1

Istoria Fiziologei – partea a doua

Prof. Dr. Cristian Bârsu

Fiziologia în secolul al XVII-lea

S-au realizat lucrări novatoare de mecanică şi de chimie, care au oferit noţiunile necesare
dezvoltării fiziologiei.
De remarcat descoperirile pe care le-au făcut medicii chimişti – care aveau să fie numiţi iatro-
chimişti. Aceştia au cercetat componentele umorilor şi au încercat să explice procesele fiziologice
prin reacţii chimice. Printre cei mai cunoscuţi au fost: Van Helmont şi De La Boë.
În domeniul fizicii – şi în special al mecanicii – s-au evidenţiat medicii fizicieni – care au primit
ulterior denumirea generală de iatromecanicişti: Sanctorius, Descartes, Borelli şi Baglivi.
Considerând organismul asemănător unei maşini, ei au aplicat în fiziologie legile mecanicii şi ale
hidraulicii.
Extinderea în studiul fiziologiei a cunoştinţelor de chimie şi fizică a determinat apariţia în
universităţi a catedrelor şi a cursurilor de profil. Se consideră că Johann Hartmann (1568 - ?) a fost
primul profesor de chimie din Europa. El a activat la Facultatea de Medicină din Marburg. Cel dintâi
laborator de chimie a fost înfiinţat la Universitatea din Altdorf – în Bavaria (1682).

Cei mai reprezentativi medici care au adus un aport semnificativ la progresul fiziologiei sunt
prezentaţi pe scurt în continuare.

Sanctorius a fost numele latinizat al lui Santorio Santorio (1561 - 1636). A introdus determinările
cantitative în cercetările experimentale de fiziologie:
- măsurarea greutăţii corpului, în scopul precizării exacte a variaţiilor din diferite stări ale
organismului. În acest sens, timp de treizeci de ani a făcut experienţe riguroase asupra lui însuşi,
instalat pe platoul unei mari balanţe. A notat pierderile şi creşterile în greutate în funcţie de ingestie şi
excreţie. Diferenţa dintre ingestie şi dejecţie a atribuit-o existenţei unei „perspiraţii insensibile”.
Astfel a evaluat cantitatea de apă pierdută prin evaporare la suprafaţa pielii, în lipsa secreţiei
sudorale, la 1,5 litri în 24 de ore (de trei ori mai mare decât se admite în prezent)
- înregistrarea modificărilor de temperatură ale corpului cu ajutorul termoscopului (1611). Acesta a
fost un termometru pe care el însuşi îl construise; se apreciază că a realizat în premieră un
termometru medical;
- consemnarea variaţiilor de puls; în acest scop a realizat un instrument special, care a fost numit
pulsilogium.

Medicul şi iatrochimistul Johann Baptist van Helmont (1577 - 1644) este considerat unul dintre
întemeietorii chimiei fiziologice. Aportul său în acest domeniu a inclus:
- fundamentarea noţiunii de ferment şi descrierea rolului fermenţilor în digestia gastrică;
- descoperirea intervenţiei unui acid în digestia gastrică;
- introducerea termenului de gaz şi evidenţierea în premieră a dioxidului de carbon în sânge;
- demonstrarea prezenţei clorurii de sodiu în sânge şi în urină;
 2

- identificarea hidrogenului sulfurat.

Una dintre cele mai importante ramuri ale fiziologiei în care s-au făcut progrese deosebite în
veacul al XVII-lea a fost circulaţia. Marea şi mica circulaţia sanguină au fost descrise de William
Harvey (1578 - 1657), iar Marcello Malpighi (1628 - 1694) a descoperit capilarele. Circulaţia
limfatică a fost descrisă de Gaspard Aselli (1581 - 1626) în cartea De lactibus sive lacteis venis.

Perfecţionându-se în tehnica disecţiei şi a vivisecţiei, Harvey a avut următoarele realizări:

- descrierea în premieră a atriilor (auriculii) şi mişcarea lor;
- denumirea de vene pentru toate vasele prin care sângele ajunge la inimă.
- evidenţierea rolului de motor al circulaţiei sanguine pe care îl are contracţia inimii; cu cât arterele
sunt mai depărtate de inimă, cu atât „şocul” pe care-l primesc este mai slab;
- argumentarea formării pulsului în momentul umplerii arterelor cu sânge în timpul contracţiei inimii;
- demonstrarea rolului muşchiului cardiac, care pompează într-o oră la nivelul arterelor o cantitate de
sânge de trei ori mai mare decât greutatea corpului.
- evidenţierea rolului valvulelor venoase în oprirea refluării sângelui, când organismul este în poziţie
verticală şi faptul că acestea nu încetinesc curgerea sângelui;
- susţinerea faptului că sângele nu este format în ficat.
Contribuţia lui W. Harvey care a revoluţionat fiziologia a fost demonstrarea existenţei a două
circulaţii.
În marea circulaţie sângele din ventriculul stâng trece în aortă, apoi în sistemul arterial, de unde se
distribuie în toate structurile organismului. De aici intră în sistemul venos, prin anastomoze vasculare
– pe care le-a intuit, dar nu le-a putut evidenţia. Din vene sângele soseşte în atriul drept, apoi în
ventriculul drept.
Mica circulaţie îşi are originea în ventriculul drept. De aici - prin artera pulmonară - sângele
ajunge în plămâni. În continuare, prin venele pulmonare sângele revine în inimă, dar în atriul stâng,
apoi în ventriculul stâng.
Pe baza rezultatelor sale din acest domeniu a redactat lucrarea Exercitatio anatomica de motu
cordis et sanguinis in animalibus (1628).
Adepţii lui Harvey au fost: René Descatres, Francis Glisson, Nathanael Highmore, Franciscus
Sylvius, Francesco Folli, Stenon, Raymond Vieussens ş. a.

René Descartes (1596 - 1650) – cu numele latinizat Renatus Cartesius – (1596 - 1650) – a fost
filozof şi medic.
A fost considerat unul dintre precursorii fiziologiei moderne deoarece:
- a elaborat o concepţie despre circulaţia sângelui, care a fost conformă cu aceea a lui Harvey;
- a explicat contracţia inimii prin propria sa teorie termică. Astfel, în sistolă sângele se concentrează
prin răcire (devine mai mic), ceea ce permite muşchiul inimii să se poată contracta. În diastolă
sângele din ventriculi se încălzeşte şi se rarefiază (se extinde), ceea ce determină muşchiul să se
dilate. Prin această argumentare, Descartes a considerat inima ca centru al termoreglării;
- a creat principiile filozofice referitoare la mecanismele reflexe, anticipând arcul reflex. Astfel
excitaţiile externe se transformă în senzaţii la nivelul creierului, după care sunt transmise aparatului
locomotor, fără intervenţia conştientului;
 3

- a efectuat studii experimentale prin vivisecţie asupra rolului nervilor în reacţia musculară; a descris
un fel de circulaţie a impulsului nervos;
- a scris un tratat despre acomodarea ochiului.
A contribuit şi indirect la evoluţia fiziologiei prin multiplele sale realizări în următoarele domenii:
- filozofie – a introdus principiul numit „îndoială metodică” în interpretarea experimentelor; a iniţiat
sistemul de raţionare, intuiţie şi experienţă şi a formulat teza „Cogito, ergo sum” (Gândesc, deci
exist);
- matematică – în domeniul geometriei analitice a stabilit sistemul de coordonate denumite ulterior
„carteziene”; a elaborat noţiunile de mărime variabilă şi de funcţie;
- fizică generală – a creat noţiunea de relativitate a mişcării şi a repausului; a fundamentat legea
conservării mişcării (anticipând legea conservării energiei);
- optică – a elaborat legea refracţiei luminii şi a studiat fiziologia vizuală.

Francis Glisson (1597 - 1677) a formulat teoria iritabilităţii materiei vii. Şi-a fundamentat
concepţia fiziologică pe o temeinică bază anatomică.

Giovanni Alfonso Borelli (1608 - 1679) a considerat că sufletul coordonează activitatea organelor.
Totuşi a asemuit organismul cu o maşinărie şi a susţinut că respiraţia, circulaţia, excreţia urinară şi
mişcarea corpului sunt guvernate de legi mecanice.
Pentru demonstraţiile experimentale şi-a instalat în locuinţa din Pisa un laborator imens.
Aplicând principiile staticii pârghiei, făcând similitudinea între oase şi pârghii şi comparând
muşchii cu nişte funii care le pun în mişcare, a descris:
- forţa motrice şi a încercat să o calculeze matematic pentru fiecare muşchi;
- rolul muşchilor intercostali şi a diafragmului în respiraţie;
- distincţia între musculatura voluntară şi cea autonomă;
- zborul păsărilor, utilizând noţiuni mecanice.

Fiziologia în secolul al XVIII-lea

Acustica a progresat datorită rezultatelor cercetărilor de fiziologie auditivă ale lui Antonio Maria
Valsalva (1666 - 1723) despre rolului timpanului, al osicioarelor şi al canalelor semicirculare, ceea ce
a deschis calea de studii privind propagarea undelor sonore.

Stephen Hales (1677 - 1761) şi-a adus contribuţia în:

- sistemul neuro-muscular – a studiat experimental reflexele pe membrul inferior al unei broaşte
decapitate (1730). A consemnat două elemente fundamentale: reflexul membrului inferior putea fi
produs şi prin excitarea pielii şi abolirea reflexelor avea loc dacă măduva spinală era distrusă;
- circulaţie – a urmărit viteza de scurgere a sângelui prin vase;
- măsurarea presiunii arteriale, efectuată în premieră, la animalul viu. În acest scop a introdus un tub
în artera carotidă a unui cal. A observat că sângele a urcat cu 3 metri („9 picioare”) în tubul de sticlă
(1733);
- evaluarea – tot la animal – a presiunii intravenoase;
- măsurarea presiunii din capilare cu ajutorul unui manometru cu apă;
 4

- descoperirea proprietăţii vaselor capilare de a se dilata şi de a-şi micşora lumenul (capilaro-

motricitate).

Albrecht von Haller (1708-1777) a dat definiţia fiziologiei: ansamblul cunoştinţelor privind
funcţiile organismului sănătos.
Contribuţia sa novatoare a cuprins următoarele aspecte:
- studiul naturii substanţei vii;
- evidenţierea excitabilităţii ca însuşire primordială a materiei vii;
- demonstrarea existenţei contractilităţii şi a excitabilităţii musculare; de asemenea a arătat
independenţa contractilităţii musculare de sistemul nervos;
- elaborarea teoriei sensibilităţii sistemul nervos. Aceasta a fost definită ca fiind capacitatea de a
recepţiona şi conduce impulsul la creier. Haller s-a referit atât la sensibilitate, cât şi la conductibilitate
(fără a le diferenţia);
- explicarea mecanismului respiraţiei şi evidenţierea rolului spaţiului pleural virtual;
- probarea importanţei sucurilor digestive;
- consemnarea proprietăţilor hemodinamice;
- studierea osteogenezei;
- identificarea unor factori de embriogeneză.
Tratatul Elementa physiologicae corporis humani (8 volume, 1756 – 1766) - este un summum al
fiziologiei din acea vreme şi prima lucrare fundamentală ştiinţifică în domeniu.

Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) a dezvoltat fiziologia respiraţiei din punct de vedere
comparatist. A evidenţiat că la batracieni şi la reptile, în mediul acvatic oxigenul se absoarbe prin
piele, această funcţie putând depăşi absorbţia pulmonară (din mediul atmosferic).
Aportul său în fiziologia digestiei se referă la:
- demonstrarea secreţiei unui „suc” de către stomac şi evidenţierea rolului secreţiei gastrice în
digestie;
- obţinerea primei digestii artificiale, amestecând grâu fragmentat cu suc gastric, în eprubete pe care
le încălzea ţinându-le sub braţ;
- diferenţierea fenomenului digestiei faţă de putrefacţie şi de fermentaţia vinului.

Luigi Galvani (1737 - 1798) a contribuit la progresul fiziologiei prin:

- evidenţierea influenţei fenomenelor electrice asupra nervilor şi muşchilor. A observat că muşchii se
contractau dacă pe nerv era aplicată o bucată de metal, iar preparatul era în apropierea unei
descărcări atmosferice electrice. Pe baza acestei constatări a comparat influxul nervos cu un curent
electric;
- determinarea contracţiei musculare când se elimina influenţa exterioară şi atunci când nervul era în
contact cu un circuit metalic închis. Astfel a emis ipoteza existenţei unei „electricităţi a ţesuturilor
vii”. Pentru a dovedi ipoteza că organismul viu este o sursă de electricitate a provocat convulsii la o
broască la care nervul sciatic era în contact cu suprafaţa peştelui Torpedo.

Antoine-Laurent Lavoisier (1743 - 1794) a fost unul dintre chimiştii celebri care a participat la
explorările din domeniul fiziologiei.
 5

Cea mai importantă contribuţie a sa a fost descoperirea aspectului chimic al respiraţiei. Împreună
cu Pierre Simon - marchiz de Laplace (1749 – 1828) a efectuat experienţe în acest domeniu.
Lavoisier a ajuns la concluzia că respiraţia este un tip de combustie lentă, datorat reacţiilor de
oxidare. Acestea constau din fixarea oxigenului, cu eliberarea dioxidului de carbon şi a apei.
- A corelat respiraţia cu formarea căldurii şi a considerat că eliberarea energiei termice are loc
numai la nivelul plămânului. În secolul următor s-a demonstrat că producerea de căldură se
desfăşoară în toate ţesuturile.
De asemenea a stabilit că aerul este compus din oxigen şi azot.
Lucrările lui Lavoiser despre respiraţie au reprezentat baza de la care a pornit Spallanzani în
cercetările sale.

Fizicianul Alessandro Volta (1745 - 1827) a continuat studiul electro-fiziologiei, evoluând pe

direcţia în care activa L. Galvani.
Volta a descris în premieră:
- caracteristicile curentului electric;
- „pila electrică” („elementele galvanice”, 1800);
- contracţia musculară continuă (tetanică) sub acţiunea unui curent electric aplicat succesiv asupra
muşchiului.
Cercetările sale au fost printre primele din domeniul electro-chimiei.

Cel care a arătat că sistemul nervos este coordonatorul întregii activităţi a organismului a fost
Georg Prohaska (1749 - 1820). El a dat o deosebită importanţă studiului organismului uman în relaţie
cu mediul ambiant.