Baciu Iustin

Istoria corpului
II. De la Revoluția Franceză la Primul Război Mondial
Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello (coord.)

Alain Corbin (n. 12 ianuarie 1936, Lonlay-l’Abbaye) este profesor de istorie la

Universitatea Paris I şi membru al Institutului universitar din Franţa. Dintre lucrările sale pot fi
amintite: Les Filles de noce. Misère sexuelle et prostitution au XIXe siècle (1978), La
Prostitution a Paris au XIXe siècle (în colaborare cu Alexandre Parent-Duchatelet) (1981), Les
Cloches de la terre: paysage sonore et culture sensible dans les campagnes au XIXe siècle
(1994). Acesta a studiat la Școala de la Annales, printer domeniile sale de specialitate
numărându-se istoria secolului XIX și micro-istoria. Jean-Jacques Courtine este profesor de
Studii Europene al Universității din Auckland, unde activează din 2012. Deasemenea Courtine a
predat Antropologie Culturală la Universitatea din Sorbona / Paris III (2003-2011). Georges
Vigarello este professor de științe ale educației la Universitatea Paris V.

Volumul al II-lea din trilogia ,,Istoria corpului” (coordonată de Alain Corbin, Jean-Jacques
Courtine și Georges Vigarello) a apărut la Editions de Seuil în 2005, versiunea în limba română
fiind editată cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe și al Ambasadei Franței în
România. Ediția în limba română a apărut sub egida Editurei Art în 2008, traducerea din limba
franceză fiind asigurată de Simona Manolache, Camelia Biholaru, Cristina Drahta și Giuliano
Sfichi. Alături de Alain Corbin și Georges Vigarello, în făurirea acestui volum au contribuit
printr-o laborioasă muncă diverși profesori și specialiști, anume: Olivier Faure (professor
agregat de istorie contemporană la Universitățile Clermont-Ferrand [1991-1994] și Jean-Moulin
Lyon III din 1994), Richard Holt (profesor la International Center for Sports, History and
Culture, De Montfort University, Leicester, Marea Britanie), Segolene Le Men (profesoară de
istorie a artei contemporanela Paris X-Nanterre și coordonatoare de studii literare la Ecole
Normale Superieure), Henry-Jacques Stiker (coordonator de cercetare în domeniul
antropologiei istorice la Universitatea Paris VII) și Henri Zerner (profesor de istoria artei la
Universitatea Harvard).

1
 Cartea este structurată în trei părți (Priviri încrucișate asupra corpului, Plăcere și
durere:în inima culturii somatice și Corpul îndreptat, modelat, antrenat), fiecare dintre
acestea fiind alcătuite la rândul lor din sub-părți, în a căror compoziție intră secvențe și micro-
secvențe ce abordează chestiuni speciale ce abordează tema generală a părții de care aparțin.

Prima sub-parte (,,Privirea medicilor”), scrisă de Olivier Faure, își concentrează atenția
asupra observației ca metodă medicinală fundamental, apărută la mijlocul secolului XVIII,
predispoziția fragmentării corpului datând de la sfârșitul secolului XIX. Plecând de la lucrarea lui
Hipocrate, ,,Desprea aer, ape și locuri”, medicina modern se poate caracteriza prin două
perspective: cea globală (bazată pe mediul înconjurător) și cea fiziologistă / localistă. Medicina
este văzută ca fiind capabilă de a înțelege corpul uman ca urmare a naturii sale științifice de a
încerca să găsească răspunsuri la întrebările oamenilor.

Secvența I (,,Corp explorat, corp divizat, corp negat?”) aduce în prim-plan faptul că
analiza de către medici a unei disfuncții sau a unui organ a permis dezvoltarea medicinei pe
diverse ramuri, îmbunătățirea medicamentelor și a relației medic-client. Sunt luate în calcul două
abordări diferite: cea metaforică (înainte de secolul XIX) și cea antică, bazată pe compoziția
umorală a corpului (sânge, flegmă, bilă galbenă, bilă neagră). Micro-secvența 1 (,,Nașterea
medicine moderne”) face un scurt istoric al mișcărilor ce au precedat medicina, plecând de la
observația impusă de Hipocrate și care revine după secolul XVI, autopsiile și disecțiile din
perioada elenistică, ce se vor răspândi secolele XIV-XVI, atitudinea lui Galenus de eliminare a
bolii și de prelungire a vieții și până la analizele non-speculative ale lui Sydenhame și
Boerhaave. Despre medicina clinică se poate discuta abia după 1750, spitalele și facultățile de
medicină căpătând o mare amploare în perioada suveranilor absoluți din tările europene ca
urmare a dorinței acestora de eficientizare a puterii armate În m-secvența 2 („Explorarea
corpului”), Faure pornește de la metoda cercetării interiorului corpului uman prin autopsii și
alcătuiește un inventar al practicilor sau instrumentelor medicale utilizate în acest scop. În
funcție de utilitate sunt redate: ,,explorările vaginale și anale” cu sonde și stilete
antice; ,,speculum uteri” perfecționat de Recamier (1812-1815); otoscopul (pentru urechi);
introducerea luminii în analiza ochilor de către Hermann von Helmholtz (1851); uretroscopul lui
Desormeaux (1853); introducerea de către Auenbrugger a percuției asupra pieptului în cercetarea
toracelui și dezvoltarea acesteia de către Corvisart; stetoscopul din carton, apoi din lemn al lui

2
Laennaec; termometrul; luarea tensiunii de către Stephen Hales și razele X ale lui Roentgen
(1895); companiile de asigurare pe viață (sfârșitul secolului XIX). La finele secolului XVIII,
cercetătorii englezi Cullen, Hunter și Smith și francezul Bichat descoperă că țesuturile sunt
alcătuite din celule. M-secvența 3 (,,Durere eludată?”) pleacă de la premisa ca medicii secolului
XIX nu acordă atenție suferințelor umane, de aici derivând 3 elemente în definirea durerii:
durerea ca binecuvântare (în țările catolice, unde calmantele erau mai utilizate decât în cele
reformate), tradiția clinică (în Franța și Germania) care presupunea că durerea ajută la stabilirea
diagnosticului și vitalismul, școală apărută la sfârșitul secolului ce considera că durerea este o
reacție a forței vitale, fiind absolut necesară pentru vindecare. Pornind de la idea lui Hipocrate de
a provoca bolnavului o durere mai mare decât a sa în vederea atenuării acesteia, apar tot felul de
metode masochiste: arderea pe piele a unui cilindru de bumbac, acupunctura chinezilor, opiumul
adus din Orient în secolul XVII și pe care Sydenhamm și Laudannum îl transformă în morfină și
ajungându-se astfel până la anestezie. M-secvența 4 (,,Corpul în relația terapeutică”) relevă
incipitul identificării bolii clientului de către medic, acesta formulând întrebări scurte și concise
pentru a-i afla intensitatea, localizarea și parcursul acesteia. Totodată medical avea grijă la
metodele aplicate pacienților pentru a nu-și pierde clientela.

A II-a secvență (,,Revenirea corpului-mașină și limitele sale”) evidențiază retragerea

medicilor din spitale în laboratoare în vederea studierii anumitor funcții, țesuturi sau boli. Prima
m-secvență (,,Corpul:un mediu interior” ”) aduce histologia (studiul țesuturilor) ca punte comună
a discrepanței dintre fiziologi și clinicieni, ceea ce-l va determina pe Claude Bernard să afirme
despre corp că este ,,un agregat de elemente organice sau chiar de nenumărate organisme
elementare associate existenței într-un mediu lichid care trebuie să aibă căldură și să conțină aer,
apă și materii nutritive”. M-secvența 2 (,,De la moral la psihic”) aduce în atenție câteva curente
contradictorii, anume: ideologismul (dorea ca omul să instaureze o societate care să pună capăt
efectelor negative ale Vechiului Regim și ale Revoluției Franceze), vitalismul (forța vitală stă la
baza vieții) și frenologia (teoretizată de Frantz Joseph Gall, care identifică creierul în 27 de arii
[dintre care 19 sunt commune cu ale animalelor], iar aria metafizică este separate de apartenența
religioasă). M-secvența 3 (,,Corpul în ,,mediul exterior” ”) pune pe seama medicinii ideea
influenței mediului înconjurător asupra bolilor, Factorii ca umiditatea sau temperatura sunt puși
în legătură directă cu analogia om-Univers în ceea ce privește componența umorală pe baza
elementelor naturii (foc, aer, apă și pământ).

3
 A doua sub-parte (,,Influența religiei”) îi aparține lui Alain Corbin și debutează cu
secvența ,,Creștinismul, religie a Întrupării” pleacă de la ideea creării oamenilor după ,,chipul și
asemănarea Lui Dumnezeu” și în conformitatea concepției lui Tertulian că trupul este un înveliș
temporar ce va devini țărână pentru eliberarea sufletului, omul are posibilitatea de a primi trupul
și sângele Mântuitorului prin euharistie și de a învia prin accederea la Sfintele Taine (botezul ,
mirungerea și maslul). Plecând de la suferințele Lui Hristos vor apărea în secolul XIX cultul
Uneltelor Patimii și cultul Sfintei Inimi. La acestea pot fi adăugate imaculata concepție (Fecioara
Maria a fost private de păcatul oroginar până la crearea sa în vederea nașterii lui Iisus) și
mariofania, bazată pe apariții ale acesteia raportate de călugării catolici francezi. Secvența A
II-a (,,Virginitate și castitate”) ridică abținerea de la acte sexuale la rang de virtute pe care
fecioarele și-o asumă în speranța de a deveni soții ale Lui Hristos. Tinerele celei de-a doua
jumătăți a secolului XIX urmează modelul Maicii Domnului sau al Sfintei Filomena, care și a
dedicate viața castității încă din tinerețe, murind în chinuri martirice pentru că a refuzat
avansurile împăratului Dioclețian. Secvența a III-a (,,Îndatoririle conjugale”) idealizează
concepția călugărilor catolici din secolul XIX cu privire la desfășurarea relațiilor sexuale pentru
procreere și nu pentru satisfacerea reciprocă a nevoilor carnale. Sunt condamnate metodele
contraceptive, soții trebuiind să se dăruiască modest unul celuilalt, creând astfel un singur trup.
În secvența IV (,,Atitudinea ascetică”), sunt enumerate câteva metode de trai austere prin care
tinerii mai pioși și călugării de la Mănăstiri urmăreau să obțină mântuirea, anume: veștmântul
călugărițelor care neagă existența trupului, liniștea din Mănăstiri care permite meditație și auto-
stăpânire, postul, cina euharistică , rugăciune, penitențe , ciliciul (cămașă sau centură din păr de
capră ce puteau să provoace răni purtătorului) și mortificări. Ultimele două erau simulări ale
jertfei umanitare a Lui Iisus Hristos. În secvența V (,,Pozițiile corpului în reculegere și
închinare”), sunt luate în considerare gesturile umane ce trebuie respectate în cadrul ritualului
slujbelor: îngenuncherea la rugăciune, respectiv aplecarea la mătănii ca supunere față de
Divinitate, împreunarea mâinilor în timpul rugăciunii, posturile de închinare pentru o mai bună
concentrare interioară și liniștea în timpul liturghiei. Secvența VI (,,Compasiune și așteptarea
miracolului”) ilustrează compasiunea catolică față de cei bolnavi și muribunzi, materializată prin
vindecările miraculoase de la Lourdes din 1862, unde ar fi fost o apariție mistică a Maicii
Domnului. Bolnavii erau coborâți în apa rece a râului, fiind ținuți de brațe pentru a simboliza
crucificarea christică, fiind vindecați în mod miraculous spre revoltele medicilor contemporani.

4
 Sub-partea 3 (,,Privirea artiștilor) este compusă de Henri Zerner și urmărește
reprezentarea omului prin prisma artei moderne, care preia imaginea greacă a corpului,
considerate a fi reprezentarea perfecta a naturii. Arta modernă îmbină elementele greco-romane
cu cele iudeo-creștine, corpul uman creat după înfățișarea divină obține șansa la mântuire, de aici
rezultând conceptulde ,,natură frumoasă” și folosirea nudului în artă. Omul este perceput în
această perioadă ca un micro-cosmos. Secvența I (,,Situare teoretică”) aduce în ciuda
popularității de care se bucura nudul feminine în secolul XIX, accentuarea frumuseții trupului
masculine în arta greacă de către Winckelmann, promotorul Istoriei artei ca disciplină. Acesta
consider corpul unui grec infinit superior corpului unui ins din perioada modernă. În secvența II
(,,Nudul”) sunt amintiți câțiva mari maeștri ai nudului în pictură: Jacques-Louis David
(fondatorul Academiei unde laureații ,,Premiului Romei”erau cazați la Villa Medici și erau
însărcinați cu pictarea nudurilor după natură), William Blake și Ingres de la Academia lui David.
Jacques-Louis David consider că nuditatea este potrivită picturilor istorice (,,Leonida la
Termopile”), iar costumul trebuie atribuit portretelor (,,Jurământul Horaților”). Un principiu de
bază al acestuia ar fi pictarea după model viu. W. Blake plăsmuiește din propria creativitate
trupuri de eroi, corpuri angelice sau chiar animalice (pictura lui Nabucodonosor), în antiteza cu
acesta aflându-se Ingres, care pictează după nuduri reale, pătrunzând până în cele mai mici
detalii și exagerând în anumite privințe. Operele care l-au consacrat fiind picturile diverse cu
odalisce. Secvența III (..Modelul”) fortifică ideea conform căreia în secolul XIX , modelul este
necesar atât în artă, cât și în litaratură. Modelele feminine erau selectate de artiști în funcție de
splendoarea corpurilor acestora, căutând totodată ca acestea să le inducă starea de excitare.
Femeile după care se picta se considerau colaboratoare ale artiștilor. Secvența IV (,,Imaginarea
realului”) aduce pe scenă câțiva specialiști ai redării realiste în reprezentările umane: Theodore
Gericault (promotorul fixării realului în imagine prin intermediul imaginației), Gustave Courbet
(surprinderea omului în cele mai obișnuite ipostaze ale vieții) și Edgar Degas (idealizează
mecanica trupului). Secvența V (,,Realism optic și fototgrafie”) introduce fotografia, apărută în
1839, ca substitute al naturii pentru pictor. Anumiți critici considerau că realul era mult mai
reprezentat de pictor, acesta impregnând imaginii modelul uman materializat de percepția sa.
Secvența VI (,,Iar Venusuri, tot Venusuri…”) ne trimite direct la moartea lui Ferdinand
Delacroix în 1863, cee ace a dat naștere unei adevărate înfruntări a picturilor-nud, atât de multe
încât Daumier surprinde spusele unei doamne în vârstă: ,, Și anul ăsta iar Venusuri…tot

5
Venusuri!...Ca și cum ar fi femei făcute uite-așa!”. Secvența VII (,,Corpul symbolist”) întrărește
faptul că simbolismul, teoretizat de Stepahanne Mallarme, plasează realitatea spiritual dincolo de
materialitatea oamenilor. Secvența VIII (,,Rodin”) este dedicat lui Auguste Rodin, considerat cel
mai mare sculptor al modernității datorită îndemânării sale supra-umane de a sculpta corpul
uman, temă abordată de acesta cu predilecție. Cea mai apreciată temă a sa
este ,,Învinsul” / ,,Vârsta de bronz”, sculptura fiind creată după Auguste Neyt, un tânăr telegraf
pe care Rodin l-a modelat în bronz urmărindu-l cum se mișcă liber prin atelier.

Sub-partea 4 (,,Imaginile sociale ale corpului”) îi revine lui Segolene Le Men, aceasta
conturând ,,tipul” ca limbaj corporal, o importanță predominantă în zugrăvirea acestuia având-o
costumul, fizionomiile și siluetele. În sensul reprezentării unor categorii de persoane
caracteristice secolului XIX, în această sub-parte vor fi prezentate câteva personaje celebre în
litografiile, caricaturile sau piesele de teatru ale vremii. Secvența I (,,Mayeux și cocoașa”) îl
prezintă pe Mayeux, clovnul francez caricaturizat de populație pentru a-și exprima nemulțumirie
în legătură cu regale Ludovic Filip. Mayeux a fost creat de Charles Joseph Travies după Leclaire,
un saltimbanc / bufon, preocupat cu diverse studii, dar care în timpul liber se perinda prin
cârciumi. Schimonosirile pe care le crea la propria conștiintizare a faptului că nu are prieteni îi
dădeau aspectul lui Quasimodo din ,,Cocoșatul de la Notre-Dame” a lui Victor Hugo. Secvența II
(,,Monsieur Prudhomme”) este rezervată personajului creat prin dedublarea personalității
creatorului și interpretului său, Henry-Bonaventure Monnier. Monsieur Prudhomme este un
poștaș de 50 de ani ce simbolizează tipul burghezului obișnuit. Secvența III (,,Robert Macaire”)
îl consacră pe ,,industriașul” Robert Macaire, creat de Honore Daumier după Guignol, un tânăr
ce moare regretându-și faptele în piesa de teatru ,,Auberge des Adrets” ( a lui Benjamin Antier,
Saint- Amand și Paulyanthe), Macaire este un mic afacerist voluminous care împreună cu
acolitul său, Bertrand păcălesc acționarii., scopul său fiind ,,macaireizarea” societății
francize ,,paraformizate” de regale-pară / Ludovic Filip.

Partea a II-a (,,Plăcere și durere; în inima culturii somatice”) este alcătuită din două
sub-părți (,, Întâlnirea corpurilor” și ,,Dureri, suferințe și mizerii ale corpului”), ambele fiind
puse sub munca lui Alain Corbin. Secvența I a sub-părții 1 (,,Logica dorinței și a repulsiei”)
expune pe scurt represiunea sexuală din secolul XIX, influențată de economia de piață și de
revoluția industrial. În 1802, în Marea Britanie sunt fondate societăți împotriva masturbării, iar în

6
Europa Occidentală se impun ligi cu astfel de obiective. Dacă clerul din Ars este împotriva
eliberărilor sexuale, Richard Caslile în ,,Every Women’s Book” susține eliberarea pasiunii, a
lecturilor cu subiecte obscene, controlul nașterilor și temple ale lui Venus în care tinerii își
făceau de cap. M-secvența 1 (,,Corpul și istoria natural a bărbatului și a femeii”) impune ideea
că trupurile masculine și feminine au fost create în vederea pro-creării. Galenus credea că
organele genital femeiești sunt aceleași cu cele masculine, exceptând faptuș că sunt dispuse pe
interior. Aristotel asemăna femeia cu un vas ce trebuie să primească sămânța, iar Hipocrate
atribuia juisării prin fricțiune rolul sine qua non al reproducerii. Această ultimă teorie va fi
îndepărtată de Thomas Laquer care asociază orgasmul cu o simplă senzație în timp ce Theodor
Bischoff și Pouchet susțin ovulația ca fiind rolul specific feminine în procesul de reproducere. În
m-secvența 2 (,,Figurile dereglării:masturbarea și pierderile seminale”) se poate constitui o listă a
efectelor negative avute de masturbare asupra organismului:tulburarea regimului digestive și
implicit a umorilor, obosirea creierului prin convulsii ce implică folosirea intense a imaginației,
epuizarea organelor genital, nebunie, epilepsie, slăbire și coșuri. Fiind un păcat moral, preluat din
păcatul biblic al lui Onan, se recomandă economia spermatică înainte de căsătorie. În m-secvența
3 (,,Erotism și lubricitate”) sunt menționați câțiva factori ce au influențat stările erotice ale
oamenilor, aici intrând literature pornografică apărută în secolul XVIII, Sade punând accent pe
mecanica actului sexual, lucru ce a înnebunit elitele de rangul al doilea ale secolului XIX;
Kamasutra șeicului Nefzaui, romanele naturaliste cu scene erotice ale lui Zola și nudurile
fotografice care apar la mijlocul secolului XIX, făcând ravagii în principal nudurile în ceață ale
lui Guerin. În m-secvența 4 (,,Portretul ,,anti-fizicului” ”) este realizată asocierea dintre
conceptul de ,,anti-fizic” cu cel de pederast, sinonim al homo-sexualului. Ambroise Tardieu
consider că relațiile homosexual pot fi împărțite în două categorii, fiecare având propriile
trăsături, astfel : pederastia active face referire la un falus subțire și voluminous și pederastia
pasivă care determină dezvoltarea feselor, deformarea anusului, lăsarea sfincterului și ulcerații.
Secventa II (,,Dificila istorie a practicilor plăcerii”) aduce în fața cititorilor un scurt istoric al
apariției actului sexual, dar și al celui de adulter. Flirtul apare abia la sfârșitul secolului XIX,
prostituația și bordelurile se aflau în amploare, neo-malthusienii introduc prezervativele, iar la
țară rata relațiilor extra-conjugale și pre-maritale era destul de mare, înregistrându-se și cazuri de
zoofilie. Până la 1914 a fost interzis sexul în grup sau în timpul perioadelor de menstruație.
Secvența III (,,Revoluția ultimelor decenii”) debutează cu m-secvența ,,Apariția unei științe a

7
sexului” în care Emile Zola se arată intersat de crescendoul și descrescendoul dorințelor
masculine pe baza a șapte partide descrise într-un roman nescris. Totodată sunt enumerați și alți
factori femini ce atrag masculii: venalitatea (Sacher Masoch), pielea (Restif de la Bretonne),
părul (Mucha), lenjeria (sexologii Binet, Krafft-Ebing și Moll), decolteul (cerut de Eugenie de
Montjiro, soția lui Napoleon III). În m-secvența 2 (,,Imaginarul erotic colonial”), erotismul
colonial este pus pe baza cuceririi Algeriei și Africii de Nord de către Imperiul Otoman, turcii
având fantezii cu parteneri albi occidental, iar la Istanbul fiind cunoscute haremurile
sultanului.Se distingeau trei tipuri de negri: negri obișnuiți cu trăsături mai grosolane, pigmeii cu
aspect de primate și negrii zvelți cu trăsături mai fine. În m-secvența 3 (,,Figurile
homosexualului și lesbienei”) încearcă o explicare a acestor tendințe caudate în materie de
atracție sexuală. Benkert este considerat a fi teoreticianul conceptului de,,homosexual”, acesta
fiind după specialiști o persoană invidioasă, plângăcioasă , cu tulburări mentale și
comportamentale în timp ce lesbian poate fi de două feluri: hermafrodită la nivel mental sau
masculinizată ca urmare a lipsei de estrogen și a prezenței compensatorii de androgen. În m-
secvența 4 (,,Riscuri și stricăciuni ale vizibilității corpului”) se pune accent pe actul de a privi
corpul, o influență având-o progresul în domeniului opticii; lornioanele, oftalmoscoapele,
caleidoscoapele și telescoapele fiind vândute în cutii pe care erau reprezentate femei. Alte
influențe au fost cele ale colecțiilor anatomice, cum ar fi Muzeul Spitzner dotat cu peste 40 de
piese feminie detașabile sau Museo Borbonico din Napoli unde sunt expuse cele mai erotice
piese de la Pompei, ori chiar figurile anatomice din ceară cu părți detașabile ce se vindeau în
târguri. M-secvența 5 (,,Noul tragic”) se concentrează asupra metodelor contraceptive, mai ales
după descoperirea sifilisului, studiat de Hutchinson care identifică 234 de simptome și Alfred
Fournier, părintele sifiligrafiei. Dintre acestea pot fi menționate prezervativele, avortul, injecțiile
vaginale, supozitoare cu chinină.Un rol important în acest demers l-a avut și o operă a lui
Sigmund Freud publică înainte de 1914, precum și psiholohgia de cabinet a lui Pierre Jannet.
Sub-partea 2 începe cu secvența ,,Corpul masacrat”, în care sunt amintite masacrele umane din
timpul Revoluției Franceze, sub aclamarea mulțimii. Cel mai sângeros masacru a fost cel din La
Rochelle (21/22 martie 1793). Printre practicile de tortură se clasificau: spânzurătoarea,
doborârea cu barosul sau cu bușteanul cu un cuțit înfipt în el, eviscerarea, scaoterea inimii sau ale
altor organe și conservarea acestora. Secvența II (,,Corpul supus supliciului”) consemnează
domolirea torturilor realizate de călău, un rol decisive în scurtarea suferinței avându-l ghilotină,

8
pusă în funcțiune între1792-1981, l care mai pot fi adăugate: carcera, însemnarea cu fierul înroșit
(fiecare literă simbolizând o anumită pedeapsă), sfârtecarea prin legarea între patru cai, tragerea
pe roată, electrizarea, tăierea mâinilor sau eșafodajul (înlănțuirea în public). Secvența III (,,Locul
cadavrului”) are în vederea tratamentul aplicat cadavrelor, astfel pot fi menționatelicoarea lui
Labarraque pentru efectele cauzate ochilor de tanatomorfoză, disecarea, înmormântări
improvizate, aruncarea cadavrelor în canale sau în râuri, aruncarea în groapa comună, păstrarea
anumitor organe, îmbălsămarea și mumificarea. Multe dintre acestea au fost eliminate după
căderea lui Robespierre. M-secvența IV (,,Corpul siluit”) încearcă să judece actele de viol atât
din perspectiva victimelor , cât și din punctul de vedere al agresorilor. La sfârșitul secolului XIX
sunt raportate cazuri de viol precum: violența domestic, abuzul de autoriate sau de situație, delict
de influență, șantaj din partea stăpânului. Medici precum Laurent Ferron analizează deflorarea
forțată a femeii prin configurațiile lăsate asupra himenului în timp ce doctoral Orfila identifica
tipologia mitomanei sau a istericii acuzatoare, urmărind totodată vătămările suferite de femeie,
rezistența pe care a opus-o și probe în cee ace privește lichidul seminal. M-secvența V (,,Corpul
muncitorului istovit, vătămat în secolul industrializării”) abordează ,,Uzura corporală a
muncitorului” (m-secvența V.1) , sticlarii și minerii suferind răni sau deformări ale membrelor
din cauza condițiilor vitrege în care lucrau și ,,Accidentele de muncă” (M-secvența V.2) , cauzate
de mașinile ce erau manevrate la muncă și care s-au mai diminuat după a doua Revoluție
Industrială, mașinile cu aburi fiind înlocuite de cele cu motor cu explozii / electric. La 9 aprilie
1898 este promulgate legea cu privire la accidentele la locul de muncă pe baza riscului
profesional. Secvența VI (,,Durerea și suferința”) pleacă de la durerile definite de Roselyne Rey
ca fiind cele ale femeilor ce nasc, ale oamenilor în agonie, oboselii, rănilor de război, Galenus
identificând patru tipuri de dureri: pulsatile (inflamații), viscerală (greutatea organelor interne),
tensivă (întinderea țesuturilor) și sfredelitoare (similar cu înțeparea corpului cu un ac). În secolul
XVIII se va descoperi Sistemul Nervos cu ai săi centri receptori, căi de transmisie și senzații ale
maduvei spinării, durerea fiind catalogată ca fiind doar o senzație. În secolul XIX se vor pune
bazele anesteziei, analgeziei și aspirinei, toate acestea răspândindu-se pe tot teritoriul European
și peste Atlantic.

Partea a III-a ,,Corpul îndreptat, modelat, antrenat” începe cu sub-partea ,,O nouă
percepție asupra corpului infirm” , în care Henry-Jacques Stiker aduce la cunoștința cititorilor că
trupul infirm era asociat cu deviațiile mentale în secolul XVIII în timp ce deformările corporale

9
aduceau cuiva stigmatul de monstru. În perioada 1780-1920, infirmii nu vor mai fi judecați, ci
îngrijiți. Secvența I (,,Corpul invalid devine educabil”) conține câteva demersuri de educarea
persoanelor cu handicap în secolele XIX-XX, astfel în 1851 sunt înființate instituții de surdomuți
la Paris și Bordeaux; în 1909, Edouard Seguin pune bazele azilului Bicetre (construit de Ludovic
XIII, acesta a servit ca azil pentru nebuni, închisoare și spital); crearea în 1910 a școlilor pentru
orbi și surdomuți prin voința Ministerul Afacerilor Publice francez; impunerea de către Kant a
aportului lumiii în educarea orbilor; limbajul semnelor impus de abatele l’Epee care dorea
totodata tratarea surzilor prin meoda orală în detrimental limbajului gestual.În secvența II
(,,Corpul infirm văzut ca un corp monstrous”) este accentuate ideea conform căreia infirmii cu
părți organice duble sau supra-dimensionate ori atrofiate sunt inevitabil etichetați ca monștrii. La
aceștia se mai adăugau gemenii siamezi sau orbii, în ,,Scrisoare despre orbi întru folosința celor
care văd” a lui Dennis Diderot. M-secvența II-1 (,,Reprezentarea savantă”) expune două
tendințe : cea a lui Arnaud și Winslow conform căreia germenii duc la apariția monștrilor, iar
Divinitatea nu trebuie implicate în astfel dechestiuni și cea care susține că accidentele influențate
de natură dau naștere monstruozităților umane. Termenul de ,,anomalii” va fi înlicuit cu cel
de ,,diformități” de către Jules Guerin. M-secvența II-2 (,,Reprezentarea populară”) ne
informează că infirmii precum ,,cea mai grasă femeie din lume”, ,,siamezele” sau ,,omul-schelet”
erau atracția central a bâlciurilor. Răspândirea acestor tipologii a fost influențată și de fgurile de
ceară sau mulajele cu monstuozități din muzee. În literature, Victor Hugo dă naștere lui
Gwynplayne, un copil desfigurat și vândut de traficanți la bâlciuri, care îsi va recăpăta titlul de
pair al Angliei când va crește, însă din cauza aspectului va fi tratat tot ca un monstru, singura
persoană ce era capabilă să-l înțeleagă fiind fetița oarbă, Dea. Cei doi simbolizează oamenii ce
au caractere frumoase, în ciuda aspectului cu care au fost înzestrați de natură. Secvența III
(,,Corpul și degenerescența”) pleacă de la conceptual de ,,degenerate”, teoretizat de Benedict-
Augustin Morel, acesta asimilând cretinii, cei cu tulburări ale glandelor endocrine sau psihice și
incluzând chiar și negrii, puși în antiteză cu omul alb care întruchipa tipul perfect. Secvența IV
(,,Asumarea corpului accident”) pornește de la legea din 9 aprilie 1898 prin care accidentele la
locul de muncă vor trece sub asigurarea statului, astfel corpul infirm cauzat de accidentele de la
locul de muncă sau din război nu va mai fi denigrat în societate, ci se va încerca o reabilitare și
ajutorarea a acestuia. Sub-partea 2 (,,Igiena corpului și modelarea formelor”) îi aparține lui
Georges Vigarello, acesta aducându-ne la cunoștință faptul că imaginea de sine și controlul

10
fluzurilor în seolul XIX vor duce la apariția căzii, schimbarea lenjeriei, ștergerea și frecarea
corpului. Secvența I (,,Raritatea băii”) consider ca baia rece domolește activitatea în organism,
călind corpul în timp ce baia caldă este ideală pentru tratarea reumatismelor. Simon de Metz este
de părere că baia caldă trebuie făcută o data pe lună deoarece are effect de slăbire a sistemului
imunitar, concepție ilustrată în ,,tratat de igienă pentru tineret”. Secvența II (,,Abluțiunile
parțiale”) remarcă un progress în privința spălării, astefel apar cabinetele burgheze cu lighene și
bideuri, băile fiind foarte rare la începutul secolului XIX. Scvența III (,,Cizelarea sensibilului”),
plecând de la experimentele cu broaște ale lui Edwards, expune ideea înmuierii fibrelor prin apa
caldă, asigurându-se repsirația tegumenului. În 1930-1940, reședințele publice încep să fie dotate
cu băi.Secvența IV (,,Itinerarele apei”) ne confirmă că din a doua jumătate a secolului XIX, în
Frnața erau construite canale ce preluau apă din debitele râurilor, construindu-se astfel băi
publice. Secvența V (,,Apa populară”) marchează un progress al apariției băilor publice, la
mijocul secolului XIX în Paris existând cca. 5000 de stfel de băi, însă printer primele inaugurate
la nivel mondial a fost cea din Liverpool (1842). Secvența VI (,,Curățenia invizibilă”) ne
relatează că la sfârșitul secolului XIX sunt descoperiți microbii, marcându-se un progress în
igienă prin înlocuirea lemnului și fontei din care erau construite bazinele cu gresie și ceramică.
Sub-partea 3 (,,Corpul modelat. Gimnaști și sportive în secolul al XIX-lea”) este o colaborare
între Georges Vigarello și Richard Holt, ce se fundamentează pe tabelele de viteze și
cronometrările pentru cursele de jos ce au început să se contopească cu jocurile sportive ce erau
ținute initial cu prilejul sărbătorilor revoluționare. Secvența I (..Tradiții reînnoite?”) urmărește o
evoluție a jocurilor tradiționale, jocuri bazate pe forța fizică și chiar brutalitate, fiind amintite jeu
de paume (un fel de tenis unde mingea era lovită initial cu palma, apoi cu paletele), popicele sau
aruncările la țintă. M-secvența I-1 (,,Rezistențe”) aduce pe scenă câteva modalități prin care se
distrau englezii și francezii din secolele XVIII-XIX, anume: soule (un joc Breton cu mingi de
lemn sau din piele umplute cu fân, păr de cal, câlți sau mușchi de copac, ce putea junge uneori
până la 6 kg), cursele de cai (transformate în târguri de cai după 1850) sau aruncarea cu piatra
într-o gâscă sau capră legată la picioare (câștigătorul fiind cel care omora primul animalul). În m-
secvența I-2 (,,Plăceri vulgare”) aflăm că jocurile brutale nu se mai desfășoară în aer liber, astfek
apărând diverse stiluri de luptă precum ,,savate” sau ,,chausson”, bazate pe lupte corp la corp pe
bază de lovituri de pumn și de picior. Acestea vor fi etichetate drept ,,plăceri vulgare” de către
Agricol Perdiguier. M-secvența I-3 (,,Orașul și apa”) impune ideea înnotului ca metodă de

11
relaxare după serviciu, acest exercițiu. Mai mult decât fizic , urmărind testarea rezistenței la
temperatura apei și reacția la apă. Piscinle erau bazine amplasate între vase , cu fund de lemn
plasat pe albia Senei,la care mai erau adăugate lambriuri și oglinzi. M-secvența I-4 (,,Ținute
burgheze”) se concentrează asupra ideei de ,,dandy”, mai precis asupra individului care încearcă
sa-și afirme calitățile în societate, aspectul și condiția fizică fiind importante pentru el, motiv
pentru care ține dietă și face exerciții fizice. Secvența II (,,Inventarea unei mecanici”) mintește
de performanțele măsurate și comparate în timp prin diverse dispizitive la gimnzii din Paris,
Berna, Berlin și Londra. În m-secvența II-1 (,,Corp productive, mișcări transpuse în cifre”)
descoperim că dinamometrul, inventat la sfârșitul secolului XVIII de catre Regnier pentru a
evalua forța exercitată asupra sa, va fi folosit de Peron pentru a alcătui tabele de masurare a fortei
bărbaților din diverse zone ale lumii. M-secvența II-2 (,,O mecanică a mișcării”) amintește că
gimnastica din 1820 era asimilată exercițiilor militare sau medicale. Tot aici, este întărit
conceptual de ,,mișcare parțială” prin care mobilitatea este concentrată pe o singură parte
componentă a corpului, încercându-se crearea de exerciții pe baza comparației dintre mișcarea
umană cu cea realizată mechanic (comparția ferăstrău de mână – ferăstrău mecanic). M-secvența
II-3 (,,Inventarea unei pedagogii”) se axează pe ,,gimnastica ortopedică” care urmărea corectarea
diformităților prin mobilizarea mușchilor individualizați, în acest sens apare,,leagănul
orthopedic” , inventat de Pravaz în 1827 fiind un aparat cu mulți scripeți activați de diverse
membre ale unui subiect ce stătea pe o suprafață înclinabilă. Mai târziu, mușchii vor fi împărțiți
pe grupe. M-secvența II-4 (,,O lentă răspândire”) este un scurt istoric al predării gimnasticii,
astfel aceasta adevenise obligatorie din 1836, pentru ca în 1838 gimnaziile civil și military să nu
mai fie subvenționate de stat. După 1850, instituțiile didactice preiau exercițiile fizice, iar armata
începe să încorporeze tineri de peste 20 ani. Secvența III (,,Primele sporturi”) constată că după
1850, sprtul devine un domeniu de inters pentru amator, initial fiind o activitate recreativă după
serviciul la birou. Totodată acesta a apropiat clasa de mijloc cu aristocrația. M-secvența III-1
(,,Sporturile Old-English și corpul”) prezintă un mic istoric al sporturilor pe care le avem astăzi
și care au apărutîn Anglia secolului XIX sau mai devreme: alergările, săriturile și aruncările din
epoca pre-victoriană, apariția football-ului din 1519 la Colegiul Elton suhb forma ,,mingii la
perete” sau ,,jocului de teren” (regulile fiind neatingerea mingiei cu mână și compoziția echipei
din 11 jucători), crichetul (joc aristocratic ce poartă emblema Angliei la nivel mondial), pariuri
pe lupte dintre tauri, cocoși sau câini, pugilatul (o pre-versiune a boxului) pe care Broughton o va

12
mai debrutaliza în 1743, permițând câteva minute d revenire a boxerul lovit puternic, curse de
pietoni sau de ,,jochei„ (călăreți ce conduceau caii la gallop, evitând obstacole). M-secvența III-2
(,,Corpul amatorului”) ne surprinde prin faptul că reprezentanții clasei de mijloc, de la simpli
amatory ai sportului devin cadre sau directori de cluburi. Primele asociații au apărut în Londra,
cel mai populat oraș al momentului (2.300.000 în 1850) – Football Associatin (1863) și Amateur
Athletic Association, fondată în 1880 de foști absolvenți ai Oxford, care încuraja pe oricine
practicarea sporturilor. William Webb Elis inventează rugby, iar după 1980 apar uniformele
sportive cu simboluri heraldice, în tijmp ce costumele albe sugerează mândria nemurdăririi în
timpul meciului. Amatorismul promova competivitatea și spiritul fair-play, jucătorul trebuiind să
fie un gentleman cu adversarii. M-secvența III-3 (,,Exemplul englezesc: Europa și idealul
sportului amator”) aduce în atenție preluare sporturilor englezești, cu excepția crichetului, de
către francezi în contextual germano-fobiei declanșate de transformarea Prusiei în Imperiul
German. Francezii și-au însușit ciclismul, în vreme ce germanii au rămas la gimnastică și
dueluri, considerând football-ul elitist (deși era jucat de clasa germană de mijloc). Americanii
refuză influența Angliei deși patentează football-ul și rugby sub amprenta națională (football
American), până și baseball ul devinit sport national după Războiul de Secesiune fusese inspirit
de jocul englezesc ,,rounders”. M-secvența III-4 (,,Despre folosirea corpului masculine:
multiplicitatea sporturilor”) atribuie fiecaărei fizionomii un sport anume: rugbiștii trebuie să-și
contreze forța fizică în alergare, placare, pase, driblatul unei mingi grele din piele, șutat și sărit.,
boxerii trebuie să se miște rapid, să se priceapp la directe de stânga și să lovească fără milă în
adversary; football trebuie să tină cont de structura oamenilor în aranjarea acestora pe teren (cei
mici si agili la extreme, cei rapizi ca atacanti și cei solizi în apărare), de vreme ce golful
presupune opunerea la propria intuiție, răsucirea corpului, păstrarea unui ritm controlat al
mișcării. M-secvența III-5 (,,Sportul la feminin”) este o scurtă prezentare a afirmării femeilor în
sport, plecând de la smock races din secolul XVIII prin care femeile se întreceau pentru a obține
dierse articole vestimentare ca premii se va ajunge directoarele școlilor de fete să impunăp
gymnastica suedeză, tenisul, net-ball (o versiune britanică a basket-ului American) sau golf
(fondarea în 1893 a Ladies Golf Union). Din secolul XX, femeile vor concura la Jocurile
Olimpice. În Secvența IV (,,Gimnastul și națiunea înarmată”), aflăm că statul francez impune
după 1850 o gimnastică ,,cu scop colectiv” ce avea ca scop ,,fortificarea tineretului francez”. M-
secvența IV-1 (,,Societățile de gimnastică”) remarcă un progress al creșterii numărului

13
societăților de la 9 în 1873 la 809 în 1899, Uniunea Societăților de Gimnastrocă din Franța
impunând asociațiilor obiectivul national prin arme și pași decadenți. M-secvențaIV-2
(,,Gimnastica, disciplină școlară”) are în vizor decretul din 1869 prin care mânuirea de arme și
alinierile militare să fie impise în școli și licee. Aristide Rey instaurează batalionael în școală în
1881, însă nu pentru mult timp deoarece va avea loc căderea boulangismului (mișcare politică
revanșardă îndreptată împotriva Generalului Revanșă – Georges Boulanger). M-secvența IV-3
(,,Gimnastul ca întruchiparea omului nou”) susține că gimnastica este un complex de exerciții
fizice igienice și educative ce au drept scop crearea unui individ capabil să facă față oricăror
provocări și care să-și reprezinte patria. M-secvența IV-4 (,,Elitele și ținuta fizică”) analizează
scopul urmărit de societățile de gimnastică, anume: cizelarea corpului gimnastului, impunerea
unei anumite ținute (pieptul în față, umerii înapoi) și a unei anumite conduite în societate pentru
a se putea distinge de clasele populare. Secvența V (,,Gimnastul sau sportivul?”) pune în temă
disputa dintra practicarea gimnasticii din punct de vederea al armatei și idealului national și al
guimnasticii ca sport inventat la mijlocul secolului XIX. M-secvența V-1 (,,Disciplina și
jocurile”) pune accent pe polemica gimnaști sportive apărută la sfârșitul secolului XIX. Sportivii
erau mai independenți în organizare în timp ce gimnaștii erau organizați pe ierarhia dintre
administrația societăților și practicanți. Sporturile / jocurile ersu considerate dispersate și agitate,
iar gimnastica fixate și disciplinată. M-secvența V-2 (,,Un corp energetic”) folosește principiul
energetic pe baza respirației de oxygen, fiziologul Lagrange afirmând că plâmânii acționează
aupra sistemului respirator intern, iar rezulatatul iîl constituie mobilizarea ansamblului organic
uman (,,În torace volumul conținutului îl determină și pe cel al conținătorului”). M-secvența V-3
(,,Sportul și limita sănătății”) se focusează aupra regimului de sănătate a lui Pierre de Coubertine,
acesta constând într-un program de somn cuprins între orele 21 P.M. și orele 7 A.M., regim și
exerciții fizice. În secolul XX se constată diminuarea acțiunilor sportive în masa și micșorarea
semnificativă a numărului de sportive.

14