muzicoterapiei.
Evreii sunt recunoscuţi ca împărtăşind mai multe cunoştinţe democratice decât oricare alte civilizaţii
antice. Multe legi, cuprinse în Codul Mozaic, vizau aspectele sociale, obiceiurile religioase şi practicile ce vizau
sănătatea şi sanitaţia.
Tot în Codul Mozaic sunt cuprinse şi date sistematice, metode organizate de prevenire a îmbolnăvirilor
şi principii de igienă privind odihna, somnul, orele de activitate, principii curative, reguli pentru femei în
perioada ciclului menstrual şi la naştere. În ceea ce priveşte principiile igienei publice şi a sanitaţiei, au fost
emise reguli pentru selecţia şi inspecţia mâncării, creşterea şi sacrificarea unor animale pentru a fi mâncate,
reguli privind dieta, depozitarea excrementelor şi a gunoaielor, diagnosticul şi raportarea bolilor infecţioase,
izolarea, carantina şi dezinfecţia.
În acest Cod nu au fost incluse nici o descoperire sau contribuţie medicală a egiptenilor sau
babilonienilor, deşi lucrarea este cu adevărat ştiinţifică.
Regulile privind prevenirea transmiterii bolii intestinale (holera, dizenteria, febra tifoidă) obligau la
astuparea excrementelor după eliminare. Cei bolnavi de boli transmisibile (exemplu lepră) erau izolaţi de
societate. Erau făcute delimitări între ceea ce era considerat curat şi ceea ce nu era.
Moise dădea instrucţiuni privind modul de spălare repetată a mâinilor şi urmată de uscarea la soare, chiar
şi asupra modului de efectuare a circumciziei la opt zile de la naştere.
Era cunoscut rolul insectelor şi animalelor în transmiterea bolilor. Astfel, nu numai că era descrisă
epidemia de ciumă bubonică, ci se arată şi rolul de purtători îndeplinit de şobolani.
Legislaţia sanitară prevedea izolarea celor bolnavi şi reprimirea lor în comunitate doar după reinspecţie.
Cel mai înalt preot era şi preot-medic şi inspector sanitar la evrei, deoarece la întoarcerea bolnavilor în
comunitate trebuiau să aibă acordul acestuia.
În Biblie se descriu bolile menţionate mai sus, dar şi apoplexia, îmbolnăvirile mentale, iar ca tratamente
circumcizie, respiraţia artificială, muzicoterapia în bolile mentale. Tot în Biblie se găsesc descrieri privind
alimentaţia, păstrarea alimentelor, modul de consumare a alimentelor: strugurii şi smochinele se vor consuma
proaspete, uscate sau ca suc şi vin după fermentaţie, măslinele erau considerate alimente, iar uleiul extras din ele
folosit ca aliment sau medicament, vinul era considerat aliment.
Scripturile biblice ca Leviticul – a treia carte a lui Moise – 7 (16-19) şi 19 (5) interzicea consumarea
cărnii după trei zile de la sacrificarea animalului. Aceste menţiuni erau scrise datorită climatului cald şi datorită
absenţei posibilităţii de refrigerarea. Metodele de preparare a alimentelor menţionau fierberea şi frigerea.
Evreii apreciau calităţile laptelui pentru că în ţara promisă „va curge lapte şi miere”.
În antichitate, evreii aveau case de oaspeţi, hanuri, hoteluri şi spitale. Erau renumiţi pentru ospitalitate,
pentru supravegherea şi îngrijirea celor bolnavi, sarcină considerată o datorie religioasă.
Ca şi în Egipt, vocaţia femeilor o constituia moşitul. Legile fundamentale ale moralei au rădăcini în
Vechiul Testament care este împărţit în cinci părţi: legea (Geneza - Deuteronomul), istoria (Judecătorii -
Estera), literatura de înţelepciune (Iov - Cântarea cântărilor), profeţi majori (Isaia - Daniel) şi profeţii minori
(Osea - Maleahi).
Religia evreilor este cunoscută din cărţile Vechiului Testament = Pentateuhul sau cele cinci cărţi ale
lui Moise sau Tora (Cărţile profetice sau Nebiim şi celelalte cărţi, istorice şi literar-religioase sau Ketubiim).
Este accentuată semnificaţia socială şi religioasă a familiei încă din timpul lui Moise.
În 1974, doi beduini arabi au descoperit nişte manuscrise şi plăci de lut într-o peşteră în apropierea mării
Moarte. Unul din acestea, manuscrisul lui Isaia, aflat la Universitatea din Jerusalim, provine dintr-un grup
monastic numit Esenne – o sectă evreiască care a locuit în regiunea Qumran în perioada 150-68 î.Hr. ei aveau
apeducte, rezervoare de apă pentru asigurarea necesarului de apă de băut. Săpăturile arheologice au arătat că
această aşezare avea hale, magazii, bucătării, magazine, biblioteci unde manuscrisele se recopiau. În anul 68
î.Hr., legiunile romane distrug aşezarea transformând-o în ruine. Oamenii fug în peşteri. După aproape 19
secole, într-o singură peşteră, sunt descoperite peste 400 de manuscrise în ebraică, aramaică şi greacă, dintre
care ¼ se refereau la Biblie. A fost considerată cea mai mare descoperire şi totodată dovada existenţei unei
civilizaţii cu credinţă monoteistă, viaţă spirituală deosebită, cu concepţii fundamentale de bacteriologie – ce este

8
curat şi ce nu este, tehnica izolării pentru prevenirea răspândirii bolilor, prevenirea unor îmbolnăviri prin dietă,
legi de sănătate publică.
Cultura ebraică recunoştea un Dumnezeu atotputernic asupra vieţii şi morţii. Din această credinţă a
emanat rolul preotului de supraveghetor al practicilor medicale legate de curăţire şi purificare. Preoţii-doctori au
preluat funcţia de inspectori de sănătate.
Se poate spune că este prima mare civilizaţie, cu un grad mare de empirism, când se făceau observaţii
ştiinţifice privind rolul clinic al medicului, preocupări pentru realizarea confortului pacienţilor. Dar nici acum nu
se găsesc referiri la îngrijire ca atare sau la persoane care să se dedice acestei profesiuni.

CULTURA INDIENILOR MAYA

Cultura indienilor Maya face parte din cultura antică americană.
Se presupune că indienii Maya au ocupat peninsula Yukatan în 2500-1600 î.Hr.
Redescoperirea oraşelor lor cele mai vechi a început în 1839. cercetările arheologice au scos în evidenţă
existenţa unor oameni care aveau cunoştinţe de astronomie şi matematică şi care aveau un calendar excelent.
Yukatanul – centrul culturii Maya şi Guatemala sunt bogate în ruine.
Nici în prezent nu s-a terminat descifrarea completă a inscripţiilor în limba Maya.
Multe legende povestite despre obiceiurile mayaşilor recomandau în caz de stres o procesiune.
Zeilor le erau oferite ca ofrande tineri şi tinere, iar la ceremonii, fetele erau aruncate de pe stâncile sacre,
iar tinerii sacrificaţi. În această cultură sacrificiul uman era o regulă – se extrăgea cu mâna inima adulţilor sau se
sacrificau copii.
Preoţii care efectuau aceste sacrificii dădeau şi sfaturi în domeniul sănătăţii, erau buni cunoscători de
ierburi şi buni prezicători. Una dintre îndeletnicirile preoţilor era aceea de a deforma craniul la nou-născut. Cu
scop medical erau recomandate băile cu abur.

CULTURA ASTECĂ
Cultura astecă a fost localizată, în urma săpăturilor arheologice făcute, în partea centrală a Mexicului.
În 1519, în momentul năvălirii cuceritorilor spanioli, aztecii (azteca) sau mexicanii (maxica) stăpâneau,
cu strălucire, cea mai mare parte a Mexicului. Limba şi religia lor era răspândită de la Atlantic la Pacific, de la
stepele din nord până în Guatemala.
Aztecii aveau reputaţia de a fi cei mai religioşi dintre indieni. De fapt, religia lor simplă şi total sau
preponderent astrală la origine, se îmbogăţise şi se complicase în urma contactelor cu popoarele sedentare şi
civilizate ale Mexicului central. Din trecutul lor de barbari nordici, vânători şi războinici, mexicanii
conservaseră divinităţile astrale.
Piramida Soarelui şi Piramida Lunii erau temple unde se oficiau ceremonii religioase. Practica
religioasă a astecilor impunea un sacrificiu teribil: extragerea inimilor din mii de corpuri prin tăierea cu un cuţit
obsidian – sticlă vulcanică.
Discul solar era adorat sub numele de Tonatiuh. Astecii aveau un calendar solar cu 365 de zile pe an, 18
luni cu 20 de zile şi 5 zile lăsate ca nenorocoase. Tot ei credeau în efectele benefice ale aburilor şi aveau case în
care se putea produce abur.
În 1517 o expediţie, pornită din Cuba, cu trei corăbii, sub conducerea lui Francisco Hernandez de
Cordoba, a intrat în contact cu mayaşii din Yucatan. Respinşi, de către aceşti indieni războinici, spaniolii au fost
nevoiţi să se reîmbarce în grabă. Cincizeci şi şapte de oameni din cei o suta zece, au pierit în această luptă.
Supravieţuitorii au descris cu uimire oraşele mayaşe pe care le zăriseră, edificiile de piatră şi templele,
veşmintele şi bijuteriile autohtonilor, observând o civilizaţie mult mai avansată decât în Antile.
În anul următor, Juan de Grijalva, în fruntea a patru corăbii, a descoperit insula Cozumel şi a navigat de-a
lungul coastei Yucatan-ului şi Golfului Mexic. Continuându-şi drumul de la Tabasco la Tuxpan, el a ieşit din
ţinutul mayaş şi a luat contact cu provinciile Imperiului Aztec. Spre deosebire de ceea ce se întâmplase în timpul
primei expediţii, primirea indienilor a fost amicală, spaniolii primind în dar numeroase obiecte de aur.
Prăbuşirea violentă a unui stat militar care putea conta pe apărători atât de destoinici, a apărut în ochii
contemporanilor ca o catastrofa inexplicabilă sau ca un miracol .

CULTURA PRECOLUMBIANĂ INDIANĂ

Cultura şi civilizaţia precolumbiană indiană sau imperiul Inca datează dinaintea descoperii Americii de
către Cristofor Columb. Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu din America Precolumbiană ridicat pe
înălţimile din Peru în jurul anului 1200.
Între 1438 şi 1533 Inca a reuşit prin cuceriri şi asimilări să încorporeze o mare parte din vestul Americii
de Sud, având centrul în jurul Anzilor şi a inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de Ecuador, Peru, Bolivia,
Argentina şi Chile. În 1533, Atahualpa ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a fost omorât la ordinul
conchistadorului Francisco Pizarro, marcându-se astfel începutul dominaţiei spaniole.
Limba oficială a imperiului Inca era Quechua, deşi erau vorbite peste şapte sute de limbi locale. În limba
Quechua numele Imperiului era Tawantin Suyu care poate fi tradus ca Cele patru regiuni sau Uniunea celor
patru regiuni. Înainte de reforma Quechua era scris în spaniolă ca Tahuantinsuyo. Tawantin este un grup de
patru elemente (tawa "patru" cu sufixul -ntin care denumeşte un grup); suyu înseamnă "regiune" sau

9
"provincie". Imperiu era împărţit în patru suyu, ale căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco (Qosqo) – centrul
administrativ, politic şi militar incaş.
Tahuantinsuyo era organizat în “señoríos” (dominioane) cu o societate stratificată în care conducătorul
era Inca, iar economic se baza pe proprietatea comună a pământului.
De fapt Imperiul Inca a fost creat cu scopul de a răspândii civilizaţia, o civilizaţie bazată pe credinţe
mitice în care armonia relaţiilor dintre oameni, natură şi zei era esenţială. Se întâlneau mai multe forme locale
de venerare a zeilor, însă liderii Inca încurajau venerarea propriilor zei, cel mai important dintre aceştia fiind
Inti, Zeul Soare.
Dovezile arheologice indică faptul că Inca era un trib relativ neimportant până la Sinchi Roca, numit şi
Cinchi Roca, cel ce este prima figură importantă în mitologia incaşă, existenţa lui istorică fiind foarte probabilă.
Poporul incaş a apărut ca un trib în zona Cuzco în secolul XII. Sub conducerea lui Manco Capac, ei au
format mica cetate-stat Cuzco (Quechua - Qosqo). În 1438 sub conducerea lui Sapa Inca (în traducere numele
lui înseamnă zguduitorul lumii), imperiul a început o extraordinară campanie de expansiune, la sfârşitul căreia
aproape întreaga zonă a Anzilor a ajuns sub controlul incaşilor. Pachacuti a reorganizat regatul din Cuzco
transformându-l în imperiu, Tahuantinsuyu cu un sistem federal ce consta dintr-o putere centrală cu Inca la
conducerea ei şi patru conduceri provinciale cu lideri puternici. Tahuantinsuyu era casa unei multitudini de
limbi, culturi şi oameni, teritoriile imperiului nefiind uniform loiale, nici culturile locale pe deplin integrate.
Primii locuitori ai teritoriilor americane erau diferiţi ca fizic, mod de trai, limbaj, cu obiceiuri diferite –
de la cele mai primitive la obiceiuri superioare.
Incaşii au făcut o serie de descoperiri în medicină, efectuau trepanaţii reuşite ce constau în executarea
unor găuri în craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sânge asupra creierului. În 1953 un grup de
neurochirurgi au operat cu succes cu instrumente ce datau de aproximativ 2500 de ani – ace din bronz flexibile,
bisturiu din bronz etc.
Inca practicau şi deformarea cranială prin înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest proces
necauzând însă leziuni cerebrale.
Se foloseau ca tratament masajul, emisiunea de sânge, aplicarea ventuzelor, aspiraţia, sudaţia,
amputaţia, sutura, aplicare de cataplasme şi prişniţe, extragerea dinţilor, bandajarea, imobilizarea oaselor
etc.
S-au descoperit efigii din ceramică sau piatră, statuete folosite pentru a învăţa deprinderi igienice
persoana bolnavă. Se presupune că erau utilizate în clinici medicale în care se punea şi diagnosticul. Paturile se
pare că erau individuale, ridicate de la sol şi protejate de soare. Unele figurine ne arată poziţia în care se năştea –
ghemuit.
Frunzele de Coca erau folosite (în Anzi sunt încă folosite) pentru a uşura foamea şi durerea. Mesagerii
obişnuiau să mestece frunze de coca pentru energia, ce le era necesară îndeplinirii însărcinării de a transmite
mesaje în tot imperiul.
Pânza de păianjen era utilizată pentru coagularea sângelui ca la egipteni. Unele plante se administrau
pentru efectul lor emetic, laxativ sau purgativ. Alte plante erau folosite pentru efectul lor diuretic pentru
înlăturarea insuficienţei renale. Erau cunoscute şi utilizate otrăvurile. Prin aspiraţie se extrăgeau obiectele
străine.
Se foloseau băile de aburi(turnare de apă fierbinte sau apă turnată pe pietre fierbinţi). Uneori se
adăugau şi plante pentru stimularea circulaţiei şi a sudaţiei. Indienii terminau baia prin cufundare în apă rece
sau zăpadă. Valoarea terapeutică a căldurii era cunoscută , la fel ca şi valoarea luminii.
Se recurgea la pictură cu nisip de diferite culori, se testa văzul, auzul, pipăitul, gustul, se practica
hipnoterapia.
Dieta incaşilor consta în principal din peşte, verdeţuri şi nuci, suplimentate uneori de carne (porc de
guineea); în plus vânau diverse animale pentru carne, blănuri şi pene. Porumbul era folosit pentru obţinerea
unei băuturi alcoolice fermentate numite chicha.
Pacientul era considerat punctul central al ceremoniei, iar în jurul lui participau prietenii.
Boala era considerată ca fiind produsul neplăcerii zeilor. Şamanii erau şi mai mistici – ei recurgeau la
mitul transformării bolii la animal, ceea ce făcea parte din tratament.
Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se supuneau codului moral incaş — ama suwa, ama llulla, ama
quella (nu fura, nu minţii, nu fi leneş) urmau să trăiască în căldura Soarelui, ceilalţi îşi petreceau eternitatea pe
pământul rece.
Sistemul de drumuri incaş a fost cel care a asigurat succesul agriculturii permiţând distribuţia alimentelor pe
distanţe mari. Incaşii au construit şi mari depozite ce le-au permis un trai normal.

CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ

China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu cea mai veche naţiune. Originea rasei rămâne un mister în
lipsa dovezilor.
Practica medicală a fost influenţată de trei curente importante: Taoism şi Confucianism – curente
indigene şi Budism – importat din India. Aceste religii s-au suprapus credinţelor primitive, animismului.
Taoism (pronunţie tao-ism în chineză tao = cale, drum) este o direcţie principală a filozofiei antice
chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat două curente: unul materialist şi altul idealist,

10
după interpretarea dată noţiunii de tao înţeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieţii sociale
şi gândirii omeneşti. Este o formă de religie chineză care a existat până în sec. XVII şi care a avut la bază
concepţia tao, constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Lao-dzî şi a
diverselor credinţe.
Taoismul din sec. VI î.Hr., combina tehnici magice şi mistice şi urmărea combaterea spiritelor rele
producătoare de boală. Astfel se administrează bolnavilor un ceai cu cenuşă, apă fierbinte sau alte lichide
terapeutice sau se împrăştie în jurul persoanei sau casei.
Mai târziu, această religie a urmărit descoperirea elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea aurului) fapt ce
va duce la apariţia chimiei în evul mediu.
După Confucius (551-479 î.Hr.) era importantă solidaritatea familială, respectul celor vârstnici, veneraţia
celor ce studiază. Interzicerea disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în domeniul anatomiei, fiziologiei,
patologiei şi chirurgiei. Confucius dorea să înlăture orpimarea ţării prin reînvierea obiceiurilor antice. Rolul
femeii era văzut ca inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind determinată de numărul fiilor născuţi. De
altfel, abia în 1913 s-au dat primele permisii de efectuare a autopsiilor în China.
Până în 1734 toţi medicii de la curte şi oficialii colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la sacrificii.
Budismul arată că păcatul reprezintă cauza bolilor şi că vine de la zei.
Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii, superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote de fond sau
împuşcături sau diferite băuturi.
Teoria Yan Yu oferea o anume bază ştiinţifică pentru explicarea bolilor (Yan = bărbat, Yu = femeie).
Viaţa constă în interacţiunea acestor principii. Echilibrul era egal cu sănătatea, iar dezechilibrul îl reprezenta
boala.
Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea pozitivă
a universului, Yin reprezintă forţa feminină, pasivă, negativă. Aceste două forţe erau întotdeauna opuse şi
complementare una alteia. Practicile de sănătate se concentrau asupra profilaxiei şi părtrării sănătăţii rezultate
din echilibrul dintre Yang şi Yin.
Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie abandonaţi, o parte
fiind preluaţi de misionari creştini.
Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a renunţat, era deformarea picioarelor sau legarea picioarelor
femeilor.
De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru a nu fi recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de fetiţe şi erau
botezaţi cu nume de fete.
Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria pacientului ca instrument de diagnosticare, iar diagnoza se făcea pe
baza unei complicate teorii a pulsului. Chinezii au elaborat Materia medicală şi multe din medicamentele pe
care ei le foloseau – de exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă.
Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong au enumerat aşa numitele haluri de vindecare (stare nespus
de rea) în jurul anului 651 î.Hr. Berdol Edw sublinia că spitalele nu au fost numeroase pentru că era o ruşine
pentru familie şi prieteni să nu aibă grijă de bolnavi.
Fondatorul medicinii chineze este considerat împăratul Shen Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a preocupat
pentru investigarea laborioasă şi experimentarea plantelor medicinale. Se presupune că numeroase medicamente
le-a încercat pe el.
Un alt împărat care a adus contribuţii în dezvoltarea medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.) despre care se
spune că a scris Canonul medicinii Neiching. Acesta stipula că sunt 4 etape în stabilirea diagnosticului:
observaţia, ascultaţia, palpaţia – priveşte, ascultă, întreabă şi simte. Palparea se referea la puls, chinezii fiind
pregătiţi să observe chiar variaţiile sale în stadiul de sănătate şi boală.
Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul secol î.Hr.), Chang Chung-Ching (sec II e.n.) care a lăsat
evidente impresii şi sugestii de tratament şi Hua Tio (sec. II e.n.) un recunoscut chirurg care a descoperit şi
utilizat anestezia la operaţie.
Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice: moxa,
ventuze, cauterizări, masaje, acupunctură.
Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei, consta în aplicarea unui material încins (înroşit) pe anumite
puncte.
Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când locul suferinţei se află în muşchi, foloseşti punctura – în
vase de sânge moxa, în tendoane foloseşti cauterizarea.
Acele, din silex la început, au fost apoi făcute din metale începând cu epoca de bronz. Cordonul
ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică.
Punctura a început să se transforme cu timpul în acupunctură şi a devenit curând un panaceu universal.
Acul introdus era uşor rotit în zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta medicală are în atribuţii
efectuarea acupuncturii.
Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.
Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu un ulei special.
În secolul al III-lea e.n., variola era cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin insuflarea prin suluri
de bambus în nările oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind rolul hotărâtor, deţinut de măştile cu
aspect înfricoşător, în prevenirea variolei.

11
 China antică suferise numeroase epidemii de holeră.
Plantele medicinale marine, bogate în iod erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea guşei. Era
folosit macul (opium), o plantă ce conţine efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin Seng – plantă cu valori
deosebite, binecunoscută în prezent, era utilizată şi în acele vremuri.
Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a căror
secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca plasture şi indicate în muşcătura de câine, furuncule, ulcere,
inflamaţii de orice fel. Mai erau folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în vin etc.
Pentru stabilirea prognosticului bolnavului era folosită mingea vrăjitoarei alcătuită din 12 sfere acuplate,
din fildeş, introdu-se una în alta, şi care era studiată în corelaţie cu poziţia stelelor şi a altor influenţe astrale.
Medicul purta la curea o cutie care conţinea medicamente.

CULTURA ANTICĂ INDIANĂ

Poziţia şi posibilitatea apărării în nordul ţării, a permis o mare dezvoltare a culturii indiene.
În jurul anului 2000 î.Hr., un grup de arieni ce proveneau de pe platoul iranian, s-a stabilit pe câmpiile
Indiei, în partea de sud a Orientului Îndepărtat. Astfel India a fost izolată prin munţi de restul lumii. Între
anii 1000 şi 800 î.Hr., s-au desfăşurat lupte numeroase pentru supremaţia între caste.
Cele mai vechi culturi din India au fost Hindu. Surse de informare despre practicile de sănătate privin din
Religia brahmană – hinduismul conform căruia spiritul se poate ridica sau poate fi pedepsit prin
regenerări sau transformări ale sufletului. Procesul de încarnare pornea de la organismele vegetale la cele
animale sau umane sau invers.
O triadă de zei ocupa atenţia din punct de vedere religios: brahma = sursă dătătoare de viaţă, Vishnu =
care apără şi Şiva = cel care strânge. O altă zeitate favorită o reprezenta Zeul Soare.
Teritoriul Iumna şi râul Gange reprezentau ţara sfântă şi la fiecare 12 ani, într-o anume zi stabilită de
astrologi, preoţii şi persoanele religioase se îndreptau spre acea zonă pentru a se spăla de păcate. Cei ce se
apropiau de moarte doreau să fie conduşi la Benares (oraş de pe Gange) ca să participe la aceste îmbăieri
religioase. După moarte corpurile erau arse pe ruguri, iar cenuşa aruncată în Gange.
Atâta timp cât erau respectate şi considerate sfinte, o serie de animale nu erau consumate – vaca,
maimuţa etc. Pentru animalele bolnave erau constituite spitale.
Cele 4 cărţi Rig-Veda, Yagur-Veda, Sama-Veda şi Atharva-Veda descoperite în India au fost scrise
(1500 î.Hr.) în limba indiană din care se trage sanscrita. Ultima carte conţine numeroase sugestii privind
tratamentul medical, utilizarea unor ierburi – plante şi incantaţii.
Contemplarea şi meditaţia preocupa pe numeroşi indieni care duceau o viaţă monahală. Yoga reprezenta
calea, educarea spiritului prin exerciţiu – şi astfel prin care spiritul de detaşa. Curăţenia corporală, pregătirile
şi băile erau practici dese, iar unele procedee – respiraţii Yoga – au fost preluate şi de medicina modernă.
În jurul anului 552 î.Hr., budismul câştiga teren deoarece brahmanismul interzicea orice dorinţă şi
culmina prin negarea existenţei.
Regele Ashoka (269-237 î.Hr.) a construit numeroase spitale pentru pelerini. Doi medici renumiţi –
Charaka şi Susruta – au reunit mai multe informaţii medicale într-un compendiu.
Charaka s-a preocupat de normele etice ce se cer respectate de cei ce îngrijesc suferinzii. Persoana care
îndeplinea funcţia de asistentă (nursă) trebuia să aibă o bună comportare, să se distingă prin puritate, să posede
deşteptăciune şi abilităţi – deprinderi, să dea dovadă de bunătate, să se priceapă să îngrijească orice pacient,
să frece şi să maseze membrele, să-l ridice şi să-l ajute să se plimbe, să ştie să facă şi să cureţe patul, şi
întotdeauna să fie dornic să facă ceea ce i se cere.
Susruta – care a trăit probabil în secolul V e.n. – a descris boli, plante medicinale, proceduri
chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace, foarfeci, scalp, bisturiu, forceps, seringi, catetere).
Se amputau membre, se opreau hemoragiile prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin presiune. Se
făceau operaţii cezariene şi de cataractă. Totodată se făceau şi operaţii plastice, grefe de piele, rinoplastii.
Amputaţia de nas era o metodă de pedepsire. Odată cu descrierea acestei metode, Susruta a descris şi operaţii
pentru corectarea deformaţiilor urechii.
Învăţământul medical era foarte bine organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui îngrijit trebuia să
plătească acestuia. Erau cunoscute şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza, transmiterea malariei prin ţânţari.
Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus niger (măselariţa)
utilizate ca anestezice. Rawolfia care conţine rezerpină era prescrisă pentru nervozităţi.
În 1600 India a fost cucerită de britanici care au prescris unele tehnici. Dar multe obiceiuri, vizând mai
ales femeile, au fost păstrate. Deşi prin actul Sarde căsătoria era posibilă de la 14 ani (coabitarea era posibilă de
la 8 ani), aruncarea copiilor în Gange, închiderea fetelor, aveau efecte importante pe plan somatic, moral şi
social, la fel ca şi arderea văduvei la funeraliile soţului.

12
CULTURA GRECIEI ANTICE
Multe din imperiile antice au dispărut. Era nevoie de noi idei pentru a se face cristalizarea oamenilor şi
animarea lor pentru asigurarea sănătăţii.
Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a
înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare ale Europei,
trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a umanităţii, cea mitologică.
Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei
creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în
pofida scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.
În mitologia greacă zeii Panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate, personificări
ale forţelor universului, cu acţiune asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-
un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii,
sunt adesea meschini sau răzbunători.
Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în
permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii creaţionişti creştini din zilele noastre
echivalează literal Biblia cu istoria lor.
Grecii s-au remarcat în revitalizarea multor aspecte ale vieţii (artă, medicină, biologie, filozofie).
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor
poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult
timp după ce religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de
desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor.
Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat
unica religie a imperiului. Chiar şi literatura creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la mitologia greacă
şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile
filosofilor greci.
Geografia fizică a Greciei antice sau Helas-ul, se aseamănă cu Grecia de astăzi, prin prezenţa a
numeroase insule, ce i-a făcut să fie mai mult separaţi decât uniţi.
În cele mai vechi opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, cunoscute şi sub
numele de "Imnuri Homerice", ambele scrise în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui
Homer, au fost sugerate numeroase aspecte care s-au dovedit a fi uneori reale (confirmate cu ocazia săpăturilor
vechii cetăţi Troia – 1876).
Şi din legende reies relaţiile dintre cretani şi spartani. Spartanii – foarte practici şi lipsiţi de imaginaţie,
preocupaţi mai mult de dezvoltarea portului în dauna minţii, aveau o educaţia care urmărea să le asigure putere –
pentru a fi soldaţi desăvârşiţi. La 30 de ani, bărbaţii trebuiau să se însoare, deşi nu prea aveau timp să-şi vadă
familia. Doar cei puternici puteau depăşi programul riguros de pregătire spartană.

Atenienii urmăreau să dezvolte un corp armonios, facultăţile estetice şi mintea. Ei pregăteau artişti
istorici, oratori, filozofi sau chiar soldaţi.
Exista un Panteon de zei şi zeiţe, pe care populaţia îi venera.
Apollo – zeul soarelui era şi zeul sănătăţii.
Aesklepios (Asclepius – Aesculapius) – om zeificat după moarte – a fost considerat zeul medicinii.
Atributele sale erau un toiag pe care este încolăcit un şarpe – semnul înţelepciunii, şi care reprezenta simbolul
medicinii, atât al medicinii civile, cât şi al celei militare. Astăzi semnul medicinii îl reprezintă Caduceul. În
mitologia romană Aesklepios a fost preluat ca Aesculap (Esculap). Fiicele lui Asclepius erau Hygia – zeiţa
sănătăţii şi Panaceea – zeiţa medicaţiei.
Grecii credeau în zei şi de aceea, în luarea unor decizii importante, se adresau oracolelor pentru a se
consulta cu zeii (exemplu oracolul din Delphi).
Comunicarea cu zeii se făcea prin răspunsurile preoţilor, preoteselor, prin vise sau unele semne, sau se
făcea comunicare directă prin spirit. Tălmăcirea era făcută în temple.
Oracolul din Delphi, loc oracular cu mult înainte de Apollo, a primit o noua orientare religioasa sub
domnia lui Apollon. Oracolul era săvârşit de către Pythia şi de profetul care asista consultaţia. La început,
consultările aveau loc o data pe an (la aniversarea zeului), apoi o data pe luna, şi în cele din urmă, de mai multe
ori, cu excepţia lunilor de iarnă, când Apollon lipsea. Operaţia comporta sacrificiul prealabil al unei capre. În
general consultanţii puneau întrebări în formă de alternativă: dacă să facă cutare sau cutare lucru. Pythia dădea
răspunsul trăgând la sorţi bob alb sau negru. În cazurile mai grave, Pythia, inspirată de Apollon, profetiza în
cripta templului. S-a vorbit despre "delirul pythic", dar nimic nu indică transele isterice sau "posesiunile" de tip
dionysiac. Platon compară "delirul" Pythiei cu inspiraţia poetică dată de Muze ori cu elanul amoros al Afroditei.
După Plutarh zeul se mulţumeşte să o umple pe Pythia de viziunea şi lumina care clarifică viitorul. Pe
momentele figurate, Pythia este calma, senina, concentrata, ca si zeul care o inspira.
Cele mai importante realizări în Grecia antică sunt în filozofie, matematică, astronomie, poezie, istorie,
ştiinţe naturale şi medicină. Grecilor le datorăm ruperea medicinii de practica mistică şi a şamanilor, şi trecerea
la baze ştiinţifice, chiar dacă îngrijirea mai era încă o ocupaţie a sclavilor.

13
 Cel mai important centru medical era în oraşul Epidaur. Aici a fost construit un templu ce avea teatru,
sală de gimnastică, băi de ape minerale. La sosire, pacientul sacrifica un animal, se purifica prin îmbăiere, i se
făcea un masaj, apoi se culca în sunetul muzicii şi mirosurilor plăcute. Femeile însărcinate şi bolnavii cu boli
incurabile nu erau primiţi în aceste temple de asistenţă medicală.
Artiştii reprezentau adesea trupul omenesc în mişcare. Ei căutau şi doreau perfecţiunea, observată în
basoreliefuri de oameni sănătoşi.
În această atmosferă neştiinţifică, adânc cufundată în mitologie, sacrificarea animalelor şi credinţa în
puterea zeilor, s-a născut pe insula Cos (arhipelagul insulelor Sporade) în anul 460 î.Hr., într-o familie ce
aparţinea cultului lui Esculap, Hippocrate.
Cel mai vestit medic al Greciei antice, Hipocrate, considerat părintele medicinii, a murit la Larissa către
anul 370 î.Hr. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrate, un adevărat codice moral în exercitarea
profesiunii medicale, jurământ prestat şi în zilele noastre de absolvenţii şcolilor medicale.
Hipocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăseşte insula sa natală şi
cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie
ca practician.
În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va
înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele.
Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi descrierea lor amănunţită, precum şi prin
încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale şi raţionale, Hippocrate a contribuit - în limitele
posibilităţilor din vremea sa - la eliberarea medicinii de superstiţii şi misticism. Din cele peste 70 de lucrări
care i se atribuie - cuprinse în Corpus Hippocraticum din biblioteca renumitei şcoli de medicină din Cos -
probabil doar şase îi aparţin cu siguranţă lui. În capitolul "Aerul, Apa şi Locurile" nu se mai discută rolul
zeilor în apariţia bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile ştiinţific, în "Prognostic, Prognoză şi Aforisme"
expune opinia revoluţionară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare de cazuri,
poate prevedea evoluţia ulterioară a unei boli. Hipocrate a subliniat rolul aerului, apei şi locului în împrăştierea
bolilor – document rămas valabil până în secolul XIX, când apare bacteriologia şi imunologia.
Hipocrate a înţeles rolul climei, rolul solului, modul de viaţă şi sanitaţia. A arătat prezenţa epidemiilor şi
endemiilor. Ideea unei medicini preventive apare pentru prima dată în "Tratamente" şi în "Tratamentul
Bolilor Acute", în care discută influenţa unor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă şi clima
asupra stării de sănătate.
În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informaţii asupra
anatomiei corpului omenesc; se considera că epilepsia ar fi datorată unei lipse de aer în urma unei incapacităţi a
vaselor de a transporta aerul la creier. În ciuda argumentaţiei considerată astăzi naivă, important este faptul că
Hipocrate vede cauza acestei boli într-o tulburare a funcţiei creierului.
În stadiul de dezvoltare a cunoştinţelor sale, Hippocrate nu a putut fi la adăpostul unor erori inerente
epocii în care a trăit. Astfel în concepţia sa, pe care azi am numi-o "teorie umorală", Hipocrate recunoştea
existenţa a patru umori: sângele, flegma sau limfa, fierea galbenă şi fierea neagră; un dezechilibru între ele ar
produce boala sau ar antrena moartea. Această teorie a stăpânit gândirea medicală multe secole.
Hipocrate, recunoscut ca bun practician, a făcut şi o serie de inovaţii medicale. În chirurgie a pus la
punct un aparat de trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun special pentru reducerea luxaţiilor şi
fracturilor.
Cel pe care Aristotel l-a numit marele Hipocrat sau tatăl medicinii, a arătat cauza naturală a bolilor şi a
predat studenţilor observaţia minuţioasă a celui bolnav. Păstrarea evidenţelor în medicina clinică, o înţelegere
modernă a metodelor de tratament, a subliniat importanţa îngrijirii bolnavului imobilizat, modul de pregătire a
asistentelor (nurselor). A renunţat la sclavi şi a pregătit studenţi, a demonstrat valoarea practicii clinice şi a
dovedit un comportament etic deosebit – jurământul lui Hipocrate.
Sistemul lui de îngrijire era centrat pe pacient şi utiliza metode ştiinţifice pentru soluţionarea problemelor
pacienţilor. Grecii, în acea vreme, plăteau o taxă specială pentru asigurarea salariului anual al doctorului, salariu
care era suplimentat de comunitate.
Hipocrate a privit persoana ca pe un întreg şi a combătut ideea că zeii produc îmbolnăvirea. A recunoscut
că medicul trebuie să cunoască îmbolnăvirile specifice. El a reunit informaţiile despre persoane cu detalii
privind mediul înconjurător şi rezultatele unei analize complete asupra nevoilor pacientului. Planul de îngrijire
prescris de Hipocrate era concis şi direct.
El a sublinit necesitatea observaţiilro exacte şi o evidenţă atentă, fără a atribui boala unei imixtiuni din
partea zeilor, ci mai degrabă datorită unui dezechilibru al stării de sănătate dintre minte, corp şi mediu
înconjurător. De aici a emanat teoria umorală a bolilor.
Scrierile lui Hipocrate se adresau aproape tuturor ramurilor medicinii. Mulţi dintre medicii antichităţii
proveneau din Grecia, deşi deseori profesau în Roma, mai ales după Grecia a fost cucerită de Imperiul Roman.
Galen, Asklepsiades, Pedanim Dioscorides – erau cu toţii medici greci care au lucrat la Roma
În epocă s-au evidenţiat şi alte personalităţi: Thales – născut la 640 î.Hr – primul filozof şi om de ştiinţă
grec care a arătat că orice soluţionare de probleme trebuie să aibă la bază unele principii.

14
 Aristotel – alt om de ştiinţă renumit, (n. 384 î.Hr - d. 7 martie 322î.Hr) a fost un filosof din Grecia
antică, clasic al filosofiei universale, spirit de formaţie enciclopedică, fondator al şcolii peripatetice şi al logicii
formale ca ştiinţă.
Aesklepios – care s-a ocupat de botanică, zoologie, fiziologie, embriologie, anatomie comparată învăţată
prin disecţii.
Homer, în descrierea războaielor, descrie chirurgia din armată. Grecii erau recunoscuţi pentru arta
bandajării (vezi Achile care-l îngrijea pe Patrocle).
Unele descrieri au rămas valabile peste secole – difteria care se însoţea de imposibilitatea de a înghiţi şi
se senzaţia de sufocare.
Este recunoscut rolul mediului înconjurător în împrăştierea bolilor. Tucidide descrie cu acurateţe o
epidemie în Athena în timpul războiului peloponezian.

ROMA ANTICĂ
Progresele medicale ale romanilor antici au rămas în urma celor ale grecilor. Practicile medicale erau
adesea împrumutate din ţările pe care romanii le cucereau şi medicii din acele ţări erau făcuţi sclavi, fiind
obligaţi să ofere servicii medicale romanilor.
Când se confruntau cu boala romanii renunţau la zei, superstiţii şi ierburi, deşi igiena şi salubritatea erau
destul de bine dezvoltate. Multe locuinţe erau echipate cu băi, iar curăţenia era preţuită.
Rolul femeilor era considerabil diferit de cel pe care acestea îl aveau în alte culturi antice. Femeilor li se
permitea să deţină proprietate, să apară în public şi să facă o campanie publică unor cauze care considerau că
trebuie să fie promovate. Ele puteau să se întreţină cu musafirii şi să stea cu ei la masă.

Scoli pe lângă biserici si ordine religioase, călugări, calugariţe

Imaginea religioasă a nursei
Prima continuitate din istoria nursingului a început cu crestinismul. Învăţăturile lui Hristos îi povatuiau
pe oameni să-i iubească si sa se îngrijească de vecinii lor.
Odată cu înfiitnţaraa bisericilor în era creştină, grupuri de credincioşi se organizau în anumite ordine, a
căror preocupare principala era să le poarte de grijă bolnavilor săracilor, orfanilor, văduvelor, bătrînilor,
sclavilor şi prizonierilor, toate acestea făcându-se în numele milei şi iubirii creştine.
Preceptele lui Hristos situau femeile şi bărbaţii la egalitate, iar biserica veche îi făcea diaconi pe bărbaţi
şi pe femei deopotrivă, cu rang egal. Femeile necăsătorite aveau posibilităţi de muncă care nici nu se puteau
imagina înainte.
0 semnificaţie deosebită în istoria nursingului o reprezintă femeile diacon din biserica răsăriteană.
Aceste femei, care trebuiau să fie necăsătorite sau văduve doar odată, erau deseori văduvele sau fiicele
oficialităţilor romane, şi astfel ele aveau o bună educaţie, cultură, bogăţie şi poziţie. Aceste tinere femei devotate
prestau munci de milostenie, care cuprindeau hrănirea celor flămînzi, îmbrăcarea celor goi, vizitarea celor din
închisori, adăpostirea celor fără de cămin, îngrijirea celor bolnavi şi înmormîntarea celor decedaţi. Atunci cînd
intrau în casele oamenilor pentru a distribui alimente şi medicamente, ele purtau un coş, care va deveni mai
tîrziu trusa medicală a nursei de astăzi care vizitează bolnavii.
Nici o discuţie despre istoria nursingului nu poate fi completă fără a o menţiona pe PHOEBE,care este
deseori citată ca fiind prima femeie diacon şi prima nursă care mergea în vizită. Ea ducea scrisorile lui Paul şi l-
a îngrijit pe el şi pe mulţi alţii. În Epistola către Romani, datînd din aproximaţiv anul 58 î.Hr.se face referire la
Phoebe şi la munca ei.
Femeile diacon nu se distingeau net de văduve şi de virgine. Membrele Ordinului Văduvelor nu
trebuiau să fi fost în mod necesar căsătorite. Se crede că acest titlu era folosit pentru a desemna respect faţă de
vîrstă. Dacă a fost căsătorită, acea membră putea să rămînă văduvă numai odată şi trebuia să depună jurămînt că
nu se va recăsători. Ordinul Fecioarelor sublinia virginitatea ca fiind esenţială pentru puritatea vieţii, iar
virginele erau considerate egale în rang clerului bisericesc. Aceste trei grupe femei diacon, văduve şi fecioare,
aveau multe caracteristici comune şi îndeplineau responsabilităţi asemănătoare. Deoarece aceste femei îi vizitau
deseori pe bolnavi în casele lor, ele sînt uneori recunoscute drept cel mai vechi grup organizat de nurse
publice.
Mişcarea a culminat în Consţantinopol, aproximativ prin anii 4oo î.Hr. cînd un colectiv de 40 femei
diacon trăia şi muncea, condus de 01YMPIA, o femeie diacon puternică şi foarte religioasă. Influenţa ordinului
diaconeselor s-a diminuat în sec. V si Vl cînd edietele bisericeşti le-a anulat femeilor rangul şi responsabilităţile
clericale.
Cu toate că poziţia de femeie diacon şi-a avut originea în Biserica Răsăriteană aceasta s-a răspîndit şi în
vest, pînă în Galia şi Irlanda. La Roma femeile care slujeau de pe poziţii asemănătoare erau cunoscute sub
numele de MATROANE. Foarte active in sec. IV şi V, aceste femei deţineau poziţii independente şi mari
bogăţii, pe care le donau în scopuri caritabile şi pentru nursing. Printre aceşti prozeliţi creştini se găseau şi trei
femei care au avut o contribuţie semnificativă în nursing.

15
 SF.MARCELLA
Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit un centru
pentru studierea şi propovăduirea creştinismului. In acest palat Sf. Jerom făcea traduceri din Biblie în timp ce
propovăduia principiile, creştine. Marcella însăşi era considerată o autoritate în pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai tîrziu prădată de războinici, care sperau să găsească obiecte de valoare adăpostite
acolo. Cînd au constatat că n-au găsit nimic altceva decît o clădire goală, au biciuit-o pe Marcela sperând că le
va dezvălui locurile unde erau ascunse bogăţiile.După acest asediu, ea a fugit la o biserică din apropiere, unde a
murit.

FABIOLA
Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în casa Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe distinsă,
provenind dintr-o importantă şi bogată familie romană; cu toate acestea, ea a fost nefericită în prima căsătorie, a
divorţat şi s-a recăsfltorit. Ea s-a convertit la creştinism şi după moartea celui de-al doilea soţ şi-a început
cariera de acte caritabile. Devenind creştină Fabiola şi-a dat seama că noile ei credinţe considerau căsătoria după
divorţ un păcat. După o mărturisire publică a păcatului ei, şi-a dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr.
a construit primul spital public din Roma. Aici ea îi îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe străzi şi
şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi inflamaţiile care le crea altora repulsie. In scrierile sale, Şf.Jerom
(Ieronim) menţionează cîteva aspecte ale muncii ei şi calităţile ei. A murit cam pe la 399 şi se spune că, în semn
de respect, la înmormîntarea sa au participat sute de romani.

SF.PAULA
Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea l-ar fi
ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor profeţilor. Sf. Paula a călătorit în Palestina şi a donat o avere pentru
construirea de spitale şi hanuri pentru pelerinii care călătoreau spre Ierusalim. In Bethleem ea a organizat o
mănăstire, a construit spitale pentru bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi călătorii obosiţi şi
bolnavi. Unii îi recunosc meritul de a fi fost prima care să predea nursingul ca pe o artă mai degrabă decît ca pe
o muncă.

ROLUL ORDINELOR MONAHICE

În acea vreme s-au dezvoltat, de asemenea, ordinele monarhice.prin ele tinerii, bărbaţi şi femei, puteau
să-şi urmeze cariera aleasă în timp ce duceau o viaţă creştină.
Una din cele mai vechi organizaţii pentru bătbaţi în nursing, frăţia PARABOLANI, a fost creată atunci.
Răspunzînd nevoilor create de ciuma neagră, acest grup a organizat un spital şi a străbătut întreaga Romă,
îngrijind bolnavii. In această perioadă a fost creat şi ordinul Benedictinilor, care există şi astăzi. Nurse monahii
renumite c Sf. Brigida, Sf. Scholastica (sora geamănă a Sf. Benedict) şi Sf Hilda au fondat şcoli, au îngrijit
bolnavi şi i-au ajutat pe săraci. Mănăstirile au jucat un rol important în păstrarea culturii şi învăţământului,
precum şi în acordarea de refugii celor persecutaţi, de îngrijire celor bolnavi şi de educaţie celor neinstruiţi.
Dacă n-ar fi existat călugării şi mănăstirile, învăţătura perioadei clasice s-ar fi pierdut odată cu căderea
Imperiului. In această perioadă (aprox. între 50-300 d.Hr. s-au înfiinţat primele spitale. Aceste spitale, plasate în
afara pereţilor mănăstirii, există şi azi La sfîrsitul sec. XVI, în Anglia existau mai mult de 700 spitale. Hotelul
Dieu a fost construit în 542, iar hotelul Dieu din Paris în 650.
Hotelul Dieu din Paris era deservit de Surorile Augustine care făceau parte din primul ordin şi erau cu
predilecţie dedi - cate nursingului. Spitalul Santo Spirito din Roma, cel mai mare spital medieval, a luat fiinţa
prin ordinul papal în 717.
Cruciadele care au măturat nordul Europei, aveau să dureze aproape 2oo de ani (1096-1291).
'Mişcarea femeilor diaconi, suprimată de bisericile occidentale, n-a putut fi totuşi stinsă. Au apărut ordinele
militare de nursing ca rezultat al cruciadelor. Cavalerii Ospitalieri ai Sf. Ioan a fost un astfel de ordin. A fost
organizat pentru a asigura personalul de deservire a două spitale din Ierusalim. Cavalerii, organizaţi într-un
ordin de nursing, trebuiau uneori să apere spitalul şi pacienţii. Din această cauză, sub sutană purtau armuri. Pe
veşmintele lor se găsea Crucea Malteză. .Acea cruce urma să fie folosită, mai târziu, pe o banderolă (emblemă)
destinată Scolii Nightingale. Emblema a devenit precursoarea uniformei de nursing, aşa cum o cunoaştem astăzi.
Simbolismul uniformei datează din secolul XVI, când privilegiul de a purta veşminte de arme era limitat
nobililor care îşi slujeau regii cu distincţie. Peste secole, acest privilegiu s-a extins asupra şcolilor şi breslelor
meşteşugăreşti, iar simbolurile înţelepciuni puterii, curajului şi credinţei apăreau pe nasturi, embleme şi scuturi.
Uniformele multor şcoli de nursing sînt modelate după un anumit fel dt cruce.
In acest timp au apărut în istorie şi ordinele laice ale nurselor. Funcţionînd în mare măsură ca şi
ordinele monahice, membrii acestui grup puteau să-şi termine meseriile oricînd şi nu erau legaţi prin jurămînt
de viaţa monahală. Exemple ale acestor ordine laice includ Ordinul Antonini) (l095); Beguinii din Flandra,
Belgia (1184); Misericordia(1244); fraţii Alexia fondat în timpul epidemiei de ciumă bubonică din 1348. Unica
instruire dt nursing care li se oferea acestor oameni devotaţi era sub forma unei ucenicii: un nou venit în
organizaţie era încredinţat unei persoane cu nai multă experienţă şi învăţa de la aceasta.

16
 Studentul curios este încurajat să aprofundeze cunoştinţele despre aceste ordine despre scopurile şi
ţintele lor şi despre vieţile acelora care şi-au consacrat toată energia îngrijirii bolnavilor şi săracilor, consultând
bibliografia.

IMAGINEA DE SLUJITOARE A NURSEI

Evul mediu a fost urmat de Renaştore (care a durat din sec. XIV pînă 1a sfârşitul sec.XVI) şi de
Reformă.
În timpul Renaţterii,cunoscută şi sub numele de Epoca Marilor Descoperiri, au dat un nou impuls
educaţiei, dar mai ales educaţiei medicale care care încă se găsea prinsă în teoria umorală.
Reforma, o mişcare religioasa care a început cu activitatea lui Martin Luther, apărut în Germania în
1517. Aceasta a dus la o revoltă impotriva supremaţiei papei şi la formarea de biserici protestante pe tot
cuprinsul Europei. Mănăstirile erau închise, ordinele religioase erau dizolvate, iar munca femeilor în aceste
ordine a dispărut aproape cu totul.
Asociaţia Reformei a fost o schimbare în rolul femeilor. Biserica protestantă, care apăra libertatea
religiei şi gîndirii, nu acordă multă libertate femeilor. Odată cinstite de către biserică şi încurajate spre activităţi
caritabile, femeile Reformei erau considerate supuse bărbaţiilor. Roiul lor era în limitele căminului, obligaţiile
lor erau naşterea copiilor şi îngrijirea căminului. Munca în spitale nu mai apela la femeile o origine nobilă.
Îngrijirea din spitale era încredinţată femeilor "neobinuite",un grup ce cuprindea deţinute,prostituate şi beţive.
Femeile nevoite să-şi cîşţige singure existenţa erau forţate să lucreze ca servitoare şi, cu toate că
nursingul era considerat o îndeletnici casnică, nu era una dorită. Plata era mică, orele erau lungi, munca era
istovitoare. Nursa era considerată cea mai umilă dintre servitori. Astfel s-a manifesţat ceea ce se poate numi
"Epoca neagră a nursingului!.
Imaginea nurselor şi a nursingului din acel timp a fost descrisă de Charles Dickens prin intermediul
unor personaje ca Sairey Gamp şi Bet Prig,din cartea sa "Martin Chuzzlewit".
Secolele XV1-XV11 au găsit Europa devastată de foamete, ciumă, mizerie şi groază. In Anglia, de ex.,
regele Henric VIII a eliminat efectiv ajutorul monahie organizat acordat orfanilor şi altor persoane surghiunite.
Vagabondajui şi cerşitul abundau pe cuprinsul europei., iar cei care erau prinşi cerşind erau deseori aspru
pedepsiţi, fiind înfieraţi, bătuţi sau legaţi în lanţuri pe galere, pe care serveau ca vîslaşi.
Cunoştinţele de igienă erau insuficiente, cei săraci sufereau cel mai mult. Refeorma socială era
inevitabilă. Erau organizate diferite grupuri de nursing. Aceste grupuri ofereau bani, timp şi servicii bolnavilor
fie săracilor, vizitîndu-i în casele lor şi slujindu-le nevoile. Aceste grupuri includeau Ordinul Vizitării lui Maria,
Sf. Vincent de Paul şi, în 1633, Surorile de Caritate. Ultimul grup a devenit un ordin de nursing laic
reprezentativ. Ei au elaborat un program educaţional pentru tinerele femei inteligenţe pe care le recrutau, care
includea atît experieţa din spital cît şi vizitele făcute la domiciliu. Primind ajutor, sfaturi şi încurajare din partea
Sf. Vincent de Paul, Surorile şi-au extins serviciile şi asupra copiilor abandonaţi. In 164o Sf. Vincent a înfiinţat
Spi talul pentru copiii găsiţi.

INCEPUTUL SCHIMBĂRII
Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva din dezorganizările produse de Reformă. In anii 1500
spaniolii şi potughezii au început să călătorească spre Lumea Nouă. In 1521 Cortez a cucerit capitala civilizaţiei
aztece din Mexic şi i-a schimbat numele în Mexico City. Printre vechii colonişti din această zonă se numărau
membrii ordinelor religioase catolice, care au devenit medicii, nursele şi profesorii noii ţări. Primul spital de pe
continentul american, Spitalul Concepţia Imaculata, a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau bazele
colegiilor misionare. Prima şcoală medicală din America a fost fondată în 1578 la Universitatea din Mexic.
In 1535 Jacques Cartier a navigat mai departe în nord, de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a stabilit
colonii franceze în Noua Scoţie. In 1639 trei din Surorile Augustine au sosit în Quebec pentru a deservi Hotel
Dieu. Jeanne Mance, care fusese educată la o mănăstire a Ursulinelor; a sosit la Montreal în 1541 pentru a-i
îngriji pe indieni şi pe colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de a fi organizat prima şcoală de instruire pentru nurse.de pe
acest continent. Ele le-au învăţat pe femeile indiene din acea zonă cum să-şi îngrijească bolnavii.
Primul spital fondat în ceea ce avea să devină Statele Unite, a fosr început în 1751 în Philadelphia, la
îndemnul lui Benjamin Franklin. Franklin credea că publicul avea datoria să-i protejeze pe cei săraci, nebuni,
bolnâvi, bătrîni. In acel an el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea spitalului din Pensylvania.
În Europa, oameni remarcabili ai medicinei au început să aducă contribuţii valoroase şi vitale ştiinţei
medicale.
 William Harvey (1578-1657), care a devenit cunoscut ca părintele medicinei moderne, a elaborat prima
teorie despre circulaţia sîngelui.
 Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit microscopul pentru a descrie bacteriile şi protozoarele.
 Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris patologia tuberculozei.
 Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra puerperală.
 Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.
 Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica sterilă.

17
 Printre persoanele de bază care au influenţat schimbarea socială din această perioadă a fost un tînăr
pastor din Kaiserswerth, Germania, Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul primei sale soţii, Ftiederike,
Fliedner a reînviat ordinul diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru acestea la Kaisersverth în 1836.
În timpul unui tur de colectare a fondutilor, prin Olanda şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o pe d-
na Elizabeth Fry din Anglia care înfăptuise reforma la închisoarea Newgate din Anglia. Profund impresionat de
ei, familia Fliedner i-a urmat exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei deţinute la Kaiserswerth. Mai
târziu ei au deschis un spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica unui medic, a fost recrutata prima
diaconeasă. Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau îngrijirea bolnavilor, vizitele şi munca parohială şi
predarea de cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care includea şi prelegeri ţinute da medici. Nu mic a
fost rolul jucat de Frederike Munster, care a ajutat ca planurile vizionare ale lui Theodore să capete rod şi care
era ea însăşi dedicată mult ordinului ciacone selor. Pe cînd era departe de casă, sprijinind activităţile
diaconeselor, a a flat că unul din copiii ei murise. Al doilea copil a murit curînd după înapoierea sa şi ea însăşi a
murit în 1842, după ce a dat naştere unui copil prematur. Pastorul Fiiedner a fost ajutat în munca sa şi de cea de-
a doua soţie, Caroline Bertheau, care avusese cîtăva experienţă în nursing înainte de căsătorie. În 1849 pastorul
Fiiedner a călătorit în Statele Unite şi a sprijinit înfiinţarea primei maternităţi a diaconeselor din Kaiserswerth în
Pittsburgh Pennsylvania.
În Anglia, cam la aceeaşi dată, ELIZABETH Fry (178O-1845) a organizat Institutul de Surori de
Nursing, numite adesea Surorile Fry., un grup laic. Au fost urmate de Surorile milosteniei, un grup romano-
catolic format de Catherine Mc Auley (1787-1841) şi un alt grup catolic numit Surorile Irlandeze ale Carităţii,
format de Mary Aikenhead (1787-1858)

18
 Florence Nightingale - INFLUENTA NIGHTINGALE
Cele trei imagini discutate mai sus au influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua jumătate a sec.
XVIII, o femeie a schimbat forma şi direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un domeniu de activitate
respectat. Această femeie extraordinară a fost Florence Nightingale.
Născută la 12 mai 1820, ca a doua fiică a unei familii bogate, ea a fost numită după oraşul în care s-a
născut, Florenţa, Italia.
Datorită statutului economic şi social ridicat al familiei sale, ea era cultivată, voiajată şi instruită.
Printre persoanele influente pe care le cunoştea era de aşteptat ca ea să-şi găsească partenerul dorit, să se
căsătorească şi să-şi ia locul în socistate. Florence Nightingale avea alte idei. Ea dorea să devină nursă. Acest
lucru era de neconceput pentru familia ei. Ea a continuat să călătorească împreună cu familia şi cu prietenii săi.
În călătoriile sale i-a cunoscut pe d-1 şi d-na Sidney Herbert, care începeau să devină interesaţi în reforma
spitalicească. Nightingale a început să culeagă informaţii despre spitale şi sănătatea publică, şi curând a fost
recunosctă drept o autoritate în materie.
De la prieteni a aflat despre institutul pastorului Pliedner din Kaiserswerth. Deoarece era o instituţie
religioasă, sub auspiciile bisericii, i s-a permis să intre acolo, deşi în spitalele englezeşti nu avea acces. În 1851
şi-a petrecut 3 luni studiind Ia Kaiserswerth. În 1853 ea a început să lucreze într-un comitet care conducea o
Instiţuţie pentru îngrijirea femeilor nobile pe perioada îmbolnăvirii". În cele din urmă, ea a fost numită şefa
acestei instituţii. Pe măsură ce cunoştinţele sale despre reforma nursingului şi a spitalelor sporeau, ea era
consultată atît de către reformatori, cît şi de către medici, care începeau să înţeleagă nevoia de nurse "instruite".
Totuşi familia dezaproba activitatea ei.
Cînd a izbucnit războiul Crimeii, corespondenţii de război scriau despre maniera abominabilă în care
erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi bolnavi de către armata britanică.
Florence Nightingale, pe atunci o autoritate recunoscută în materie de spitale şi îngrijire medicală, i-a
scris prietenului său Sir Sidney Herbert, care era atunci secretar de război, oferindu-se să trimită un grup de
nurse în Crimeea.
În acelaş timp şi el îi scrisese o scrisoare solicitându-i asistenţa în rezolvarea acestei crize naţionale.
Scrisorile lor s-au intersectat pe drum. Reuşitele ei înb Crimeea erau atât de remarcabile, deşi propria sănătate i-
a fost serios afectată, încât ea a fost recunoscută mai târziu, în 1907, de către regina Angliei, care i-a acordat
ordinul Meritul.
În 1656 s-a înapoiat în Anglia ,cu sănătatea distrusă. S-a scris mult despre boala ei, mulţi sugarând că
era, în mare măsură o nevroză. S-a retras în dormitorul ei şi în următorii 43 ani şi-a condus afacerile din
apartamentul ei izolat.
Tot timpul vieţii sale Florence Nightingale a scris mult despre spitale, salubritate, sănătate şi statistici
de sănătate şi, în special, despre nursing şi educaţia de nursing. Ea s-a luptat pentru a înfăptuit o mare reformă în
educaţia de nursing.
În 1860 şi-a devotat toată energia creării unei şcoli de nursing, care a fost finanţată de Fundaţia
Nigntingale. Printre principiile de bază pe care Nightingale şi-a creat şcoala, erau următoarele:
 Nursele trebuie aă fie educate în spitale clinice asociate cu şcoli medicale şi organizate în acest scop.
 Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui în cămine pentru nurse, potrivite pentru formarea
disciplinei şi a caracterului.
 Intendenta şefă a şcolii va avea cuvîntul hotărîtor asupra programei, asupra modului de existenţă şi a tuturor
celorlalte aspecte ale şcolii.
 Programa va include atît materialul teoretic cît şi experienţa practică.
 Profesorii vor fi plătiţi.
 Se vor ţine evidenţe asupra studenţilor, care vor trebui să frecventeze cursurile, să dea examene orale
preliminare, teste în scris şi să ţină un jurnal zilnic.
În multe alte modalitaţi, Florence Nightingale a promovat nursingul ca profesiune. Ea considera că
nursele trebuie să-şi petreacă timpul îngrijind pacienţii, nu făcînd curăţenie; că nursele trebuie să continue să
studieze tot timpul vieţii şi să nu "stagneze", să fie inteligente şi să foloseasc: această inteligenţă pentru a
ameliora condiţiile pentru pacient; şi că liderii nursingului trebuie să aibă un statut social. Ea avea o concepţie
despre ceea ce putea şi trebuia să fie nursingul.
Florence Nightingale a murit în somn la vîrsta de 9o ani. Săptămîna naşterii sale se sărbătoreşte în
prezent sub forma Săptămînii spitalului naţional. Alte amănunte despre această doamnă fascinantă se pot afla
din cartea Ceciliei Woodham Sraith "Florence Nightingale".
Dupfi înfiinţarea şcolii Nightingale din Anglia, programele de nursing au înflorit, iar sistemul
Nightingale s-a răspîndit şi în alte ţări.

19
 SOCIETATEA DE CRUCE ROŞIE. ORGANIZAŢII SI ASOCIAŢII PROFESIONALE: OMS; ICN
OMS
Organizatie ce coordoneaza programele destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa permita tuturor
sa ajunga la un nivel de sanatate cat mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt: imunologia, educarea in
domeniul sanatatii si distribuirea de medicamente. Sediul central este dislocat la Geneva.

Crucea Roşie
La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea „Crucea Roşie” din România, prin hotărârea Principelui Ghica de
organizare a unei societăţi de ajutor pentru militarii răniţi în război, România fiind printre primele ţări din lume
care a aderat la Convenţiile de la Geneva. Cu o activitate neîntreruptă de-a lungul celor 130 de ani de existenţă,
Crucea Roşie Română a răspuns de fiecare dată provocărilor umanitare cu care ţara s-a confruntat.
Activă în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie
- oameni afectaţi de marile epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din
Moldova, de inundaţiile din anii 70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul
oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor loviţi de soartă.
Refugiaţi, prizionieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii pentru care
Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă.
Prin munca a zeci de generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie.
Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate acestea au
fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora.

ICN (CIN) - INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES

ANR
Asociatia de Nursing din Romania a fost infiintata 1997, fiind pana in prezent singura organizatie de
acest profil afiliata la INTERNATIONALE COUNCIL of NURSES.

Viziunea ANR - reprezinta comunitatea asistentilor medicali cu profil clinic din Romania militand
pentru protectia drepturilor acestora dar si pentru acordarea serviciilor nursing de calitate pentru a permite
imbunatatirea starii de sanatate a populatiei noastre.

Misiunea ANR - trebuie sa asigure membrilor sai leadershipul, cunostintele si capacitatile necesare
pentru o educatie si practica de calitate in nursing.

Scopurile ANR vizeaza:

 Îmbunătăţirea calitatii serviciilor nursing pentru protectia populatiei.
 Asigurarea protectiei nursingului ca profesie si a profesionistilor devenind VOCEA acestora.

Valorile promovate de ANR sunt:

 Professionalism
 Respect si demnitate
 Transparenta
 Colaborare
 Onestitate
 Loialitate

Beneficiile de a fi membru ANR includ:

 Educatia: programe de educatie continua, workshopuri, seminarii si conferinte anuale internationale;
 Informatii transmise prin revista, suplimente si scrisori care te tin la curent cu ceea ce este nou in
profesie/domeniu, cele oferite de biblioteca ANR sau chiar publicate de asociatie;
 Oportunitati de a participa la comitete, grupuri de lucru, Grupuri de Interes Profesional si sa ai
contacte cu colegii si alti profesionisti din sanatate;
 Influenta: influentarea politicilor, reglementarilor ce privesc sanatatea la nivel local, judetean,
national;
 Reprezentare: implicarea asistentilor medicali membri ANR sa reprezinte interesele dumneavoastra
la nivel guvernamental si neguvernamental;
 Comunicare cu alti profesionisti, organizatii profesionale din tara si din afara;
 Dezvoltare profesionala si promovarea in consecinta.

Istoric
Asociatia de Nursing din Romania a fost infiintata in martie 1990 sub denumirea de Asociatia
Asistentilor Medicali din Romania.

20
 Din 1995, ANR, este unica asociatie profesionala de gen din Romania, fiind organizanizatie profesional
stiintifica autonoma ce cuprinde asistenti medicali fara nici o discriminare, organizatie apolitica, non
guvernamentala si non profit.

Obiectivele ANR:
 Imbunatatirea practicii nursingului prin:
o Informatii, programe de educatie continua.
o Grupuri de Interes Profesional, Comitete si Forumuri.
 Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de etica, de exemplu.
 Organizarea intrunirilor profesionale: conferinte, simpozioane, mese rotunde.
 Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile.
 Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu organizatii guvernamentale si non guvernamentale.
Ce este nursingul?
Profesiunea de nursing presupune:
1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii
Nursa trebuie sa fie capabila sa:
- Stabileasca nevoile de sanatate si factorii de risc pentru imbolnavire pe plan fizic, psihologic si
socio-cultural;
- Identifice si stabileasca resursele pentru luarea masurilor impotriva riscurilor pentru sanatate,
inclusiv resursele sociale, cat si cele personale ale indivizilor si ale celor apropiati lor;
- Sfatuiasca si educe pacientii si apartinatorii acestora privind problemele de sanatate si sa indrume
pacientii la servicii relevante pentru ajutor si alinarea suferintelor.

2) Responsabilitatea acordarii ingrijirilor nursing generale

In practicarea profesiunii sale, nursa trebuie sa urmareasca vindecarea, recuperarea si alinarea suferintelor si
sa realizeze aceasta cu respect pentru fiinta umana, dorintele, nevoile, asteptarile si drepturile sale. In exercitarea
indatoririlor sale nursa trebuie sa:
 Acorde ingrijiri cu profesionalism;
 Comunice si interactioneze cu pacientii si apartinatorii acestora intr-o maniera caracterizata pe incredere si
implicare.
 Identifice si evalueze nevoile pacientului de ingrijire prin prisma nevoilor intelectuale, spirituale si
culturale.
 Adune, coordoneze si analizeze datele pacientului pentru a elabora planul de ingrijire al pacientului.
 Actioneze cu competenta in orice situatie.
 Ia decizii competente si sa-si asume responsabilitatea ca planul de ingrijire sa fie implementat, modificat
cand este nevoie si pastrat ca document;
DICŢIONAR
 Animism – este o formă primitivă a religiei potrivit căreia obiectelor şi fenomenelor naturii li se atribuie
suflet. Este o personificare a forţelor şi a fenomenelor naturii când oamenii cred în spirite şi în existenţa
unor duhuri ale obiectelor, plantelor, apei etc.
 Animism – formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor duhuri ale
obiectelor (plante, ape etc.), formă de spiritualizare, personificare a forţelor şi a fenomenelor naturii.
 Arian – Care ţine de arianism, privitor la arianism. Adept al arianismului.
 Arian – Denumire mai veche dată popoarelor indo-europene. Persoană care aparţine unuia dintre aceste
popoare. ♦ Termen folosit de rasişti spre a denumii populaţiile albe în general şi pe strămoşii germanilor în
special.
 Brahmanism – Religie antică indiană întemeiată pe Vede, al cărei zeu suprem era Brahma. Vedism
 Budism – Religie apărută în India în sec. V-VI î.Hr. şi atribuită lui Buddha, care consideră viaţa un izvor
de suferinţe şi de iluzii, propovăduind renunţarea la orice plăceri. Buddha propovăduia pasivitatea şi
supuşenia în faţa destinului, scufundarea în nefiinţă (nirvana) şi renunţarea la plăcerile vieţii.
 Caduceu – Sceptrul zeului grec Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vârf, înconjurat
de doi şerpi, care, în antichitatea greco-romană, simboliza pacea şi comerţul.
 Delphi, oraş din Phocis, socotit în Antichitate drept centrul universului. Acolo se afla un vestit templu al lui
Apollo şi tot acolo exista şi un faimos oracol.
 Hinduism - Religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului şi ale budismului.
Religie răspândită mai ales în India, reprezentând o îmbinare a brahmanismului cu budismul. Religia cea
mai răspândită în India, având la bază principalele dogme brahmaniste şi budiste, pe care le combină cu
diferite practici magice şi superstiţii.
 Hygiea – zeiţa sănătăţii, fiica sau după o altă versiune, soţia lui Asclepius.
 Maya – Nume dat unei vechi populaţii indiene din America Centrală şi limbii vorbite de această populaţie –
indiana americană. Ceva care aparţine populaţiei maya, care se referă la această populaţie. Maya în filozofia

21
 indiană înseamnă latura întâmplătoare, aleatorie a realităţii; aparenţa înşelătoare, iluziile care constituie
lumea. Vălul mayei = aparenţă care ascunde ultima esenţă a lucrurilor sau nimicul.
 Medicină – substantiv derivat din latină = doctorie, leac, medicament, medicaţie, remediu, tratament.
Ştiinţă care are ca obiect păstrarea şi restabilirea sănătăţii şi care studiază în acest scop procesele fizice,
chimice şi biologice ale vieţii, structurile şi funcţiile organismului, cauzele şi mecanismele de producere a
bolilor, precum şi mijloacele de diagnosticare, tratare şi prevenire a lor.
 Moxa – procedeu terapeutic, variantă a acupuncturii, care se bazează pe utilizarea în locul acelor a unor
beţişoare din anumite plante, care, după înfigerea în piele, sunt arse lent (moxibustie).
 Nurse – surori, infirmiere = asistente medicale.
 Nursing – îngrijire, activitate, prestaţie acordată de personalul de îngrijire medicală bolnavului.
 Nutriţie – totalitatea proceselor fiziologice prin care organismele îşi procură hrana necesară creşterii şi
dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor etc., hrănire,
alimentare, hrană.
 Panaceu – medicament considerat atotvindecător – despre care se credea odinioară că vindeca orice boală,
remediu contra tuturor relelor; soluţie salvatoare în orice situaţie.
 Peregrina - (despre credincioşi) A merge timp îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a face un
peregrinaj. A călători, a hoinări prin locuri îndepărtate sau prin ţări străine. A cutreiera lumea.

22
 C2.
DEZVOLTAREA NURSINGULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea

ştiinţifică în domeniul medicinii are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în institute de cercetare.
Organizarea sanitară şi a asistenţei medicale a populaţiei
Aceasta este o activitate de interes public şi cade în sarcina organelor de stat (Ministerul Sănătăţii) în colaborare
cu asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor Medicali).

Practica medicala din comuna primitiva pana la epoca feudala:

1.1. Comuna primitiva; practici magice, îngrijiri realizate de tămăduitori
Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave
reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din
punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forţelor supranaturale. Pentru vindecare se
invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în
epoca de piatră.

Aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos, două grupuri umane privilegiate au devenit leagănul
primelor două civilizaţii demne de acest nume care au lăsat o mărturie directă a existenţei lor datorită scrierii
pictografice şi hieroglifice: cea care ocupa bazele teritoriale sau pământeşti separând Tigrul de Eufrat şi cea care
s-a stabilit în marginea cursului mijlociu al Nilului. Aceste civilizaţii în esenţă continentale - numite şi civilizaţii
"imperiale" au putut să se dezvolte în valea Nilului şi în Mesopotamia căci foarte devreme s-au reunit cele trei
condiţii asigurând reuşita lor: o ţară extrem de fertilă, o organizaţie socio-politică urbană foarte puternică, o
religie colectivă în strânsă legatură cu puterea.
Astfel, sumerienii care s-au stabilit în valea Eufratului şi au fost un popor de agricultori au înscris pe
table de lut principiile esenţiale ale medicinii lor. În civilizaţia Caledo – Asiriana care i-a succedat, medicina –
puţin distinsă de sacerdot – era se pare codificată cum o demonstrează anumite mărturii ce au parvenit până la
noi. Codul Hammourabi gravat pe o stea de diorită descoperită în ruinele Suse – unde se vede Dumnezeu soare
poruncind legile sale lui Hammourabi, monarh caledonian – indica principiile de responsabilitate şi onorariile
medicului: acesta va lua 10 sikle pentru îngrijirea unui ochi, dacă este vorba de un stăpân, 2 sikle dacă e vorba
de un sclav, 5 sikle pentru vindecarea maladiilor osoase şi viscerale; din contra, dacă comite o greşeală, i se va
tăia mâna. Această noţiune de responsabilitate morală a fost în egală măsură la mare cinste în Egipt, aceasta
probabil la începutul erei faraonice.

1.2. Sclavagismul: îngrijiri realizate de preoţi, medici militari romani, vindecătorii rurali, practici magice.
La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap.
Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle
(natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special
prin persoana lui Hippocrates din Cos, considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus
Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor
empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde Herofil
practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti.
O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon -
grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamaţiei: roşeaţă,
căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele noastre.
În acest timp civilizaţiile imperiale în esenţă continentale se vor substitui civilizaţiilor mediteraneene
bazate pe o economie comercială, o societate democratică şi individualistă, şi vom asista la declinul marilor
capitale continentale (Memphis, Theba, Babilon, Ninive, Suse) în detrimentul oraşelor porturi (Corint,
Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena) .
În mileniul de dinainte de Hristos, aceste civilizaţii mediteraneene vor atinge o dezvoltare considerabilă,
ceea ce a făcut să fie numită "miracolul Grec".
Între secolul VII şi V înainte de Hristos medicina greacă se desparte de caracterul sau mitic şi sacerdot şi
– contemporană construirii marilor oraşe – se va inspira din considerente filozofice.
Lui Hipocrate îi revine meritul de a fi creat deontologia medicală pe care şi noi o urmăm astăzi. Într-
adevăr, tot cea ce l-a precedat îi este inferior de tot ceea ce i-a succedat în lumea antică şi de atunci cu câteva
excepţii. Hipocrate a rezumat dificultăţile morale ale profesiunii medicale într-o formulă care rezuma doctrina
sa: "viaţa este scurtă, arta este lungă, ocazia fugitivă, experienţa nesigură, judecata grea".
Cea mai veche culegere de deontologie de care s-au legat civilizaţiile occidentale este cea cunoscută sub
numele de Jurământul lui Hipocrate. Acest text, elaborat cu aprox. 500 de ani înainte de Hristos, în epoca cea

23
mai strălucită a Greciei antice - unde trăiau Pericle şi Philias, Sofocle şi Euripide - prin Hipocrate şi prin
discipolii săi a formulat regulile moralităţii profesionale cu cinste în şcolile de medicină ale lumii greceşti.
"Jur pe Apollo medic, Asklepios, Hygeia şi Panakeia luând ca martor toţi zeii şi zeiţele ca voi înfăptui
după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi această angajare scrisă.
Jur de a considera egalul părinţilor mei pe cel ce mă va învăţa arta medicinei; de a împărţi cu el
subzistenţa, greutăţile şi nevoile dacă e necesar; de a privi pe fii săi ca pe fraţi şi daca ei vor vrea să studieze
această arta să-i învăţ fără onorariu; de a comunica preceptele generale, lecţiile orale şi tot restul doctrinei
fiilor mei, cei ai stăpânului meu şi discipolilor ce urmează legea medicala, dar la nici un altul.
Voi face să servesc regimul dietetic în avantajul bolnavului după puterea şi judecata mea; pentru păcatul
lor şi răul lor nu voi da, oricât m-ar ruga un drog sinucigaş şi nici nu voi lua iniţiativa unui astfel de sfat; nici
nu voi da la nici o femeie contraceptive.
Pentru castitate şi sănătate îmi pun la dispoziţie viaţa mea şi profesiunea mea şi voi lşsa această
practică profesioniştilor. În câteva case unde trebuie să intru, mă voi duce pentru a ajuta bolnavii, evitând tot
ceea ce este corupător. Lucrurile care, în exercitarea sau în afara exercitării artei mele voi putea să văd sau să
aud despre existenţa oamenilor şi care nu trebuie să fie divulgate în afară, le voi ţine sub tăcere, estimând că
aceste lucruri au dreptul de a fi secrete. Dacă îndeplinesc până la capăt acest jurământ şi îi voi face cinste,
orice mi s-ar întâmpla în această viaţă voi fi onorat pentru totdeauna de a ajuta oamenii. Dar dacă voi abdica
de la aceste principii tot răul să se abată asupra mea!"
Hipocrate ilustrează aceste principii în portretul lăsat despre medic:
" Este o recomandare pentru medic de a fi firesc, după temperamentul său, căci despre un medic
nenatural se crede de obicei ca el nu va şti să îngrijească pe alţii. Trebuie să fie el însuşi bine îmbrăcat şi să
utilizeze parfumuri plăcute al căror miros nu are nimic suspect. În acest sens dispune pacientul în favoarea sa.
Medicul înţelept în ceea ce priveşte moralul trebuie să ţină cont de ceea ce urmează: să ştie să tacă, apoi a-şi
regla viaţa căci acesta este un lucru foarte important pentru reputaţia sa. Trebuie ca el să aibă caracterul unui om
cinstit şi cu aceasta să fie grav şi binevoitor. Căci excesul de zel îl va face să fie respectat mai puţin. Să observe
ceea ce i se permite. Cât despre ţinuta sa, aceasta va fi a unui om raţional, altfel el ar părea arogant şi dur. Din
contra dacă nu va râde şi nu va fi vesel, va deveni obositor, lucru de care trebuie să se ferească. Să fie cinstit în
toate relaţiile căci cinstea îi este de un mare ajutor: bolnavii au lucruri uneori dificile de spus medicului şi i se
confesează fără rezervă; oricând el vede femei tinere obiecte de mare preţ; trebuie să rămână stăpân pe sine tot
timpul. Iată ceea ce trebuie să fie medicul ca ţinută fizică şi morală".
Grecia nu a fost – după toată probabilitatea – singura origine intelectuală a civilizaţiei. Civilizaţia
Hindusă s-a dezvoltat în egală măsură pe plan material şi moral cu rară perfecţiune în cele două văi privilegiate
cea a Hindusului şi cea a Gangelui.
Dată fiind absenţă datelor relative referitoare la nivelul atins de către medicina indiană înaintea invaziei
ariene, se presupune vecină cu cea a lui Hipocrate la care s-au stabilit textele parvenite până la noi. Atraja care
învăţa medicina pe Taxila şi Susruta care profesa la Benares au prezentat etica medicală ca în "portretul
medicului" care figurează în opera lui Susruta. Susruta spune despre medic: "Să fie din familie bună, frumos,
puternic, viguros, discret, amabil, fără pretenţii, vesel când este ocazia, cast, rezervat, răbdător şi familiarizat
cu ştiinţele sacre. El trebuie să fie îmbrăcat în alb, să poarte părul scurt şi unghii tăiate, să vorbească încet,
fără gesturi, cu faţă calmă". În ziua primirii, el primea de la stăpânul sau o "instrucţie" a cărei solemnitate
aminteşte de cea a jurământului: nu va trebui să asculte sentimentele, ura sau orgoliul; va fi sclavul adevărului;
va îngriji pe stăpânii săi şi pe toţi ce i se vor adresa lui de o manieră politicoasă şi rezonabilă, bogaţi şi săraci.
Grija lui faţă de bolnavi nu va avea limite, dar în interesul reputaţiei sale şi pentru a salva demnitatea artei, va
trebui să refuze îngrijirile celor pe care îi recunoaşte ca incurabili. Va trebui să acorde cea mai înaltă
consideraţie brahmanilor, stăpânilor săi şi să fie plin de consideraţie pentru cei necăjiţi.
"Vei evita, spune stăpânul, orice companie nepotrivită; nu vei da niciodată leac la un om condamnat
pentru crima contra regelui; nu vei merge niciodată să îngrijeşti o femeie în absenţa bărbatului ei sau fără
consimţământul acestuia; nu vei primi nimic de la ea altceva decât hrana ce-ţi va fi necesară. Deci medicul nu
se va duce la un bolnav fără să fie chemat de către acesta etc.".
Cât despre tema ştiinţifică iată ce sfătuieşte el: "cel ce a învăţat simplu principiile medicinei, dar nu a
primit instrucţiuni practice îşi va pierde sângele rece în prezenţa unui bolnav, pe de alta parte cel ce cu grabă
se lansează în practicarea medicinii fără a-şi lua timpul de a studia principiile artei este nedemn vis-à-vis de
oamenii instruiţi şi merită să fie pedepsit de către lege. Ambii sunt astfel insuficient pregătiţi şi totodată
incapabili de a deveni practicieni ca şi o pasăre care ar zbura cu o aripă".
E probabil în faptul istoric al societăţii indiene prin ierarhia castelor sociale - în sânul cărora se găseau
brahmani din care proveneau preoţii şi medicii - de unde vine explicaţia despre existenţa, în preajma medicilor a
asistenţilor medicali pe care gândirea modernă îi considera ca veritabili infirmieri.
Medicul hindus Tsharaka (care a trăit la începutul erei creştine şi a fixat prin scris tradiţia medicală a
Indiei) relatează pentru prima dată în istoria medicinei – calităţile, funcţiile şi îndatoririle acestor asistenţi
medicali:
"Om cu sânge rece, viguros, nepurtând pică la nimeni, atent la nevoile bolnavilor, urmărind strict şi
neobosit instrucţiunile medicului.

24
 Cunoaşterea procedeelor de preparare a compoziţiilor medicamentelor, inteligenţă, devotat bolnavilor,
puritatea moravurilor şi a corpului, sunt cele patru calităţi care disting asistentul medical. Asistenţii se disting
prin curăţenia mâinilor, ataşament faţă de persoana pentru care sunt angajaţi; dotaţi din punct de vedere al
inteligenţei şi abilităţii; înclinaţi spre bunătate şi apţi la orice gen de serviciu prin care un pacient poate fi
revindecat; spirit deschis, experţi în arta de a prepara hrana, familiarizaţi cu masajul şi fricţionări ale
membrelor, să ştie să supravegheze şi să asiste bolnavul, să dozeze medicaţia; totdeauna gata, răbdători şi abili
a veghea pe cel ce suferă; niciodată de reavoinţă oricare ar fi actul care ar putea să fie cerut de medic sau
pacient".
Ştim că probabil în secolul VI al erei noastre civilizaţia chineză care acordă o mare importanţă medicilor,
arată în egală măsură calităţi şi un comportament care ne-ar părea astăzi mai "deontologice" pe care le regăsim
în principiile lui Souen-Seu-Mo: "pentru a fi un medic bun, nu este suficient să fii versat în literatura
Confucianistă şi Thaoista, cel ce nu a citit cărţile Budiste nu va cunoaşte mare lucru, compasiunea, bucuria
renunţării. Nu va şti abordând bolnavii să fie pătruns de milă şi simpatie, nici să-şi formeze o voinţă de a aduce
ajutor în toate durerile, fiind animat de această dorinţă fără a se ocupa de treburile sale personale, de bogăţia
sa, de arta sa, de frumuseţea sa, de inteligenţa sa, de calitatea sa de chinez sau de barbar, de prieten sau
duşman, nu va reuşi să considere cu egalitate toţi bolnavii ca prietenii săi cei mai scumpi".
Perioada de aproximativ 1000 de ani care înconjoară originea erei Creştine este cea unde se ia pentru
prima dată cunoştinţa de deontologia medicală, cea pe care o concepem – şi dealtfel cea pe care o practicăm –
astăzi. Într-adevăr, prin intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneana a marcat cultura noastră
occidentală într-un mod definitiv. Astfel, într-una din scrisorile pastorale se aminteşte că obligaţia clerului este
de a vizita bolnavii şi de a observa deontologia lui Hipocrate, a acorda respect medicului despre care se spune în
eclesiast că el este creaţia Atotputernicului:
"Acordaţi ajutor bolnavilor" se spunea, "şi recompensa va veni de la Dumnezeu". Creştinilor captivi în
exil, de origine siriană sau bizantină care au tradus în arabă marile opere medicale le revine meritul de a fi
asigurat difuzarea în Orient şi de a fi asociat aici anumiţi medici islamici ca persanul Ali Iben Rabban Al Tabari
a cărui deontologie strict hipocratică ne-a lăsat un portret al unui bun practician: "va alege în fiecare lucru ce-i
mai bun şi mai drept, nu va fi uşuratic, orgolios şi denigrant deci nu va fi niciodată obosit, infatuat, nu se va
plasa niciodată deasupra celorlalţi".
Rolul medicilor iudei – care au fost practicieni foarte reputaţi – a fost de asemenea foarte important în
practica deontologiei medicale. Opera lui Maimonide este o strălucită mărturie. Moise Maimonide, medic,
filozof şi talmudist eminent, descendent al unei linii de rabini şi înalţi demnitari iudei, pregătit pentru
ascensiunea sa în crearea unei culturi vaste, medic personal al sultanului Saladin – care a trăit în sec. al XII-lea
după Hristos, ne-a lăsat o opera deontologică mistică cunoscută sub numele de rugăciunea lui Maimonide: "O
Doamne umple-mi sufletul de dragoste pentru artă şi toate creaturile, nu admite ca gloria cercetării să mă
influenţeze în exerciţiul artei mele, căci duşmanii adevărului şi ai dragostei de oameni ar putea foarte uşor să
abuzeze şi să mă îndepărteze de nobila datorie de a face bine copiilor tăi. Susţine-mi forţa inimii ca ea să fie
totdeauna gata să servească bogatul şi săracul, prietenul şi duşmanul, bunul şi răul. Fă-mă ca eu să nu văd
decât omul în cel ce suferă. Ca sufletul să-mi fie deschis aproape de patul bolnavului, ca el să nu fie direcţionat
de nici o gândire străină, ca în final să fie prezent la tot ceea ce experienţa şi ştiinţa l-au învăţat; căci mari şi
sublime sunt cercetările ştiinţifice care au ca scop să conserve sănătatea şi viaţa tuturor creaturilor. Fă ca
bolnavii să aibă încredere în mine şi în arta mea, ca ei să urmeze sfaturile şi prescrierile mele. Îndepărtează de
la patul lor şarlatanii, pe cei cu mii de sfaturi şi care cunosc totul căci prin toate acestea se poate conduce la
moartea lor. Dacă neştiutorii mă blamează fă ca dragostea pentru arta mea să mă facă invulnerabil ca eu să
pot să perseverez în adevăr şi prestigiu. Dă-mi Dumnezeule răbdare pe lângă bolnavi, fă ca eu sa fiu moderat în
totul, dar insaţiabil în dragostea mea pentru ştiinţă. Îndepărtează de mine, o Dumnezeule, ideea că eu vreau
totul. Dă-mi forţa, voinţa şi ocazia de a-mi lărgi din ce în ce mai mult cunoştinţele mele".

1.3. Evul mediu: îngrijiri acordate de preoţi, călugări ortodocşi si catolici, medici laici; spitalele
mănăstirilor si aşezămintele medico-sociale orăşeneşti.
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul
observaţiei.
Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor greceşti
dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea
p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon
medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.
Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării
benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia (Şcoala de la
Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna
şi Padova.
Diverşi medici au acordat în cursul evului mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca Paracelsius care
spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice un om bun şi veridic", sau Rabelais care a scris: "Ştiinţa fără
conştiinţă, nu e decât ruina sufletului", deci Colegiile Medicilor se arată mai grijulii de a-şi reglementa
privilegiile decât de deontologie.

25
 Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de asistenţă
religioasă care nu ezita să doteze - ca urmare a moralei creştine – deontologia tehnică astfel: "Asistenta va
pregăti cina, o va aduce bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va da binecuvântarea, totul cu o
dragoste pe care ar da-o fiului ei, sau mai degrabă lui Dumnezeu, va încerca să-l înveselească atunci când el
este dezolat.
Asistenta va observa timpul şi ora când se dau medicamentele, va avea un mare respect pentru ordinele
medicilor ce-i vor fi date referitor la tratamentul bolnavilor.
Asistenta trebuie să ştie să administreze perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi exacte".
Reglementarea legală făcând parte largă din iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi asistenţei bolnavilor,
deontologia a ţinut mult timp să se confunde cu morala individuală.
Dezvoltarea medicinei moderne a fost influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile descoperiri din
acest domeniu. Cel mai renumit reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius, care se ocupa de alchimie,
astrologie, dar şi de etica şi psihologie, spunând: "Caracterul medicului influenţează mai puternic starea
bolnavului decât orice medicament".
Din secolul al XVII-lea a început urbanizarea. În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă şi igienă se
deteriorau şi din aceasta cauză au apărut tot mai des epidemii. Forţate de împrejurări, autorităţile construiesc mai
multe spitale, dar paralel cu aceasta, nivelul de acordare al îngrijirilor medicale, stagnează. Îngrijirea bolnavilor
este făcută de măicuţe şi de îngrijitoare voluntare necalificate. Din acest motiv în Germania, în mijlocul
secolului al XIX-lea a fost înfiinţată prima şcoala unde pe lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea
bolnavului. Acesta a fost punctul de plecare al şcolilor sanitare de mai târziu.
În această perioadă obligaţiile celor care îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă alimentarea şi toaleta
zilnică a bolnavului aveau obligaţia de a măsura temperatura, de a recunoaşte anumite boli după semne şi
simptome, de a aplica diete corespunzătoare îmbolnăvirilor. Pentru aceste noi atribuţii era nevoie şi de o
pregătire teoretică.
Războaiele, în general, dar mai ales cel de la mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la dezvoltarea
medicinei concomitent cu dezvoltarea îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a avut Războiul din Crimeea,
unde răniţii ruşi au fost îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a fost organizată de chirurgul Pirogov. Pe
cealaltă parte îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a fost asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi
pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost cea care după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St. Thomas,
prima şcoala pentru surori medicale. Ca cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o cultură generală
şi o integritate morală ireproşabilă".
Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la creşterea
numărului de surori medicale calificate. În organizarea acestor şcoli Crucea Roşie înfiinţată în 1864 a jucat un
rol important.
La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări au fost organizate sistematic cursuri pentru formare de
instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat Consiliul Internaţional al Surorilor Medicale cu scopul
uniformizării pregătirii profesionale a celor ce voiau să practice aceasta profesie, iar la New York în cadrul
Universităţii Columbia a fost înfiinţată o secţie separată care avea ca scop, pregătirea teoretică şi practică a
asistenţilor medicali.
Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei, precum şi tehnologia apărută au determinat şi o creştere
calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru fiind permanent are ca efect apariţia profesiei de asistent medical şi
indispensabilitatea acestuia în echipa medicală.

Îngrijirea bolnavilor in sec. XIV – XVIII

Îngrijiri efectuate de medici, bărbieri-chirurgi, moaşe, băieşi, călugări, vraci
Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până atunci
intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei
şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la
construcţia corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinii.
Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia,
cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), şi
ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune
vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în
cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia bărbierilor.
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the
Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine,
în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei,
recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace în
tratarea bolilor.

26
 În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista
Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane.
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823) introduce metoda vaccinării antivariolice.

Asistenta publică, marile epidemii, prima şcoală pentru moaşe.

Progrese in îngrijirea bolnavilor in sec. XIX si pana in prezent, evoluţia medicinei si pregătirea cadrelor
medii sanitare, personalităţii reprezentative.
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi
în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai
utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei, în timp ce
germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale
bolilor şi emite cumoscuta teorie a patolgiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi ale lui
Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi
Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar
Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru
prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.
Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra
funcţionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849
- 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în investigarea
organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a
anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August
Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în massă, întroducerea
antibioticelor prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu
lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în
1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercei Penicillium, din
care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era
antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a
caracterelor, structura cromosomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului dezoxiribonucleic
(DNA), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale
organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în
imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard
efectuează prima transplantare de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili.
După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării sistemului
nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin stimulări directe
ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în
special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac
iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în
afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a
factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol).
Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca
leucemia şi altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe
controversate.
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu ajutor medical
(moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu
excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul
ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani ?
La nici una din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat.

27
 În ultimul mileniu, o serie de descoperiri monumentale au revolutionat practica medicala. Datorita lor au
putut fi salvate milioane de vieti.
La începutul secolului al XIX-lea, durata medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o suta de nasteri,
40 de nou-nascuti mureau înainte de primul an de viata. Maladiile si infectiile, în majoritate cauzate de conditiile
improprii, mizere de trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila de vieti omenesti. În comparatie cu
media de viata a oamenilor anului 1000, astazi, în Occidentul industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de
peste doua ori – de pâna la 76,5 ani pentru copiii nascuti în 1997, în Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a
diminuat substantial fata de acum o mie de ani. Si în mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din medicina
vor contribui la asigurarea unei vieti si mai lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari ale geneticii
ofera speranta unor noi tratamente care sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa înlature tarele
ereditare din familii si pe cât posibil chiar sa încetineasca procesul îmbatrânirii. Iar recentele solutii datorate
tehnologiei transplantului sugereaza ca deja s-au facut primii pasi în dezvoltarea în mediu de laborator a
organelor necesare înlocuirii celor vatamate. Dar oare toate aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara
descoperirile medicale de pionierat ale ultimului mileniu? Câtusi de putin.
Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri medicale numai pe cele zece considerate a fi cele mai
importante este cu siguranta o provocare. Cu ce instrument sa masori semnificatia unei descoperiri…? Un factor
este preeminenta: cele mai importante descoperiri au condus la nenumarate altele, care în final au remodelat
medicina si au afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai precis, schimbarile din practica medicala au lasat
mult în urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi puse la punct terapii clare numai dupa multi ani. Aceste
descoperiri au câstigat acest statut de importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe medici sa salveze
vieti, ci pentru ca practic au schimbat fundamental modul în care oamenii de stiinta considerau sanatatea umana.
Procedând astfel, aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de cercetare care au revolutionat medicina si au
salvat nenumarati oameni. În ordinea descoperirii lor aceste etape care au revolutionat stiintele medicale sunt:
anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile, vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile sanguine,
culturile de tesuturi, antibioticele si structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).

Începutul
Practicarea medicinii este la fel de veche ca si civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie
inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai curând a observatiei si experimentului, decât prin invocarea
unor forte supranaturale care sa vindece bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale grecilor au fost
preluate de catre cuceritorii romani, în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la începutul Evului Mediu,
acestea au cazut în obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa medievala a fost marcata de o perioada de
stagnare în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli,
iar singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost apelarea la practici stravechi, magico-religioase si
tratamente, care astazi sunt numite cu un termen generic, neconventionale. Din medicina antica au supravietuit
atunci numai fragmente din tratate. În general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar ca o pedeapsa
pentru pacatele savârsite sau ca un rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste motive, rugaciunea si
incantatiile erau cel mai adesea forma standard de tratament.
Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar si în aceste conditii un reviriment formidabil în momentul
în care la universitatile italiene din Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele facultatilor medicale, în
secolele al IX-lea si al X-lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea facultati si la universitatea
franceza din Paris si la Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost stimulata cercetarea, au fost stabilite
cerintele pentru examinarea absolventilor, viitori medici – toate elemente decisive pentru extraordinarul avânt al
medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, avânt care a continuat pâna în zilele noastre.

Anatomia umana
Înainte sa se puna bazele stiintei medicale moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o întelegere cât
mai corecta a anatomiei umane. Fara descrieri clare ale structurii corpului uman era imposibil sa se priceapa
care sunt functiile diferitelor parti ale organismului. O data ce savantii ar fi înteles acestea, ei puteau sa sugereze
terapii medicale propice pentru refacerea functiilor vitale.
În mod surprinzator, nimeni nu stia prea multe despre anatomia umana pâna în 1543 când anatomistul
belgian Andreas Vesalius a scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu privire la structura corpului
uman, în sapte carti).
Momentul crucial în descoperirea corpului uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas Vesalius -"De
Humani Corporis Fabrica" ("Cu privire la structura corpului uman"), în anul 1543. Lucrarea, considerată o
adevărată capodoperă, cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text clar.
Unele dintre aceste planşe au fost realizate de pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa Medievală,
cunoştinţele de anatomie se bazau în principal pe învăţăturile medicului roman Galenus. Descrierile anatomice
făcute de acesta se întemeiau pe disecţii de animale. Se ştie acum însă cât de mult diferă corpul uman de cel
animal. Tânărul Vesalius a avut curajul să prezinte peste 200 de erori ale lui Galenus, într-o perioadă în care
erau strict interzise criticile la adresa unor maeştri veneraţi ai medicinii.
În 1537, la vârsta de 23 de ani, Andreas Vesalius a obţinut diploma în medicină la Universitatea din
Padova. La scurt timp după absolvire, a fost numit şeful disciplinei de anatomie şi chirurgie din cadrul aceleiaşi

28
universităţi. În timpul studenţiei, el obişnuia să meargă noaptea prin cimitire şi să dezgroape cadavre, pe care le
aducea apoi în propriul său dormitor. Vesalius i-a angajat pe cei mai mari artişti italieni pentru a desena
anatomia corpului uman. În 1543, la numai 29 de ani, a terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre
cele mai mari cărţi de medicină scrise vreodată.
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor umane (disectia) era interzisa. În Europa medievala
cunostintele de anatomie se bazau predominant pe învataturile medicului roman Galen (129-199?). Descrierile
anatomice realizate de acesta se întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de fapt, difera mult de cele
umane. Dar a-l contrazice pe Galen era extrem de periculos, deoarece puternica Biserica Romano-Catolica lua
concluziile sale drept litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva temerari care sa corecteze unele dintre
erorile lui Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.
Multi o considera drept cea mai mare carte de medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare monumentala
a adus medicinii un dar pretios: pentru prima data anatomia umana se baza pe o disectie minutioasa si pe
observatii fata de maniera anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu radacini în antichitate.

Circulatia sângelui
Descoperirea medicului englez William Harvey cu privire la functia inimii si felul în care circula sângele
este considerata de catre majoritatea specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a tuturor timpurilor:
aceasta stabilea principiul cercetarii prin experimente în medicina pentru a putea învata cum functioneaza
organele si tesuturile corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui Harvey, Exercitatio Anatomica de
Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la miscarea inimii si sângelui în animale), a
încurajat cercetarea functiilor mecanice ale multor procese corporale, incluzând respiratia, digestia,
metabolismul si reproducerea.
Harvey a obtinut diploma medicala la Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru foarte important:
venele au valve care permit sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate acestea, rolul exact al valvelor
era incert. Realizând ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica
sângele corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup, Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând
vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a condus experimente în fata membrilor influentului Colegiu
Regal al Medicilor din Londra, Anglia. Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea acestora pentru cartea sa
care, sub aparenta slavirii lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De pilda, în capitolul opt din cartea
sa, Harvey a introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara ca sângele se misca într-un fel de circuit prin
corp, pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul
explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe animale si
oameni, Harvey a demonstrat cum circula sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele care o dreneaza nu
mai functioneaza. Când o vena se blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se distruge deasupra lui, dar
umflatura dispare când blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca valvele în vene permit sângelui sa
circule numai în directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca sângele se misca într-un circuit prin corp,
deci exista o “circulatie sanguina”.

Bacteriile

Dupa aceste doua momente majore din istoria stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si Harvey, în
secolul al XVII-lea a fost descoperit unul dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman: bacteria. Aceasta a dus
în final la concluzia ca expunerea la anumite microorganisme ar putea fi generatoare de boli. Mai mult, a
avansat noi teorii cu privire la antiseptice, care au scazut drastic rata mortalitatii provocata de chirurgie.
Antoni van Leeuwenhoek, care pe atunci îsi câstiga traiul în Delft, Olanda, facând pe de-o parte munca
menajera si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru îmbracaminte, a descoperit bacteriile si alte
microorganisme folosind un microscop construit de el însusi. Datorita influentei unui prieten medic olandez, a
fost invitat sa scrie scrisori Societatii Regale din Londra – un grup dedicat progresului în stiinta. Aceste
scrisori au fost traduse din olandeza în engleza si publicate în jurnalul societatii, Philosophical Transactions.
Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede privind prin
microscopul sau o picatura de apa de ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde statuse mai multe zile.
Spre surprinderea lui Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime de “animale” de dimensiuni invizibile
cu ochiul liber, cunoscute astazi ca protozoare, care înotau în apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte
mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute în zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul dintre
membrii Societatii Regale nu avea habar de aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit “animalculi”. La
solicitarea reprezentantilor uluiti ai Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati cetateni din Delft au
fost rugati sa verifice personal descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek. Dupa confirmarea acestora, în
1680, cercetatorul autodidact a fost ales membru în prestigioasa Societate londoneza.
Descoperiri de mai târziu au extins semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales aceea exceptionala
din 1876 a omului de stiinta german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul microscopic al antrax-ului putea
cauza omului o maladie fatala. Pâna atunci multi savanti considerau o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar

29
putea vatama animale mai mari, precum omul. În 1882 Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei, era
la originea tuberculozei. Pentru aceasta descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel.
Spre deosebire de Koch, care era un medic de tara când a facut descoperirea sa epocala, chimistul si
biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în asemenea masura încât nu îi suporta lucrând în laboratorul sau.
În ciuda acestui dispret, el era profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a descoperit ca putrefactia
(descompunerea substantelor organice) este cauzata de microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca
putea preveni putrefactia supunând substantele organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi sub numele
de pasteurizare.
În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a citit despre cercetarea lui Pasteur legata de putrefactie. El si-a
amintit ca în timp ce o fractura osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile compuse (oase fracturate care ies
prin stratul de piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca. Lister a fost convins ca acest proces periculos de
infectare era cauzat de microorganismele descrise de Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit
fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid
carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea extermina microorganismele din aer. Drept urmare, timp de noua
luni trata fracturile compuse si ranile deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie în urma operatiei
chirurgicale. Rezultatele experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere chirurgiei antiseptice. Desi initial
tehnicile sale antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici, totusi au devenit curând larg acceptate, iar
numarul mortilor provocate de infectii în sala operatorie încep sa se diminueze.

Vaccinarea
Variola, cândva o infectie virala obisnuita care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor periodice
care explodau peste tot în lume, este considerata astazi complet eradicata. Reusita se datoreaza îndeosebi
medicului englez Edward Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin împotriva acestei maladii. Descoperirea
lui Jenner a pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni
difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita, tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte boli care
cândva erau considerate adevarate plagi. Pe timpul lui Jenner se practica o procedura numita “variolare”, care
avea rolul de a proteja oamenii împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica presupunea colectarea unei
cantitati infime de substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana cu o forma usoara si trecerea ei în bratul
unei persoane sanatoase. La cea din urma se producea o forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid, dar
procedura era adesea mortala.
Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani
devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu mulsul
vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci, caracterizata
prin aparitia unor pustule pe piele, mai ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le afecta mâinile si
bratele, deveneau imune la variola umana.
Jenner îsi continua apoi practica medicala cu renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se
întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru a afla cum variola vacilor poate proteja împotriva variolei
umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii mici în bratul baietelului de opt ani James Phipps. Peste acestea el
aplica lichid colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnava de variola vacii. Pe 1 iulie, el îl infecteaza pe
Phipps cu lichid dintr-o pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine imun la variola umana. Prin urmare,
Jenner a facut doua descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii protejeaza împotriva variolei umane; a doua,
variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe fiul
sau, experimentându-si mai departe noua sa tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile jurnalului
Philosophical Transactions, dar lucrarea i-a fost respinsa.
Dupa mai multe experimente el si-a publicat singur rezultatele, platind tiparirea acestora.
La început vaccinarea era considerata o practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica întâmpinând
o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se dupa lucrarea lui
Jenner, sa deschida drumul dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele din urma, Jenner a primit o
diploma onorifica de la Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.

Anestezia chirurgicala
Pâna la descoperirea anesteziei de catre Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o experienta
cumplita, o adevarata tortura fizica, în general folosita numai în cazurile extreme de raniri grave sau boli severe.
Unii pacienti foloseau alcool sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii recitau versuri… În asemenea
cazuri, moartea era considerata o binecuvântare. Chirurgii operau cu o viteza periculoasa si excesiva,
“rezolvând” pacientul cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate acestea, permitând chirurgilor sa lucreze
mai încet si cu mult mai multa precautie.
Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul, un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice erau
necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant.
Long, un medic american din Jefferson, Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor sai. Într-o
seara, l-a folosit el însusi la o petrecere “eterica”, provocându-si arsuri cumplite în starea de extaz. Cu toate
acestea, dupa cum a remarcat Long, nu a simtit nici o durere.

30
 Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe James Venable, care avea doua vezicule purulente în gât si era
îngrozit de perspectiva operatiei chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter. Venable a acceptat, iar eterul
l-a facut inconstient. Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit durerea. În urmatorii patru ani, Long a
folosit cu acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti.
Dar în 1842 medicul Charles Jackson împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce facea Long si
i-au furat secretul, foarte probabil dupa ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit eterul pentru a
anestezia doi pacienti la Spitalul General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie 1846, în fata unei audiente
formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a fost curând folosita peste tot în lume.
Lui Long, în schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea…
Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson, Morton, Long si altii au produs conflicte despre întâietatea
inventarii anesteziei chirurgicale. Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie problema timp de 16 ani, fara
însa sa stabileasca cine a introdus eterul pentru prima data ca procedura anestezica. Cu toate acestea, folosirea
anesteziei s-a dezvoltat rapid. Mai târziu, oamenii de stiinta au gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode
mai bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din urma descoperind utilizarea anesteziei locale.

Razele X
Dezvoltarea fotografiei cu raze X sau a radiologiei a fost un enorm salt în viitor. Pentru prima data
medicii puteau vedea în interiorul corpului fara a-l deschide. Cu razele X chirurgii puteau diagnostica repede
fracturile, tumorile si alte malformatii, putând stabili operatii adecvate. Ca un rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si
sofisticat.
În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad Roentgen a experimentat cu un tub Crookes — un tub din
sticla, în forma de para, golit de aer cu electrozi la extremitatile tubului. Când un electrod negativ (catodul)
primea curent electric de mare tensiune, el stralucea alb-incandescent si emitea un val de particule invizibile
încarcate electric, raze catodice. Acestea se miscau catre electrodul pozitiv (anodul) tubului. Daca exista numai
putin aer în tubul Crookes, razele catodice spargeau sticla, producând la celalalt capat o incandescenta galben-
verzuie.
Experimentele lui Roentgen au confirmat observatiile altui medic ca aceste raze catodice puteau trece
printr-o fereastra acoperita cu aluminiu în peretele tubului Crookes. Pentru a afla daca acestea puteau trece
peretele de sticla al tubului, el a asezat o bucata de hârtie acoperita cu sare de bariu în apropierea anodului
tubului. Se stia ca aceasta straluceste când e încalzita cu raze catodice. El a facut întuneric în laborator si a
acoperit si tubul cu o placa neagra, pentru a vedea mai bine stralucirea.
Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta de tubul
Crookes. Era o singura explicatie: tubul Crookes producea tipuri de valuri electromagnetice pâna atunci
necunoscute, care mai târziu s-au numit razele X. În ziua de 28 martie 1895, cercetătorul a comunicat rezultatele
sale Societăţii Fizico-Medicale din Wurzburg. După numai câteva săptămâni au fost făcute primele încercări de
a utiliza razele X în medicină. Dezvoltarea fotografiei cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în
interiorul corpului uman fără a-l deschide. În decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete si spre uimirea
sa imaginile developate au aratat nu numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele degetelor.

Grupele sanguine
Prima transfuzie de sânge la om a fost efectuată în anul 1668, de către medicul regelui Ludovic al XIV-
lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul, care primise sânge de la o oaie, a murit, iar transfuziile au fost interzise în
Franţa şi Anglia. Deşi efectul a fost unul catastrofal, medicina a avut de profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns
la concluzia că omul nu poate primi sânge decât de la un seamăn de-al său.
La începutul secolului XX, medical austriac Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman putea fi
grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta descoperire a facut posibila transfuzia de sânge de la o persoana la
alta – o descoperire exceptionala care a salvat vieti nenumarate.
Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668, Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui Ludovic XIV,
a îndraznit sa faca unui om o transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar Denis a fost arestat pentru
crima. Ca urmare, transfuziile au fost prohibite în Franta si Anglia.
În 1900, Landsteiner a facut stralucita observatie ca sângele omenesc contine ceea ce el a numit
isoaglutinine. Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule rosii din mostrele de sânge care le contin si sunt
diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa divida sângele în trei tipuri: A, B si 0. Un al patrulea si mai rar
tip, AB, a fost mai târziu descoperit. Landsteiner a aratat ca serul din doua tipuri de sânge continând aceleasi
isoaglutinine nu aglutina celulele rosii din fiecare sânge, fapt ce a permis dezvoltarea unui sistem de transfuzii
sanguine mai sigur.
Landsteiner a primit Premiul Nobel în fiziologie în 1930.

Culturile de tesuturi
În 1907, biologul American Ross Granville Harrison a ramas uimit când a descoperit ca tesuturile vii ar
putea fi cultivate sau crescute în afara corpului. Desi Harrison nu avea atunci cum sa stie, descoperirea sa a
devenit una dintre cele mai valoroase tehnici din medicina. Culturile de tesuturi au deschis noi cai pentru
studierea dezvoltarii genelor, embrionilor, tumorilor, toxinelor si altor agenti patogeni care cauzeaza boli.

31
Tehnica mai este folosita pentru a produce medicamente, vaccinuri si înlocuirea tesuturilor, ca si pentru a clona
animale, ca Dolly, celebra oaie.
În vara anului 1906, Harrison, expert în embriologie, voia sa rezolve o problema importanta în biologie –
daca fibrele nervoase cresc în tesuturile locale ale corpului sau îsi au originea în celulele nervoase din creier. El
a decis sa studieze nervii vii în absenta oricarui alt tesut înconjurator. Pentru aceasta el a izolat o portiune din
romboencefalul unui embrion viu de broasca. Pentru a-l tine în viata, el l-a scufundat în limfa proaspata de
broasca si l-a acoperit pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat
pentru a preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un microscop, Harrison a descoperit ca fibra nervoasa
vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai mult, celulele creierului broastei se mareau, chiar daca nu mai
erau în corpul acesteia. De la descoperirea lui Harrison, culturile de tesuturi le-au permis cercetatorilor sa afle
mai multe despre mecanismele de baza ale bolilor.

Antibioticele
Descoperirea antibioticelor a deschis un front nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea, actionând prin
uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea, savantii au vindecat holera, pneumonia, tetanosul, tuberculoza.
Descoperirea penicilinei, cel mai raspândit antibiotic din lume, este cel mai bun exemplu.
Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti cercetatori
înaintea lui observasera ca mucegaiul de Penicillium notatum prevenea cresterea unor tipuri de bacterii.
În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive stafilococi pentru a-i
studia la întoarcere. S-a întâmplat sa aleaga bacteria susceptibila pentru penicilina.
Când Fleming a deschis un container pentru a introduce stafilococi, spori de la mucegaiul de Penicillium
notatum, dintr-un alt laborator, au patruns în recipient. Preocupat de vacanta, Fleming a uitat containerul pe
bancuta laboratorului si nu în incubator. Stafilococii se multiplica la temperaturi înalte, dar Penicillium la cele
joase. Si de data aceasta s-a întâmplat ca temperatura sa fie propice pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a
secretat penicilina, împiedicând cresterea stafilococilor si lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile
colonii de bacterii din interior.
La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce s-a întâmplat si a încercat sa produca penicilina pura, dar n-a
reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit penicilina poate preveni infectiile. Totusi peste câtiva ani a renuntat
sa-l mai studieze. Penicilina a fost uitata pâna catre Al Doilea Razboi Mondial, când savanti de la Oxford
University din Anglia au aratat ca aceasta poate preveni infectiile bactericide la animale si oameni si au
dezvoltat o tehnica de producere a penicilinei pure în masa. În 1945 Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir
Howard Florey si Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în fiziologie.

ADN-ul
Dar cea mai mare descoperire a secolului XX este cea a structurii acidului dezoxiribonucleic (ADN –
baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea structurii chimice a ADN-ului le-a permis savantilor sa înteleaga
pentru prima data cum acesta se multiplica si trece informatia de la o generatie la alta.
În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se cunostea
functia chimica, aflata numai în nucleul de celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca ADN-ul contine fosfat, un
zahar numit dezoxiriboza si patru compusi diferiti, numiti baze nucleotide.
În 1944, americanul de origine canadiana Oswald T. Avery si colegii sai au aratat într-o serie de
experimente pe bacterii ca ADN-ul transmitea informatie genetica.
Pâna în 1950 doua echipe de cercetatori au cautat structura ADN-ului.
Una era la Cavendish Laboratory din Cambridge, Anglia.
Cealalta, la King’s College, Londra, alcatuita din Maurice Wilkins, medic si Raymond Gosling,
absolvent al facultatii.
Lor li s-a alaturat în 1951 Rosalind Franklin, expert în cristalografie cu raze X.
Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele arata ca molecula
de ADN avea forma dublu helicoidala si o structura care semana cu o scara contorsionata. În 1950, Wilkins a
primit de la un medic elveţian un eşantion pur de ADN. El a reuşit să selecteze fibre de ADN pe o bucată de
sticlă şi, împreună cu Gosling, le-a radiografiat. Molecula de ADN avea forma unei spirale duble. Un alt biolog
american, James Watson, a vazut una dintre fotografiile lui Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi
dublu helicoidala.
În 1951 el l-a convins pe biofizicianul britanic Francis Crick că folosind bile din plastic, fire si placute
metalice si cristalografie cu raze X îi poate conduce la structura ADN-ului.
Teza lor, "O structură pentru acidul dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie 1953. La scurt
timp, munca depusă de Crick şi coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic.
Aceste descoperiri reprezintă naşterea biologiei moleculare. Watson si Crick au dedus corect ca cele doua
rânduri dublu helicoidale separate înaintea diviziunii celulare ofera modele pentru crearea a doua noi molecule
de AND identice cu cea originala.

32
 C3.
PRINCIPALELE TEORIEI ŞTIINŢIFICE ALE NURSINGULUI

Teoria V. Henderson
Modelul conceptual (cadrul conceptual):
~ Este o imagine mentală, un ansamblu de concepte care permite reprezentarea realităţii.
~ Este dimensiunea esenţială de bază ce permite aplicarea propriei imagini privind îngrijirea.
~ Se stabileşte pe bază de valori şi postulate care sunt suportul teoretic al modelului conceptual
recunoscute şi acceptate şi care nu trebuie demonstrate.

Postulate:
→ Orice individ tinde spre independenţă şi o doreşte.
→ Individul formează un tot caracterizat prin nevoi fundamentale.
→ Când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută, individul nu este „întreg”, „complet”, „independent”.
Valori (credinţe):
→ Asistenta are funcţii proprii.
→ Când asistenta preia din funcţiile medicului, cedează o parte din funcţiile sale unui personal
necalificat.
→ Societatea aşteaptă un anume serviciu din partea asistentei pe care nu-l poate primi de la nici o altă
persoană.

Concepte cheie:
~ Individul sănătos sau bolnav este un tot complet, cu 14 nevoi fundamentale, ce trebuie satisfăcute.
~ Acordarea îngrijirilor cu scopul de a păstra sau a restabili independenţa individului prin satisfacerea
nevoilor.
~ Rolul asistentei medicale în practica îngrijirilor este de suplinire.
~ Porneşte de la ideea nevoii fundamentale umane.
Elementele care definesc profesia de asistent medical:
~ Scopul (idealul) profesional:
 De a ajuta pacientul.
 De a favoriza vindecarea.
 De a asista muribundul.
~ Obiectivul activităţii:
 Pacientul – sănătos sau bolnav.
~ Rolul profesiei:
 Suplinirea stării de dependenţă a pacientului.
~ Sursa de dificultate – pacientul nu poate răspunde la una din nevoi din cauza lipsei voinţei, forţei,
cunoştinţelor.
~ Intervenţii
~ Rezultat.
Intervenţiile asistentei au în vedere:
~ Sursa de dificultate.
~ Manifestările de dependenţă.
~ Dependenţa potenţială → evaluează pacientul şi planifică intervenţia.
~ Dependenţa actuală → evaluează pacientul şi elaborează plan de îngrijire pentru aplicarea intervenţiilor.
~ Dependenţă crescândă → continuă îngrijirea pacientului, iar după reevaluarea se elaborează un nou plan
de îngrijire.
~ Dependenţă permanentă → asistenta are rol de suplinire a funcţiilor pacientului şi educarea lui în scopul
adaptării la starea sa.

Fiecare nevoie este caracterizată prin dimensiuni:

~ Dimensiune biologică.
~ Dimensiune psihologică.
~ Dimensiune sociologică.
~ Dimensiune culturală.

33
 ~ Dimensiune spirituală.
Satisfacerea sau nesatisfacerea unei nevoi are consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii celorlalte
nevoi. O nevoie nesatisfăcută poate să aibă una sau mai multe dimensiuni afectate.

Teorii
Plecând de la concepţia despre om şi a credinţelor sale fundamentale, conceptul de sănătate poate
fi redefinit ca "o stare de armonie, rezultată din echilibrul tendinţelor fundamentale ale fiinţei umane". în
acest mod de a vedea lucrurile, sănătatea ia în calcul fiinţa umană în toată complexitatea, inclusiv cu
capacităţile ei de a face faţă situaţiilor existenţiale. Această concepţie despre persoană şi sănătatea ei
permite redefinirea obiectivelor şi metodelor de intervenţie ale asistentelor medicale/nurselor, care se vor
adresa atât individului şi grupului său de apartenenţă, cât şi societăţii.
Dacă iniţial cunoştinţele de nursing s-au dezvoltat neoficial, în 'jurul anului 1950 asistentele
medicale/nursele erudite au început să dezvolte teorii cu privire la conceptul de sănătate şi de îngrijiri
capabile să menţină sănătatea sau sa o redea atunci când intervine starea de boală. Treptat s-a reuşit
definirea nursingului ca o profesie separată, distinctă de medicină. Astfel, cercetătorii în nursing au
început să descrie modele conceptuale referitoare la situaţiile în care o persoană sănătoasă, devine
dependentă de acordarea îngrijirilor de sănătate. Dintre modelele cu cea mai mare aplicabilitate, mai
ales în nursingul comunitar, amintim pe cele ale lui Roy, Rogers, Johnson, Neuman, Orem, King.
În anul 1968, Imogene King va descrie un sistem conceptual de lucru, bazat pe trei subsisteme:
1. sistemul personal, alcătuit din conceptele: percepţie, şinele, creşterea, dezvoltarea, imaginea
corpului, spaţiul, timpul;
2. sistemul interpersonal, compus din conceptele: interacţiune umană,
comunicare, tranziţie, rolul şi stressul;
3. sistemul social, format din conceptele: organizare, autoritate, putere, statul, luarea deciziilor.
Cele trei sisteme sunt dinamice şi interacţioneaza între ele. De aici King va enunţa obiectivele
nursingului: "interacţiunea dintre fiinţele umane şi mediul lor sa ducă la o stare de sănătate pentru
indivizi, astfel încât ei să aibă capacitatea de a-şi asuma roluri sociale". Un punct forte al acestui
model este accentul pus pe participarea clientului la alegerea obiectivului şi
atingerea lui.

TEORII

D. Orem
(tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de
îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.
* Modelul de nursing impus de Orem a început odată cu descrierea rnlului asistentei
medicale/nurse de a ajuta persoanele care au probleme de .nilnmgrijire.
Dezvoltat de Colegiul de Nursing al Universităţii Catolice din SUA, acest concept în care
nursingul era preocupat de autoîngrijire a fost lansat în anul 1985. Termeni importanţi ai acestui model
sunt: autoîngrijirea, mijloace ale auto îngrijirii, deficitul de autoîngrijire.
Autoîngrijirea consta în acele activităţi pe care un individ le face pentru sine, pentru a-şi menţine
viaţa, sănătatea şi starea de bine. Ori de câte ori cerinţa de autoîngrijire terapeutică este mai mare decât
mijloacele de autoîngrijire, atunci se considera că există un deficit de autoîngrijire şi e nevoie de
intervenţia nursingului. Pentru aplicarea sistemului de autoîngrijire în nursing, asistenta medicală/nursa
întreprinde unul din următoarele lucruri: acţionează, îndrumă, sprijină, furnizează, instruieşte.
Aceste idei, în care nursa dobândeşte cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni să se îngrijească
singuri şi împreună cu alţi membrii ai comunităţii să stabilească infrastructura necesară îngrijirilor de
sănătate esenţiale pentru fiecare, vor sta Ia baza strategiei îngrijirilor Primare de Sănătate (IPS).
Mişcarea IPS a apărut oficial în anul 1977, odată cu rezoluţia OMS în care se prevedea
"atingerea unui nivel de sănătate care să permită tuturor locuitorilor globului să adopte o viaţă
productivă din punct de vedere social şi economic. "Un an mai târziu, cu ocazia Conferinţei
Internaţionale de la Alma-Ata (1978), s-a stabilit ca acest obiectiv să fie atins prin intermediul
îngrijirilor primare de sănătate (IPS). Această rezoluţie a devenit cunoscută sub numele de "Sănătate
pentru toţi până în anul 2000". în anul 1981 au fost stabilite de către OMS obiectivele şi strategiile
pentru realizarea acestui proiect. în anuarul statistic al OMS privind sănătatea lumii, se găsesc indi-
catorii globali pentru urmărirea şi evoluţia rezultatelor (1986J. Aceştia sunt grupaţi în patru categorii:
- politici de sănătate
- dezvoltare socială şi economică
- furnizarea îngrijirilor de sănătate

34
 - starea de sănătate

M. Rogers
(tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de
îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.
Influenţat de modelul "sistemelor contemporane" descrise de Dorothy Johnson în anul 1968 la
Universitatea din Vanderllit SUA, Rogers va susţine în anul 1980 un model în care fiinţa umană este
considerată un sistem adaptativ. In acest sens, rolul asistentei medicale/nursei este să menţină şi să
întărească comportamentul adaptării, schimbând, dacă este cazul, comportamentele ineficiente.
• Ştiinţa "omului unitar", enunţată de Martha Rogers în anul 1970, a fost folosită în special pentru
elaborarea practicilor de cercetare în nursing. Ea va descrie aşa numitele "câmpuri de energie" ca
model conceptual al fiinţei umane şi al mediului în care aceasta habitează. Rogers conturează câmpul
de energie ca parte a întregii persoane. "Câmpul uman reprezintă mai mult decât corpul şi este
diferit de suma părţilor sale". Cvadridimensionalitatea, descrisă ca "transcendenţa interacţiunii
timp-spaţiu", este una din caracteristicile câmpurilor de energie. O persoană clarvăzătoare poate vedea
viitorul, transcedentând instantaneu timpul.
Martha Rogers are meritul de a fi limpezit obiectivele nursingului, "atingerea de către individ a
potenţialului său maxim de sănătate". Ea a mai subliniat faptul că îngrijirile de sănătate/nursing se vor
aplica atât indivizilor sănătoşi, cât şi celor bolnavi, bogaţilor şi săracilor, în orice mediu: spital,
domiciliu, şcoală, loc de muncă, joacă etc.

B. Neuman
(tema centrala, concepţia despre om, elemente cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre procesul de
îngrijire, aplicabilitatea in practica îngrijirilor, originea teoriei.
În anul 1972 Betty Newman de la Colegiul de Nursing al Universităţii California din Los
Angeles enunţă aşa-numitul "model al sistemelor în îngrijirile de sănătate". El reprezintă un sistem
deschis, compus din cinci variabile care interacţioneaza între ele: fiziologică, psihică, socioculturală, de
dezvoltare şi spirituală. Modelul are o reprezentare grafică sub forma unor inele concentrice. Inelul
interior reprezintă barierele de rezistenţă împotriva agresiunilor, cum ai- ii sistemul imunitar şi
mecanismele de apărare specifice. Inelul mijlociu reprezintă starea normală de sănătate a clientului.
Inelul exterior este o linie flexibilă, ondulata, care acţionează ca o zonă tampon pentru a proteja clientul
împotriva stressurilor de orice natură. Agenţii stressanţi sunt definiţi ca fiind de natură interpersonală,
intraperso-naîă, extrapersonală.
Obiectivul major al nursingului în teoria Newman se referă la "stabilitatea sistemului". Astfel,
prevenţia primara întăreşte linia flexibilă de apărare. Prevenţia secundară reduce gradul de reacţie la
ageritul stressant, iar prevenţia terţiară ajută la restabilire pentru obţinerea unei stări de sănătate maximă.
Procesul de nursing, în modelul sistemelor lui Newman consta în trei etape: diagnosticul de nursing,
obiectivele nursingului şi rezultatele nursingului.

 Callista Roy – Nursingul este cerut atunci când o persoană cheltuieşte mai multă energie în depăşirea
situaţiilor actuale, rămânându-i mai puţină energie pentru satisfacerea nevoilor de creştere, supravieţuire,
reproducere şi perfecţionare. Conform teoriei sale, îngrijirile trebuie să fie centrate pe individ şi pe
sistemul său adaptativ. În 1976 propune 6 etape în procesul de îngrijire: aprecierea comportamentului
bolnavului, influenţa factorilor, identificarea problemei, stabilirea obiectivelor, intervenţii şi evaluare.
Totodată pledează pentru utilizarea termenului de diagnostic de îngrijire.

35
 C4.
ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN CADRUL ECHIPEI
MEDICALE

Definiţia asistentului medical

 Asistentă - nursă = doică, mamă adoptivă.
 Cea mai simplă definiţie – Asistenta este persoana care hrăneşte încurajează şi protejează individul,
persoana pregătită pentru a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrâni.
 Florence Nightingale (1820-1910) – Nursa are rolul de a aduce pacientul în cea mai bună condiţie pentru
ca natura să acţioneze asupra lui.

 Virginia Henderson (1897-1996) – Să ajuţi individul, bolnav sau sănătos, să-şi afle calea spre sănătate
sau recuperare, să ajuţi individul să-şi folosească fiecare acţiune pentru a promova sau recuperarea
sănătatea, cu condiţia ca acesta să aibă tăria, voinţa sau cunoştinţele necesare pentru a o face şi să
acţioneze în aşa fel încât acesta să-şi poarte singur de grijă, cât mai curând posibil.

 CIN – Consiliul Internaţional al Nurselor – Nursa este o persoană care a parcurs un program de
formare complet aprobat de CIN, a trecut cu succes examenele stabilite de CIN, îndeplineşte standardele
stabilite de CIN şi este autorizată să practice această profesie conform pregătirii şi experienţei sale.
 Asistenta medicală generalistă – este autorizată să îndeplinească acele funcţii şi proceduri care sunt
impuse de îngrijirea sănătăţii în orice situaţie şi care sunt în concordanţă cu calificarea sa.
 Sora medicală este definită ca ajutor al asistentei medicale în ţările cu mai multe nivele de personal
sanitar mediu.
 A fi asistentă înseamnă:

1. Să nu fii niciodată plictisită.

2. Să fii deseori frustrată.
3. Să fii înconjurată de probleme.
4. Să ai multe de făcut şi foarte puţin timp.
5. Să ai responsabilitate foarte mare şi autoritate foarte puţină.
6. Să faci diferenţă când intri în viaţa oamenilor.
7. Unii te vor binecuvânta, alţii te vor blestema.
8. Să vezi oamenii în starea lor cea mai proastă şi în starea lor cea mai bună.
9. Să fii întotdeauna uluită de capacitatea oamenilor de a iubi, de a îndura, de curajul lor.
10. Să vezi viţa începând şi sfârşind.
11. Să ai victorii triumfătoare şi eşecuri devastatoare.
12. Să plângi mult.
13. Să râzi mult.
14. Să ştii ce înseamnă să fii om şi să fii uman.

Rolul şi funcţiile asistentului medical conform legislaţiei în vigoare, normelor europene, ICN, ANA, OMS.
In anul 1988, la Riga, a avut loc o sesiune tehnică a OMS în care obiectivul "Sănătate pentru toţi
până în anul 2000" a fost reînnoit. în anul 1990, directorul general al OMS, dr. Hiroschi Nagajima, a
reafirmat acest obiectiv ca fiind o problemă de justiţie sanitară şi socială (Who Press NHA/4).
Definiţiile date de OMS schiţează cel puţin opt elemente de sănătate esenţiale furnizate de IPS:
1. Instruirea privind problemele prevalente de sănătate şi metodele de
a preveni şi controla.
2. Restructurarea învăţământului pentru a forma asistentele medi
cale/nurse capabile sa practice atât în spitale, cât şi în serviciile comunitare
şi să ofere îngrijiri primare de sănătate.
3. Promovarea unei alimentaţii corecte şi rezervele de apă.
4. îngrijiri de sănătate pentru mamă şi copil, inclusiv planificarea
familială.
5. Imunizarea împotriva principalelor boli infecţioase.
6. Prevenirea şi controlul bolilor endemice.
7. Tratamentul bolilor curente şi a traumatismelor.
8. Furnizarea pentru comunitate a medicamentelor de bază, folosite
în gospodărie.
Promotorul progresului în nursing îl constituie Consiliul Internaţional al Nurselor (ICN), al cărui
obiectiv major este de a întări activitatea nurselor din asociaţiile naţionale (ANN). Din momentul în care

36
îngrijirile primare de sănătate (IPS) au fost considerate ca având o semnificaţie mondială, este important să
fie înţelese ca o strategie aplicată pentru îmbunătăţirea sănătăţii tuturor oamenilor de pe globul
pământesc.

Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a ajuta individul să-şi menţină sau recâştige sănătatea, să-l
asiste în ultimele sale clipe, prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi efectuat singur dacă ar fi avut forţa,
voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste funcţii astfel încât pacientul
să-şi recâştige independenţa cât mai repede posibil. (V. Henderson – februarie 1991).
În prezent activitatea asistentei nu este totdeauna clară – pentru unii asistenta ajută medicul, pentru alţii
asistenta practică o meserie autonomă. Acest fapt face ca rolul ei să fie perceput diferit.

Rolul asistenţei medicale generale conform Conferinţei de la Viena – 1988:

a. Nevoia de a dezvolta servicii novatoare pentru asistenţa medicală care să pună accent pe sănătate şi nu
pe boală, ceea ce impune o revizuire a normelor profesionale.
b.Restructurarea, reorganizarea şi revizuirea programelor de formare a asistentului medical pentru a
produce la nivel de bază un cadru capabil să lucreze în spital sau comunitate.
c. Nevoia de a fundamenta activitatea medicală pe nevoi de sănătate, pe participarea populaţiei, funcţie
de caracterul epidemiologic, de mediul fizic şi social, funcţie de tipul de viaţă, de valorile culturale, de
consideraţiile etnice ale populaţiei respective.

Rolul propriu al asistentei medicale:

~ Vizează compensarea parţială sau totală a lipsei sau diminuării autonomiei.
~ Protejarea, menţinerea, restaurarea şi promovarea sănătăţii sau autonomiei individului.
~ Uşurarea suferinţei şi asistarea individului în ultimele momente de viaţă.
~ Stabilirea procesului de îngrijire.
~ Favorizarea integrării şi reintegrării în familie sau societate.
~ Îndeplinirea rolului necesită deprinderi şi capacităţi profesionale.
~ Din punct de vedere al procesului de îngrijire, intervenţiile aplicate sunt de natură tehnică, relaţională şi
educativă, în funcţie de informaţiile fizice, psihice, sociale, economice, culturale sau spirituale ce privesc
individul.

Rolul delegat al asistentei medicale:

~ Vizează abilitatea asistentei de a îndeplini sarcinii şi de a aplica îngrijiri medicale sub prescripţie
medicală.
~ Supravegherea clinică a bolnavului şi a efectelor terapeutice.
~ Participarea şi colaborarea la aplicarea diverselor tehnici invazive de îngrijire.
~ Aplicarea prescripţiilor medicale.
~ În absenţa medicului asistenta poate aplica intervenţii şi îngrijiri care au ca scop menţinerea vieţii până
la sosirea medicului.
Medicului îi revine responsabilitatea în executarea următoarelor tehnicii:
~ Injecţii şi perfuzii cu produse de origine animală – ce necesită control de compatibilitate obligatoriu.
~ Prima injectare în cazul alergiei.
~ Recoltarea sângelui arterial pentru gazometrie.
~ Primul sondaj la bărbat.
~ Tehnici specifice blocului operator.
~ Anestezie generală, reanimare şi supravegherea pacienţilor în sala de trezire.
Funcţiile asistentei derivă direct din rolul îngrijirilor medicale în societate. Sunt funcţii universale şi
constante, indiferent de locul sau timpul acordării îngrijirilor, indiferent de statutul pacientului sau de resursele
disponibile.

Funcţiile asistentei medicale sunt:

1. Funcţii de natură independentă (autonome).
2. Funcţii de natură dependentă (delegate).
3. Funcţii de natură interdependentă.

37
1. Funcţiile de natură independentă:
a. Asistenta asistă pacientul temporar sau definitiv în îngrijiri de confort funcţie de vârstă, boală,
deficienţe fizice, psihice sau intelectuale, sociale.
b. Stabileşte relaţii de încredere cu pacientul, familia şi/sau anturajul.
c. Transmite informaţii, ascultă şi susţine pacientul.
d. Participă activ la promovarea unor condiţii mai bune de viaţă şi sănătate.
e. Planifică, organizează şi aplică îngrijiri persoanelor bolnave sau sănătoase.
2) Funcţii de natură dependentă de recomandările medicului:
a. Aplică metode de tratament.
b. Aplică metode de investigare.
c. Observă modificările provocate pacientului de boală sau tratament şi le transmite medicului.
d. Aplică metode de readaptare specifice.

3) Funcţii de natură interdependentă:

a. Activitatea se desfăşoară în contextul echipei interdisciplinare complexe în domeniul sanitar,
social, educativ.
b. Acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic, social.
c. Acţiuni de educaţie pentru sănătate.
d. Acţiuni de rezolvare a problemelor psihosociale.
e. Acţiuni de organizare şi gestionare a centrelor şi unităţilor de îngrijire.
f. Acţiuni de cercetare şi învăţământ.

Pentru exercitarea funcţiilor, asistenta medicală trebuie să utilizeze:

~ Cunoştinţe teoretice şi practice medicale.
~ Cunoştinţe de economie.
~ Cunoştinţe de informatică.
~ Cunoştinţe de psihologie.
~ Cunoştinţe de pedagogie etc.
Alte funcţii specifice asistentei medicale:
a. Funcţie profesională (rolul asistentei):
- Funcţie tehnică.
- Funcţie de umanizare a tehnicii.
- Funcţie de psiholog.
- Funcţie de promovare şi menţinere a sănătăţii.
- Funcţie de prevenire a îmbolnăvirilor.
- Funcţie de îngrijire şi recuperare.

Funcţia profesională presupune din partea asistentei:

1. Să acorde îngrijiri directe.
2. Să educe pacienţii.
3. Să educe alţi profesionişti din sistemul de sănătate.
4. Să participe plenar la activitatea echipei de asistenţă medicală.
5. Să dezvolte îngrijiri medicale pe baza gândirii critice şi a cercetării.

b. Funcţie educativă – asistenta face educaţie pentru sănătate:

- Pacienţilor.
- Personalului din subordine.
- Studenţilor.
- Elevilor.

c. Funcţie economică
- Gestionarea serviciului.
- Organizarea timpului.
- Precizarea priorităţilor.
- Aprovizionarea materială.

d. Funcţie de cercetare
Se dezvoltă pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare.

38
Strategia Sănătate 21
Politica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pentru următorii 20 de ani, în vederea asigurării condiţiilor
necesare tuturor oamenilor de a Obţine şi Menţine cel mai înalt nivel posibil de Sănătate de-a lungul pe toata
Viaţa.
Politica Sănătate21 a Departamentului European al OMS conţine următoarele elemente principale:

1 Scop Unic şi Constant este atingerea Potenţialului Maxim de Sănătate pentru toţi Europenii. Cursul
Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Cunoştinţele şi un Set de Instrument Eficiente (
Accesarea, Directarea şi Cocreerea Energiei de Homeostazie folosind Tehnica Radiantă®) la dispoziţia
fiecărui absolvent pentru Recuperarea, Conservarea şi Creşterea ( indiferent de Vârstă ) a Sănătăţii şi
Performanţelor, atât pentru el cât şi pentru cei din comunitate ( Familie, Loc de Muncă, Prieteni ). Folosirea
Tehnica Radiantã® se face în deplină Siguranţă şi în Sinergie cu orice Tratament, Procedură sau Intervenţie
Medicală, amplificând efectul benefic al acestora, reducând efectele secundare şi înlăturând riscul apariţiei
unor efecte paradoxale.

2 Căi Principale pentru atingerea Obiectivului:

1. Promovarea şi Protejarea Sănătăţii Oamenilor pe tot cursul Vieţii. Cursul Managementul Stresului folosind
Tehnica Radiantã® permite prin cei 4R ( accesarea Radianţei interioare, Răspunderea personală,
Reţeaua de Suport şi resursele naturale ) restaurarea Zilnică a Vitalităţii consumate de Agenţii Stresori;
2. Reducerea Incidenţei şi Suferinţelor provocate de Bolile şi Accidentele grave. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã®, permite ca prin refacerea Energiei de Homeostazie să reducă
Incidenţa Bolilor şi Accidentelor Grave concomitent cu Reducerea Timpului şi Efortului necesar
Recuperării când acestea totuşi au apărut.

3 Valori de Bază care formează fundamentul etic al Politicii de Sănătate:

1) Sănătatea ca Drept Fundamental al fiecărui OM. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® oferă posibilitatea practică de obţinere directă a acestui drept, fără a mai aştepta acel timp în
care el va fi oferit, fără discriminare fiecărei persoane, de cei care ne conduc;
2) Echitatea în Sănătate şi Solidaritatea în Acţiune între Ţări, Grupuri de oameni din fiecare Ţară şi între Sexe
în cadrul Grupului. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® pe lângă faptul că nu face
nici o discriminare între Cursanţi, el oferă posibilitatea ( prin Sesiunile de Punere în Formă, Directări şi
Cocreere ) realizarea unei Solidarităţi Reale şi Eficiente între Oameni;
3) Participarea ( cu gestionarea contribuţiilor şi costurilor ) a tuturor oamenilor, grupurilor, comunităţilor,
instituţiilor, organizaţiilor şi sectoarelor la dezvoltarea serviciilor de sănătate. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite ( prin refacerea Energiei de Autoreglare şi Regenerare )
reducerea Costurilor şi implicit a Contribuţiilor Personale ale Persoanei, Familiei şi Comunităţii
destinate Sănătăţii.

4 Strategii Principale de Acţiune pentru a asigura Susţinerea Ştiinţifică, Economică, Socială şi Politică a
Implementării programului Sănatate21:
1) Strategii Multisectoriale pentru a implica toţi Factorii care afectează Sănătatea. Cursul Managementul
Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Cunoştinţele şi Instrumentele necesare adoptări în Viaţa
Personală, a Familiei şi la Locul de Muncă a unei Strategii Multisectoriale Simple şi Eficiente de
diminuare a Riscului Îmbolnăvirilor;
2) Programe şi Investiţii pentru Promovarea Sănătăţi şi Îngrijirea Clinică bazate pe Eficienţă dovedită a
acestora. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® este un Curs de Promovare a
Sănătăţii Eficient, Simplu şi Accesibil tuturor Oamenilor. Folosirea Cunoştinţelor şi Instrumentelor
oferite de acest curs, va permite o Creştere a Eficienţei Îngrijirilor Clinice şi o Reducere semnificativă a
timpilor de Recuperare şi Reintegrare Profesională şi Socială a Bolnavilor sau Accidentaţilor;
3) Asistenţă Primara de Sănătate Integrată la nivel Familiar şi Orientată Comunitar alături de un Sistem
Spitalicesc Flexibil. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă Medicului de
Familie şi celor înscrişi pe listele lui o tehnologie Simplă şi Eficientă de Promovarea Sănătăţii,
Prevenirea Îmbolnăvirilor şi Recuperarea Sănătăţii, permiţând Medicului de familie să asigure Asistenţa
Medicală unui număr mult mai mare de Asiguraţi Mulţumiţi şi Loiali cu avantajele Economice şi
Profesionale corespunzătoare. Refacerea Energiei de Homeostazie, Armonizarea, Directarea şi
Cocreerea vor reduce Durata şi Costurile Spitalizării urmată de o Recuperare Rapidă, Durabilă şi
Eficientă;
4) Un Partenariat Extins (Familie, Şcoală, Loc de Muncă, Comunitate Locală şi Ţară) în Participarea la toate
Procesele de Promovarea şi Îngrijirea Sănătăţii atât la Stabilirea Deciziilor cât şi la Implementarea şi
Gestionarea Costurilor acestora. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite
absolvenţilor ( prin Cunoştinţele şi Instrumentele obţinute ) să devină Parteneri Reali, Eficienţi, Siguri şi
Integraţi cu uşurinţă tuturor Programelor de Promovare şi Îngrijire a Sănătăţii la toate cele 3 nivele (
Personal, Familial, Locul de Muncă sau Comunitate Locală ).

39
21 Obiective care stau la baza Politicilor de Sănătate în toate Ţările Europei pe următorii 20 de Ani şi vor fi
folosite la Evaluarea Anuală a Progreselor realizate de fiecare Ţară în Îmbunătăţirea şi Protejarea Sănătăţii
tuturor Cetăţenilor alături de Reducerea Riscurilor de Îmbolnăvire:
1) Solidaritate pentru sănătate între toate Ţările din Europa prin Partajarea Viziunii, Resurselor, Cunoaşterii
şi Expertizei la nivel European. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite
realizarea unei Solidarităţi Reale la Nivel European şi Mondial în domeniul Sănătăţii prin folosirea
unor Instrumente Simple dar Sigure şi Eficiente ale Tehnicii Radiante® ( Directarea Individuală şi de
Grup pentru Evenimente, Proiecte şi Îngrijorări alături de Cocreerea Energiei de Homeostazie );
2) Echitate în Sănătate prin Reducerea Inechităţilor între diferitele Grupuri Umane folosind Politici,
Legislaţie şi Activităţi specifice. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® este o
Activitate Simplă dar Eficientă destinată Reducerii Inechităţii în Accesul la Serviciile de Sănătate atât
prin Reducerea Costurilor de Îngrijirea Sănătăţii a absolvenţilor, cât şi prin Creşterea Continuă a
Performanţi Umane a acestora. Resursele Financiare Economisite ( prin Reducerea Costurilor ), alături
de Contribuţiile Suplimentare destinate CNAS şi Bugetului de Stat ( cotă parte din Retribuirea
Performanţelor Umane ) vor putea fi folosite pentru a reduce Marile Inechităţi existente azi în domeniile
Sănătăţii şi Educaţiei;
3) Un Început Sănătos în Viaţă prin Investiţii Sociale şi Economice în Viaţa Părinţilor şi Familiilor, acces la
Servicii de Reproducere şi Sănătatea Copilului. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica
Radiantã® permite Refacerea Stării de Sănătate a viitorilor Părinţi Înainte de Concepţie, asigurarea
unui Optim Fizic, Psihic, Social şi Material al Mamei pe Timpul Sarcinii, Asistarea de la Distanţă ( în
Timp şi Spaţiu prin Directări şi Cocreeri ) a mamei şi Copilului pe Timpul Naşterii, alături de asigurarea
unui Confort Material, Psihic, Social şi Educaţional al Copilului şi Familiei ( Armonizări, Directări şi
Cocreeri );
4) Sănătatea Tinerilor prin Asigurarea unui mediu Fizic, Social şi Economic Sigur şi Susţinător folosind
Cooperarea dintre Serviciile de Sănătate, Educative şi Sociale. Acestea trebuie să lucreze împreună pentru
a contracara cauzele unei Imagini de Sine proastă a Tinerilor, îmbunătăţirea capacităţii lor de a Coopera
cu Situaţiile Stresante din viaţa lor şi pentru a construii şi menţine relaţii sociale, răspunzând la cerinţele
lor psihosociale. Este necesară o Evaluare periodică a Stării de Sănătate a Copiilor şi Adolescenţilor,
inclusiv a Sănătăţii lor Emoţionale. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă
Tinerilor Cunoaşterea şi un Set de Instrumente Simple dar foarte Eficiente pentru Redescoperirea
Sinelui şi a Adevăratului Drum în Viaţă, Creşterea Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile Stresante,
Construirea şi Menţinerea unor Relaţii Sociale Optime, Creşterea Continuă a Capacităţilor de Asimilare,
Creativitate, Adaptabilitate şi Performanţă;
5) Îmbătrânire Sănătoasă prin asigurarea Locuinţei, Venitului şi altor necesităţi destinate Îmbunătăţirii
Autonomiei şi Productivităţii Sociale folosind Promovarea şi Protecţia Sănătăţii pe tot timpul Vieţii.
Serviciile de Sănătate şi Sociale la nivel comunitar trebuie să-i ajute persoanele în vârstă să devine mai
Active şi să se Ajute Singure; Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® oferă fiecărui
Cursant Cunoştinţele şi Instrumentele necesare Recuperării şi Conservării Sănătăţii alături de Creşterea
Performanţelor Fizice, Intelectuale şi Sociale pe tot timpul vieţii. Prin îmbunătăţirea Continuă a
Autonomiei şi Productivităţii Economice şi Sociale Cursanţii îşi pot asigura Locuinţa, Venitul şi celelalte
condiţii necesare unei Vieţi Fericite şi pline de Satisfacţii. În cazul persoanelor afectate deja de Boli
Cronice specifice, Instrumentele Tehnica Radiantã® însuşite în cadrul Cursului ( Armonizarea,
Accesarea, Directarea şi Cocreerea ) permit ( alături de Tratamentele şi Regimul Alimentar recomandat
de Medic ) încetinirea Evoluţiei Afecţiunii, Stabilizarea şi ulterior Reversarea ei;
6) Îmbunătăţirea Sănătăţii Mentale prin Adaptarea Condiţiilor de Lucru şi Viaţă pentru a obţine şi întării un
Sens al Coerenţei şi al Relaţiilor Sociale, concomitent cu creşterea Capacităţii de a Coopera cu Situaţiile şi
Evenimentele Stresante Pentru cei care au Afecţiuni Mentale se propun creşterea Calităţilor Serviciilor de
Sănătate Mentală. Cursul Managementul Stresului folosind Tehnica Radiantã® permite (prin
Instrumentele şi Cunoştinţele oferite ) o mai mare Adaptare la Condiţiile de Lucru şi Viaţă Reale, o
Eficientă Cooperare cu Agenţii stresori, o Clarificare a Relaţiilor Sociale şi o Reducere a Timpului şi
Costurilor de Recuperare din Afecţiunile Mentale;
7) Reducerea Bolilor Transmisibile prin Eradicarea sau Eliminarea Poliomelitei, Pojar şi Tetanos Neonatal
folosind Monitorizarea agreată Internaţional, Imunizare şi Strategii de Control;
8) Reducerea Bolilor Netransmisibile prin Prevenirea şi Controlul Factorilor de Risc al acestora folosind noi
Politici de Sănătate Publică inclusiv noua Mişcare Europeană pentru un Stil de Viaţă Sănătos ( Reversarea
Globală a celor 5 Pandemici Majori );
9) Reducerea Vătămărilor provocate de Violenţă şi Accidente prin acordarea unei atenţii deosebite
Siguranţei şi Coeziunii Sociale la Locul de Muncă şi în Comunităţile Umane;
10) Un Mediu Fizic Sănătos şi Sigur prin Planuri Naţionale şi Regionale referitoare la Mediu şi Sănătate
folosind Instrumente Legale şi Economice pentru reducerea Deşeurilor şi Poluării;

40
11) Viaţă Sănătoasă prin activităţi de sprijinire a Opţiunilor Sănătoase în Nutriţie, Exerciţii Fizice şi
Sexualitate + Cooperare cu Stresul. Oamenii trebuie să poată să-şi dezvolte şi utilizeze întregul potenţial
pentru avea o viaţă economică, socială şi mentală mulţumitoare. Este necesară realizarea unei
Infrastructuri Eficiente prin care cele mai noi Informaţii despre Sănătate să fie puse la dispoziţia
oamenilor prin Cursuri şi Informare Continuă.
12) Reducerea Răului provocat de Alcool, Droguri şi Tutun prin Strategii de Prevenire a Dependenţelor şi
Tratare a celor Dependenţi. Sunt necesare Strategii Educaţionale destinate îmbunătăţirii Stilului de Viaţă
şi a Stării de Bine, ajutându-i pe oameni să-şi Gestioneze mai bine Viaţa şi să aibă Opţiuni Sănătoase.
13) Stabilimente pentru Sănătate prin Mecanisme Multisectoriale de a face Locuinţele, Şcolile, Locurile de
Muncă şi Oraşele mult mai Sănătoase;
14) Responsabilitate Multisectorială pentru Sănătate prin Evaluarea Impactului asupra Sănătăţii a tuturor
Sectoarelor din Viaţa şi Activitatea Umană;
15) Un Sistem de Sănătate care Integrează Serviciile de Sănătate Primară a Familiilor şi Comunităţilor cu
un Sistem Spitalicesc Flexibil;
16) Gestionarea Calităţii Îngrijirilor Medicale prin folosirea Eficienţei Dovedite a Îngrijirilor Medicale în
Programele de Dezvoltare a Serviciilor de Sănătate;
17) Finanţarea Serviciilor de Sănătate şi Alocarea Resurselor prin Creşterea Acoperirii Universale,
Solidarităţii Naţionale şi Sustenabilităţii, alături de o Alocare a unor Resurse Financiare Suficiente Nevoilor
de Sănătate Prioritare;
18) Dezvoltarea Resurselor Umane pentru Promovarea şi Îngrijirea Sănătăţii prin punerea la Baza Educaţiei
pentru Sănătate a acestor principii, iar Profesioniştii din Sănătatea Publică să acţioneze ca Iniţiatori cheie şi
Avocaţi ai Sănătăţii de la Comunitatea Locală până la nivel Naţional;
19) Cercetarea şi Cunoaşterea din Sănătate să fie orientată către nevoile Prioritare ale acestor Obiective,
oferind Mecanismele Practicii Medicale folosind Cercetarea Ştiinţifică;
20) Mobilizarea Partenerilor din Sănătate prin realizarea unor Coaliţii şi Acţiuni reunite in Promovarea şi
Refacerea Sănătăţii, cu Identificarea şi Evaluarea beneficiilor mutuale ale Investiţiilor în acest domeniu;
Politici şi Strategii destinate Sănătăţii pentru Toţi să fie Formulate şi Implementate de la Nivel Naţional la
Nivel Local implicând Sectoare şi Organizaţii Semnificative având la bază aceste 21 Obiective.

41
 C5.
SINTEZA COMPETENTELE PROFESIONALE, CALITATILE SI ABILITATILE PERSONALE
SECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL

Competente profesionale conform legislaţiei

Practicarea îngrijirilor medicale presupune elemente de competenţă:

1. Cunoaşterea unui model - cadru conceptual – definit prin:

 Scopul profesiei.
 Beneficiarul activităţii.
 Rolul propriu.
 Dificultăţi întâlnite la nivelul pacientului.
 Natura intervenţiilor.
 Consecinţele intervenţiilor.
2. Cunoştinţe acumulate.
 Cunoştinţe profesionale.
 Cunoştinţe ştiinţifice – pentru înţelegerea fiinţei umane în dimensiunile sale fizice,
intelectuale, afective, sociale.
 Cunoştinţe tehnice – noţiuni de abilitate tehnică, procedee şi metode ştiinţifice ce servesc la
promovarea sănătăţii şi combaterea bolilor.
 Cunoştinţe relaţionale – capacitatea de a crea un climat adecvat de muncă şi de colaborare cu
pacientul, anturajul pacientului, echipa de îngrijire, comunitatea.
 Cunoştinţe etice – norme şi principii referitoare la valorile morale ale persoanei şi profesiei şi
care reglează buna conduită a asistentei.
 Cunoştinţe legislative – reglementări şi directive incluse în legi care guvernează activitatea
medicală şi protejează pacientul.
3. Cunoaşterea demersului ştiinţific al îngrijirilor.
 Demersul ştiinţific este un instrument de investigaţie, analiză, interpretare, planificare şi
evaluare a îngrijirilor.
 Se aplică individual.
 Este ştiinţific prin derularea logică şi sistematică.
4. Aplicarea îngrijirilor ţinând cont de nivele de îngrijire (primară, secundară sau terţiară) şi de
specificul îngrijirilor de sănătate primară.
5. Relaţia asistentă – pacient – permite stabilirea unei comunicări eficiente:
 Comunicare funcţională – clară, eficace, cotidiană.
 Comunicare pedagogică – transmiterea informaţiilor despre boală, tratament, îngrijiri,
recuperare.
 Comunicare terapeutică – relaţie de ajutor, de respect, acceptare, înţelegere şi empatie.

~ Tipuri de acţiuni:
▪ Acţiuni de susţinere şi ajutor oferind pacientului confort, tratament, îngrijiri, vindecare.
▪ Acţiuni de suplinire care ajută pacientul să găsească mijloace pentru rezolvarea problemelor.
Acţiuni de protecţie pentru promovarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.

Calităţi si abilităţi
Calităţi asistentei medicale:

~ Calităţi morale.
~ Calităţi fizice.
~ Calităţi profesionale – tehnice.
Asistenta medicală îşi desfăşoară activitatea în diferite medii, domenii sau locuri, cu scopul de a preveni sau
trata bolile → pentru îngrijirea celui suferind sau potenţial suferind.
Pentru exercitarea profesiei sunt necesare anumite înclinaţii şi aptitudini, dublate de o bună pregătire
profesională → traduse prin trăsături morale ce vor influenţa pozitiv conduita profesională.

O conduită corespunzătoare contribuie la:

~ Alinarea suferinţelor.
~ Reducerea perioadei de îmbolnăvire.

42
 ~ Reintegrarea rapidă în societate.
Calităţi morale:
~ Empatie – capacitatea de a înţelege ce simt ceilalţi.
~ Altruism.
~ Amabilitate.
~ Atenţie.
~ Atitudine principială.
~ Bună gospodină.
~ Bunăvoinţă.
~ Calm.
~ Comunicativă.
~ Conştiinciozitate.
~ Colegialitate.
~ Fermitate.
~ Moderaţie.
~ Demnitate.
~ Devotament până la abnegaţie.
~ Ingeniozitate.
~ Iniţiativă.
~ Interes pentru noutate.
~ Luciditate.
~ Omenie.
~ Optimism.
~ Păstrarea secretului profesional.
~ Promptitudine în luarea deciziilor.
~ Punctualitate.
~ Răbdare.
~ Respectarea pudorii şi sensibilităţii pacientului.
~ Seninătate.
~ Spirit critic şi autocritic.
~ Spirit de echipă.
~ Stăpânire de sine.
Calităţi fizice:
~ Forţă fizică → pentru transportul materialelor, mobilizarea bolnavilor.
~ Rezistenţă fizică → serviciu în ture, ortostatism prelungit.
~ Mişcări sigure, coordonate.
Calităţi profesionale:
~ Pregătire pluridisciplinară – socială, tehnică, practică.
~ Însuşirea competenţelor de bază.
~ Cunoaşterea corectă a tehnicilor generale şi specifice de îngrijire.
~ Cunoaşterea aparatelor şi instrumentelor folosite în practica medicală.
~ Cunoaşterea metodelor de profilaxie a infecţiilor.
~ Dorinţă de perfecţionare continuă a pregătirii profesionale.
~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor de îngrijire generală şi specială.
~ Adoptarea unui stil de muncă corect:
o Îşi organizează şi sistematizează activitatea → planifică îngrijiri medicale, elaborează plan de
îngrijire.
o Cultivă spiritul de observaţie.
o Verifică periodic efectul activităţii prestate.
o Previne infecţiile intraspitaliceşti, autocontaminarea / autoinfectarea.
o Asigură predarea şi preluarea serviciului.

43
Procesul de îngrijire – date generale
Procesul de îngrijire → este un mod logic de a gândi, un proces intelectual, care permite intervenţia
conştientă, planificată şi ordonată a îngrijirilor individualizate, metodă clinică organizată şi sistematică cu
scopul protejării şi promovării sănătăţii, un mod ştiinţific de rezolvare a problemelor, de analiză a situaţiei, de
îngrijire pentru a răspunde nevoilor fizice, psihice şi sociale, pentru a renunţa la administrarea îngrijirilor de
rutină, bazate pe necesităţi presupuse. Procesul de îngrijire → este transpus în practică în planul de îngrijire →
document scris – mijloc de comunicare şi informare in cadrul echipei de îngrijire, privind îngrijirea şi
intervenţiile planificate, aplicate sau supravegheate.

Demersul de îngrijire → este centrat pe reacţiile particulare ale fiecărui individ.

Dosarul de îngrijire → este suportul procesului de îngrijire:

~ Lista datelor necesare îngrijirii (anamneza).
~ Planul de îngrijire.
~ Documente de observare şi evaluare (buletine de analize, foi de observaţie, foi de temperatură etc.).
Independenţa → nevoi fără ajutor, satisfăcute într-un mod acceptabil.

Dependenţă → incapacitate de a îndeplini singur acţiuni de sănătate, nevoi nesatisfăcute prin lipsă de
cunoştinţe, comportament nesănătos, boală sau deficienţă etc.

Avantaje:
~ Demersul se sprijină pe datele furnizate de pacient sau din alte surse sigure.
~ Este posibilă aprecierea situaţiei bolnavului în ansamblu.
~ Permite determinarea nevoile reale.
~ Informaţiile pot constitui o metodă de control al calităţii îngrijirilor.
~ Permite coordonarea îngrijirilor.
~ Asigură un limbaj comun tuturor asistentelor medicale – de pretutindeni.
~ Se pot stabili priorităţile de îngrijire.
~ Creşte continuitatea îngrijirilor.
Debutul relaţiei asistentă medicală – bolnav:
~ Internare → planificată prin trimitere.
~ Internare → în stare de urgenţă, neplanificată.
~ La solicitarea directă a ajutorului.
~ La solicitarea familiei sau anturajului.
~ Prin vizită iniţială la domiciliu.

1. Etapele procesului de îngrijire

1. Culegerea datelor:
~ Permite inventarierea aspectelor privind suferinţa, obiceiurile de viaţă, starea de satisfacere a nevoilor
fundamentale.
2. Analiza datelor culese:
~ Permite stabilirea diagnosticului de îngrijire.
3. Planificarea intervenţiilor:
~ Determină scopurile → obiectivele de îngrijire.
~ Stabileşte mijloacele de rezolvarea a obiectivelor propuse.
4. Aplicarea intervenţiilor planificate.
~ Elaborează planul de îngrijire.
~ Aplică îngrijiri adecvate situaţiilor, conform obiectivelor propuse.
5. Evaluarea tehnicilor aplicate, evaluarea stării bolnavului.
~ Se analizează rezultatul obţinut în urma intervenţiilor aplicate.
~ Se observă apariţia de noi date sau aspecte în evoluţia stării pacientului – dacă este necesară reajustarea
intervenţiilor şi obiectivelor → proces ciclic.

44
2. Culegerea datelor
Definiţie:
~ Este faza iniţială a procesului de îngrijire.
~ Este un proces continuu → se desfăşoară pe parcursul întregii activităţi de îngrijire, de la internare şi
până la externare.
~ Asistenta culege sistematic date exacte de apreciere realistă a comunităţii, familiei sau individului, pe
care le înregistrează sistematic şi concis.

Scop:
~ Permite identificarea exactă a problemei şi stabilirea acţiunilor de îngrijire şi rezolvarea
problemelor.
~ Asigură baza procesului decizional în cunoştinţă de cauză.
~ Promovează îngrijirea pacientului menţinând preocuparea pentru aspectul fizic, psihic, social, cultural
şi spiritual.
~ Culege date necesare cercetării în practica îngrijirilor medicale.
~ Facilitează evaluarea îngrijirilor medicale.

Deprinderi necesare:
~ Curiozitate profesională continuă.
~ Receptivitate la nou.
~ Perseverenţă.
~ Scepticism → pentru validarea informaţiilor, a sursei în vederea unei judecăţii proprii.
Surse de informaţii:
~ Directe → pacientul.
~ Indirecte:
▪ Familia.
▪ Anturajul.
▪ Dosarul medical.
▪ Echipa de îngrijire.
▪ Scheme de referinţe → cazuri specifice.
▪ Literatura de specialitate.
~ Funcţionale.
~ Semne locale, regionale sau generale.
~ Documente legale:
▪ Statistici vitale.
▪ Date de recensământ.
▪ Documente publice.
Cunoaşterea pacientului:
~ Cunoaşterea deficienţelor pacientului.
~ Cunoaşterea aşteptărilor pacientului privind:
▪ Îngrijirea.
▪ Sănătatea.
▪ Spitalizarea.
~ Cunoaşterea propriilor resurse pentru a face faţă nevoilor de sănătate.
Metode de culegere a datelor:
~ Observarea.
~ Conversaţia,
~ Interviu → direct – cu întrebări structurate; indirect → pentru clarificare.
~ Investigarea clinică (include folosirea tuturor simţurilor pentru a obţine informaţii).
~ Examen fizic → inspecţie, palpare, inspecţie, auscultaţie.
~ Examen epidemiologic.
~ Examene demografice.
~ Examinări biometrice.

45
 Tipuri de informaţii culese:
~ Date obiective – observate de către asistentă sau alt membru al echipei de îngrijire.
~ Date descoperite prin examinare.
~ Informaţii trecute sau actuale.
~ Date subiective – acuzate de pacient:
▪ Trecute. ▪ Istoricul bolii
▪ Actuale. ▪ Debutul – data, modul de debut, cronologia, localizarea,
intensitatea, evoluţia simptomelor, circumstanţele de apariţie.
▪ Raportate la persoana ▪ Consultaţii, tratamente anterioare etc.
bolnavului – din viaţa personală.
▪ Obiceiuri. ▪ Alimentaţie, igienă, somn, eliminări etc.
▪ Anturaj. ▪ Statut social, rol social.
▪ Mediu → familial, social, ▪ Ocupaţie, profesie
profesional, epidemiologic. ▪ Mod de viaţă.

~ Date relativ stabile:

▪ Date generale → nume, vârstă, sex, stare civilă.
▪ Date individuale → rasă, naţionalitate, limba vorbită, religie, profesie, cultură, nivel de educaţie,
ocupaţia.
▪ Gesturi şi obiceiuri personale → alegerea alimentelor, ritmul şi modul de viaţă, mijloace de
recreare etc.
▪ Antecedente personale:
o Fiziologice → ciclu menstrual, avorturi, naşteri, menopauză etc.
o Patologice → boli infecţioase, intervenţii chirurgicale, fumat, consum de alcool, drog,
alergii cunoscute.
▪ Caracteristici biologice → grup sanguin, Rh, deficit senzorial, proteze, ochelari etc.
▪ Relaţii interumane → familie, prieteni, colegi etc.

~ Date variabile:
▪ Condiţii de viaţă şi de muncă: alimentaţie, locuinţă, cadru familial, cadru profesional, conflicte,
umiditate, poluare, atmosferă viciată, potenţial infecţios etc.

▪ Examen fizic: inspecţia (aprecierea vizuală a tegumentelor, faciesului, comportamentului etc.),

palparea (superficială sau profundă → efectuată cu ajutorul simţului tactil), percuţia (directă sau
indirectă), auscultaţia (directă sau cu stetoscop).

▪ Examen clinic general:

 Poziţie: activă, pasivă, forţată, ortopnee etc.
 Facies – fizionomia.
 Statura – tip constituţional.
 Starea de nutriţie: obezitate, caşexie etc.
 Stare generală: bună, satisfăcătoare, influenţată, alterată, mediocră, gravă, ameliorată.
 Funcţii vitale: temperatură, puls, respiraţie, tensiune arterială, diureză, apetit, inapetenţă, anorexie,
eliminări, somn.
 Tegumente şi mucoase: culoare, aspect, icter, erupţii cutanate, leziuni, edem, hemoragii cutanate
etc.
 Ţesut celular subcutanat: ţesut adipos, edeme.
 Sistem limfo-ganglionar: inspecţie, palpare.
 Sistem osos: integritate, mobilitate, examenul leziunilor.
 Sistem muscular: tonicitate, troficitate, forţă musculară.
 Aparat respirator – conformaţia cutiei toracice, mişcări respiratorii, frecvenţa respiratorie, raport
inspir / expir, tuse, zgomote respiratorii anormale, voce, semne de insuficienţă respiratorie.
 Aparat cardio-vascular: frecvenţa cardiacă, puls periferic, zgomote cardiace, tensiunea arterială,
palparea pulsului periferic, semne de insuficienţă cardiacă.
 Aparat digestiv: aspectul abdomenului, mobilitatea, supleţea, durerea, vărsături, meteorism, diaree,
constipaţie, ileus, alte manifestări.
 Aparat uro-genital: aspectul organelor genitale externe, aspectul urinei, ritmul micţiunilor, semne
de însoţire etc.
 Sistemul nervos şi organele de simţ: starea de conştienţă, orientarea temporo-spaţială, diverse acuze
şi deficite senzoriale etc.

46
 ▪ Stare psihosocială: anxietate, stres, destindere, confort, depresie, stare de conştienţă, grad de
autonomie, comunicare, acceptarea rolului de bolnav etc.

▪ Reacţii organice, infecţii, expunere la pericole, accidente, evoluţia manifestărilor, durere, reacţii
medicamentoase etc.

Observarea generală a bolnavului:

~ Este elementul de bază al activităţii asistentei medicale
~ Presupune capacitate intelectuală de a sesiza prin intermediul simţurilor detaliile lumii exterioare.
~ Este un proces mintal activ, subiectiv, filtrat prin mecanisme proprii senzoriale şi emotive.
~ Necesită atenţie, vedere, auz, tact, miros.
~ Pentru o apreciere corectă, observarea trebuie să fie continuă şi obiectivă.
~ Elemente de evitat:
▪ Subiectivism.
▪ Judecăţi preconcepute.
▪ Rutină.
▪ Superficialitate.
▪ Lipsă de concentrare.
▪ Discontinuitate.
~ Observarea instrumentală:
▪ Termometru → măsurarea temperaturii.
▪ Tensiometru → măsurarea tensiunii arteriale.
▪ Monitoare etc.
~ Observarea intenţionată:
▪ Este planificată şi controlată şi presupune stabilirea unor parametri de observat.
▪ Este eficace în evaluarea efectelor terapeutice ale medicamentelor sau ale regimurilor alimentare.
▪ Problemele pacientului dictează numărul parametrilor aleşi şi frecvenţa observaţiei → în situaţiile
critice, starea de sănătate a pacientului presupune observarea frecventă a mai multor parametri,
în timp ce perioada de convalescenţă nu necesită observare frecventă.
~ Observarea neintenţionată:
▪ Trebuie utilizată în orice situaţie.
▪ Influenţa mediului poate determina apariţia de noi probleme pentru pacient.

Interviul:
~ Reprezintă întrevederea, dialogul, discuţia cu pacientul.
~ Este o formă specială de interacţiune verbală ce permite depistarea nevoilor nesatisfăcute şi
manifestările de dependenţă.
~ Este un instrument de cunoaştere a personalităţii bolnavului – pacientului.
~ Condiţii pentru interviu:
▪ Alegerea momentului → după servirea mesei, după somn, după alte examene, după ora de vizită,
după plecarea vizitatorilor.
▪ Asigurarea unui timp suficient.
▪ Confort şi intimitate.
~ Abilităţi pentru interviu:
▪ Acceptare.
▪ Ascultare activă → repetarea ultimei părţi din fraza pacientului, reformularea conţinutului.
▪ Respect.
▪ Empatie.
▪ Interes manifest.
▪ Menţinerea contactului vizual.
▪ Întrebări clare, directe, de încurajare (întrebări deschise de tip narativ, de tip descriptiv, de
clarificare).
▪ Limbaj inteligibil, adecvat şi adaptat nivelului de educaţia al pacientului.
▪ Abilitatea de a trage concluzii – de a sintetiza informaţiile primite.
▪ Revenirea la temă.
~ Dificultăţi întâmpinate:
▪ Bolnav comatos.
▪ Bolnav timorat.
▪ Cultură medicală redusă.
▪ Hipoacuzie.

47
 ▪ Boli psihice etc.
~ Fazele interviului:
▪ Pregătirea → locul, momentul, confortul, intimitatea, informaţii prealabile.
▪ Prezentarea → momentul când fac cunoştinţă.
▪ Precizarea scopului şi a duratei interviului.
▪ Aşezarea → nivel egal, contact vizual direct.
▪ Desfăşurarea interviului → ascultarea şi notarea.
~ Observaţii:
▪ Se culeg informaţii sumare înainte de interviu.
▪ Se pune o singură întrebare odată.
▪ Nu repetaţi întrebările.
▪ Se lasă timp suficient pentru răspuns.
▪ Respectaţi momentele de pauză luate de bolnav.
▪ Nu se grăbeşte bolnavul.
▪ La nevoie se poate începe cu o discuţie banală.
▪ Nu se sugerează răspunsul.
▪ Se notează tot → nu mizaţi pe memorie!
▪ Se mulţumeşte pentru interviu.
▪ Se poate reveni pentru finalizare sau lămuriri suplimentare.
▪ Folosiţi deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală (mişcări ale capului, braţelor, ochilor,
trunchiului etc.).

3. Analiza datelor → stabilirea diagnosticului de îngrijire

Analiza datelor:
~ Examinarea datelor culese.
~ Clasificarea datelor → de independenţă şi de dependenţă.
~ Stabilirea problemelor de îngrijire.
~ Recunoaşte problemelor şi priorităţile.
~ Regruparea datelor funcţie de cele 14 nevoi fundamentale → pentru identificarea resurselor individuale.
Interpretarea datelor:
~ Se definesc sursele de dificultate.
~ Se explică originea sau cauza problemei de dependenţă.
~ Se definesc sursele de dificultate.
Rezultat:
~ Pacient fără probleme.
~ Pacient cu probleme potenţiale.
~ Pacient cu probleme existente.
~ Pacient cu probleme conexe (complicaţii).
Culegerea datelor

Clasificarea datelor conform celor 14 nevoi fundamentale

Separarea problemelor de dependenţă

Definirea surselor de dificultate şi factorilor care menţin dependenţa

Diagnostic de îngrijire

Diagnosticul de îngrijire:
~ Analiza şi interpretarea datelor → stabilesc diagnosticul de îngrijire.
~ Prima definiţie a diagnosticului de îngrijire a fost elaborată de Florence Nightingale (1854-1855).
~ Definiţie → diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care cuprinde răspunsul personal
la o problemă de sănătate, este o judecată bazată pe culegerea datelor şi analiza lor.
~ Procesul de diagnostic presupune: prelucrarea datelor, identificarea problemelor de sănătate ale
pacientului, enunţul diagnosticului de îngrijire.

48
 ~ Prelucrarea datelor – este un act de interpretare a datelor culese, validate şi organizate în prima etapă
a procesului de îngrijire.
~ Diagnosticul de îngrijire este o problemă actuală sau potenţială pe care asistentele, în virtutea
educaţiei şi experienţei lor, sunt capabile şi calificate să o trateze (Gordon, 1976).
~ Diagnosticul de îngrijire → relevă autonomia asistentei medicale.

Problemă de dependenţă + Sursă de dificultate = Diagnostic de îngrijire

Componentele diagnosticului de îngrijire (PES):

~ Probleme de dependenţă → se defineşte în urma culegerii datelor. Exprimă o reacţie, o atitudine, o

dificultate a pacientului, o insatisfacţie biologică, psihică, socială, culturală sau spirituală. Pentru
enunţarea ei se folosesc termeni ca: alterare, diminuare, dificultate, deficit, refuz, incapacitate.

~ Etiologia sau sursa de dificultate → cauza problemei. Cuprinde factorii cauzali fizici – intrinseci şi
extrinseci, factori cauzali psihici – sentimente, emoţii, tulburări cognitive, factori cauzali sociali –
relaţii familiale, colegiale, dificultăţi de comunicare, şomaj, pensionare, modificări ale rolului social,
factori cauzali culturali sau spirituali, factori legaţi de lipsa de cunoaştere a modului de promovare a
unei bune stări de sănătate.

~ Semne şi simptome – semne de dependenţă observabile.

Tipuri de diagnostic de îngrijire:
~ Diagnostic actual. Cuprinde problema actuală (reacţiile pacientului) şi factorii etiologici.
~ Diagnostic potenţial. Se enunţă pe baza istoricului stării de sănătate, cunoaşterea complicaţiilor bolii,
experienţa asistentei.
~ Diagnostic posibil. Evidenţiază un răspuns incert al pacientului sau legat de factori necunoscuţi.
Exerciţii
Probleme de Etiologie Sursa de
Manifestări Semne
dependenţă dificultate
~ Constipaţie. ~ Imobilizare. ~ Eliminarea scaunului la intervale mari.
~ Dietă săracă în fibre. ~ Cefalee.
~ Lipsa de cunoştinţe. ~ Fecale dure, greu de eliminat.
~ Disconfort digestiv etc.
~ Depresie. ~ Doliu. ~ Tristeţe.
~ Plâns.
~ Insomnie etc.
Criterii de stabilire a priorităţilor:
~ Nevoia nesatisfăcută care pune în pericol homeostazia pacientului.
~ Nevoia nesatisfăcută care antrenează o mare cheltuială de energie.
~ Insatisfacţie ce poate compromite serios securitatea pacientului.
~ Insatisfacţie care determină un grad important de dependenţă.
~ Insatisfacţie care se repercutează asupra mai multor nevoi.
~ Insatisfacţie care afectează confortul pacientului.
~ Insatisfacţie care afectează demnitatea pacientului (lipsă de respect, informare insuficientă).
~ Problemă care este importantă pentru pacient (paralizie etc.).
DIAGNOSTIC DE ÎNGRIJ IRE DIAGNOSTIC MEDICAL
Problema de sănătate actuală sau O îmbolnăvire sau condiţie traumatică
potenţială care are în vedere răspunsul validată de ştiinţele medicale în funcţie
fiinţei umane, indiferent că priveşte de care tratamentul urmăreşte că
individul sau grupul şi pentru care corecteze sau să prevină patologia
asistenta medicală este responsabilă şi specifică organelor sau sistemelor
răspunde pentru identificarea şi organismului şi care necesită tratament
rezolvarea lor independentă. medical.
~ Ţine cont de starea pacientului. ~ Ţine cont de problema de sănătate.

49
~ Descrie starea pacientului. ~ Descrie procesul patologic.
~ Identifică un răspuns uman ~ Identifică un proces de boală legat
specific. de patologia unor organe şi sisteme.
~ Se schimbă în funcţie de răspunsul ~ Rămâne constant.
pacientului.
~ Nu există terminologie specifică de ~ Terminologie medicală specifică
comunicare pentru descrierea pentru descrierea proceselor de
reacţiei umane. boală.
~ Ţine cont de sursele de dificultate. ~ Formularea nu implică factorii
etiologici.
~ Ajută la determinarea tipurilor de ~ Ajută la determinarea cursului
intervenţii de îngrijire. obişnuit al tratamentului medical.
~ Orientează spre intervenţii ~ Orientează spre tratament medical.
autonome.

4. Fixarea obiectivelor de îngrijire

Planificarea intervenţiilor:
~ Se aleg strategiile de îngrijire.
~ Se reduc şi se elimină problemele pacientului.
~ Se stabilesc priorităţile → funcţie de valorile şi priorităţile pacientului, resursele disponibile, timpul
necesar pentru alegerea strategiilor de îngrijire, starea de urgenţă şi gradul de dependenţă.
~ Se fixează obiectivele de îngrijire şi strategiile de lucru → pe termen scurt (ore, zile), pe termen mediu
(săptămânal) şi pe termen lung (săptămâni, luni).
~ Se elaborează planul de îngrijire.
Formularea obiectivelor de îngrijire:
~ Obiectivul reprezintă răspunsul aşteptat de la pacient, rezultatul dorit în urma intervenţiilor aplicate.
~ Obiectivul de îngrijire vizează atitudinea, comportamentul sau acţiunea pacientului.

~ Caracteristicile obiectivelor:
▪ S = specificitate (specific unui singur pacient).
▪ P = performanţă (atitudine, comportament aşteptat).
▪ I = implicare (singur sau cu ajutor).
▪ R = realism (ţine cont de capacităţile fizice, intelectuale, afective ale pacientului).
▪ O = observabil (comportamente, acţiuni măsurabile, evaluare precisă).

~ Obiectivele formulate trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

▪ Cine → face acţiunea?
▪ Ce → face pacientul sau ce se poate face pentru pacient?
▪ Cum → se face intervenţia?
▪ Când → se face?
▪ În ce măsură → se poate face acţiunea?

~ Pentru fiecare problemă pot fi formulate mai multe obiective.

~ Obiectivele şi intervenţiile vizează satisfacerea nevoilor prin intervenţii autonome sau delegate.
~ Elaborarea planului de îngrijire → etapa finală a procesului de planificare:
▪ Formularea de soluţii alternative şi aprecierea consecinţelor.
▪ Alegerea celei mai bune soluţii.
▪ Orientarea spre îngrijiri individualizate.
▪ Analiza surselor şi a posibilităţilor.
▪ Promovarea continuităţii îngrijirilor.

50
 ▪ Evaluarea activităţii asistentei.
▪ Elaborarea planului → planul conţine următoarele componente:
 Manifestări de dependenţă.
 Diagnostic de îngrijire.
 Obiective.
 Intervenţii.
 Evaluare.

Problema Sursa de Agent Forme de

+ + +
Simptom dificultate cauzal manifestare

OBIECTIV
Cine? care stă la Când?
baza deciziei

Ce? Cum?

În ce măsură?

~ Exemple de diagnostic de îngrijire – după NANDA, 1986.

▪ Alterarea comunicării nonverbale.
▪ Alterarea comunicării verbale.
▪ Alterarea eliminării intestinale.
▪ Alterarea eliminării urinare.
▪ Alterarea integrităţii tegumentelor.
▪ Alterarea mobilităţii fizice.
▪ Alterarea mucoasei bucale.
▪ Alterarea nutriţiei – deficit sau exces.
▪ Alterarea percepţiei senzoriale.
▪ Anxietatea.
▪ Deficit de volum de lichid.
▪ Durere.
▪ Hipertermie.
▪ Hipotermie.
▪ Incapacitate de menţinere a sănătăţii.
▪ Intoleranţă la efort.
▪ Perturbarea imaginii corporale.
▪ Perturbarea somnului.
▪ Risc de accident.
▪ Risc de infecţie.

~ Factori de influenţă în alegerea soluţiei:

▪ Posibilitatea de a atinge scopul propus.
▪ Efecte secundare.
▪ Complicaţii posibile.
▪ Avantaje aşteptate.
▪ Competenţe profesionale.
▪ Activitate continuă.
▪ Motivaţia pacientului.
▪ Prezenţa echipamentului auxiliar sau a personalului medical.

 Procesul de rezolvare a problemelor:

~ Apare o problemă recunoscută ca atare.
~ Se defineşte problema.
~ Se inventariază metodele de rezolvare.
~ Se stabilesc intervenţiile specifice.

51
 ~ Se încearcă soluţii suplimentare.
~ Se evaluează soluţiile alese.
PROCES DECIZIONAL
Am o problemă
Stabilirea ordinii priorităţilor Definesc problema 1 Sesizarea problemei şi identificarea ei
Căutarea cauzei Cauză cunoscută 2 Etiologia
Formularea soluţiilor
Alegerea soluţiei funcţie de:
▪ Obiective 3 Formularea şi alegerea soluţiilor
▪ Consecinţe nefaste
posibile
DECIZIA
Aplicarea deciziei:
▪ Plan de îngrijire 4 Aplicarea deciziei
▪ Prevenirea complicaţiilor

5. Aplicarea îngrijirilor
Constituie momentul realizării conştiente şi voluntare a intervenţiilor planificate pentru a obţine rezultatul
aşteptat.
Scoate în evidenţă rolul de suplinire al asistentei medicale.
Este o etapă strâns legată de planificarea îngrijirilor.

În aplicarea îngrijirilor sunt antrenaţi:

~ Pacientul → execută acţiuni planificate în funcţie de resursele proprii.
~ Asistenta medicală → supervizează acţiunile pacientului, încurajează, informează, ajută şi efectuează
îngrijirile necesare pacientului.
~ Echipa de îngrijire → asigură completarea şi eficacitatea activităţii profesionale.
~ Familia – aparţinătorii → sunt alături de pacient în anumite circumstanţe.
Intervenţia de îngrijire:
~ Este un ansamblu de acte planificate pentru realizarea obiectivului fixat.
~ Intervenţia de îngrijire poate fi unică sau multiplă, în funcţie de obiectivul ales.
~ Ţine cont de gradul de dependenţă, de resursele pacientului şi de experienţa proprie.
~ Realizarea intervenţiei reiese din evaluarea stării pacientului înainte, în timpul şi după intervenţie.
Realizarea intervenţiilor de îngrijire:
~ Intervenţii autonome → independente (acţiuni iniţiate de asistentă ca urmare a cunoştinţelor,
priceperilor şi competenţelor proprii):
▪ Alimentarea.
▪ Hidratarea.
▪ Eliminarea.
▪ Asigurarea confortului.
▪ Asigurarea igienei.
▪ Toaleta.
▪ Supravegherea funcţiilor vitale.
▪ Educaţia pentru sănătate a pacientului, familiei.
~ Intervenţii delegate → dependente (activităţi efectuate la indicaţia medicului):
▪ Recoltări de produse biologice.
▪ Pregătirea pentru investigaţii de diagnostic şi tratament.
▪ Aplicarea tratamentelor.
~ Intervenţii interdependente → activităţi stabilite în colaborare cu membrii echipei de îngrijire care se
referă la o relaţie colegială între profesionişti.

52
Observaţii:
~ Planul se completează cu intervenţii constante.
~ Este obligatorie cunoaşterea efectelor intervenţiei aplicate. Se supraveghează comportamentul, reacţiile
medicamentoase, funcţiile vitale etc.
~ Se reexaminează pacientul înaintea aplicării intervenţiei.
~ Intervenţia va fi făcută ţinând cont de:
▪ Capacităţile şi posibilităţile pacientului.
▪ Gradul de dependenţă.
▪ Vârsta.
▪ Raţionamentul ştiinţific al intervenţiei.
▪ Resurse materiale.
▪ Timpul avut la dispoziţie.
▪ Terapie medicamentoasă.
▪ Oportunităţi de educaţie şi învăţare.
~ Educaţia → este o intervenţie comună mai multor probleme.
~ Consilierea → este un ajutor necesar pentru schimbarea sau ajustarea unor comportamente şi atitudini
nesănătoase faţă de sănătate.
~ Relaţia de comunicare cu pacientul este:
▪ Funcţională.
▪ Pedagogică.
▪ Terapeutică:
 De acceptare reciprocă.
 De respect.
 De înţelegere empatică.

Situaţii şi reacţiile pacientului din timpul îngrijirilor:

~ Anxietate → stare de tensiune şi disconfort.
~ Stres → psihic sau fizic datorat unui dezechilibru între exigenţele individului şi capacitatea lui de
adaptare.
~ Frica → sentiment resimţit în faţa unui pericol iminent – fizic sau psihic.
~ Durerea → senzaţie neplăcută percepută de pacient.
~ Singurătatea → starea individului care se regăseşte cu sine însuşi.
~ Imobilitatea → diminuarea activităţii normale.
~ Sentiment de neputinţă → pacientul se vede condamnat să constate inutilitatea intervenţiilor.
~ Modificarea schemei corporale → slăbire bruscă, obezitate, menopauză, îmbătrânire, paralizie, artrită,
amputaţii etc.
~ Pierderea → unei fiinţe dragi, a rolului social, pierderi materiale etc.
~ Doliu → decesul unei persoane îndrăgite, apropiate.
Concluzii asupra aplicării tehnicilor de îngrijire şi tratament:
- Se continuă culegerea datelor.
- Se aplică tehnicile planificate şi se notează pe plan.
- Pentru efectuarea tehnicilor se respectă:
- Etapele de desfăşurare a tehnicilor.
- Pregătirea locului.
- Pregătirea materialelor.
- Asigurarea intimităţii.
- Pregătirea fizică şi psihică.
- Aplicarea măsurilor de asepsie.
- Explicarea comportamentului pacientului în timpul diverselor tehnici.
- Îngrijirea bolnavului după tehnică.
- Adaptarea îngrijirilor la pacient.
- Respectarea demnităţii pacientului.
- Obţinerea consimţământului.
- Notează tehnica – eventualele incidente şi accidente.
- Previne complicaţiile.

53
6. Evaluarea îngrijirilor
Evaluarea → ultima etapă a planului de îngrijire:
~ Se stabilesc criteriile de evaluare a obiectivelor atinse.
~ Se identifică factorii care afectează atingerea obiectivelor.
~ Evaluarea determină reexaminarea planului de îngrijire aplicat, calitatea intervenţiilor şi rezultatele
obţinute.
~ Reprezintă modalitatea de apreciere a progresului sau regresului pacientului în raport cu intervenţia
aplicată.
~ Este o condiţie absolută de apreciere a calităţii îngrijirilor.
~ Evaluarea se face pe tot parcursul procesului de îngrijire → permite reformularea obiectivelor de
îngrijire, modificarea intervenţiilor – dând aspect de spirală cu posibilitatea evaluării permanente.

Criterii de evaluare:
~ Ce evaluăm:
▪ Rezultatul obţinut.
▪ Schimbarea observată – reacţia pacientului.
~ Când evaluăm:
▪ Regulat, periodic.
▪ La diverse intervale de timp.
~ Cum evaluăm:
▪ Se porneşte de la punctul de referinţă → obiectivul de îngrijire.
Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi permanent reînnoit!
Un plan de îngrijire extensiv ţine cont de recomandările medicului şi de intervenţiile autonome ale
asistentei.

Evaluarea evoluţiei pacientului → cu formula SOAPIE:

~ S = subiectiv – ce acuză pacientul.
~ O = obiectiv – ce se poate observa la pacient.
~ A = analitic – ce se poate analiza şi sistematiza.
~ P = plan de îngrijire.
~ I = intervenţii.
~ E = evaluarea procesului de îngrijire.
Aprecierea planului de intervenţie


Date suficiente 
Date culese → Date insuficiente incorecte incomplete

Diagnostic corect 
Diagnostic de îngrijire → Diagnostic incorect

Realiste 
Obiective de îngrijire → Nerealiste

Corect executate 
Aplicarea îngrijirilor → Incorect executate
→ Intervenţii alternative

Obiectivele atinse 
Evaluare → Obiective neatinse
  
 
Se continuă aplicarea intervenţiilor →

Evoluţia pacientului poate fi:

~ Favorabilă – se pot menţine îngrijirile planificate sau se pot rări.
~ Staţionar – necesită un nou raţionament de planificare a îngrijirilor.
~ Nefavorabil – necesită alte îngrijiri.

54
7. Reacţiile pacientului la starea de boală / deficienţă
Experienţa bolii acumulează sentimente şi reacţii:
~ Anxietate.
~ Agresivitate.
~ Neacceptare.
~ Furie.
~ Culpabilitate.
~ Îndoială.
Asistenta trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
~ Amintirea unei experienţe anterioare.
~ Probleme de moralitate.
~ Probleme de încredere.
~ Probleme de identitate.
~ Probleme de dependenţă
~ Diferenţe culturale.
~ Diferenţe spirituale.
Obiectivele urmărite de pacient:
~ Familia.
~ Locul de muncă.
~ Recuperarea.
~ Boala.
~ Imaginea corporală.
~ Modul de viaţă.
Rolul asistentei medicale:
~ Să menţină securitatea a pacientului.
~ Să menţină stima de sine.
~ Să asigure integritatea pacientului.
~ Să cunoască evoluţia bolii.
~ Să cunoască reacţiile posibile ale pacientului funcţie de faza evolutivă a bolii.
~ Să cunoască mecanismele de adaptare la o leziune sau boală specifică.
~ Să cunoască mecanismele de adaptare cele mai utilizate de către pacient sau familie.
~ Să cunoască factorii sociali şi psihologici care facilitează sau împiedică adaptarea.
~ Să-şi cunoască propriile reacţii faţă de diferiţii agenţi stresanţi şi propriile mecanisme de adaptare.
Fazele îmbolnăvirii:
~ Starea de sănătate → este o experienţă complexă şi particulară a fiecărui individ.
~ Ciclul bolii cuprinde 3 faze:
▪ I – faza de trecere de la starea de sănătate la boală → debutul bolii.
▪ II – faza sau perioada de boală propriu-zisă → perioada de stare.
▪ III – faza de convalescenţă.
~ Durata şi natura fiecărei faze variază funcţie de:
▪ Pacient.
▪ Personalitatea pacientului.
▪ Starea generală.
▪ Tulburări deja cunoscute.
▪ Schimbările ocazionale în viaţa zilnică.

Faza de debut:
~ Apar primele simptome de boală.
~ Este o fază de şoc, cu decalaj între apariţia simptomelor fizice şi acceptarea bolii.
~ Scade rezistenţa organismului, vigoarea, capacitatea funcţională.
~ Apare anxietatea, frecvent se manifestă durerea, cefalee, tulburări digestive etc.

55
 ~ Reacţiile pacientului sunt diferite:
▪ Ignoră boala diversificând activitatea.
▪ Devin pasivi, nepăsători, singuratici.
▪ Neliniştiţi.
▪ Vinovaţi.
▪ Furioşi.
▪ Refuză sau ignoră consultaţia sau analiza exploratorie.
▪ Consultă mai mulţi specialişti.
▪ Se interesează de competenţa personalului medical.
▪ Refuză să colaboreze sau să accepte rolul de bolnav.
~ Rolul asistentei:
▪ Ascultă şi înţelege problemele pacientului şi / sau familiei.
▪ Ajută pacientul să accepte boala.
▪ Explică clar, precis, tehnicile de îngrijire.
▪ Aplică şi demonstrează cu abilitate şi îndemânare tehnici de îngrijire.
▪ Asigură tehnici adecvate.

Faza – perioada de stare:

~ Este faza de acceptare a bolii.
~ Pacientul recunoaşte că e bolnav şi are nevoie de îngrijire.
~ Dezinteres temporar faţă de responsabilităţile sociale, cu interes concentrat pe propria persoană, pe
simptomele şi tratamentul său.
~ În faza acută ajutorul este important.
~ Asistenta medicală ajută pacientul să treacă prin fazele bolii până la redobândirea autonomiei, ajută să
ia decizii, îl susţine sau îl pregăteşte pentru moarte demnă.

Faza – perioada de convalescenţă:

~ Pacienţii au uneori dificultate în abandonarea rolului de bolnav datorită decalajului dintre starea de
boală şi perioada de recuperare a stării de sănătate.
~ Se manifestă frica privind relaţiile de serviciu, sociale sau familiale.
~ Rolul asistentei medicale:
▪ Ajută la reintegrarea socio-profesională şi familială.
▪ Reduce progresiv rolul de suplinire.
▪ Ajută bolnavul să-şi recapete gustul de viaţă.
▪ Asigură legătura cu pacienţi cu aceiaşi suferinţă.
▪ Încurajează primirea ajutorului.

Adaptarea la starea de boală:

~ Adaptarea la simptomatologia, suferinţa şi incapacitatea cauzate de boală sau leziune.
~ Controlul stresului favorizează spitalizarea şi tratamentul.
~ Stabilirea şi menţinerea bunelor relaţii cu echipa de îngrijire şi cu anturajul.
~ Realizarea unei imagini satisfăcătoare de sine menţinând controlul.
~ Adaptarea la senzaţii neplăcute date de boală şi tratament.
~ Menţinerea relaţiilor cu familia şi prietenii.
~ Pregătirea pentru un viitor incert, cu posibilităţi de adaptare la pierdere, agravarea bolii sau moarte.
~ Fazele de adaptare la o boală cronică:
▪ Neîncrederea.
▪ Conştientizarea.
▪ Reorganizarea.
▪ Rezolvarea.
~ Fazele de adaptare la boală fac parte dintr-un proces lung şi continuu care depinde de felul bolii,
gradul de invaliditate, personalitatea pacientului.
~ Bolile cronice pot fi relativ stabile ca evoluţie în timp, cu perioade de remisiune şi de degradare lentă
sau pot fi fatale.

56
Nevoile emoţionale fundamentale – interpersonale:
~ Sunt nevoi în continuă schimbare întâlnite la pacient, familie, echipa de îngrijire.
~ Se manifestă prin:
▪ Dragoste.
▪ Încredere.
▪ Identitate.
▪ Stimă de sine.
▪ Recunoştinţă.
▪ Siguranţă.
~ Nevoia de a fi acceptat (valoare, utilitate):
▪ Cu acceptare de: colaborare, interacţiune, apartenenţă, adeziune, comunicare.
▪ Fără acceptare: excludere, ignorare, reţinere, comportament distant, izolare.
~ Nevoia de a exercita o hotărâre :
▪ Se manifestă prin: influenţă, patronaj, subminare, lider, refuz de colaborare, dirijarea altora,
administrator, pacientul se răzvrăteşte sau abandonează sarcinile proprii – se manifestă
incompetenţă, neputinţă, iresponsabilitate → asistenta suplinind nevoile pacientului.
~ Nevoia de a fi iubit:
▪ Reacţii de schimb afectiv – dragoste, tandreţe, prietenie, intimitate, ură, aversiune, antipatie.
▪ Întotdeauna există o nevoie de afecţiune mută între pacient şi asistentă, mai ales dacă spitalizarea
este foarte lungă.

8. Intervenţiile autonome ale asistentei medicale în cazul unor reacţii specifice sau
nespecifice la boală / suferinţă
Anxietate:
~ Este reacţia emoţională la pericol.
~ Teama este raportată la ceva specific, în timp ce anxietatea este dată de reacţii nespecifice.
~ Se asociază cu: neputinţa, insatisfacţia, nesiguranţa.
~ Are intensitate variabilă – de la anxietate moderată la anxietate severă sau panică, funcţie de reacţiile
temperamentale ale pacientului.
~ Apare în: durere acută, lipsă de curaj, disperare, pericol de moarte, pierderea sănătăţii, afectarea
integrităţii organismului, jenă, frig, oboseală, schimbarea regimului, privare sexuală, restricţii de
mişcare, singurătate, şomaj, crize financiare, dezonoare socială, ridicol, insatisfacţii profesionale,
confuzie, incertitudine, separare de familie, prieteni.
~ Manifestări specifice anxietăţii:
▪ Tahicardie.
▪ Polipnee.
▪ Variaţii tensionale.
▪ Variaţii de temperatură.
▪ Relaxare musculară a vezicii şi intestinului.
▪ Piele umedă şi rece.
▪ Transpiraţii.
▪ Midriază.
▪ Insomnie.
▪ Logoree sau refuz de a vorbi.
▪ Agitaţie.
▪ Agresivitate fizică sau verbală.
▪ Plâns.
~ Când anxietatea este uşoară, bolnavul se poate apăra prin educaţie.
~ În anxietatea intensă scade puterea de analiză, percepţia este redusă şi deformată, concentraţia
diminuată, pacientul primeşte şi redă cu dificultate informaţiile, amplifică şi deformează informaţiile
primite.
~ Intervenţiile asistentei în anxietate:
▪ Descoperă anxietatea şi identifică gradul şi formele de manifestare, cauzele şi factorii declanşatori.
▪ Ajută pacientul să-şi recunoască şi să-şi exprime anxietatea.
▪ Asigură un climat calm, empatic, de securitate, respectă tăcerile şi plânsul, asigură sisteme de
alarmă la îndemâna pacientului.
▪ Favorizează adaptarea la mediu de spital.
▪ Ia măsuri de ameliorare în cazul factorilor externi sau ajută pacientul să depăşească reacţiile.
▪ Diminuează stimulii auditivi şi vizuali – zgomote, lumină intensă.

57
 ▪ Asigură activităţi distractive la alegerea pacientului.
▪ Ajută pacientul să facă faţă situaţiei prezente, să-şi reexamineze şi analizeze reacţiile.
▪ Informează corect, clar şi complet pacientul asupra intervenţiilor şi îngrijirilor aplicate.
▪ Răspunde direct şi clar la toate întrebările, comunică cât mai des cu pacientul.
▪ Învaţă pacientul tehnici de relaxare, exerciţii respiratorii, sugerează utilizarea gândurilor pozitive
privind evenimentele ameninţătoare în caz de nevoie.
▪ Asigură comunicarea şi prezenţa familiei lângă pacient.
▪ Îndepărtează toate elementele ameninţătoare, evită atingerea pacientului fără acordul lui.

Furia şi ostilitatea:
~ Sunt manifestări frecvent întâlnite la pacienţi.
~ Se manifestă prin iritabilitate, antipatie, lipsă de cooperare, ranchiună, furie verbală sau fizică,
limbaj obscen, privire urâtă, indignare.
~ Poate fi şi o formă de manifestare a anxietăţii ce apare şi datorită impunerii unui regulament de spital
greu de acceptat de unii bolnavi.
~ Se manifestă datorită nesatisfacerii nevoilor, datorită unei stări toxice, neputinţei sau stării de
dependenţă.
~ Apare frecvent în starea de disperare, doliu, frustrare.
~ Răspunsul la furie este un rău social acceptat care presupune contraatac, retragere, evitarea situaţiei.
~ Asistenta medicală trebuie să fie conştientă de reacţiile pacientului la furie.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Ajută pacientul să-şi înţeleagă situaţia şi să-şi recapete demnitatea.
▪ Identifică cauza şi formele de manifestare.
▪ Linişteşte pacientul.
▪ Caută să identifice manifestările comportamentale ale pacientului diferite de cel obişnuit.

Dificultatea sau incapacitatea de a-şi păstra sănătatea:

~ Asistenta identifică factorii care afectează starea de sănătate şi evaluează nivelul de dependenţă →
deficienţele pacientului.
~ Asigură un climat de siguranţă şi explică toate intervenţii, tratamentele şi îngrijirile aplicate.
~ Furnizează explicaţii clare, simple, adaptate nivelului de educaţie.
~ Antrenează familia şi anturajul în procesul de îngrijire.
~ Recomandă şi susţine un comportament sanogen.
Durerea:
~ Asistenta evaluează caracterul durerii, intensitatea factorii favorizanţi sau declanşatori, momentul
apariţiei, mijloacele de diminuare sau accentuare.
~ Se asigură un mediu de siguranţă, poziţie antalgică adecvată care să favorizeze calmarea durere sau
reducerea ei în intensitate.
~ Se asociază medicaţie analgezică, masaj, atingere terapeutică, exerciţii respiratorii abdominale de 5-10
minute.
~ Se dau informaţii simple, clare, adaptate nivelului de educaţie.
~ Pentru diminuarea durerii se ajută pacientul în activităţile zilnice – alimentaţie, eliminare, igienă,
hidratare, mobilizare etc.
~ Se vor folosi mijloace de destindere, masaj, lectură, muzică etc.
~ La nevoie se poate imobiliza regiunea dureroasă.
~ În caz de migrenă, se sugerează pacientului repaus în cameră liniştită, cu lumină difuză, indirectă,
pungă cu gheaţă pe cap, comprese reci pe ochi – încă de la primele semne.

Depresie:
~ Limitează atenţia pacientului şi reduce gândirea la aspecte triste.
~ Asistenta se manifestă cu calm, înţelegere, empatie, fără exuberanţă.
~ Se subliniază nevoile de igienă, aspect estetic, manichiură, barbă etc.
~ Determină pacientul să practice exerciţii de mobilizare activă zilnic.
~ Sugerează întâlnirea cu persoane care au trecut prin experienţe asemănătoare.

58
Stima de sine:
~ Perturbarea stimei de sine presupune diminuarea sentimentelor propriei valori şi competenţe.
~ Asistenta asigură comunicarea cu pacientul, ascultă şi limitează expresia sentimentelor negative.
~ Se identifică situaţiile şi evenimentele ameninţătoare şi se explorează mijloacele de adaptare –
informare, reflectare, confidenţe, repaus, canalizarea energiilor, menaj, umor, medicaţie, somn, odihnă
activă.
~ Se asigură participarea pacientului la activităţi recreative, educative, care să permită recâştigarea stimei
de sine.
~ Se explică pacientului că toate pierderile ocazionale (divorţ, şomaj, stare de boală etc.) necesită o
perioadă de adaptare care induce la început un sentiment de insecuritate.
~ Determină coparticiparea pacientului în procesul de îngrijire.
Imaginea de sine:
~ Perturbarea imaginii de sine presupune percepţia globală negativă a individului privind aspectul fizic, în
urma pierderii unui organ sau a unei funcţii sau ameninţarea la adresa integrităţii personalităţii şi care se
bazează mai mult pe senzaţii decât pe informaţii exterioare.
~ Fiecare individ are o imagine mentală proprie datorită experienţelor trecute sau prezente şi funcţie de
viitorul dorit.
~ În copilărie se formează experienţa plăcerii, durerii, eşecului, pudorii, neputinţei, furiei.
~ Boala sau deficienţa pot modifica această imagine, pacientul poate fi dependent şi poate pierde
controlul asupra propriului corp, generând conflicte şi percepţii negative legate de imaginea corporală.
~ Conform normelor sociale pentru pacient este importantă tinereţea, sănătatea, frumuseţea.
~ Manifestările pacientului în faţa modificărilor:
▪ Curaj.
▪ Frică.
▪ Plâns.
▪ Strigăt.
▪ Agitaţie.
▪ Exagerare.
▪ Comportament psihic modificat.
▪ Anxietate.
~ Manifestările pot apărea în practica medicală:
▪ În cazul expunerii corpului dezbrăcat în timpul vizitei sau a diferitelor tehnici de investigare sau
tratament.
▪ În cazul folosirii sondelor sau bazinetului.
▪ În cazul clismelor.
▪ Alterarea imaginii se manifestă în: amputaţii, chirurgie facială, chirurgia mâinilor, chirurgia
organelor genitale.
~ Reacţiile pacientului la modificarea imaginii corporale:
▪ Reacţii psihice – delir, negare, psihoză, dificultate de asimilare a informaţiei.
▪ Reacţii afective – anxietate, ostilitate, ură, depresie, apatie.
▪ Reacţii comportamentale – refuz de cooperare, reţinere, dependenţă, agresivitate, manipulare.
▪ Reacţii psihosomatice – hipertensiune, ulcere, hipertiroidie, astm.
▪ Afectarea orientării temporo-spaţiale.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Evaluează gradul anxietăţii şi favorizează exprimarea pacientului, implicit adaptarea la noua
situaţie.
▪ Asistenta trebuie să cunoască reacţiile posibile la diferite situaţii → mutilare, desfigurare,
schimbarea funcţiilor corpului etc., semnificaţia schimbărilor asupra pacientului sau familiei.
▪ Familia sau pacientul poate reacţiona prin acceptare, susţinere, dezolare, furie, disperare.
▪ Asistenta va determina progresiv pacientul să accepte noua situaţie – să privească bontul de
amputaţie, plaga, faţa etc.
▪ Pacientul este determinat să participe progresiv la propria îngrijire.

Frica:
~ Este pricinuită de incapacitatea de a face faţă realităţii, invalidităţii sau stării de boală.
~ Este o tulburare de gândire.
~ Asistenta explorează obiectul fricii, identifică cauzele şi mijloacele de investigare, anestezie,
intervenţie, chimioterapie, radioterapie sau alte tratamente.
~ Se identifică gradul anxietăţii şi se clarifică percepţia eronată faţă de obiectul fricii.

59
 ~ Înaintea oricărei examinări sau tratament se aduce la cunoştinţă semnele ce vor fi simţite de pacient şi
se solicită consimţământul.
~ În cazul fricii manifestate prin tulburări psihice, asistenta va supraveghea atent pacientul şi va asigura
un climat de securitate prin ridicarea laterală a patului, eliminarea obiectelor contondente.
~ Se evită emiterea de judecăţi sau minimalizarea impresiilor dezagreabile, discuţiile lungi şi se stabilesc
limitele comportamentului verbal sau fizic.

Refuzul:
~ Pacientul poate refuza tratamentul sau îngrijirile recomandate şi necesare.
~ Asistenta urmăreşte corectarea opiniilor greşite ale pacientului şi / sau familiei.
~ Se identifică elementele conflictuale → religie, cultură, mod de viaţă etc.
~ Se caută factorii cauzali ai refuzului → frica, durerea, experienţe trecute, experienţele anturajului,
lipsa de cunoştinţe etc.
~ Se explică pacientului normalitatea manifestărilor de frică, frustrare sau mânie în circumstanţele
respective.
~ Se determină exprimarea pacientului asupra efectelor secundare dezagreabile (greaţă, vărsături, stare
depresivă, somnolenţă etc.).
~ Pentru diminuarea efectelor secundare se explică corect şi concis, pe înţelesul pacientului, fiecare
tehnică de îngrijire.
~ Se înlesneşte contactul cu autorităţile la nevoie şi se facilitează exprimarea spirituală şi religioasă.
~ Se acordă timp suficient pentru luarea deciziei funcţie de informaţiile primite şi de raportarea lor la
sistemul propriu de valori şi cultură.

Risc de accident:
~ Asistenta are în vedere orientarea în timp şi spaţiu a pacientului şi planifică intervenţii şi îngrijiri
adecvate.
~ Determină factorii de risc: deficienţe senzoriale şi motorii, confuzie, hipotensiune ortostatică, stare de
slăbiciune etc.
~ Ca mijloace de siguranţă se folosesc:
▪ Aparate de mobilizare (baston, cârjă, cadru metalic, balustrade, bare de sprijin), sisteme de
alarmă, mijloace de imobilizare, pantofi potriviţi, pardoseală uscată, cale de mişcare liberă, pat cu
rezemători laterale etc.
~ Asistenta ajută pacientul să se adapteze la starea de boală şi să îndeplinească anumite activităţi,
evaluează funcţie fizică, forţa musculară şi propune exerciţii fizice.
~ Asigură poziţia corectă şi plasează la îndemână efectele personale şi sistemele de alarmă.
~ Supraveghează alimentaţia, hidratarea, medicaţia, îndepărtează obiectele periculoase (substanţe
chimice, chibrituri etc.) şi amenajează spaţiul în scopul evitării accidentelor.
~ La nevoie se menţin încuiate uşile, iar persoana este supravegheată continuu., lumină permanentă
(lumină de veghe).
~ Se urmăreşte anticiparea nevoilor pacientului.
~ În crize convulsive se supraveghează şi se previn accidentările, căderile, muşcarea limbii, aspirarea
secreţiilor.
~ Asistenta va supraveghea schimbările de comportament, asigurând prezenţa permanentă a unei persoane
recunoscute de pacient.
~ Se asigură satisfacerea nevoilor fundamentale favorizând pe cât posibil autonomia.
~ Se conştientizează pacientul asupra riscului de accident în caz de mobilizare hipostatică, hipotensiune
ortostatică, încălţăminte neadecvată (cu toc), folosirea incorectă a ochelarilor, parchet lustruit, gresiei
udă, mochete de dimensiuni mici, cabluri întinse pe jos, apă prea caldă sau prea rece etc.

Adaptarea socială:
~ Pacientul trebuie să se simtă acceptat în mediul de spital, el luptă pentru adaptarea socială la noua
situaţie.
~ Se urmăreşte adaptarea pacientului la modificările imaginii de sine.
~ Apare handicapul fizic în relaţiile interumane → poate fi considerat în anumite circumstanţe obiect de
curiozitate.
~ Se urmăreşte diminuarea importanţei afectării prin aplicarea anumitor măsuri cum ar fi: protezare, lecţii
– discuţii, educaţie familială.

60
 ~ Relaţiile sociale raportate la persoanele handicapate sunt în general ambigue şi conflictuale, acceptate
sau refuzate, simpatice sau de milă, încredere sau respingere, curiozitate sau repulsie, interes sau
indiferenţă.
~ Lipseşte adesea încrederea pacientului că adaptarea şi încrederea în sine este asigurată.

Schimbarea rolului social:

~ Se modifică când apare boala, când părinţii nu se mai pot ocupa de copii, când copiii îşi pierd părinţii,
când părinţii devin dependenţi de copii → acceptă cu dificultate noul rol.
~ Oamenii estimează valoarea lor funcţie de aptitudinile şi productivitatea lor.
~ Este dificil de acceptat un rol social nou, mai ales în faza terminală.
~ Bolnavii cronici luptă pentru o zi cât mai normală.
~ Unii oameni se retrag şi întrerup relaţiile sociale, antrenând singurătatea şi depresia.
Despărţirea şi doliu:
~ Este o reacţie faţă de o pierdere reală sau potenţială a unui părinte, prieten, partener, rudă apropiată,
parte din corp, sănătate, propria viaţă.
~ Doliu este o durere profundă anticipată sau reală.
~ Se manifestă prin angoasă, disperare, furie, depresie, tristeţe, neputinţă, vină, singurătate.
~ Manifestările variază funcţie de contextul social, acceptarea stoică a noii situaţii, manifestările publice.
~ Intensitatea manifestărilor depinde de valoarea pierderii şi de semnificaţia dată.
~ Etapele doliului:
▪ Şoc.
▪ Incredibilitate.
▪ Luarea la cunoştinţă.
▪ Acceptarea.
▪ Calmarea.
~ Pe durata crizei de conştiinţă, pacientul resimte durere, angoasă, o mare tristeţe, sentimentul unui gol.
~ Cu timpul apare detaşarea în comportament, absenţa emoţiei în discuţii.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Identifică faza doliului în care se găseşte pacientul / familia.
▪ Ajută pacientul şi familia să depăşească momentul.
▪ Favorizează exprimarea sentimentelor de doliu.
▪ Previne reacţiile negative.
▪ Respectă intimitatea.
▪ Participă la durerea bolnavului.
▪ Face psihoterapie.
▪ Va crea o atmosferă de speranţă, chiar dacă ea este disperată sau descurajată.
~ Speranţa → este o sumă de gânduri şi sentimente ce au la origine credinţa proprie şi care combate
angoasa, neputinţa, dezorientarea, previne suicidul şi susţine lupta pacientului.

 Fazele reacţiei pacientului la boală sau doliu în momentul aflării diagnosticului:

~ 1. Faza de negare → refuzul, dorinţa de singurătate, neacceptare, negare, retragere. Se întrerupe când
bolnavul începe să se gândească la noua stare (nu-i adevărat).
▪ Asistenta medicală favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de negare ca mecanism de
apărare, dar evită întărirea negării.

~ 2. Faza de revoltă → mânie, agresivitate, ostilitate, insomnie, iritabilitate, frică, sentiment de

culpabilitate, promisiuni de schimbare a obiceiurilor de viaţă, disponibilitatea de a accepta orice
tratament, exprimarea neputinţei, (de ce eu?).
▪ Asistenta medicală favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de mânie pentru a permite
mobilizarea energiilor.
▪ Favorizează exprimarea dorinţei de negociere cu Dumnezeu, cu viaţa, cu sănătatea – pentru a
întârzia clipa fatală.
▪ Se favorizează exprimarea sentimentelor de culpabilitate şi se explică că aceste sentimente fac
parte din evoluţia normală a doliului.

~ 3. Faza de negociere → tocmeală, târguiala, pacientul caută să facă un pact, caută măsuri de ajutor
(poate se poate face una sau alta ...).

61
 ~ 4. Faza de depresie → disperare, nelinişte, idei de suicid, inerţie, pierderea apetitului, perturbarea
somnului, facies trist, plâns, retragere, tristeţe. Persoana este conştientă de noua situaţi, de faptul că
apărarea este ineficientă, dar nu acceptă încă situaţia.
▪ Asistenta favorizează exprimarea liberă a sentimentelor de depresie şi la nevoie, ajută familia
favorizându-i dialogul cu pacientului sau muribundul.

~ 5. Faza de acceptare → persoana se împacă cu noua situaţie, o acceptă, exprimă seninătate, calm.
▪ Asistenta ajută persoana să-şi satisfacă nevoile de bază (hidratare, alimentare, tratament, îngrijiri
igienice sau funcţionale etc.) până în ultima clipă.
▪ Explică familiei nevoia de a rămâne lângă muribund, de a manifesta dragostea faţă de muribund.
▪ Nu se vor întreţine speranţe nerealiste.
▪ Se respectă lacrimile şi tăcerile, exprimarea sentimentelor de pierdere şi se evită încurajările
facile.
▪ Se asigură suportul religios funcţie de credinţă.
▪ Se explorează activităţile spre care se pot canaliza energiile familiei, anturajului, putând astfel
îndepărta sentimentele legate de doliu.
▪ Se ajută persoanele cu doliu să identifice forţele proprii pentru a face faţă reintegrării în viaţa
normală.

9. Mecanismele de adaptare la boală

Sunt împărţite în 7 categorii care adesea se combină între ele, iar în anumite faze de boală pot domina unul sau
mai multe mecanisme.

Negarea:
~ Gravitatea situaţiei este negată sau diminuată.
~ Bolnavul neagă simptomatologia evidentă sau gravitatea bolii sale.
~ Prima reacţie se manifestă prin şoc şi neîncredere.
~ Se urmăreşte crearea unui anumit echilibru psihic.
~ Are rol de protecţie pentru sine şi pentru alţii.
~ Apare la pacient sau la familie.
~ Asistenta medicală determină gradul negaţiei şi forma bună sau rea.
~ Nici nu se încurajează negarea, nici nu se contrazice – se priveşte cu realism.
~ Asistenta ajută pacientul / familia să depăşească momentul.
Informarea (nevoia de informaţii):
~ Pacientul simte nevoia de informaţii certe pentru care utilizează toate resursele intelectuale.
~ Educaţia va avea în vedere boala, tratamentul şi evoluţia probabilă.
~ Funcţie de datele culese se pot aplica acţiuni eficace.
~ Se încurajează, atenuând sentimentele de neputinţă.
~ Un pacient informat este mai apt că participe la tratament.
Susţinerea psihică – morală a pacientului:
~ Se asigură susţinerea atât pacientului, cât şi familiei.
~ Asistenta încurajează pacientul şi caută să găsească împreună mijloacele cele mai eficace de adaptare.
Participarea la intervenţii:
~ Conferă sentiment de capacitate, de putinţă, pacientul se simte util.
~ Învaţă să se îngrijească şi îşi menţine stima de sine.
~ Scade anxietatea, culpabilitatea.
~ Rolul asistentei medicale este primordial în antrenarea pacientului în procesul de îngrijire.
Fixarea obiectivelor concrete şi realiste:
~ Fiecare problemă poate fi divizată în obiective simple care scad neputinţa pacientului care aşteaptă
răbdător rezultatul.
Participarea la alegerea îngrijirii:
~ Există întotdeauna mai multe soluţii.
~ Alegerea se face simultan cu anamneza – culegerea datelor.
~ Se discută cu pacientul îngrijirea adecvată → bolnavul sau familia decid asupra intervenţiei.

62
Căutarea semnificaţiei bolii:
~ Boala este o experienţă umană ce poate fi o placă turnantă, o nouă orientare spirituală.
~ Familiile se reunesc prin boală de o manieră dureroasă, semnificativă.
~ Anumite cazuri pot deveni subiecte de roman sau film.
Factorii care favorizează sau împiedică adaptarea:
~ Factori stresanţi → biologici (boală, plagă), psihici, sociali (relaţii interpersonale, situaţii familiale,
anumite circumstanţe).
~ Caracteristici individuale → inteligenţă, vârstă, personalitate, credinţe, filozofie, religie, experienţe
trăite.
~ Mediul → izolarea, privarea senzorială, aspecte familiale.
~ Mecanisme de adaptare modificate prin → durere, oboseală, imobilizare – duc la accentuarea izolării,
reclamaţii, dezorientări, tulburări de comportament.
Reacţiile asistentei medicale în faţa bolii:
~ Sunt reacţii stimulate prin personalitatea, sarcinile şi obligaţiile profesionale, complicaţiile bolii şi
personalitatea bolnavului.
~ Reacţii emoţionale:
▪ Frustrarea – o dorinţă manifestată nesatisfăcută (dorinţa satisfăcută este ca o gratificaţie). Este o
stare psihică. Persoana frustrată poate interpreta situaţia de o manieră diferită → cu tristeţe, cu
anxietate, cu disperare, cu revoltă, cu sentiment de culpabilitate, vinovăţie, deprimare.
▪ Dorinţa – este o emoţie fundamentală creată prin idee, interpretare, imaginaţie → orice lucru este
bun, profitabil, avantajos. Este un proces sau mecanism cognitiv automatic şi involuntar.
▪ Tristeţea – se manifestă când apare privaţiunea, obiectul dorinţei este considerat rău, neprofitabil,
dezavantajos. Tristeţea dă dimensiunea frustrării, este inevitabilă. Asociată cu anxietate, vină şi
revoltă devine dezagreabilă şi determină alegerea altei căi de rezolvare a problemelor.
▪ Furie.
▪ Speranţă.
▪ Vină.
▪ Compasiune.
▪ Neputinţă.
▪ Dragoste.
▪ Dezgust.
▪ Orgoliu.
▪ Invidie.

Asistenta trebuie să fie conştientă de reacţiile sale pentru a-i putea ajuta pe alţii. Sunt momente când
frustrarea este transformată într-un eveniment dezagreabil, o oroare, o tragedie, o catastrofă. Fiecare
interpretează diferit: într-un accident mor 50 de persoane (catastrofă, sau numai 3 persoane (accident), un
om moare în patul său (deces), altul este asasinat (dramă), un bolnav moare după o boală îndelungată la 80
de ani (deces), altul moare la 30 de ani prin accident (tragedie).

~ Toate evenimentele frustrante vor fi penibile, dezagreabile, create de imaginaţie, cu un aport

suplimentar de emoţie neplăcută care trebuie evitată.
~ Este greu să gândeşti realist când anturajul produce crize raportate la un eveniment dezagreabil declarat
intolerabil, inacceptabil, injust, catastrofal.
~ Este greu să-ţi păstrezi sângele rece dacă cei din jur sunt agitaţi.

Rezistenţa organismului slăbită Rezistenţa organismului întărită

Viaţă în aer închis.
Lipsa unei activităţi, munci fizice, lipsa de
mişcare, sedentarismul.
Lipsa de soare.
Piele neîngrijită, neglijenţă manifestă, lipsa
igienei individuale.
Excese alimentare, alimentaţie dezechilibrată,
obezitate.
Intoxicaţie cronică voluntară cu alcool, tutun,
drog.
Odihnă insuficientă, timp liber rău utilizat,
frustrare, somn insuficient.
Viaţă în aer liber.
Activitate fizică raţională, rânduită, ritmică, realizată prin
mers pe jos şi exerciţii fizice la cei cu ocupaţii sedentare.
Băi de soare şi de aer, călirea organismului cu mijloace
naturale.
Grijă pentru toaletă, cultivarea normelor igienice individuale.
Respectarea principiilor de alimentaţie raţională.
Utilizarea cu moderaţie a alcoolului, renunţarea la fumat,
drog.
Asigurarea orelor de somn i odihnă necesare, crearea
confortului psihic şi fizic.

63
Neglijarea întreţinerii igienice a locuinţei.
Concesii făcute modei care vin în
contradicţie cu cerinţele igienice de
îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Neglijarea bolilor cronice, amânarea
prezentării la medic, autotratamente, abuz de
medicamente, nerespectarea dietei.
Maximum de confort, condiţii igienice complete, corecte, mediu
nepoluat, lipsa prafului şi a umezelii.
Alegerea judicioasă a hainelor, în acord cu cerinţele igienice şi
cu moda.
Solicitarea medicului la primele semne de boală, respectarea
fidelă a prescripţiilor.

Elemente ale intervenţiei asistentei medicale funcţie de gradul de dependenţă

I II III IV
Dependenţă
Independenţă Dependenţă majoră Dependenţă totală
moderată
Lipsa forţei fizice
Lipsa voinţei
Existenţa mai multor surse Existenţa mai multor surse de
Autonomie Lipsa cunoştinţelor
de dificultate dificultate
Probleme psihice
Mediu defavorabil
Prestaţii pentru
Ajutor parţial Ajutor permanent Suplinire totală
menţinerea sănătăţii

Exemplu → Plan de îngrijire

Maria are 16 ani. Este spitalizată de mai bine de o săptămână în urma unui accident rutier. În urma căruia
prezintă multiple contuzii, trei fracturi de coaste toracice anterior pe partea dreaptă, o fractură de claviculă şi
o fractură de radius şi cubitus pe partea dreaptă, imobilizate în aparat gipsat. Eliminarea este bună cu toată
dificultatea ridicării în pat pentru aşezarea pe bazinet. Colaborează puţin la executarea toaletei. Cicatricele
faciale o preocupă şi o îngrijorează mult.
Problema +
sursa de
Obiective de
dificultate ? Intervenţii autonome şi delegate Evaluare finală
îngrijire
diagnostic de
îngrijire
~ Durere ~ Obţinerea unei ~ Când este suportabilă durerea 18 aprilie.
intensă la stări optime de se încurajează şi se asigură ~ Pacienta este mai puţin
coapsa şi la bine constantă în pacienta determinând anxioasă.
torace dată de timp. diminuarea anxietăţii. ~ Se relaxează singură.
fracturi. ~ Evaluare zilnică.
~ Pierderea ~ Alimentare ~ Va fi ajutată la alegerea 25 aprilie
autonomiei de corectă cu meniului (alimentaţia ~ Mănâncă puţin.
a se alimenta proteine, legume, preferată). ~ Ronţăie bomboane între
dată de fructe, cereale, ~ Alimentele vor fi tăiate în mese.
fractură. lactate – bucăţi foarte mici. ~ Nu poate mânca singură.
~ Anorexie. participând ~ Alimentaţie pasivă.
direct, după
puterile ei.
~ Se creează un climat de
destindere – audiţii muzicale.
~ Evaluarea la 1 ~ Se permite familiei să rămână
săptămână.
cu pacienta.
~ Probleme ~ Se va conserva ~ Se fac 10 inspiraţii forţate. 25 aprilie
respiratorii capacitatea ~ Se va sufla nasul ori de câte ~ respiraţia amplă, fără
potenţiale pulmonară şi se ori este necesar. secreţii.
date de vor menţine ~ Se va provoca tuse pentru
imobilizare. libere căile eliminarea sputei.
~ Ritm respiratorii.
respirator
scăzut.
~ ~ ~
~ ~ ~
~ ~ ~
~ ~ ~

64
~ Pierderea ~ Se va conserva ~ Se fac exerciţii pasive, active, ~ Capacitate funcţională
potenţială a capacitatea izometrice la nivelul bună.
mobilităţii funcţională a extremităţii libere (strânge o
dată de articulaţiilor şi minge în mână).
imobilizarea tonusul ~ Face mişcări de flexie şi
în aparat muscular. extensie a degetelor de la
gipsat. ~ Evaluare la 3 mâini şi de la picioare.
zile.
~ Perturbarea ~ Se revine puţin ~ Va fi încurajată când se simte ~ Mai puţin preocupată de
posibilă a câte puţin la o mai bine. rănile feţei.
imaginii de imagine de sine ~ Se asigură o relaţie de ajutor. ~ Fericită de întâlnirea cu
sine judecând mai bună. ~ Atingerea regiunii când prietenii.
rănile feţei şi ~ Se evaluează al 3 aceasta este posibilă (masaj
faza de zile. uşor).
dezvoltare a
~ Se favorizează prezenţa
organismului.
prietenilor.
~ Activităţi ~ Se va recrea ~ Se vor găsi împreună cu ~ Lecturi şi vizionări tv.
recreative zilnic prin pacienta jocuri, emisiuni tv ~ Jocuri de grup o
deficitare participare la preferate. obosesc.
datorită activităţi ~ Se sugerează familiei ~ Preferă prezenţa
imobilizării. individuale sau procurarea revistelor şi prietenilor.
de grup. cărţilor preferate.
~ Evaluare ~ I se face cunoştinţă cu alţi
săptămânală. tineri.
~ Se organizează jocuri
recreative funcţie de
posibilităţile pacientului.
~ Elemente de supravegheat → stare tegumentelor (escarele).
~ Intervenţii constante → asigurarea eliminărilor, alimentaţie pasivă.

3. 2. 1. 0.
Nivelul
calităţii Îngrijiri optime Îngrijiri adaptate Îngrijiri certe, sigure Îngrijiri periculoase pentru
îngrijiril colaborarea cu bolnavul bolnavului (1+2) (minime) bolnav
or (1+2+3) Îngrijiri de rutină

Bolnavul participă activ Bolnavul primeşte Bolnavul primeşte Bolnavul este afectat fizic
la îngrijiri şi la reeducarea îngrijiri adaptate îngrijiri esenţiale. (escare, contracturi etc.).
Îngrijiri sa. nevoilor sale. Nu suferă nuci un Aspect exterior lezat –
de bază Familia este inclusă în pericol. neglijat.
procesul educativ de
sănătate.
Bolnavul înţelege sensul Bolnavul este Bolnavul primeşte Bolnavul primeşte
şi scopul tratamentului. informat asupra îngrijiri corecte, dar tratamente şi îngrijiri
Îşi dă seama şi tratamentului. de rutină. parţiale, cu lipsuri şi greşeli
Îngrijiri consimţământul. Primeşte susţinerea Nu este expus ce pot determina complicaţii
terapeuti Colaborează. şi supravegherea pericolelor. evitabile.
ce Este pregătit să-şi necesară 8îngrijirile
urmeze tratamentul – sunt individualizate).
singur sau cu ajutorul
anturajului.
Luarea Bolnavul capătă o Graţie climatului de Bolnavul trebuie să se Bolnavul este traumatizat
în experienţă utilă în urma încredere, bolnavul conformeze la psihic – angoasă, regresie,
consider spitalizării. Dobândeşte poate să-şi exprime regulamentele stres, reacţie de izolare.
aţie a un mod de viaţă adaptat la nevoile, se simte spitalului.
nevoilor starea sa care-i permite să înţeles şi acceptat.
de ordin se menţină în sănătate sau Are posibilitatea de a
psihic şi să se pregătească de lua contact cu
social moarte. exteriorul spitalului.
Comunic Bolnavul primeşte Bolnavul beneficiază Bolnavul este tributar Bolnavul nu primeşte
area sfaturi adecvate care-i de relaţii unui mod de informaţii şi nu are

65
 permit să profeseze gratis interumane, se comunicare impus de posibilitatea de a-şi face
unei relaţii terapeutice cu favorizează dialogul rutina spitalului. înţeleasă opinia.
personalul de îngrijire. şi schimburile de
opinii.
Planifica Bolnavul şi familia Planul de îngrijire
Transmiterea Transmiterea informaţiilor
rea participă la planificarea este informaţiilor
modificat este este insuficientă.
îngrijiriltratamentului şi asigurată
conform nevoilor. prin
or şi
îngrijirilor. intermediul rapoartelor
Echipa de îngrijire
transmit Colaborarea are întâlniri / colocvii
scrise.
erea interdisciplinară este regulate.
informaţ asigurată la fel de bine
iilor în spital, cât şi în afara
spitalului.
Conform Reiter France set Kakosh Marquerite „Quality of Nursing Care a field study to establish criteria” – Ottawa,
Canada 1966.

M O D E L → I N T E R V I U
Numele şi prenumele Sex Vârsta
Stare civilă Copii Religie
Ocupaţia Localitatea de domiciliu
Spitalizări anterioare

Probleme anterioare de

Intervenţii chirurgicale

Alergii cunoscute:
Medicament reacţie
Animale reacţie
Aliment reacţie
Alte forme de alergie reacţie
Tratamente:

Alimentaţia:
Apetit nr. de mese pe zi ora de masă
Compoziţia alimentaţiei:
Dimineaţa
Prânz
Cina
Supliment
Alimente preferate
Alimente nedorite
Alimente pe care nu le poate consuma
Alimente interzise
Băuturi preferate:
Ceai de plante Suc de fructe: Apă minerală:
Apă: Zeamă de compot: Altele:
Serveşte masa singur ajutat supravegheat
Observaţii
Eliminarea:
Urina:
Aspect WC Bazinet Nr. Micţiuni
Incontinenţă urinară Enurezis: Nicturie: Sediment urinar:
Scaun
Aspect WC Bazinet Nr. scaune eliminate Ajutat
Supravegheat Singur Incontinenţă fecală Diaree: Constipaţie:
Observaţii:
Transpiraţia:

66
Odihna – somnul:
Ore de somn
Obişnuinţe privind somnul
Somn fără medicament
Somn cu medicament
Probleme privind somnul
Mod de petrecere a timpului liber
Activităţi recreative
Exerciţii
Preocupări
Spitalizarea actuală
Data internării
Motivele internării
Istoric
Manifestări prezentate
Analiza situaţiei
Identificarea nevoilor şi problemelor de dependenţă
Informaţii generale despre pacient
Greutate Înălţime
Proteze Ochelari
Boli care limitează activitatea
Boli cardiace
Boli respiratorii
Comunicarea – incidenţa bolii asupra vieţii pacientului:

Comportament
Atitudine
Atitudine faţă de personal
Atitudine faţă de asistentă
Atitudine faţă de familie
Atitudine faţă de societate
Reacţie anturajului faţă de bolnav
Reacţia bolnavului la primirea informaţiilor
Îi place să fie singur
Restricţii pentru vizitatori
Posibilităţi de a se exprima oral scris
Mimica
Mijloace utilizate în mod obişnuit
Igiena personală
Singur Ajutat În picioare Aşezat La pat
Toaleta zilnică
Toaleta bucală
Toaleta părului
Bărbierit
Îmbrăcare
Starea tegumentelor
Starea generala
Consumator de Tutun Alcool Drog
Observaţii generale
Aspectul si culoarea tegumentelor
Aspectul gurii nasului parului
Limba Dinţii Proteze
Semne particulare
Probleme vizuale auditive respiratorii cardiace
Alte probleme
Mersul (deplasarea )
Probleme în legătura cu mersul
Deplasarea pe loc plat Pe scări

67
 Mobilitatea articulaţiilor
Stângaci dreptaci Echilibrat dezechilibrat
Se deplasează singur ajutat asistat cârja fotoliu susţinut
Observaţii diverse :
Analize
Teste medicale
Examene radiologice
Operaţii
Tratament
Atele
Proces de îngrijire
Intervenţii autonome Intervenţii autonome şi delegate
Îngrijiri generale Educaţie
~ Igiena camerei ~ Educaţie pentru alimentaţie raţională
~ Igiena patului ~ Educaţie pentru hidratare eficientă
~ Igiena persoanei ~ Reguli generale de igienă
~ Igiena tegumentelor ~ Educaţie sexuală şi planificare familială
~ Asigurarea somnului ~ Educarea unor tehnici de tratament
~ Asigurarea eliminărilor ~ Educarea pentru prevenirea îmbolnăvirilor
~ Asigurarea alimentaţiei ~ Educarea pentru un mod de viaţă sănătos
~ Asigurarea hidratării Tratament
~ Asigurarea respiraţiei ~ Administrarea medicamentelor pe diferite căi
~ Asigurarea circulaţiei ~ Respectarea regulilor de administrare a medicamentelor
~ Mobilizarea ~ Observarea reacţiilor organismului
~ Supravegherea funcţiilor vitale ~ Observarea efectelor tratamentelor aplicate
~ Supravegherea comportamentului Explorări
~ Măsurarea greutăţii şi taliei ~ Examen clinic general
~ Supravegherea stării generale ~ Explorări funcţionale
~ Asigurarea comunicării ~ Examene radiologice
~ Asigurarea mijloacelor de recreare ~ Examene endoscopice
~ Asigurarea asepsiei şi antisepsiei ~ Examene de laborator
~ Asigurarea legăturii cu exteriorul ~ Examene scintigrafice
~ Prevenirea complicaţiilor ~ Puncţii exploratorii
Îngrijiri Explorări Educaţie Tratament
Generale De sănătate Igienică Medicul:
Specifice De boală Profilactică ~ Recomandă
Profilactice De control De sănătate ~ Controlează
De sănătate De evaluare Terapeutică Asistenta:
~ Aplică
~ Supraveghează

68