Sunteți pe pagina 1din 126

ANATOMIA SI IGIENA OMULUI

- CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ -

Coordonator de disciplină şi tutore: Asist. Dr. V.Sirbu

adresa e-mail: sirbu.vasile@email.ro telefon: 0752288131

PROGRAMA ANALITICA

Macheta-3

Denumirea disciplinei

Anatomia si igiena omului

Codul disciplinei

 

Semestrul

I

Numărul de credite

   

5

Facultatea

Biologie

Numărul orelor pe semestru/activitati

 

Profilul

Biologie

Total

SI

TC

AT

AA

Specializarea

Biologie

         

Categoria formativă a disciplinei DF-fundamentală, DG-generală, DS-de specialitate, DE-economică/managerială, DU-umanistă

Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI-impusă, DO-opţională, DL-liber aleasă (facultativă)

umanistă Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională, DL - liber aleasă
umanistă Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională, DL - liber aleasă

Discipline Anterioare

Obligatorii (condiţionate)

 

Recomandate

Anatomia şi Igiena omului

 

Obiective

Aprofundarea unor noţiuni de anatomia şi igiena omului. Înţelegerea aspectelor structurale ale organelor corpului omenesc. Înţelegerea corelaţiilor între morfologia şi structura organelor care formează corpul omenesc. Cunoaşterea regulilor de igienă a vieţii şcolare.

Conţinut

Curs : Introducere, Direcţii şi puncte, Planuri de simetrie, Ţesutul animal, Sistemul osos, Sistemul muscular, Sistemul nervos, Sistemul endocrin, Organe de simţ, Sistemul digestiv, Sistemul respirator, Sistemul circulator, Sistemul excretor, Sistemul genital. Igiena vieţii şcolare. Lucrari practice : Sistemul osos, Sistemul muscular, Sistemul nervos, Organele de simţ, Sistemul respirator, Sistemul circulator, Sistemul excretor, Sistemul genital.

(descriptori)

Forma de evaluare (E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrari de control)

 

E

 

1. Gray H.,” Anathomy descriptive and surgical”, Chancellor Press, 1994.

 

2. Mănescu S., Tănăsescu Gh., Dumitrache S., Cucu M.: Igiena, Ed. Medicală Bucureşti,

1991

3. Miscalencu D, Florica Mailat, Elena Marcu, Gh. Maxim, O. Draghici, Martha Gabos,

Constantin Sorescu, „Anatomia omului”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1989.

4. Ionuţ C, Compendiu de igienă, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu” Cluj – Napoca, 2004

Bibliografia

5. Papilian V. „Anatomia omului”, Vol.1 Aparatul locomotor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1982.

6. Papilian V. „Anatomia omului”, Vol.2Splanhnologia, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.

7. Ristoiu Flonta Marcu-Lapadat, „Noţiuni de anatomie şi fiziologie”, Editura Universităţii Bucureşti, 2007.

8. Sirbu V, „Elemente de Histologie şi Embriologie animală”, Editura Tehnopress, Iasi,

2004.

9. Sinelnikov R.D., Atlas of human anatomy, Vol.I, II Mir Publishers, Moscova, 1979.

10. Krstic, R.V.,1997, “Atlas d’Histologie Generale”, Masson, Paris.

 

11. William DeMyer 1988 “Neuroanatomy”, Harwal Publishing, Philadelphia, Baltimore, Hong Kong, London, Sydney, Tokyo.

Stabilirea

- prezenţa la ore şi activităţi tutoriale

10%

notei

- verificarea pe parcurs

40%

finale (procentaje)

- examenul final

50%

Lista materialelor didactice necesare

Mulaje corp omenesc si organe, schelet, material formolatat, filme didactice, diapozitive.

 

Coordonator de Disciplină

Grad didactic, titlul, prenume, numele

Semnătura

 

Asist. Dr. V.Sirbu

 

Decan, Prof. Dr. Ioan Moglan

Activitatea tutorială

Introducere (Regiuni, direcţii şi axe, planuri de simetrie, apendici, suprafeţe şi puncte de reper, cavităţi). Ţesuturi animale (ţesuturi epiteliale, ţesuturi conjunctive, ţesuturi musculare, ţesutul nervos) Sistemul osos (principalele oase ale scheletului) Sistemul muscular (musculatura scheletică) Sistemul nervos (sistemul nervos central) Glandele endocrine (hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul endocrin) Organe de simţ (nasul, limba, ochiul, urechea, receptori chinestezici) Sistemul tegumentar (structură şi anexe) Sistemul digestiv (cavitatea bucală, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros, glandele anexe) Sistemul respirator (cavităţile nazale, faringele, laringele, traheea, plămânii) Sistemul circulator (inima, vasele de sânge, sângele) Sistemul urinar (rinichii, ureterele, vezica urinară, uretra) Sistemul genital (sistemul genital feminin, sistemul genital masculin)

Cerinţele disciplinei

Definirea noţiuniunilor de poziţie anatomică şi localizarea principalelor planuri de simetrie ale corpului omenesc. Recunoaşterea şi poziţionarea organelor în corpul omenesc. Descrierea morfologiei organelor şi reprezentarea lor prin desen. Înţelegerea aspectelor structurale ale principalelor organe ale corpului omenesc. Realizarea de corelaţii între morfologia şi structura organelor care formează corpul omenesc.

Aprecierea finală a activităţii

- prezenţa la orele de activităţi tutoriale şi activităţi asistate 10%,

- verificarea pe parcurs 40%,

- examenul final 50%.

Cuprins

ANATOMIA OMULUI Cap. I Introducere Regiuni Direcţii şi axe Planuri de simetrie Apendici Suprafeţe şi puncte de reper Cavităţi Cap.II Ţesuturi animale Ţesuturi epiteliale Ţesuturi conjunctive Ţesuturi musculare Ţesutul nervos Cap.III Sistemul osos Principalele oase ale scheletului Cap.IV Sistemul muscular Musculatura scheletică Cap.V Sistemul nervos Sistemul nervos central Cap.VI Organe de simţ Nasul Limba Ochiul Urechea Receptori chinestezici Cap.VII Sistemul tegumentar Cap. VI II Glandele endocrine Hipofiza Epifiza Tiroida Paratiroidele Timusul Suprarenalele Pancreasul endocrin

Cap IX

Sistemul digestiv

Cap. X

Sistemul respirator

Cap. XI

Sistemul circulator

Cap. XII Sistemul urinar Cap.XIII Sistemul genital Sistemul genital feminin Sistemul genital masculin IGIENA OMULUI Cap.I Introducere Cap.II.Perioada de vârstă şcolară Dezvoltarea fizică şi neuropsihică Dezvoltarea aparatului respirator Dezvltarea aparatului circulator Dezvoltarea sistemului osteo-muscular Dezvoltarea creierului Oboseala Odihna Cap.III.Norme de igienă pentru regimul de activitate şi odihnă al elevului Cap. IV Bolile transmisibile în colectivităţile de tineret

Bibliografie

Anatomia omului

Cap.I INTRODUCERE

Terminologia anatomică umană reprezintă totalitatea termenilor folosiţi pentru a descrie regiuni ale corpului omenesc şi este unitară în lumea ştiinţifică mondială. La sfârşitul secolului XIX numărul termenilor folosiţi in „Anatomia omului” era foarte mare, existau mulţi termeni sinonimi, proveniţi de la diferitele şcoli, ceea ce făcea dificilă comunicarea ştiintifică internatională. În 1895 la Basel se produce prima încercare de universalizare a noţiunilor folosite în anatomia umană. Actualii termeni sunt după “Nomina Anatomica”, document semnat la Paris în 1955 şi imbunătăţit la numeroase congrese anatomice, cele mai radicale fiind cele din 1998 şi recunoscute în ediţia 2005 „Human Anatomy” Gray. Terminologia anatomică umană este diferită de terminologia folosită în zoologie, din mai multe motive. În primul rând teminologia anatomică s-a dezvoltat prin studii autonome de anatomie umană fără corelaţii cu studiile de zoologie. Deoarece studiile de zoologie şi anatomie umană au fost făcute mai înainte de inţelegerea procesului evoluţiei, corpul uman era privit ca fiind diferit de al celorlalte animale. De asemenea corpul uman spre deosebire de al celorlalte animale tetrapode este biped. Poziţia anatomică este poziţia corpului cu toate cele patru membre paralele, palmele şi privirea orientate în faţă. Aceasta este pozitia unui cadavru asezat pe masa de disecţie. Descrierea corpului omenesc se foloseşte referitor la poziţia anatomică deoarece în timpul mişcării parţi din corp sau însuşi corpul îşi poate schimba poziţia, unele repere devenind din superior inferior sau invers. La corpul omenesc şi al altor vertebrate se pot descrie câteva regiuni, puncte, axe, şi planuri de simetrie.

Segmentele corpului omenesc

Corpul omenesc se poate împărţi în următoarele segmente(fig.1 şi 2) folosind puncte de reper de pe suprafaţa sa:

- capul şi gâtul sunt segmentele situate în extremitatea superioară a corpului,

- trunchiul este segmentul corpului subdivizat în torace, abdomen şi spate,

- membrele sunt două perechi, superioare şi inferioare. La membrele superioare se disting umărul (regiunea de prindere a membrului de trunchi), braţul (regiunea dintre umăr şi cot), cotul (articulaţia dintre braţ şi antebraţ), antebraţul (regiunea dintre cot şi incheietura mânii), încheietura mânii (regiunea dintre antebraţ şi mână) şi mâna (regiunea dintre încheietura mânii şi vârful degetelor). La membrele inferioare regiunea de prindere a membrului propriuzis la corp este regiunea inghinală. Următoarele regiuni sunt coapsa (până la articulaţia genunchiului), gamba (regiunea dintre ghenunchi şi articulaţia lăbii piciorului) şi laba piciorului.

Suprafeţe şi puncte de reper

Pentru a localiza anumite regiuni se folosesc repere de pe suprafaţa corpului care pot fi uşor detectate sub piele. Între ele se pot trasa linii imaginare, care folosesc pentru localizarea organelor interne.

Linia medioaxilară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului trecând prin vârful axilei (subţiorii). Paralele sunt linia axilară anterioară, care trece prin cuta axilară anterioară şi linia axilară posterioară care trece prin cuta axilară posterioară. Linia medioclaviculară este linia care coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul claviculei. Linia mediopupilară coboară vertical pe suprafaţa corpului prin mijlocul pupilei când aceasta este îndreptată înainte.

Punctul medial inghinal este situat la mijlocul distanţei dintre spina iliacă şi simfiza pubiană. În legatură cu el se descrie punctul ligamentului inghinal, situat la jumătatea distanţei dintre spina iliacă superioară şi tuberculul pubian.

Cavităţi

În alcătuirea corpului omenesc sunt trei cavităţi mari (fig.3):

- craniană care formează regiunea posterioară a scheletului cefalic şi adăposteşte encefalul, este delimitată de oasele cutiei craniene. Craniul conţine şi cavităţi mai mici ca: fosele nazale, orbitele, sau cavităţi foarte mici, sinusurile;

- toracală sau cuşca toracică formată din oase (coaste şi vertebre) şi muşchi (diafragmul). Adăposteşte cele mai importante organe ale corpului inima şi plămânii;

- abdominală cea mai mare, intinsă de la diafragm la bazin, regiunea anterioară este de natură musculară iar cea posterioară osoasă. Adăposteşte cea mai mare parte a tractului digestiv, aparatul urinar şi genital.

Membrele

În poziţia anatomică, palmele sunt orientate anterior. În acest fel termenul de anterior poate fi folosit pentru a descrie palma mânii, şi posterior poate fi folosit câteodată pentru a descrie regiunea dosului mânii şi a braţului. De obicei termenul de palmar (palma lat.= palmă) este folosit pentru regiunea anterioară a mâinii şi dorsal pentru regiunea dorsală. Se foloseşte termenul de dorso/palmar la descrierea regiunilor mâinii şi a braţului. Pentru a descrie locaţii anumite pe membre se folosesc termeni speciali. Structurile situate cel mai aproape de punctele de prindere a membrelor la corp sunt proximale sau centrale, cele mai depărtate sunt distale sau periferice. Regiunile antebraţului se denumesc după denumirea oaselor (ex. structurile cel mai apropiate de radius sunt radiale, de ulnă, ulnare iar cele dintre ele radioulnare). Termenul de volar se foloseşte atât pentru suprafaţa mâinii cât şi a piciorului plantară.

Direcţii şi axe

Două puncte opuse pot descrie între ele un ax. Vom descrie mai jos situaţia la un vertebrat patruped şi la unul biped.

Anterior-posterior. La un vertebrat patruped extremităţile sunt vârful nasului şi al cozii. Anatomic nasul este anterior (ante lat.=înainte, sau rostral, rostrum lat.= cioc, cranial, kranion gr. =cutie craniană sau cephalic, kephale gr.=cap). Cel mai uzitat termen este de anterior. Punctul opus este posterior sau caudal (caudum lat.= coadă). Între cele două puncte se descrie axul antero/posterior. Sinonime mai puţin folosite sunt rostro/caudal sau cefalo/caudal. Termenul anteroposterior se abreviază AP sau A/P

Superior-inferior. La om regiunile care se disting cel mai bine sunt capul şi labele picioarelor. Capul este situat superior (superior lat.= deasupra) iar labele picioarelor inferior (inferior lat. =dedesubt). Prin unirea celor două puncte se formează axul supero/inferior. Alte noţiuni sinonime utilizate pentru a localiza regiunea capului sunt cranial, cephalic sau rostral, iar pentru regiunea labelor picioarelor, caudal.

La om anterior defineşte regiunea frontală, de unde denumirea de frontal şi este sinonimă cu ventralul altor vertebrate patrupede. La fel posterior ca noţiune medicală, desemnează regiunea spatelui şi este sinonim cu dorsal. Axul antero/posterior uneşte regiunea frontală cu regiunea dorsală. Termenii de anterior şi posterior pot fi folosiţi şi în sens relativ (ex.ochii sunt posterior nasului, dar anterior regiunii posterioare a capului).

Dreapta, stânga şi medial. Organismul omenesc este inclus în grupa Bilateralia, ceea înseamnă că are o simetrie dreapta/stânga. Între partea dreaptă şi stângă se stabileşte axul dreapta/stânga sau dextro/sinistro (dextro lat. =dreapta şi sinister lat. =stânga). În practică şi mai ales în literatura de limba engleză se foloseşte termenul de vernacular.

Axul dreapta/stânga este perpendicular pe celelalte două. În legatură cu acest ax un organ poate fi situat lateral (lateralis lat. =la o parte sau de partea) dreapta sau stânga. Opus acestui termen se foloseşte termenul medial (medius lat.= în mijloc) care defineşte un loc situat în mijlocul organismului.

Mai uzitat este denumirea de ax medio/lateral. Termenul se foloseşte pentru a descrie poziţia în lungul axului dreapta/stânga, pentru a evita confuzia cu termenii superficial şi profound.

Termenii proximal (proximus lat. =cel mai apropiat) este folosit pentru a descrie locul în care membrele se prind la corp şi distal (distare lat.=cel mai depărtat). Prin unirea celor două puncte se formează axul proximo/distal, folosit pentru a descrie poziţia unor organe în lungul său.

Raportat la cele trei axe descrise pentru animalele cu simetrie bilaterală, se folosesc urmatoarele noţiuni:

- ipsilateral (ipse lat.= la fel, pe aceeaşi parte) ipsilateral cu piciorul drept,

ca şi alte structuri ex. braţul drept este

- contralateral (contra lat.= împotriva, pe partea opusă) este colateral braţului drept,

unei structuri descrise ex. braţul stâng

- superficial (superficialis lat.= la suprafaţă, lângă suprafaţa externă) a organismului, ex. pielea este superficială stratului muscular. Opus se foloseşte termenul profund sau visceral.

- profund (profundus lat.= defineşte un organ situat în interiorul organismului), mult distantat de suprafaţă,

- visceral (viscus lat.,= carne, organ intern), defineşte un organ situat în cavitatea corpului, ex. stomacul este visceral situat în cavitatea abdominală.

Planuri de simetrie

Sunt suprafeţe imaginare care străbat corpul omenesc şi folosesc la poziţionarea organelor(fig.4). Vom defini mai jos principalele plane de simetrie:

planul sagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat de ombilic şi de axul longitudinal al corpului, respectiv de axel e - planul determinat de ombilic şi de axul longitudinal al corpului, respectiv de axele longitudinal şi sagital. Prin intersectarea cu suprafaţa corpului determină pe acesta linia mediană anterioară şi posterioară, care separă regiunea dreaptă de cea stângă;

planuri paramediane (parasagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre dreapta sau stânga acestuia; - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre dreapta sau stânga acestuia;
paramediane (parasagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital, dispuse spre dreapta sau stânga acestuia;

planuri frontale (coronal)- toate planurile verticale, paralele cu fruntea, separă regiunea anterioară de cea posterioară, fruntea de spate;

planuri transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal. - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt principalele regiuni ale corpului omenesc? Ce suprafeţe şi puncte de reper cunoaşteţi pe suprafaţa lui?

2. Care sunt principalele axe de simetrie ale corpului omenesc?

3. Descrieţi principalele plane de simetrie ale corpului omenesc.

Teme pentru examinarea finală

1. Explicaţi apariţia reliefului de pe suprafaţa corpului şi daţi exemple.

2. Reprezentaţi prin desene planurile de simetrie ale corpului omenesc.

CAP. II ŢESUTURI ANIMALE

Ţesutul este o grupare de celule şi matrix extracelular, care îndeplinesc în organism una sau mai multe funcţii caracteristice. În structura unui ţesut se găsesc celule, substanţă fundamentală şi fibre. Funcţionalitatea ţesutului este asigurată de prezenţa vaselor de sânge, a vaselor limfatice şi a fibrelor nervoase. Principalele tipuri de ţesuturi animale sunt: ţesutul epitelial, ţesutul conjunctiv, sanguin, ţesutul muscular şi ţesutul nervos. Fiecare ţesut are în structura sa celule cu structură şi funcţii caracteristice.

Ţesuturile epiteliale

Epiteliile (epi gr.= peste, thele gr.= ridicătură ) sunt formate dintr-un număr mare de celule de formă regulată aderente prin substanţa interstiţială. Ele constituie membrane uni sau multistratificate care acoperă exteriorul corpului sau tapetează cavităţile seroase, organele cavitare, vasele de sânge sau limfatice. În mod convenţional membranele epiteliale care delimitează cavităţile abdominală, pleurală şi pericardică, sunt denumite mezotelii (mezon gr.=din mijloc). Membranele epiteliale din interiorul inimii, vaselor de sânge şi limfatice se numesc endotelii (endon gr. =înăuntru). În structura epiteliilor se găsesc numeroase celule şi puţină substanţă fundamentală dispuse pe o membrană bazală.

Ţesuturile epiteliale derivă din cele trei foiţe embrionare: ectoderm, endoderm şi mezoderm. După funcţii epiteliile sunt: epitelii de acoperire, epitelii glandulare, epitelii senzoriale şi mioepitelii.

1 Epitelii de acoperire se clasifică după:

numărul straturilor celulare

- simple,

- stratificate,

forma celulelor din ultimul strat

- pavimentoase,

- cubice,

- prismatice (columnare).

O categorie specială o reprezintă epiteliile de tranziţie şi epiteliile pseudostratificate.

2. Epitelii glandulare.

3. Epitelii senzoriale.

4. Mioepitelii.

Epiteliile de acoperire

Epiteliile de acoperire se găsesc la suprafaţa corpului sau căptuşesc diferite cavităţi. Epiteliile simple sunt formate dintr-un singur strat de celule de forme diferite, dispuse pe o membrană bazală. Epiteliul simplu pavimentos este format din celule foarte aplatizate dispuse pe o membrană bazală. Se numeşte endoteliu în inimă, vasele de sânge şi limfatice şi are funcţia de transport activ prin pinocitoză. Când căptuşeşte cavităţile pericardică, pleurală şi peritoneală se nu meşte mezoteliu şi facilitează mişcările viscerelor. Epiteliul simplu cubic reprezintă o formă intermediară între epiteliul simplu pavimentos şi epiteliul simplu prismatic. Acest tip de epiteliu căptuşeşte ductele mici ale glandelor salivare, pancreasului, o parte a tubilor rinichiului şi suprafaţa ovarului. Epiteliul simplu prismatic (columnar) are celulele înalte, de formă prismatică (columnară). La polul apical se găsesc microvilozităţi, formaţiuni membranare cu rol în mărirea suprafeţei de contact a polului apical cu exteriorul celulei. La epiteliul simplu prismatic din intestin microvilozităţile sunt scurte, groase şi rare, zona este numită "platou striat". La epiteliul simplu prismatic din tubii renali microvilozităţile sunt lungi, subţiri şi numeroase, zona se numeşte " margine în perie ". Epiteliul simplu prismatic are funcţii de protecţie, lubrificaţie, absorbţie sau secreţie. Epiteliile stratificate sunt formate din mai multe straturi de celule de forme diferite, forma celulelor din ultimul strat dând şi denumirea epiteliului. Epiteliul stratificat pavimentos cheratinizat formează epidermul pielii (fig. 5). Funcţia de protecţie se reflectă structural în acumularea în celule a cheratinei (proteină insolubilă în apă), legături intercelulare foarte strânse (desmozomi şi material intercelular) şi aplatizarea celulelor straturilor externe. Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat (fig. 6) este format din celule a căror formă evoluează de la cubice, celulele dispuse pe membrana bazală, la aplatizate, în stratul superficial. Acest epiteliu este permanent umectat de secreţiile mucoase sau seroase ale glandelor din lamina propria şi este lipsit de stratul cornos. Epiteliul de tranziţie (uroteliul) (fig.7) este un epiteliu stratificat cu trăsături structurale intermediare între epiteliul stratificat cuboidal şi epiteliul stratificat pavimentos. Se găseşte în exclusivitate în căile urinare.

Epiteliile glandulare Celulele epiteliilor glandulare au proprietatea de a sintetiza substanţe destinate exportului celular. Ele se asociază cu elemente ale ţesutului conjunctiv şi formează organele numite glande.

Epiteliile senzoriale

Celulele pot recepţiona stimulii, pe care îi transmit spre centrele de comandă din etajele superioare ale sistemului nervos. Celulele sunt fie neuroni, fie celule pseodosenzoriale care după recepţionarea stimulului transmit impulsul nervos unui neuron. Aceste tipuri de epitelii vor fi descrise la organele de simţ.

Mioepiteliile

În structura mioepiteliilor se găseşte celula mioepitelială, o celulă epitelială modificată, fusiformă sau ramificată. Citoplasma ei este bogată în miofibrile, nucleul este în formă de bastonaş şi numeroase organite celulare.

Celulele mioepiteliale au numeroase prelungiri spiculiforme care sunt ataşate prin fibre de reticulină de fibrele de colagen din jur. Prin aceasta se realizează punţi de legătură puternice, care permit contracţia celulelor mioepiteliale.

Celulele mioepiteliale îndeplinesc funcţii asemănătoare celulelor musculare. Se găsesc în alveolele glandulare, canalele glandei mamare etc. Dispuse între celulele acinoase şi membrana bazală, prin contracţii favorizează eliminarea produselor din acini.

Ţesuturile conjunctive

Ţesuturile conjunctive (conjugo gr.=a lega) sunt categoria cea mai răspândită şi mai variată de ţesut în corpul unui animal. Deoarece colagenul reprezintă 25% din proteinele corpului, orice schimbare în structura sa afectează funcţiile corpului animal. În structura ţesutului conjunctiv se găsesc celule, fibre şi substanţă fundamentală. Fibrele şi substanţa fundamentală formează matrixul extracelular. Volumul matrixului extracelular este mai mare ca volumul celulelor. Ţesuturile conjunctive sunt bogat vascularizate şi inervate, sunt interne, nu vin în contact direct cu suprafeţele.

Ţesuturile conjunctive îndeplinesc roluri multiple în organism: mecanic, trofic, de apărare, de sinteză. Funcţia principală a ţesuturilor conjunctive este de asigurare a substratului structural şi metabolic pentru alte tipuri de ţesuturi ale corpului. În majoritatea organelor ţesutul conjunctiv lax are rolul unui ţesut de umplutură. Formele specializate ale ţesutului conjunctiv au rol de susţinere (cartilaginos şi osos), ţesutul conjunctiv adipos are rol în depozitarea grăsimilor. Ţesuturile conjunctive se pot clasifica în:

1. ţesuturi conjunctive propriu-zise:

- ţesutul conjunctiv lax;

- ţesuturi conjunctive dense:

- ţesutul conjunctiv dens ordonat;

- ţesutul conjunctiv dens neordonat;

- ţesutul conjunctiv reticular;

- ţesutul conjunctiv elastic;

2. ţesuturi conjunctive de susţinere:

- ţesuturi cartilaginoase:

- ţesutul cartilaginos hialin;

- ţesutul cartilaginos elastic;

- ţesutul cartilaginos fibros;

- ţesuturi osoase:

- ţesutul osos fibros;

- ţesutul osos haversian;

- ţesutul osos lamelar plexiform;

- ţesutul osos spongios;

- dentina,

- smalţul,

3. ţesuturi conjunctive speciale:

- ţesuturi adipoase;

- ţesutul pigmentar;

- ţesuturi conjunctive embrionare:

- ţesutul mucos;

- mezenchimul;

Ţesuturile conjunctive propriu-zise

Ţesutul conjunctiv lax (areolar) (fig. 8)însoţeşte epiteliile şi umple spaţiile dintre organe. Este tipul cel mai întâlnit de ţesut conjunctiv, găsindu-se sub epiteliul tubului digestiv, respirator şi urinar. Celulele sunt de mai multe tipuri: fibroblaste, care se recunosc după nucleul alungit şi citoplasma bazofilă; macrofage, celule mari cu un contur neregulat şi uşor de recunoscut dacă au fagocitat în momentul fixării; celule plasmatice, cu nucleul excentric; celule mast, pline de granulaţii mari bazofile; adipocite, cu nucleul împins periferic de o picătură de grăsime. Fibrele de colagen de tip I sunt eozinofile, ondulate şi neramificate. Fibrele elastice se recunosc în coloraţii speciale (argint sau orceină) sunt subţiri şi ramificate. Ţesuturile conjunctive dense sunt formate preponderent din fibre de colagen dispuse în benzi care pot fi dispuse ordonat sau neordonat. Ţesutul conjunctiv dens ordonat în care benzile de colagen sunt dispuse ordonat. Se găseşte în ligamente şi tendoane.

Tendonul (fig.9) are macroscopic aspectul unui cablu întins între muşchi şi os. Dacă tendonul se mişcă pe un plan osos este învelit într-o membrană numită sinovie. Cea mai mare parte a tendonului este învelită într-un ţesut conjunctiv lax numit paratendon care permite prinderea tendonului la nivelul sinoviei şi mişcările acestuia faţă de planul osos. Pe faţa externă învelişul sinovial este acoperit de o structură fibroasă numită teaca fibroasă. Cele două foiţe sunt una în continuarea celeilalte. Cavitatea sinovială delimitată de cele două foiţe este ca o mică fantă. În structura tendonului predomină fibrele de colagen asociate în mănunchiuri, printre care se remarcă rare fibre elastice dispuse în reţea. Celulele tendinoase se numesc tenocite. Datorită dezvoltării fibrelor, celulele tendinoase sunt comprimate lateral şi au numerose prelungiri foliare. Celulele tendinoase sunt fibrocite adaptate în cel mai înalt grad funcţiei de secreţie de fibre. Fibrele de colagen sunt inextensibile ceea ce conferă tendonului o mare rezistenţă la întindere. Substanţa fundamentală este redusă şi ocupă spaţiile dintre fibre şi celule.

Ţesuturile conjunctive de susţinere

Ţesuturile cartilaginoase

Ţesuturile cartilaginoase formează cartilajele şi sunt ţesuturi semielastice cu rol de susţinere. Cartilajul matur este format din celule condroblaste şi condrocite, substanţă fundamentală şi fibrele de colagen şi elastice. Condroblastul este celula cartilaginoasă tânără care sintetizează şi secretă componenţii fibrilari şi substanţa fundamentală. Condrocitele sunt celule cartilaginoase adulte de formă ovalară sau rotundă, situate în spaţii numite condroplaste. Dispunerea condrocitelor este izolată sau în grupe, numite izogene deoarece provin din diviziunea aceleaşi celule În aceste grupe celulele se dispun axial, adică în coloane sau coronar sub formă de coroană. Grupele de celule sunt înconjurate de o capsulă comună numită sferă condroidă şi formează unitatea morfologică a ţesutului cartilaginos numită condron. Matrixul cartilaginos este format din fibre de colagen II în fibrocartilaj şi fibre elastice în cartilajul elastic. Substanţa fundamentală este reprezentată prin proteoglicani (condroitin sulfat) prin care se fixează o mare cantitate de apă, ceea ce permite difuzia nutrienţilor în cartilaj în lips a vaselor de sânge. Pericondrul este o capsulă fibroasă care înveleşte cartilajul, format din două zone: externă bogată în fibre de colagen de tp I, rare fibroblaste şi capilare de sânge şi internă cu numeroase condroblaste. Ţesutul cartilaginos hialin (fig.10)este un cartilaj transparent (gr.hialos= sticlă). Este cel mai răspândit şi formează scheletul fătului, al laringelui, traheii, bronhiilor, nasului, înveleşte capetele articulare şi cartilajele coastelor. Pe secţiune se observă că este format din do uă zone, externă colorată mai slab şi internă intens bazofilă. Diferenţele de culoare sunt date de concentraţia diferită a glicoproteinelor acide şi sulfatate.

Ţesutul cartilaginos elastic este diferit de cartilajul hialin prin numărul mare de celule dispuse izolat, numărul mic al celulelor din grupele izogene şi benzile de fibre elastice ramificate. Ţesutul cartilaginos fibros formează discurile intervertebrale, simfiza pubiană şi unele articulaţii.

Ţesuturile osoase

Din punct de vedere molecular, osul este un material proteic format din colagen (în jurul căruia se găseşte apa), unele proteine cu structură puţin cunoscută, polizaharide şi celule vii, vase de sânge şi nervi. La aceste componente se adaugă sărurile mineral în principal cele de calciu şi fosfor. Din punct de vedere structural în ţesutul osos se găsesc celule şi matrix extracelular. Celulele osoase sunt osteoblastul, osteocitul şi osteoclastul. Matrixul extracelular este format din substanţa fundamentală şi fibre.

Fibrele sunt reprezentate de colagen I care formează 95% din materialul organic al osului. Histogeneza ţesutului osos (osificarea) se face prin: osificare de membrană şi osificare intracartilaginoasă. Osificarea de membrană formează osul din mezenchimul care este dispus sub forma unei membrane, de aici şi denumirea de osificare de membrană. Osificarea intracartilaginoasă (endocondrală) formează osul din ţesutul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de osificare intracartilaginoasă (oasele lungi). Ţesutul osos haversian Fibrele se dispun în lamele, foarte rar trec de la o lamelă la alta, formează mici domenii în care orientarea fibrelor este constantă şi se poate schimba de la un domeniu la altul. Celulele se găsesc în lacune sferoidale (fig. 11 şi 12). În ţesutul osos au loc două fenomene continue, formarea şi resorbţia ţesutului osos. Prin formarea de ţesut osos se edifică o nouă cantitate de substanţă osoasă, activitate caracteristică osteoblastelor. Prin resorbţie substanţa osoasă este distrusă, activitate caracteristică osteoclastelor. Sistemele Havers adulte se formează prin acţiunea osteoclastelor, care formează o cavitate ce devine cilindrică. Pe măsura formării, substanţa osoasă se depune pe pereţii cavităţii care sunt netezi, sub forma de lamele concentrice sub acţiunea osteoblastelor. Rezultă o formaţiune alcătuită din lamele dispuse concentric sub formă de cilindru, sistemul Havers sau osteonul. Structura are central un canal sau două care conţin vase de sânge, nervi, ţesut conjunctiv şi limfocite. Limitanta sistemului Havers sau teaca cement se dispune la locul în care s-a oprit eroziunea celulelor osoase şi s-a depus prima lamelă osoasă. Ţesutul osos spongios este format din lamele grupate în trabecule. Lamele nu sunt dispuse paralele cu suprafaţa osului sau a trabeculelor pe care le formează, ci pe directia fortelor mecanice. Trabeculele ţesutului osos spongios sunt structuri cilindrice care sunt dispuse diferit, din această dispunere rezultă tipuri diferite de ţesut osos spongios. Trabeculele conţin lacune în care se găsesc osteocite. Osul spongios nu conţine sisteme Havers, osteocitele efectuează schimburi de nutrienţi prin canalicule cu sinusoidele sanguine ale măduvei. Trabeculele sunt căptuşite cu endost, strat de ţesut conjunctiv care conţine precursorii osteoblastelor şi osteoclastelor.

Ţesuturile adipoase

Au rol în depozitarea rezervelor energetice şi protecţie împotriva şocurilor mecanice. După modul depunerii lipidelor în celulă şi culoarea celulelor ţesutul adipos poate fi:

- ţesut adipos unilocular alb şi galben care are în celulă o singură picătură de lipid care împinge citoplasma şi nucleul la periferie. Este bine reprezentat în hipoderm, unde constituie stratul izolator care împiedică pierderile de căldură prin tegument. Se găseşte în jurul vaselor de sânge, al ochiului, al glandelor suprarenale etc.

- ţesutul adipos multilocular brun are în celulă mai multe picături de lipide şi citoplasma abundentă. În ea se găseşte nucleul şi numeroase mitocondrii care conţin pigment brun care dă

culoarea specifică ţesutului. Se găseşte mai mult la embrion şi nou născut iar la adult perimamar, perineal, perigenital, în seroase sau periauricular.

Ţesutul mezenchimal

Este forma de ţesut din care se diferenţiază celelalte tipuri de ţesut conjunctiv. În perioada embrionară este cel mai răspândit ţesut din organism.

Ţesuturile musculare

Ţesuturile musculare (mios gr.=muşchi şi sarcos gr.=carne ) sunt formate din celule numite şi fibre musculare. Între noţiunile de fibră musculară şi fibră a ţesutului conjunctiv există deosebiri, primele sunt structuri celulare, fibrele ţesutului conjunctiv sunt structuri acelulare. Caracteristic este prezenţa în citoplasmă a proteinelor contractile actina şi miozina, cu dispoziţie variată, care fac posibilă transformarea energiei chimice a metaboliţilor în energie mecanică.

Ţesutul muscular neted

Musculatura netedă se găseşte în organele al căror conţinut este vehiculat încet prin contracţii ritmice ale pereţilor organului. Ţesutul muscular se poate organiza în organe sub forma de fib re izolate sau grupe mici de celule (iris, vilozităţi intestinale, albuginea testiculului, corpii cavernoşi etc). Celula musculara neteda (fig.13). Organizarea aparatului contractil al celulei musculare netede este deosebită. Se descriu microfilamente subţiri de actină şi microfilamente groase de miozină fără strii Z şi M. Nu există sarcomere, iar în microfilamentele de actină troponina este înlocuită de caldesmonă. În sarcolemă şi sarcoplasmă apar zone osmiofile numite corpi denşi ca pete întunecate, distribuiţi dezordonat printre microfilamente. Pe suprafaţa fibrei musculare netede există numeroase terminaţii nervoase. Actina este în cantitate mare şi se dispune între corpii denşi. Miozina în cantitate mai mică şi se dispune între miofilamentele de actină. În timpul contracţiei filamentele de actină glisează cu ajutorul filamentelor de miozină, iar corpii denşi se apropie rezultând o scurtare a celulei. Vascularizarea ţesutului muscular neted este mai redusă comparativ cu alte tipuri de ţesuturi musculare. Vasele de sânge formează reţele cu ochiuri largi. Inervaţia motorie este asigurată de fibre nervoase care realizează joncţiuni neuromusculare. În pereţii organelor cavitare fibrele musculare se grupează în straturi sau tunici (tubul digestiv, căile urinare, respiratorii, extrahepatice etc.). Dispunerea celulelor în tunici sau straturi se face astfel încât capătul gros al unei celule să fie în regiunea îngustată a celulei vecine. De aceea, pe secţiuni transversale unele celule musculare netede apar anucleate. Fasciculele musculare sunt dispuse adesea neregulat şi sunt ramificate. Ele sunt considerate unităţile contractile ale organului.

Ţesutul muscular striat scheletic

Formează musculatura scheletică sau în mică măsură musculatura viscerală. Celula musculară striată scheletică este numită şi rabdocit, are formă cilindrică şi nu se divide. Există două tipuri de celule musculare striate, albe şi roşii. Celulele musculare striate albe (fig.14)au în jurul nucleului un aparat Golgi puţin dezvoltat şi rare cisterne ale reticulului endoplasmic neted iar nucleul nu are centrioli. Miofibrilele de miozină sunt mai numeroase şi constituie principalul component al discurilor A. Între ele se găsesc miofilamente de actină. Benzile I (izotrope) sunt formate numai din miofilamente

de actină. În centrul benzilor I apar striile Z la care sunt ataşate miofilamentele de actină. Aceste strii sunt mai groase în celulele musculare albe. Două strii Z delimitează cea mai mică unitate contractilă a muşchiului striat, sarcomerul. Miofilamentele de actină nu ajung până în centrul benzii A, se formează o bandă H mai deschisă la culoare în care se poate distinge linia M, o îngroşare a miofilamentelor de miozină. Celula musculară striată roşie (fig.15)are un diametru mai mic, un număr mai mic de miofibrile şi cam aceeaşi cantitate de sarcoplasmă cu a celulei striate albe. La limita dintre benzile I şi A sarcolema formează un tubul T care separă cisternele terminale. Tuburile T sunt perpendiculare pe direcţia miofibrilelor şi se ramifică într-un plan orizontal pentru a forma sistemul T. Două cisterne terminale şi tubul intermediar formează o triadă. Tubul T se deschide la exterior printr-un orificiu. Rolul sistemelor T este esenţial în declanşarea contracţiei prin conducerea potenţialului de acţiune de la suprafaţa fibrei până în vecinătatea reticulului sarcoplasmatic unde se eliberează ionii de

Ca

Nucleii celulelor musculare striate scheletice sunt ovoizi şi sunt dispuşi periferic cu 1-3 nucleoli. Celulele musculare striate scheletice sunt multinucleate. Mitocondriile sunt mai numeroase dispuse sub sarcolemă, cu multe creste. Sunt dispuse în şiruri continue printre şi paralele cu miofibrilele, periferic sau în vecinătatea porilor nucleari. Abundenţa mitocondriilor în fibrele roşii permite o mare activitate oxidativă. Aceste fibre se pot contracta mai mult timp. Celula musculară striată se îngustează la capete şi formează invaginaţii şi prelungiri delimitate de membrana bazală în care pătrund fibrele tendinoase. Între mitocondrii sunt picături lipidice, granulele de glicogen au o situare interfibrilară. Mioglobina este o proteină globulară care se înrudeşte cu hemoglobina. Ea constituie un rezervor temporar de oxigen, deoarece este capabilă de oxigenare şi deoxigenare reversibilă. Mioglobina reţine oxigenul şi îl transferă enzimelor care participă la glicoliză, respiraţie, transferul grupelor fosfaţi, proteoliză etc. Ţesutul conjunctiv care înconjoară fibrele musculare se prelungeşte cu fibrele tendonului.

2+

care declanşează contracţia.

Ţesutul muscular striat miocardic

Formează musculatura inimii şi baza vaselor mari care se varsă în inimă. Muşchiul cardiac este format dintr-o reţea de celule care se anastomozează. Celula musculară striată cardiacă (fig.16). Celula musculară striată cardiacă formează împreună cu ţesutul interstiţial conjunctivo-nervos peretele muscular al inimii. Caracteristica funcţională principală a acestor tipuri celulare este contracţia ritmică, automată şi continuă. Există două tipuri de fibre musculare cardiace: fibre cardiace comune şi fibre cardiace nodale. Fibrele cardiace comune sunt în general cilindrice, bifurcate la capete. La microscopul optic între celule se observă discurile intercalare cu aspect de scară sau striile scalariforme Eberth, care reprezintă joncţiunea dintre celule. Celulele se dispun ca o reţea în ochiurile căreia se observă ţesut conjunctiv. Fibra este delimitată de sarcolemă formată din plasmalema, glicolema şi membrana bazală. Fiecare fibră este înconjurată de o teacă de ţesut conjunctiv numită endomisium în care se găseşte un mare număr de capilare sanguine. Celula musculară striată cardiacă are unul sau doi nuclei situaţi central, numeroase miofibrile cu aceeaşi dispunere alternă ca în fibra striată scheletică. În citoplasmă se observă numeroase mitocondrii voluminoase, granulaţii de glicogen şi lipofuscină. La nivelul striei Z se observă triada cu o organizare mai puţin distinctă. Striile scalariforme (Eberth)sunt localizate la nivelul plasmalemei periferice. Au rol în asigurarea coeziunii celulelor musculare cardiace şi de a le cupla funcţional. Discurile intercalare sunt dispuse transversal în raport cu fibra. În structura unui disc intercalar se observă o regiune transversală şi una longitudinală. Prima regine are rol de a solidariza celulele între ele. Este situată în dreptul striei Z şi este formată din două joncţiuni dispuse una lângă alta:

zonula aderens şi macula aderens. În a doua regiune care este răspunzătoare de cuplarea electrică, se găsesc joncţiuni de tip gap.

Sarcoplasma este mai abundentă decât în fibrele musculare striate scheletice. Dintre organitele celulare mitocondriile sunt foarte numeroase. Sunt lungi cu numeroase criste, reticulul endoplasmic rugos este slab reprezentat. Tubul în T poate fi considerat o prelungire a membranei plasmatice, deoarece are periferic glicosaminoglicani. Nu există un sistem L de tuburi sau cisterne terminale bine definite. Saculii terminali nu sunt decât parţial în contact cu tubulii T şi diadele sunt mult mai numeroase faţă de triade. Ganulele de glicogen se observă în cantitate mare în celulele musculare cardiace. Miofibrilele sunt formate din miofilamente groase de miozină şi subţiri de actină dispuse cu aceeaşi structură periodică ca în celulele striate scheletice. Al doilea tip de celule formează sistemul excitoconducător al inimii format din nodulul atrioventricular, fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje. În acest sistem se găsesc trei tipuri de celule: celule Purkinje, celule palide şi celule de tranziţie. Celulele Purkinje sunt voluminoase adesea binucleate, lungi, dispuse în şiruri. Miofilamentele de actină şi miozină sunt dispuse în toate sensurile, predominant în lungime. Sarcoplasma este bogată în glicogen, mitocondriile sunt puţine. În vecinătatea nucleului există un aparat Golgi şi reticulul endoplasmatic, lipseşte sistemul în T. Celulele palide sunt rotunde, citoplasma are aspect clar şi nucleul este situat central. Sunt lipsite de sistemul în T, aparatul contractil este slab dezvoltat celulele palide neavând funcţie contractilă. Celulele de tranziţie sunt alungite, nu au sistemul în T şi conţin mai multe miofibrile şi mitocondrii. Au rol în răspândirea impulsului care se formează în celulele palide.

Ţesutul nervos

Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule nevroglice. Neuronul este unitatea morfofuncţională a ţesutului nervos. Neuronul este celula paranchimatică a ţesutului nervos (fig. 17). Pentru a descrie structura şi ultrastructura neuronului vom folosi un neuron multipolar din substanţa cenuşie a măduvei spinării situat în coarnele anterioare. Neuronul este format din corp şi prelungiri: dendrite şi axon. Corpul neuronului este regiunea care conţine nucleul şi organitele celulare cu rol în menţinerea funcţională a celulei. Corpul celular se numeşte şi perikarion (gr.carion „sâmbure”). Membrana neuronului sau neurilema este foarte subţire cu excepţia zonelor sinaptice. Nucleul este mare, situat central cu un nucleol proeminent. Cromatina fin dispersată ceea ce indică o intensă activitate de sinteză. La celulele femeilor între nucleol şi membrana nucleară se găseşte corpusculul Barr care este cromozomul X inactivat care rămâne condensat în interfază, denumit heterocromatina facultativă gonozomică X. În citoplasmă numită şi neuroplasmă se găsesc formaţiuni care se colorează intens cu coloranţi bazici, numiţi corpii Nissl. Aceştia sunt formaţi din cisterne ale reticulului endoplasmatic rugos şi dau un aspect pătat corpului celular. Ei lipsesc în axon şi conul de emergenţă. În pericarion se găsesc numeroase mitocondrii, un aparat Golgi voluminos, lizozomi, microtubuli, neurofilamente, vezicule şi incluziuni. Dendritele (gr.dendros=arbore) sunt prelungiri ale corpului celular localizate în vecinătatea acestuia, sunt de diametru mai mare ca axonul şi ramificate. Axonul este prelungirea unică a neuronului. Este de formă cilindrică, cu diametru şi lungime variabilă. Axonul are spre corpul neuronului o zonă numită con de emergenţă. Structural este format din axoplasmă şi axolemă. La nivelul axonului membrana bazală se numeşte axolema şi reprezintă prelungirea membranei de la nivelul pericarionului. Citoplasma sau axoplasma conţine mitocondrii, neurotubuli şi neurofilamente. Reticulul endoplasmatic neted este sub formă de vezicule şi cisterne. Elementul structural predominant este reprezentat de neurotubuli.

În axoni se observă corpii denşi formaţi din corpii multiveziculari, conţin şi transportă vezicule înglobate prin endocitoză, corpii multilamelari transportă resturile mitocondriilor şi granulele dense cu resturi de reciclare a organitelor celulare. Axonul şi tecile sale formează fibra nervoasă. Există două tipuri de fibre nervoase. Fibre nervoase mielinice care pe secţiune transversală apar ca un cerc întunecat, cu tecile în mijloc şi cu o zonă clară axonul. Pe secţiune longitudinală se observă că în zona tecilor fibra nervoasă are un caracter segmentar. Fiecare segment este format dint-o celulă Schwann. Limita dintre două celule Schwann se numeşte nod Ranvier. În interiorul segmentelor se observă câteva linii oblic e pale, numite incizurile Schmidt-Lantherman. Axonul este limitat de membrana plasmatică care îl separă de teaca de mielină. Teaca este formată din numeroase lamele de mielină care provin din membrana plasmatică a celulelor Schwann. Celulele Schwann care formează tecile interne ale axonului aparţin gliei periferice. Peste teaca de mielină şi teaca Schwann se găseşte un înveliş care corespunde cu endonervul format din lamina bazală a celulelor Schwann şi fibre de reticulină şi colagen. La fibra nervoasă nemielinizată o celulă asigură protecţia pentru mai mulţi axoni. Fibrele amielinice nu sunt segmentate. În sistemul nervos periferic(SNP) fibrele au un înveliş numit endonerv format din lamina bazală şi fibre de colagen şi reticulină. Nodul lui Ranvier reprezintă limita dintre două celule Schwann succesive, în această regiune axonul îşi măreşte diametrul. Tecile de mielină şi teaca Schwann lipsesc, axolema vine în contact cu prelungirile şi lamina bazală a celulelor Schwann. Incizurile Schmidt-Lantherman se găsesc în teaca de mielină a fibrei nervoase periferice. Morfologia lor variază după tehnica histologică folosită. În zona incizurilor membranele plasmatice se depărtează şi între ele există citoplasmă de la celulele Schwann. Există mai multe tipuri de neuroni clasificaţi după aspectul morfologic:

1. configuraţia prelungirilor: unipolari, bipolari şi multipolari.

2. lungimea axonilor: neuroni de tip Golgi I au axonii lungi ( la om cei mai lungi axoni sunt în

sistemul nervos central(SNC) (50 70 cm), neuroni de tip Golgi II cu axonii scurţi şi celulele amacrine care nu au axon.

După funcţiile îndeplinite există:

-neuroni senzoriali primari care sunt neuroni aferenţi. Au capătul distal liber sau înconjurat de celule modificate cu rol în recepţionarea diferiţilor stimuli. Sunt neuroni bipolari sau unipolari şi au corpul localizat în afara SNC. -neuroni de asociaţie care cu câteva excepţii sunt neuroni multipolari, cu dendritele şi axonii în SNC. Corpul neuronal şi dendritele formează substanţa cenuşie. Axonii cu tecile de mielină formează substanţa albă.

-neuroni motori sunt neuroni multipolari. Corpul neuronului este situat în substanţa cenuşie. Axonii aferenţi ies din SNC prin rădăcinile ventrale ale nervilor spinali sau părţile corespunzătoare ale nervilor cranieni. Celulele nervoase neurosecretoare sau neuroendocrine. Anumite celule nervoase răspund stimulării nu numai prin producerea de influx bioelectric, ci şi printr-o activitate secretoare diferită de aceea prin care neuronul produce acetilcolina şi noradrenalină. Aceste celule numite neuroendocrine se găsesc în nucleii hipotalamici, supraoptic şi paraventricular. Celule gliale. Deoarece sistemul nervos are în structura sa celule foarte diferenţiate (neuronii) este necesară o populaţie celulară care să sigure condiţiile menţinerii funcţionalităţii lor. Aceste celule se numesc celule gliale. Celulele gliale sunt localizate între neuroni şi vasele de sânge. Vom prezenta mai jos structura şi ultrastructura tipurilor celulare gliale. Celulele ependimale sunt celule cubice sau cilindrice şi formează un strat care căptuşeşte ventriculele cerebrale şi canalul măduvei spinării. Astrocitele sunt celule care după caracteristicile structurale şi ultrastructurale sunt astrocite protoplasmatice, astrocite fibroase şi astrocite filamentoase. Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanţa cenuşie a encefalului şi a măduvei spinării. Corpul celulei are un nucleu sferic, clar dispus central. În jurul nucleului se găsesc câteva cisterne ale

reticulului endoplasmic, aparatul Golgi şi mitocondrii. Caracteristic astrocitelor sunt gliofibrilele dispuse în jurul nucleului şi în prelungiri cu funcţie mecanică. Astrocitele fibroase se găsesc în substanţa albă a SNC. Au douăzeci-patruzeci de expansiuni filiforme rar ramificate, de lungime variabilă dispuse între fibrele nervoase. Prelungirile lungi se dispun în lungul fibrei nervoase, prelungirile scurte se dispun transversal între fibre şi capilarele sanguine. În cazul distrugerii ţesutului nervos astrocitele fibroase repară zon a. Astrocitele filamentoase sunt celule cu prelungiri foliare îndreptate spre celulele din jur şi capilarele sanguine. Oligodendrocitele se găsesc în intimitatea celulelor nervoase şi a capilarelor sanguine. Sunt celule ovale sau elipsoidale cu nucleul voluminos, heterocromatic. Oligodendrocitele au un număr redus de prelungiri scurte, cu aspect lamelar şi rol în realizarea tecii de mielină în SNC. Microglia, mezoglia sau celulele Hortega se găsesc în tot SNC în special în jurul capilarelor sanguine.

Verificarea cunoştinţelor

1. Ce este un ţesut animal? Care sunt principalele tipuri de ţesuturi animale?

2. Cum se clasifică ţesuturile epiteliale? Daţi exemple de ţesuturi epiteliale.

3. Ce diferenţă există între fibrele musculare netede, striate scheletice şi striate miocardice?

4. Sunt sinonimi termenii de fibră musculară şi celulă musculară? De ce? Dar cei de fibră de colagen şi fibră musculară?

5. Ce este neuronul?Care sunt elementele sale componente?

6. Care sunt şi ce rol au celulele gliale?

Teme pentru examinarea finală

1. Reprezentaţi prin desene caracteristicile structurale ale principalelor tipuri de ţesut animal.

Cap. III SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din oase şi cartilaje legate prin articulaţii, cu funcţii diferite în organism: susţine corpul, protejeajă unele organe, depozitează minerale, realizează mişcarea, etc. Totalitatea oselor din corp formează scheletul, care la om păstrează caracterul segmentar întâlnit la celelalte vertebrate, cu unităţi care se repetă (coloana vertebrală şi coastele). Organul principal din alcătuirea sistemului osos este osul. În dezvoltarea embrionară oasele se formează prin osificare, care poate fi de două tipuri. Osificarea endocondrală caracteristică oaselor lungi (femur, humerus, tibia etc) în care osul se diferenţiază dintr-un model cartilaginos hialin şi osificarea de membrană caracteristică oaselor late (sacrum, coccis, omoplat etc), osul se diferenţiază din mezenchim. Oasele se pot clasifica după raportul dintre cele trei dimensiuni lungime, lăţime şi grosime. Pentru a ilustra morfologia şi structura unui os descriem un os lung. Oasele lungi sunt formate dintr-o regiune centrală cilindrică, numită diafiză şi două capete rotunjite numite epifize (fig.18). Diafiza este formată în principal din ţesut osos compact. Pe o secţiune transversală la nivelul diafizei se observă că materialul osos este dispus sub formă lamelară. Spre exterior lamelele sunt dispuse circumferenţial formând stratul subperiostal extern. În zona centrală lamelele sunt dispuse sub forma sistemelor Havers, iar între ele sub forma lamelelor interstiţiale. Ele reprezintă resturi ale fostelor sisteme Havers remodelate. Spre interior lamelele se grupează şi formează trabecule între care se găsesc lacunele medulare. Sistemul lamelar este străbătut de o bogată reţea de canale cu lumen mic atât în sens

transversal (canale Volkman) cât şi longitudinal (canale Havers). În aceste canale se găsesc vase de sânge, limfatice şi nervi (fig. 19). Diafiza este străbătută de unul sau mai multe orificii numite găuri nutritive prin care intră şi ies din os vasele de sânge. La exterior diafiza este acoperită de periost, o membrană formată din două zone. Zona externă fibroasă, formată din fibre de colagen, elastice şi fibrocite, este intens vascularizată. Unele fibre din această zonă au o dispoziţie perpendiculară pe os şi pătrund în el, se numesc fibrele lui Sharpey şi au rol de a prinde periostul de os. Zona internă este osteogenă fiind formată din celule osteoprogenitoare dispuse în două sau trei strate. Spre interiorul peretelui ososului difiaziar există o membrană numită endost, la care celulele osteogene sunt dispuse într-un singur rând. În regiunea centrală a diafizei se găseşte canalul medular în care se observă măduva. Aceasta poate fi: măduva roşie osteogenă formatoare de os; măduva roşie hematogenă formatoare de elemente figurate ale sângelui; măduva galbenă care conţine o mare cantitate de celule adipoase; măduva cenuşie care se formează prin diferenţierea unui mare număr de fibre conjunctive, apare la bătrâni; măduva gelatinoasă care se găseşte în diferite stări patologice Epifizele sunt capetele unui os lung, formate din ţesut osos lamelar, la care lamelele se grupează în trabecule dispuse după direcţia forţelor mecanice. Între ele se găsesc spaţii pline cu măduvă, iar trabeculele sunt căptuşite cu endost. Regiunea dintre epifize care foloseşte pentru articularea oaselor are în structura sa cartilaj hialin numit cartilaj articular. Între epifize şi diafiză se găseşte placa epifizară de creştere. Trecerea dintre cartilajul epifizei şi osul nou care se formează are loc în următoarele zone:

1

– zona cartilajului de rezervă alcătuită din cartilaj hialin tipic;

2

– zona de proliferare formată din celule cartilaginoase care se divid dispuse sub formă de

coloane;

3

– zona de maturare în care diviziunile celulare sau oprit, condrocitele cresc în mărime;

4

– zona de hipertrofiere şi calcificare în care condrocitele se măresc se vacuolează şi matrixul

se calcifică; 5 zona de degenerare a cartilajului în care condrocitele degenerează, iar lacunele matrixului calcifiat

sunt invadate de capilare şi celule osteogenice 6 – zona osteogenică în care celulele osteogenice diferenţiate în osteoblaste aderă la suprafaţa matrixului calcifiat şi încep formarea osului. Exemple de oase lungi: femur, humerus, tibie etc. Vascularizarea şi inervaţia. Oasele sunt organe bogat vascularizate (artere, vene şi limfatice). Arterele unui os sunt de două tipuri. Artere nutritive care pătrund în os prin găurile nutritive şi se ramifică, ajung în canalul medular şi canelele Havers. Arterele periostale se ramifică abundent în periost şi ajung până în canalele Havers. Venele urmează un traiect independent de cel al arterelor. Inervaţia este asigurată de nervi care pătrund prin găurile nutritive, ajung în cavitatea medulară unde formează un plex nervos de unde se ramifică în canalele Havers. Un alt plex se formează în

periost. Oasele late sunt formate dintr-o lamă spongioasă numită diploe situată central şi două lame compacte care o mărginesc. Exemple: parietale, frontal, scapular etc. Oasele scurte sunt formate dintr-o masă centrală spongioasă, mărginită de o pătură externă compactă. Exemple: carpiene. Oasele sesamoide au un interior spongios şi nu au periost. Exemple: rotula.

Principalele oase ale scheletului

Scheletul corpului omenesc este format din 206 oase, care se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Vom prezenta mai jos principalele oase din alcătuirea acestor regiuni.

1. scheletul capului (fig.20 şi 21)format din două regiuni

a. viscerocraniul (sau scheletul feţei )

-oase perechi Maxila este dispusă în mijlocul feţei, de formă neregulată (fig. 22). Este format din corp şi patru procese palatin, frontal, alveolar şi zigomatic. Palatinul este situat în regiunea posterioară a feţei, este format dintr-o lamă orizontală şi o lamă verticală unite în unghi drept. Este constituentul principal al palatului osos, a cavităţilor nazale şi orbitale. Zigomaticul este un os lat, dispus în regiunea laterală a feţei. Are două feţe (laterală, medială), patru margini (anterosuperioară, posterosuperioară, anteroinferioară şi posteroinferioară) şi trei procese (orbital, frontal şi temporal).

-oase neperechi Mandibula formează maxilarul inferior şi este format din corp şi două ramuri (fig.23). Corpul are forma de potcoavă, cu o baza inferior şi porţiunea alveolară superior. Ramurile sunt două lame patrulatere, indreptate oblic în sus şi inapoi. Marginea superioară are procesul coronoid şi condilian. Cornetul nazal inferior este o lamă osoasă răsucită ca un cornet, situată în cavitatea nazală, sub conca mijlocie a etmoidului. Lacrimalul are forma patrulateră şi este o mică lamă osoasă dispusă pe peretele medial al orbitei. Contribuie la formarea orbitei şi a cavităţii nazale. Nazalul este un os mic, lamelar, de formă patrulateră, dispus la baza nasului, ca un acoperiş. Hioidul este osul situat în regiunea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui. Formează împreună cu procesele şi ligamentele stiloidene aparatul hioidian. Este format din corp şi patru coarne. Vomerul are forma unei lame de plug şi contribuie la formarea septului nazal.

b. neurocraniul (sau calvaria)

1. oase perechi

Parietalul este dispus între frontal şi occipital, aparţinând calvariei. Este de formă patrulateră. Temporalul este un os neregulat, dispus pe laturile capului (fig. 28). În alcătuirea sa are mai multe regiuni: solzul, stânca, regiunea timpanică, procesul stiloid şi mastoida. Regiunea timpanică formează cea mai mare parte din meatul acustic extern. Regiunea pietroasă sau stânca temporalului are forma unei piramide cu vârful medial şi înainte. În osul temporal sunt săpate canale şi cavităţi ale organului vestibulocohlear.

2. oase neperechi

Frontalul os neregulat, dispus în regiunea frontală a capului, contribuie la formarea cavităţilor nazale şi orbitale (fig. 24). Este format dintr-o regiune verticală, solzul şi o regiune orizontală care la rândul ei cuprinde o porţiune nazală şi două orbitale. Între proţiunile orbitale se găseşte scobitura etmoidală în care pătrunde osul etmoid. Etmoidul este un os complex, situat în scobitura frontalului, de forma unei balanţe. Contribuie

la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor (fig.25). Este format dintr-o lamă subţire verticală, o lamă orizontală ciuruită prin care trec axonii primului neuron ai căii olfactive, şi două mase laterale care conţin numeroase cavităţi pline cu aer. Sfenoidul are forma unei viespi cu aripile deschise şi este dispus la baza craniului (fig. 26). Este format din corp şi trei perechi de prelungiri, aripile mari, mici şi procesele pterigoidiene. Corpul are pe suprafaţa dorsală o scobitură numită şaua turcească. Occipitalul este situat în regiunea posteroinferioară a cutiei craniene (fig. 27). Este format din regiunea bazală situată înaintea găurii occipitale, solz larg şi subţire şi două regiuni laterale care completeză gaura occipitală.

2. scheletul trunchiului

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este o formaţiune osoasă care constituie axul principal al corpului, formată din mai multe segmente osoase numite vertebre. După caracteristicile structurale şi funcţionale este formată din cinci regiuni: cervicală (şapte vertebre), toracală (12 vertebre), lombară (cinci vertebre), sacrală (osul sacrum) şi coccigiană (osul coccis) (fig. 29). Coloana vertebrală are patru curburi, două cu concavitatea orientată anterior şi două cu concavitatea orientată posterior. Prin suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral care adăposteşte măduva spinării. Vertebrele sunt prinse între ele prin discuri intervertebrale, formaţiuni alcătuite din ţesut conjunctiv fibros. O vertebră este formată din corp şi arcul vertebral. Corpul vertebrei este regiunea cea mai voluminoasă a vertebrei. Arcul este format din doi pedunculi şi două lame, delimitând orificiul vertebral. Pe el se găsesc procesele vertebrale. Vertebrele au caracteristici morfologice în funcţie de regiunea coloanei vertebrale în care se găsesc.

Coastele

Perechi de arcuri osoase dispuse între coloana vertebrală şi stern, formând peretele cuştii toracice. Sunt 12 perechi din care primele 10 (coaste adevărate) se unesc cu sternul printr -un cartilaj care la coastele 1-7 ajunge individul la stern, la coastele 8-10 (false) se unesc într-un cartilaj comun. Coastele 11-12 (coaste libere) nu se unesc cu sternul (fig.30). La o coastă se descrie capul cu suprafeţe de articulare pentru corpurile vertebrale, gâtul interpus între cap şi corpul coastei.

Sternul

Os lat, median şi nepereche dispus la nivelul toracelui, de forma unui vârf de lance (fig.31).Este format din trei regiuni manubriul şi corpul cu structură osoasă şi apendicele xifoidian cartilaginos. De el se prind coastele şi clavicula.

3. scheletul membrului superior

La un membru se distinge scheletul centurii si scheletul membrului propriu-zis. Scheletul centurii membrului superior este format din omoplat şi claviculă. Omoplatul (fig. 32)este un os situat în regiunea posterioară, de formă triunghiulară, menţinut în poziţie de musculatura centurii şi claviculă. Clavicula are forma literei „S”, poziţionat în regiunea anterioară, transversal între stern şi omoplat (fig. 34). Scheletul membrului superior propriu-zis este format din humerus (regiunea braţului), radius şi cubitus (regiunea antebraţului) şi carpiene, metacarpiene şi falange (regiunea mâinii). Humerusul are pe epifiza superioară capul humeral, marele şi micul tubercul (fig. 35 şi 36). Epifiza inferioară are o trohlee şi epitrohleea. Deasupra trohleei anterior este cavitatea coronoidă şi posterior cavitatea olecraneeană. Condilul are un epicondil lateral. Diafiza este uşor răsucită, în regiunea superioară are tuberozitatea deltoidă. Radiusul are epifiza superioară cilindrică, capul se articulează cu condilul humeral (fig. 37). Lateral se observă tuberozitatea bicipitală. Epifiza inferioară are medial incizura ulnară şi lateral procesul stiloid. Cubitusul are o epifiză superioară voluminoasă cu incizura semilunară a cărei margine superioară se numeşte proces olecraneal şi inferioară, proces coronoid(fig.37). Epifiza inferioară este formată din capul cubital şi suprafaţa de articulare pentru radius. Mâna este formată din opt oase carpiene, dispuse pe două rânduri (scafoid, semilunar, piramidal, pisiform; trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig) (fig. 38). Metacarpienle sunt în

număr de cinci şi formează podul palmei. La nivelul degetelor sunt falangele, trei pentru degetele II -V şi două la degetul I.

Scheletul membrului inferior

Scheletul centurii membrului inferior este format din osul cocsal rezultat prin unirea oaselor ilion, ischion şi pubis (fig. 39). Este un os plat, articulat cu femurul la nivelul cavităţii acetabulare şi sacrumul superior. Are o faţă externă cu o margine superioară numită aripa iliacă, inferior tuberozitatea ischiatică şi tuberculul pubian. Pe faţa internă creasta ileopubiană împarte osul în aripa superioară care contribuie la realizarea marelui bazin şi pubisul inferior aparţinând micului bazin. Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Oasel cocsale împreună cu sacrumul formează bazinul. Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din femur (osul coapsei), tibia şi peroneul (osul gambei) şi piciorul. Femurul este cel mai lung os din corp, cu dispoziţie oblică dinafară spre interior şi de sus în jos (fig. 40 şi 41). Epifiza superioară are capul femural puternic, marele şi micul trohanter uniţi prin creasta intertrohanteriană. Epifiza inferioară are doi condili, intern şi extern, separaţi prin fosa intercondiliară. Anterior se observă suprafaţa de articulare pentru rotulă. Tibia are diafiza turtită lateral, expunând anterior o margine osoasă (fig. 42 şi 43). Epifiza superioară are doi condili, intern şi extern. Epifiza inferioară prezintă lateral incizura fibulară şi medial maleola internă. Peroneul este situat lateral tibiei. Epifiza superioară este rotunjită şi epifiza inferioară alungită. Scheletul piciorului este format din şapte tarsiene pe trei rânduri (astragal, calcaneu; scafoid; trei cuneiforme şi cuboid) (fig. 45). Metatarsienele sunt în număr cinci formează bolta piciorului, degetele sunt formate din falange, degetul I din două şi degetele II-V din trei falange.

Articulaţii

Locul în care două sau mai multe oase vin în contact, cu sau fără realizarea mişcării poartă denumirea de articulaţie. După gradul de mobilitate articulaţiile sunt:

- imobile (sinartroze) oasele participante nu realizează mişcarea. Pot fi de mai multe tipuri: suturi, sincondroze şi gomfoze.

- semimobile (amfiartrozele) mobilitatea este redusă,

- mobile (diartroze) cu o mare varietate de subtipuri.

După structură articulaţiile se pot clasifică în:

- sinoviale la care oasele care participă la articulaţie execută mişcări variate. Oasele articulaţiei au capetele ţinute în articulaţie printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamente, iar suprafaţa lor este lubrificată de un lichid sinovial produs de o membrană numită sinovie. Membrana sinovială este structura internă a capsulei de grosime şi densitate diferită. Suprafaţa ei

proemină sub formă de cute în caviatea de articulare. În structura sinoviei se găsesc ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice, nervi şi adipocite. Suprafaţa este căptuşită cu un strat discontinuu de celule diferite morfologic: celule asemănătoare fibroblastelor şi celule asemănătoare macrofagelor.

- nesinoviale sunt articulaţiile la care mobilitatea oaselor este redusă. Oasele articulaţiei nu au capete de articulare şi sunt unite prin trei tipuri de ţesut conjunctiv:

1. dens fibros (între oasele care participă la suturile capului şi formează sinartrozele),

2. hialin (la locul de unire al primei coaste cu sternul),

3. fibrocartilajul (formează simfize).

Cartilajul articular acoperă suprafaţa de articulare dintre oasele lungi. Ţesutul osos subiacent nu este haversian. Între cele două tipuri de ţesut se găseşte o substanţă bogată în glicoproteine care este asemănătoare cu substanţa cement care limitează sistemul Havers. Cartilajul articular diferă de cartilajul hialin prin două caracteristici. În primul rând suprafaţa articulară nu este acoperită cu pericondru. În al doilea rând fibrele de colagen au o dispoziţie în cele trei direcţii ale spaţiului asemănătoare cu a fibrelor de colagen din ţesutul conjunctiv lax.

Cartilajul articular este avascular şi se hrăneşte prin difuzie din lichidul sinovial.

Verificarea cunoştinţelor

1.Daţi exemple de modalităţi de clasificare ale oaselor. 2.Care este structura unui os lung? 3.Care sunt componentele structurale ale unui Sistem Havers? 4.Care sunt principalele regiuni ale scheletului corpului omenesc? 5.Din ce oase este alcătuit scheletul capului? Dar al trunchiului? 6.Ce rol are centura membrelor?Din ce oase este alcătuită?

Teme pentru examinarea finală

1.Reprezentaţi prin desen morfologia şi structura unui os lung. 2.Care sunt adaptările oaselor la realizarea articulaţiilor? Daţi exemple. 3.Descrieţi oasele carpiene comparativ cu cele tarsiene. Ce observaţi? 4. În corpul omenesc există mai multe cavităţi. Daţi câteva exemple şi prezentaţi oasele care contribuie la delimitarea acestor cavităţi.

Cap. IV SISTEMUL MUSCULAR

Este format din totalitatea muşchilor din organism, cea mai mare parte din masa corpului. Din cauza varietăţii locurilor din organism în care se găsesc, au forme şi dimensiuni diferite:

lungi (croitor), laţi (latul dorsal), scurţi (lombricali). Direcţia fibrelor musculare dintr-un muşchi poate varia: paralele (tirohioidian), convergente (temporal) sau circulare (sfinctere). Denumirea muşchiului este dată după locul în care este situat (tibial, peroneal, radial), direcţia fibrelor (oblic al capului), modul de acţiune (flexor şi extensor), numărul capetelor (biceps şi triceps). Muşchiul este un organ format din corp şi capete (originea- punctul fix în contracţie şi inserţia punctul asupra căruia acţionează forţa muşchiului) (fig. 45). Capetele muşchiului prezintă pentru prinderea pe oase, sau alte suprafeţe tendoane (fascicule de ţesut fibros). Corpul muşchiului este format din fibre musculare învelite în endomisium. Mai multe fibre musculare formează un fascicul primar învelite în perimisium. Mai multe fascicule primare formează corpul muşchiului învelit în epimisium. După structura fibrei musculare există mai multe tipuri de muşchi netezi, striaţi (viscerali şi scheletici) şi striat al inimii.

Musculatura scheletică (somatică)

Muşchii scheletici au inserţia pe oase, tegument sau ligamente, prin intermediul tendoanelor.

Musculatura scheletică este formată din mai multe grupe, după segmentul corpului căruia aparţin: muşchii capului, ai trunchiului şi ai membrelor. Vom prezenta aceste grupe mai jos.

Muşchii capului (fig. 46)

Muşchii mimicii (pieloşi) prin contracţia lor ajută la exteriorizarea diferitelor stări (muşchii auriculari, fronto-occipital, orbicular al globului ocular, sprâncenar, orbicular al buzelor, buccinator, rizorius, micul şi marele zigomatic). Muşchii globului ocular sunt patru drepţi şi doi oblici (fig. 47).

Muşchii masticatori sunt inseraţi cu un capăt pe mandibulă şi cu celălalt pe craniu. Sunt ridicători ai mandibulei (temporal, maseter şi pterigoidian intern) şi coborâtori ai mandibulei (digastric, milohioidian şi pterigoidian extern) (fig. 48).

Muşchii gâtului (fig. 49)

Musculatura laterală (platisma, sternocleidomasteoidian şi scaleni), Musculatura osului hioid (digastric, milohioidian şi stilohioidian), Musculatura prevertebrală a gâtului (marele şi micul drept anterior, lungul gâtului).

Muşchii trunchiului (fig. 50 şi 51)

Muşchii toracelui cuprind muşchi proprii cu originea şi inserţia pe oasele cutiei toracice (intercostali interni şi externi, diafragma) şi muşchi care leagă toracele de centura şi membrul superior. Muşchii abdomenului formează pereţii abdomenului (dreptul abdominal, oblicii intern şi extern, transvers).

Muşchii centurilor şi ai membrului superior (fig. 52)

Muşchi care leagă centura de torace (trapez, micul şi marele romboid, marele dinţat, micul pectoral). Muşchi care leagă toracele cu humerusul (latul dorsal şi marele pectoral). Muşchi care unesc centura scapulară cu humerusul (deltoid, marele şi micul rotund, infra spinos şi supraspinos, subscapular). Muşchii braţului (biceps brahial, brahial, coracobrahial şi triceps brahial). Muşchii antebraţului (micul şi marele palmar, brahioradial, flexor comun superficial al degetelor, extensor comun ai degetelor, supinator, pronator rotund, extensor comun al degetelor). Muşchii mâinii (grupaţi în trei zone: palmară externă, palmară internă şi mijlocie).

Muşchii centurii pelviene şi ai membrului inferior (fig. 53, 54, 55 şi 56)

Muşchii centurii pelviene (iliopsoas, gluteali şi tensorul fasciei lata). Muşchii coapsei (croitor, cvadriceps femural, pectineu, adductori, drept intern, semitendinos, semimembranos şi biceps femural). Muşchii gambei (tibial anterior, extensor lung comun al degetelor, extensor lung al halucelui, peroneal şi gastrocnemian). Muşchii piciorului (sunt grupaţi în trei zone: plantară intern ă, externă şi mijlocie).

Verificarea cunoştinţelor

1. Ce tipuri de muşchi cunoaşteţi?

2. Din ce este format un muşchi scheletic?

3. Care sunt principalele grupe de muşchi scheletici?

4. Ce muşchi scheletici cu dispoziţie transversală cunoaşteţi?

5. Care sunt muşchii care se prind pe un inel fibros?

Teme pentru examinarea finală

1. Ce legatură există între sistemul osos şi sistemul muscular?

2. Reprezentaţi prin desen morfologia şi structura unui muşchi scheletic.

Cap. V SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos se împarte în sistemul nervos somatic format dintr-o regiune centrală (encefal şi măduva spinării) şi o regiune periferică (ganglionii nervoşi, nervii spinali şi nervii craneini) şi sistemul nervos vegetativ cu o regiune centrală (centrii nervoşi din neurax) şi o regiune periferică (ganglioni nervoşi vegetativi şi fibre nervoase vegetative preganglionare şi postganglionare din structura nervilor spinali şi cranieni).

Gruparea neuronilor în sistemul nervos

În sistemul nervos neuronii pot forma structuri diferite. Nucleii nervoşi sunt grupări ale corpilor neuronali, situaţi în sistemul nervos central. Denumirea de centrii nervoşi se referă la aspectul funcţional al nucleilor nervoşi. Ganglionii nervoşi sunt grupări ale neuronilor situaţi în sistemul nervos periferic şi pot fi ganglioni vegetativ sau senzitivi. Nervii sunt grupări de fibre nervoase în sistemul nervos periferic (fig. 69). Pe o secţiune transversală printr-un nerv se poate observa că fibrele nervoase sunt înconjurate de rare fibrocite şi fibre de colagen dispuse longitudinal, care formează endonervul. Mai multe fibre se grupează şi formează un fascicul care este delimitat de perinerv, format din fibrocite dispuse sub formă de lamele şi fibre de colagen. La exterior nervul este învelit de epinerv format din fibrocite, fibre de colagen, vase de sânge şi limfatice.

Sistemul nervos central

Encefalul este reprezentat prin structurile nervoase situate în cutia craniană bulbul rahidian, puntea lui Varolio, tuberculii cvadrigemeni, pedunculii cerebrali, cerebelul, talamuşii, epitalamusul, hipotalamusul şi emisferele cerebrale (fig. 57). Aceste organe se grupează pe regiuni după cum urmează: telencefal (emisferele cerebrale), mielencefal (bulbul rahidian), metencefal (puntea lui Varolio şi cerebel), mezencefal (tuberculii cvadrigemeni şi pedunculii cerebrali), diencefal (talamus, epitalamus şi hipotalamus). Vom descrie mai jos aceste formaţiuni.

Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale sunt două formaţiuni laterale, formate central din fascicule de fibre nervoase, prelungiri axonice ale neuronilor piramidali, nevroglii, ţesut conjunctiv şi vase. Scoarţa emisferelor cerebrale este formată din straturi orizontale de neuroni şi fibre nervoase care formează un înveliş de culoare cenuşiu-maronie (cortex cerebral). Emisferelor cerebrale li se descriu o suprafaţă laterală, una medială (internă) şi o suprafaţă bazală (fig.58, 59 şi 60). Telencefalul sau creierul mare este o structură nervoasă în care corpul neuronilor formează substanţa cenuşie dispusă sub forma scoarţei cerebrale şi a nucleilor bazali (nucleul caudat, nucleul lenticulat, claustum şi amigdalian) (fig. 61).

Filogenetic se descriu trei tipuri de cortex cerebral: paleocortex, arheocortex şi neocortex. Primele forme de paleocortex prezintă o structură nucleat-reticulată cu un început de laminare. La om această structură se păstrează în regiunea olfactivă, în jurul valeculei creierului anterior. Arheocortexul este format din trei straturi celulare şi se găseşte în hipocamp. Axonii eferenţi sunt orientaţi spre exterior şi formează un strat oarecum superficial de substanţă albă. Neocortexul este format din mesocortex care acoperă sistemul limbic şi ectocortex care acoperă majoritatea suprafeţelor cerebrale. Scoarţa cerebrală este formată în principal de cinci tipuri de neuroni. Aceştia diferă în mărimea şi forma pericarionului, în sinapsele pe care le formează şi mărimea axonilor. Primul tip este reprezentat de celule piramidale numite după forma pericarionului. Din vârful şi unghiurile laterale ale

celulei se desprind dendritele de lungimi diferite. Cea mai lungă este prelungirea dendritică care se desprinde din vârful pericarionului. Axonul se formează la jumătatea bazei celulei şi intră în alcătuirea substanţei albe. În mod tipic axonul formează ramificaţii colaterale. Neuronii piramidali ai stratului V împreună cu neuronii fusiformi ai stratului VI, formează principalii axoni ai cortexului cerebral. Neuronii lui Betz şi Meynert sunt două tipuri de neuroni eferenţi piramidali mari. Neuronii Betz sunt localizaţi în stratul V al cortexului motor şi sunt la originea tractului piramidal. Neuronii lui Meynert sunt neuroni din stratul V al cortexului vizual al lobului occipital. Neuronii stelaţi sunt neuroni mici cu corpul celular stelat şi aspect granular. Dendritele şi axonul se extind pe o distanţă scurtă de la pericarion şi rămân în scoarţa cerebrală. Există mai multe subtipuri care pot fi excitatori sau inhibitori. Neuronii lui Martinotti au corpul poligonal, dendritele scurt ramificate, axonul îndreptat spre stratul superficial unde se bifurcă. Se găsesc în toată scoarţa cu excepţia stratului I. Neuronii fusiformi au corpul fusiform orientat vertical, dendritele scurt ramificate şi axonul îndreptat spre stratul superficial. Sunt comune pentru stratul VI. Celulele orizontale au corpul fusiform orientat orizontal, cu dendritele scurte şi axonul în stratul superficial. Sunt limitaţi în stratul I. Histoarhitectura scoarţei cerebrale în coloraţia Nissl are şase straturi: stratul molecular, plexiform sau tangenţial format din dendrite, axoni şi sinapse; stratul granular extern format din corpul celulelor piramidale şi stelate; stratul piramidal format din corpul celulelor piramidale mijlocii; stratul granular intern conţine corpul celulelor stelate; stratul ganglionar conţine celulele piramidale mari Betz, un număr redus de celule stelate şi celule Martinoti; stratul polimorf, fusiform sau multiform format din celule piramidale mici, celule Martinoti şi celule fusiforme. Nevrogliile substanţei cenuşii sunt: glia fibroasă, glia protoplasmatică, oligodendroglia şi microglia. Vascularizarea scoarţei cerebrale este asigurată de ramuri arteriale din piamater şi ramuri arteriale din substanţa albă.

Bulbul rahidian

Are forma unui trunchi de con dispus între măduvă şi punte (fig. 62). Mielencefalul sau bulbul rahidian are o structură diferită în regiunea inferioară faţă de regiunea superioară. În regiunea inferioară structura sa aminteşte structura măduvei spinării. Trăsătura structurală cea mai evidentă în regiunea superioară este nucleul olivar, care este în secţiune transversală cutat. Lângă el se găsesc nucleii olivari accesori. Dacă în jumătatea inferioară canalul ependimal este redus, în jumătatea superioară el se lărgeşte luând parte la formarea ventriculului IV. Pe faţa anterioară se observă piramidele bulbare în continuarea coarnelor anterioare ale măduvei, lateral olivele bulbare. Pe faţa posterioară în regiunea superioară sunt situate piramidele bulbare posterioare. Substanţa albă este sub formă de cordoane ascendente şi descendente care se încrucişează fragmentând substanţa cenuşie în nuclei proprii (Goll şi Burdach, respiratori, vasomotori, cardioinhibitori), vegetativi (dorsal al vagului şi salivator inferior), senzitivi (trigeamăn, facial, acusticovestibular, glosofaringian, vag) şi motori (glosofaringian, accesor şi hipoglos).

Puntea lui Varolio

Mai este numită şi protuberanţa inelară, situată între bulb şi pedunculii cerebrali(fig.62). Pe faţa ventrală se observă piramidele pontine, lateral braţele punţii iar sup erior podeaua ventriculului IV. Substanţa cenuşie este sub formă de nuclei proprii (reticulat mijlociu, respiratori şi cardiovasculari), vegetativi (salivator superior şi lacrimal), motori (masticator, facial şi oculomotor extern) şi senzitivi (cohleari, trigeamăn). Conţine fibrele de substanţă albă în fascicule. Regiunea bazală a punţii este formată din benzi longitudinale şi transversale de fibre între care se găsesc grupări ale corpilor neuronali care constituie nucleii pontini.

Fibrele longitudinale de la baza punţii sunt formate din două categorii de fibre descendente. Prima categorie o formează axonii neuronilor din cortexul motor care trec spre neuronii motori din etajele inferioare ale coarnelor ventrale ale măduvei. A doua categorie este reprezenta tă de fibrele descendente care au o întinsă origine corticală şi care sinapsează în nucleii punţii din care fibrele trec în fasciculele transversale, încrucişându-se pentru a intra în cerebel prin pedunculii mijlocii. Regiunea dorsală este formată din tractul ascendent spinotalamic şi nucleii nervilor cranieni de perechea cinci, şase şi şapte. Lateral se remarcă lemniscul medial.

Tuberculii cvadrigemeni

Sunt două perechi dispuse pe faţa superioară a pedunculilor cerebrali, doi superiori (în legătură cu reflexul vizual de acomodare) şi doi inferiori (în legătură cu reflexul auditiv de întoarcere a capului).

Pedunculii cerebrali

Formează regiunea ventrală a mezencefalului, ca două cordoane divergente de substanţă albă. Conţin nuclei proprii (roşu, substanţa neagră, nuclei din substanţa reticulată), vegetativi (accesor al nervului III), motori (oculomotor comun, trohlear) şi senzitivi (trigeamăn).

Cerebelul

Numit şi crierul mic, cerebelul este situat în regiunea postero-inferioară a encefalului (fig. 63). Are o formă ovoidă format din două emisfere cerebeloase. Cerebelul are o structură asemănătoare creierului mare, mult mai mic în dimensiuni (de aici denumirea de creierul mic). Este format din doi lobi uniţi prin vermis. Lobii sunt divizaţi în lobuli, iar aceşti în lame şi lamele cerebeloase. Lobulii pe faţa superioară: lingula, central, şi monticulus, ultimul format din culmen şi delicve, apoi folium. Pe faţa inferioară: tuber, piramis, uvula şi nodulus. Cerebelul este format din trei zone care au vârste diferite filogenetic. Arheocerebelul format din lobul floculonodular, paleocerebelul format din lobul anterior şi neocerebelul format din lobul posterior. Substanţa cenuşie formează scoarţa cerebeloasă care are în structura ei trei tipuri de pericarioni ai neuronilor (Purkinje, Cajal şi granulari), fibre nervoase şi vase de sânge (fig. 64). Histoarhitectura scoarţei cerebeloase este formată din trei straturi, în care se găsesc cinci tipuri de neuroni: stratul molecular bogat în fibre cu puţine celule stelate interne şi externe; stratul celulelor Purkinje format dintr-un singur rând de celule Purkinje. Celulele Purkinje au corpul în formă de amforă, cu dendritele ramificate arborescent în stratul molecular. Axonul străbate stratul granular şi contribuie la formarea substanţei albe; stratul granular format din celulele Golgi II şi granulare este cel mai gros strat, cu densitatea cea mai mare şi dimensiunile celulare cele mai mici. Aceasta conferă stratului o mare bazofilie. În scoarţa cerebeloasă există două tipuri de fibre. Fibre musciforme groase, ondulate, cu numeroase ramificaţii laterale. Aceste fibre se termină în stratul granular unde fac sinapsă cu dendritele neuronilor granulari sau cu axonii celulelor Gogi. Al doilea tip de fibre sunt fibrele “agăţătoare”, care traversează stratul granular şi se termină pe dendritele celulelor Purkinje. Substanţa albă este formată din axoni ai celulelor Purkinje, celule gliale, ţesut conjunctiv şi vase de sânge.

Talamusul

Formaţiune voluminoasă, pereche, dispusă pe peretele lateral al ventriculului III şi înglobat parţial în emisferele cerebrale. Are forma unui ovoid cu axul mare dirijat oblic, înainte şi spre linia

mediană. Pe faţa dorsală pe lângă alte formaţiuni, se observă şanţul opto-striat în care se găseşte stria terminală (fibre care unesc rinencefalul cu hipotalamusul). Spre regiunea medială faţa dorsală a talamusului este marginită de o strie de substanţă albă numită “stria talami” sau habena. Spre extremitatea ei posterioară aceasta impreună cu pedunculul mijlociu al epifizei formează triunghiul habenular în care se găseşte nucleul habenular. Pe faţa medială între cei doi nuclei talamici se găseşte comisura cenuşie, care traversează ventriculul III. Faţa laterală a nucleilor este separată de nucleul lenticulat prin capsula internă a emisferelor cerebrale. Metatalamusul este format din corpii geniculaţi uniţi prin braţe conjunctive de corpii cvadrigemeni, unul lateral unit de corpul cvadrigeamăn anterior şi unul medial unit de corpul cavadrigeamăn posterior.

Hipotalamusul

Este regiunea bazală a diencefalului, formează planşeul ventriculului III şi se extinde şi pe pereţii laterali ai acestuia până sub şanţul lui Monro, care îl separă de talamus. Pe faţa inferioară, pe linia mediană se observă regiunea supraoptică, regiunea infundibulotuberiană corespunzatoare infundibulului ventriculului III şi din care se desprinde tulpina hipofizei, regiunea mamilară cu două proeminenţe rotunjite, corpii sau tuberculii mamilari şi regiunile laterale dispuse lateral regiunilor descrise.

Epitalamusul

Este situat deasupra talamuşilor şi este format din epifiză şi plexul coroid al ventriculului III.

Nervii cranieni

Sunt în număr de 12 perechi şi aparţin trunchiului cerebral (excepţie olfactiv şi optic). Un nerv cranial este format din:

- originea reală pentru fibrele senzitive care este în ganglionii senzitivi de pe traiectul nervului,

- originea reală pentru fibrele motorii care este în nucleii motori din trunchiul cerebral,

- originea reală a fibrelor parasimpatice preganglionare (III, VII, IX şi X), este în nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral,

- originea aparentă locul în care nervul apare la suprafaţa trunchiului cerebral,

- teritoriul de inervaţie este la nivelul capului (excepţie nervii vagi),. Nervii cranieni se numerotează de la I la XII cu cifre romane (olfactiv, optic, oculomotor comun, trohlear, trigemen, abducens, facial, acustico-vestibular, glosofaringian, vag, spinal şi hipoglos). Funcţional sunt senzitivi (I, II şi VIII), motori (III, IV, VI, XI, şi XII) şi micşti (V, VII, IX şi X).

Măduva spinării

Măduva spinării este regiunea cilindrică a SNC adăpostită în canalul medular, între orificiul occipital (limita arbitrară cu bulbul) şi prima vertebră lombară (L 1 ). Regiunea terminală are formă de con şi se numeşte con medular, prelungit prin firul terminal format din celule gliale, până în regiunea coccigiană (fig. 65). Măduva spinării are cinci regiuni şi 31-32 perechi de nervi spinali: cervicală (opt), toracală(12), lombară(cinci), sacrală(cinci) şi coccigiană(una sau două). Forma măduvei în secţiune transversală este variabilă, de la rotundă la ovală, cu două dilatări (intumescenţe) cervicală şi lombosacrală, de la care pornesc nervii spinali pentru membrele superioare şi inferioare (fig. 66).

În lungul măduvei spinării există şanţuri longitudinale: median dorsal şi fisura mediană ventrală care marchează planul sagital; dorsolateral şi ventrolateral care marchează locul rădăcinilor dorsale şi ventrale ale nervilor spinali. Substanţa cenuşie este formată din corpul neuronilor, dendrite, celule de susţinere şi vase de sânge. Pe secţiune transversală substanţa cenuşie este dispusă central şi are forma literei H sau de fluture. Se disting trei perechi de coarne: anterioare şi ventrale iar în regiunea toraco-lombară şi laterale. Coarnele dorsale au vârf, cap, gât şi bază. Substanţa cenuşie este organizată în nuclei şi lamine.

Coarnele dorsale ale substanţei cenuşii au funcţii senzitive şi primesc aferenţele somatice generale, coarnele ventrale au funcţii motorii şi trimit eferenţe somatice generale. Substanţa albă este formată din benzi de fibre, celule gliale şi vase de sânge. Fibrele străbat şi

2

substanţa cenuşie. Substanţa cenuşie împarte substanţa albă în cordoane perechi: dorsală, ventrală şi laterale. Acestea sunt fascicule care conduc informaţiile în sens ascendent (fascicule ascendente sau ale sensibilităţii) sau descendent (fascicule descendente sau ale motilităţii). Căile sensibilităţii sunt formate din trei neuroni. Protoneuronul dispus în ganglionul spinal, dendrita sa ajunge la receptori iar axonul pătrunde prin rădăcina posterioară a nervului spinal în măduva spinării. Deutoneuronul este deobicei în cornul posterior, axonul formează fascicule ascendente. Al trei-lea neuron este situat deobicei în talamus, axonul are proiecţia în girusul

postcentral al lobului parietal.

Căile sensibilităţii corpului sunt (fig. 67):

1. sensibilitatea exteroceptivă (termică, tactilă şi dureroasă) care poate fi:

- grosieră cu primul neuron în ganglionul spinal. Al doilea neuron în cornul medular posterior, axonul trece în cordonul anterior de partea opusă (fasciculul spinotalamic anterior-tactil) sau în cordonul lateral (fasciculul spinotalamic lateral-termic dureros).

- fină cu primul neuron în ganglionul spinal, axonul pătrunde în măduvă în cordonul posterior de

aceeaşi parte (fasciculele spinobulbare gracilis-Goll şi cuneatus-Burdach). Al doilea neuron este la nivel bulbar în nuclei Goll şi Burdach. Al treilea neuron este thalamic şi axonul se proiectează în girusul postcentral.

2. sensibilitatea proprioceptivă poate fi:

- conştientă care este comună cu calea sensibilităţii tactile,

- inconştiente cu primul neuron în ganglionul spinal. Al doilea neuron în cornul posterior al măduvei, iar axonul formează fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig) şi spinocerebelos încrucişat (Gowers). În cerebel se gseşte al treilea neuron al cărui axon nu ajunge la nivelul scoarţei cerebrale. 3. sensibilitatea interoceptivă are primul neuron în ganglionul spinal. Al doilea neuron se găseşte în coarnele posterioare sau laterale, axonii lor pot urma fasciculul spinotalamic lateral sau calea spino-reticulo-talamo-corticală. Al treilea neuron este talamic cu proiecţie corticală

difuză.

Căile moticităţii sunt:

1. piramidale (cortico-spinale) pentru comenzi voluntare fine, precise, au originea în lobul

frontal, girusul postcentral. Sunt formate din doi neuroni. Primul situat la nivelul scoarţei cerebrale, al doilea la nivelul coarnelor medulare anterioare. Axonii primului neuron formează fasciculele piramidale, care la nivelul bulbului se încrucişează (decusaţia piramidală 85% din fibre) la nivelul fasciculului corticospinal încrucişat dispus în cordonul medular lateral. Fibrele

care nu se încrucişează formează fasciculul corticospinal direct dispus în cordonul anterior.

Ambele fascicule se termină în coarnele anterioare unde fac sinapsă cu neuronii somatomotori, axonii lor prin rădăcinile anterioare ale nervilor spinali ajung la muşchii scheletici.

2. extrapiramidale (fascicule tectospinal, rubrospinal, olivospinal, vestibulospinal şi

reticulospinal) pentru mişcările semivoluntare, automate, se formează în regiuni diferite ale scoarţei şi trunchiului cerebral şi fac sinapsă în corpii striaţi. Ele ajung în cordoanele anterioare şi laterale ale măduvei şi fac sinapsă cu neuronii somatomotori din coarele anterioare.

Nervii spinali

Sunt 31 perechi dispuşi de fiecare parte a măduvii spinării. Un nerv spinal este fromat din două rădăcini (posterioară senzitivă şi anterioară motoare) şi mai multe ramuri. Rădăcina senzitivă are un ganglion format din neuroni pseudounipolari (fig. 68). Rădăcinile se unesc înainte de a părăsi canalul medular şi formează trunchiul nervului spinal, care părăseşte canalul medular prin orificiile intervertebrale. Deoarece există diferenţe de lungime între măduvă şi coloana vertebrală date de vitezele diferite de dezvoltare, între locul de formare al rădăcinilor nervilor spinali şi locul de ieşire al lor din canalul medular apar diferenţe care în regiunea lombosacrală formează coada de cal care umple canalul. După ieşirea din canal nervul spinal se împarte în patru ramuri:

- dorsale distribuite la nivelul tegumentului şi muşchilor spatelui;

- ventrale pentru zonele anterolaterale ale trunchiului, membrele superioare şi inferioare

- comunicante (albe şi cenuşii) fac legătura între trunchiul nervului spinal şi ganglionii vegetativi simpatici latero-vertebrali.

- Meningeale pentru meninge şi vasele de sânge meningeale.

Meningele

Sistemul nervos central este învelit în trei formaţiuni conjunctive care dinspre interiorul spre exteriorul organismului sunt: pia mater, arahnioda şi dura mater. Vom descrie meningele în cele două etaje principale ale sistemului nervos central. Meningele măduvei spinării. Pia mater este foarte subţire, puternic vascularizată şi aderă la suprafaţa măduvii spinării. Arahnoida este puţin mai groasă, despărţită de pia mater prin spaţiul subdural plin cu lichid cefalorahidian şi de dura mater prin spaţiul subdural. Dura mater nu vine în contact cu peretele canalului vertebral fiind despărţit de acesta prin spaţiul epidural care conţine ţesut adipos şi o reţea venoasă. Meningele encefalice.Pia mater are aceeaşi structură ca la nivelul măduvei şi trimite prelungiri vasculare în ventriculii cerebrali sub forma plexurilor coroide care secretă lichidul cefalorahidian. Arahnoida trimite prelungiri în sinusurile durale sub forma vilozităţilor arahnoidiene cu rol în reabsorbţia lichidului cerebrospinal în sângele venos. Spaţiul subarahnoidian nu este uniform, prezentând zone mai dilatate, cisternele arahnoidiene (cisterna corpului calos, cisterna pontică, cisterna interpedunculară şi cisterna cerebelobulbară). Duramaterul este formată din două straturi:

periostal care aderă la suprafaţa oaselor cutiei craniene (periost) şi meningeal care emite prelungiri compartimentând cutia craniană. Aceste prelungiri sunt: coasa creierului (între cele două emisfere cerebrale), coasa cerebelului (între cele două emisfere cerebeloase), cortul cerebelului (între emisferele cerebrale şi cerebeloase) şi diafragma şeii (delimitează loja hipofizei din osul sfenoid). Între cele două straturi din loc în loc se găsesc spaţii care formează sinusurile durale.

Ventriculii cerebrali

Sunt cavităţi la nivelul encefalului, care comunică între ele şi se prelungesc la nivelul măduvei prin canalul ependimal. În interiorul lor circulă lichidul cefalorahidian produs continuu la nivelul plexurilor coroide (ventricule laterale şi ventriculul IV) şi drenat prin vilozităţile arahnoidiene în sîngele din care sa format. Ventriculii laterali (I şi II) se găsesc la nivelul emisferelor laterale. Au trei prelungiri, coarne spre lobii frontal, occipital şi temporal. Comunică între ei prin orificiile lui Monroe. Ventriculul III este îngust, situat la nivelul diencefalului şi se continuă cu apeductul lui Sylvius la nivelul mezencefalului. Ventriculul IV este dispus în regiunea dorsală a bulbului şi punţii. El comunică cu spaţiul subarahnoidian prin două orificii laterale (Lusckha) şi un orificiu median (Magendie).

Sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ asigură coordonarea activităţii organelor, dublă şi antagonică. Este format din două componente: sistemul nervos simpatico şi sistemul nervos parasimpatic. Sistemul nervos simpatic este format din:

- regiunea centrală se găseşte la nivelul coarnelor laterale ale măduvii toraco-lombare. Aici se găsesc centrii cardioacceleratori, pupilodilatatori, bronhiodilatator, vasomotori, pilomotori, genitospinali, anospinali, vezicospinali şi sudoripari;

- regiunea periferică conţine: ganglionii laterovertebrali (23 perechi) legaţi între ei prin fascicule interganglionare şi cu nervii spinali prin ramuri comunicante; ganglionii prevertebrali situaţi la nivelul marelui plex aortic. Sistemul nervos parasimpatic este format din:

- regiunea centrală care conţine parasimpaticul cranian (nuclei accesor al oculomotorului din mezencefal, salivator superior şi nazolacrimal din punte, salivator inferior dorsal al vagului din bulb)şi sacral (nucleul parasimpatic sacral),

- regiunea periferică formată din ganglioni previscerali (ganglionul ciliar din orbită, sfenopalatin, otic şi submandibular)şi intramurali (inimă, plămâni, tub digestiv).

Verificarea cunoştinţelor

1. Descrieţi celula principală a sistemului nervos.

2. Care sunt entităţile nervoase cuprinse în interiorul cutiei craniene?

3. Cum este dispusă substanţa cenuşie şi substanţa albă în etajele encefalului?

4. Cum se realizează mărirea suprafeţei emisferelor cerebrale şi cerebeloase?

5. Care este structura măduvii spinării?

Teme pentru examinarea finală

1. Alcătuiţi o prezentare comparativă a nervilor cranieni şi a celor spinali.

1. Care sunt formaţiunile în care se organizează corpii neuronilor în sistemul nervos?

Cap. VI ORGANE DE SIMŢ

Nasul

Este format din două regiuni: exterioară ( nasul extern ) şi internă ( fosele nazale ). Nasul extern are o formă piramidală, dispusă în zona mediană a feţei. Porţiunea superioară a piramidei este osoasă şi se continuă cu oasele feţei. Baza piramidei este cartilaginoasă şi comunică cu exteriorul prin două deschideri eliptice numite fose nazale. Marginile laterale ale foselor nazale se numesc aripile nasului, iar peretele despărţitor dintre fose se numeşte sept nazal. Pereţii regiunii bazale sunt acoperiţi cu piele, cu numeroşi peri scurţi numiţi vibrize, cu rol în oprirea particulelor străine din aerul respirator. Tot aici se găsesc şi numeroase glande sebacee. Cavitatea nazală are podeaua delimitată de procesul palatin al maxilei, lama orizontală a palatinului şi regiunea superioară a palatului dur. Acoperişul cavităţii nazale este îngust, format dinspre posterior spre anterior de corpul sfenoidului, lama ciuruită a etmoidului, osul frontal, nazal şi cartilajul nazal. Cavitatea nazală are trei pereţi laterali formaţi din lame osoase care delimitează meaturi: superior, mijlociu şi inferior. Septul nazal care este peretele medial al cavităţii nazale, este format din regiunea verticală a osului etmoid, continuată inferior cu osul vomer. Regiunea anterioră a septului nazal este cartilaginoasă.

Interiorul cavităţii nazale este acoprit cu o mucoasă numită olfactivă în regiunea meatului superior şi respiratorie în rest. Mucoasa respiratorie este formată dintr-un epiteliu pseudostratificat, columnar, ciliat. În alcătuirea sa se găsesc numeroase celule mucoase iar în ţesutul conjunctiv care însoţeşte epiteliul numeroase capilare sanguine, glande seroase şi glande mucoase. Structura sa reflectă funcţia mucosei. Particulele de praf din aerul inspirat sunt prinse în mucusul secretat pe suprafaţa epiteliului de glandele mucoase. Mişcările coordonate ale cililor îndepărtează secreţiile spre faringe unde mucusul este înghiţit şi ajunge în stomac unde este inactivat. Mucoasa olfactivă este situată în cea mai mare parte în regiunea lamei ciuruite a osului etmoid. Epiteliul mucoasei olfactive este de tip pseudostratificat, format din celule de susţinere, care se sprijină pe membrana bazală, de mărimi diferite. Nu toate ajung la suprafaţa epiteliului. Aceasta conferă aspectul de fals stratificat al epiteliului. Intre celulele de susţinere se găsesc celulele pseudosenzoriale a căror regiune bazală este în legătură cu primul neuron al căii olfactive. Vascularizaţia nasului este asigurată de artere care provin din sistemul carotidian intern şi extern. Între artere se realizează numeroase anastomoze.

Limba

Limba este locul în care sunt situate celulele receptoare pentru simţul gustativ, situat în cavitatea bucală, între ramurile mandibulei. Limba este un organ musculos, format din muşchii extrinseci ( care se prind cu un capăt la exteriorul limbii şi cu celălalt de limbă ): stiloglos, palatoglos, genioglos şi intrinseci ( care constitue musculatura proprie a limbii ). Limba este formată din: vârf, corp şi rădăcină. Vârful şi corpul limbii sunt libere. Muşchiul genioglos contribue la solidarizarea părţii ventrale posterioare cu falca inferioară şi se continuă spre partea anterioară cu ligamentul numit frenulum. Partea dorsală a limbii este împărţită în două jumătăţi simetrice în lungul unui rafeu (şanţ), care se termină într-o depresiune la baza limbii. Limba este acoprită de mucoasa cavităţii bucale, mucoasă linguală sub care se găseşte ţesut conjunctiv (corion), glande mucoase şi seroase. Formaţiunile caracteristice limbii, ca organ de simţ sunt papilele linguale. Aceste formaţiuni sunt situate pe feţele dorsală şi laterale ale limbii şi sunt alcătuite din mucoasă şi corion. După formă, există mai multe tipuri de papile, diferite şi în ceea ce priveşte locul de repartizare pe suprafaţa limbii: circumvalate aşezate la baza limbii în forma literei "V", fungiforme răspândite aproape uniform pe toată suprafaţa limbii, filiforme şi foliate sunt răspândite pe laturile limbii. Papilele circumvalate sunt formate dintr-o proeminenţă centrală înconjurată de un şanţ circular, în care se deschid mugurii gustativi. La baza şanţului se deschid glandele salivare mucoase şi seroase. Porţiunea centrală a papilei este formată din ţesut conjunctiv, vase de sânge şi nervi. Un mugure gustativ are o formă ovală şi este format din celule de susţinere şi celule receptoare. Celulele receptoare au la polul apical o prelungire sub forma unui cil, iar partea bazală este înfăşurată de dendritele nervilor facial, glosofaringian şi vag. Limba este irigată de arterele linguale, facială şi faringeană ascendentă. Venele care pleacă de la limbă se deschid în vena jugulară internă. Inervaţia limbii este asigurată de nervii de perechea V, IX şi XII.

Ochiul

Ochiul este format din globul ocular şi organele anexe (fig. 70). Globul ocular este organul care conţine celule receptoare pentru stimulii luminoşi. Globul ocular este poziţionat în cavitatea orbitală de natură osoasă, ceea ce-i asigură protecţie. În cavitatea orbitală ochiul se sprijină pe un strat de grăsime, de care este delimitat de o membrană subţire, numită capsula lui Tennon. Între capsula lui

Tennon şi sclerotică se găseşte un spaţiu numit perilimfatic plin cu lichid, care se continuă cu spaţiul subdural. Aceaste învelişuri asigură mişcarea liberă a globului ocular. Globul ocular are o bogată inervaţie şi vascularizaţie. Mişcările globului ocular sunt asigurate de muşchii externi ai globului. Globul ocular este format din două regiuni delimitate in axul antero-posterior. Regiunea anterioară (polul anterior) bombată, transparentă şi mai mică, regiunea posterioară (polul posterior) voluminoasă care formează cea mai mare parte din globul ocular, formate din învelişuri concentrice (tunicile globului ocular). Învelişul extern este format din cornee anterior şi sclerotică posterior. Corneea este tunica transparentă, continuarea anterioară a scleroticei. Aproape circulară, corneea este convexă anterior, în grade diferite după vârstă şi individ. Regiunea centrală a corneei este formată din lamele aplatizate alipite. La marginea corneei, lângă camera anterioară, există mici spaţii numite spaţiile lui Fontana. Ele comunică cu un canal circular, poziţionat în substanţa scleroticei numit canalul lui Schlemm. Acesta se deschide în venele sclerale, asigurând circulaţia lichidului în globul ocular. Sclerotica este o membrană fibroasă ce asigură un "schelet" ochiului. Culoarea externă a globului ocular este albă dată de fibrele de colagen din componenţa sa. Regiunea anterioară a scleroticei este strălucitoare deoarece în această zonă este acoperită de conjunctivă. Partea internă a scleroticei este despărţită de un spaţiu limfatic pericordal de coroidă. Posterior în regiunea numită lama ciuruită, sclerotica este străbătută de nervul optic şi artera centrală a retinei. Coroida, corpul ciliar şi irisul formează uveea. Coroida este învelişul vascular, netransparent al globului ocular. Limita anterioară a coroidei este “ora serrata”, posterior este străbătută de nervul optic. Din cauza bogatei vascularizări, coroida are culoarea roşie. La exteriorul coroidei se găsesc numeroase lamele elastice iar spre interior vase de sânge. Regiunea internă este formată dintr-un strat extern (lamina vasculară) format din ramificaţii scurte ale micilor artere ciliare ce pătrund în coroidă şi din patru, cinci vene verucoase care străbat sclerotica. Între vasele de sânge se găsesc celulele pigmentare. Stratul intern al regiunii interne este format dintr- un plex capilar. Corpul ciliar este continuarea anterioară a coroidei. Este format din muşchiul ciliar şi procesele ciliare. Procesele ciliare sunt invaginări ale coroidei dispuse în cerc sub forma crestelor, întrerupte de cute ale ligamentului suspensor al cristalinului. Suprafaţa anterioară a proceselor ciliare este îndreptată spre iris, suprafaţa posterioară se continuă cu ligamentul suspensor al cristalinului. Muşchiul circular este o bandă de fibre musculare netede, cu dispoziţie radială şi circulară, situate în regiunea anterioară a coroidei. Are rol în acomodarea ochiului. Irisul sau floarea ochiului, se observă ca o pată de culoare pe albul sidefiu al scleroticei. Are o formă discoidală, cu o deschidere centrală numită pupilă. Faţa anterioară este colorată diferit după cantitatea de pigment conţinută în celule. Faţa posterioară are un strat muscular dispus circular şi un strat muscular dispus radiar cu rol în variaţia diametrului pupilei. Este căptuşită cu retina iridiană, lipsită de celule receptoare. Irisul desparte spaţiul dintre cornee şi cristalin în camera anterioară şi camera posterioară, care comunică prin pupilă. Retina este învelişul care conţine celulele receptoare pentru stimulii luminoşi (fig. 71). Retina are celule receptoare până în regiunea "ora serrata". Această regiune se numeşte retina vizuală. Pe suprafaţa corpului ciliar şi a irisului celulele receptoare lipsesc, este retina oarbă. Suprafaţa retinei vizuale pe ochiul proaspăt, are culoarea purpurie şi este netedă cu excepţia a două zone. Locul unde axul anteroposterior o întretaie se numeşte “macula lutea” ( pata galbenă ). Zona are central o depresiune ( „fovea centralis „) în care retina este subţire şi transparentă. Locul pe unde trec fibrele nervului optic şi artera optică se numeşte pata oarbă şi nu conţine elemente receptoare. Retina este formată din patru straturi de celule: stratul celulelor cu pigment, stratul celulelor fotoreceptoare cu conuri şi bastonaşe, stratul neuronilor bipolari, stratul neuronilor multipolari.

Mediile de refracţie sunt componente acelulare, transparente, cu densităţi diferite, dispuse spre interiorul globului ocular. Umoarea apoasă este produsă la nivelul proceselor ciliare şi umple camera anterioară şi camera posterioară. Corpul vitros umple spaţiul posterior cristalinului. Are componenţa apei pure cu mici cantităţi de săruri şi albumen, învelită în membrana hialoidă. Cristalinul este dispus între camera posterioară şi hialoidă. Are forma unei lentile biconvexe şi este dispus într-o capsulă prinsă de procesele ciliare. Anexe ale globului ocular sunt sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal. Sprâncenele sunt arcuri ale tegumentului, cu numeroşi peri scurţi. Pleoapele sunt pliuri ale tegumentului feţei care învelesc partea anterioară a glbului ocular. Deschiderea dintre ele se numeşte fantă palpebrală. Pe marginea inferioară a pleoapelor se găsesc peri lungi numiţi gene. În structura pleoapelor se găsesc glande sudoripare şi sebacee modificate. Conjunctiva este o membrană mucoasă a ochiului care acoperă faţa posterioară a pleoapelor, corneea şi o mică parte din sclerotică. Aparatul lacrimal este format dintr-o glandă lacrimală ale cărei canale se deschid pe suprafaţa globului ocular. Surplusul este colectat de canalele lacrimale în sacul lacrimal situat lângă creasta osului lacrimal. Prin ductul nazal lacrimile se varsă în meatul nazal inferior.

Urechea

Urechea este organul auzului şi al echilibrului. Urechea este formată din trei regiuni: urechea externă, urechea medie şi urechea internă. Urechea externă o formaţiune fibrocartilaginoasă, formată din:

1. pavilionul urechii, un sistem de cartilaje, ligamente şi muşchi cu relief ondulat şi rol în conducerea sunetelor spre conductul auditiv.

Pavilionul urechii este acoperit de tegument, conţine glande sebacee iar în regiunea tragusului, fire de păr.

2. conductul auditiv este cilindric de forma literei "S", dispus între orificiul auditiv si membrana

timpanică. Regiunea externă este fibroasă iar regiunea internă osoasă. Conductul auditiv este căptuşit cu tegument care are în structura sa glande sebacee modificate care produc cerumenul şi peri scurţi. Urechea medie este o cavitate în stânca osului temporal. Este despărţită de fosa craniană mijlocie printr-o lamă osoasă subţire si comunică cu nasofaringele prin tuba lui Eustachio şi cu antrul mastoid. Peretele extern are o deschidere în care este fixat oblic timpanul. Timpanul este o membrană fibroasă. Peretele intern are o proeminenţă numită promontoriu, dată de prima spiră a melcului. Deasupra sa se găseşte fereastra ovală pe care se sprijină scăriţa, iar sub ea fereastra rotundă acoperită de o membrană. Între membrana timpanului şi membrana ferestrei rotunde se găsesc articulate mobil trei oase:

ciocanul, nicovala şi scăriţa. Cele trei oase sunt mişcate de vibraţiile timpanului şi se găsesc sub acţiunea a doi muşchi, tensor timpani şi stapedius. Urechea internă este formată din două componente: labirintul osos şi labirintul membranos (fig. 71). Labirintul osos este format în stânca osului temporal şi are în regiunea superioară trei canale semicirculare, dispuse în trei direcţii, care se deschid în vestibulul osos. Cohlea este un canal spiral în jurul unui ax central numit columelă. Labirintul membranos pluteşte în perilimfa care umple melcul osos şi este plin cu endolimfă. Este format din: trei canale semicirculare membranoase situate în canalele semicirculare osoase, utricula şi sacula situate în vestibul şi melcul membranos adăpostit în melcul osos. În melcul membranos se găseşte organul lui Corti format din mai multe tipuri de celule

situate pe membrana bazilară (fig. 72). Structura este susţinută de două tipuri de celule de susţinere:

central de celulele pilieri care formează tunelul lui Corti şi celulele falangeale lateral.

Celulele senzitive sau celulele cu cili, sunt dispuse lateral.Vârful stereocililor celulelor senzitive este prins în membrana tectoria care se găseşte deasupra lor. Baza celulelor senzitive face sinapsă cu neuronii bipolari din ganglionul lui Corti situat în columelă. Receptorii pentru echilibru sunt maculele situate în utriculă şi saculă, şi crestele situate la baza canaleleor semicirculare membranoase (fig. 73). Macula este formată din celule de suport, între care se găsesc celule senzitive. Acestea au cilii prinşi într-o masă gelatinoasă care conţine şi cristale de carbonat de calciu. Baza celulelor senzitive face sinapsă cu dendritele neuronilor senzitivi.

Receptorii chinestezici

Sunt situaţi în muşchi, tendoane, capsule, periost etc. Şi recepţionează stimulii în legătură cu senzaţiile de mişcare sau po ziţie a organismului.

Fusul neuromuscular este format din mai multe fibre musculare învelite într-o capsulă. Fiecare fus are o regiune mijlocie mai voluminoasă, în care se observă mai mulţi nuclei şi două extremităţi cu mai multe miofibrile. Regiunea mijlocie a fusului este înconjurată de terminaţii nervoase senzitive. Capetele fusului care sunt contractile au terminaţii motoare. Dau informaţii despre gradul de întindere al muşchilor. Corpusculii tendinoşi Golgi sunt situaţi la limita dintre corpul muşchiului şi tendon. În structura lor au o reţea de fibre nervoase terminate sub formă de butoni printre fasciculele tendinoase. Sunt stimulaţi de tensiunea din tendon. Corpusculii Vatter Paccini sunt sitaţi în hipoderm, în tendoane, capsule articulare, periost. Au forma ovoidă şi sunt formaţi dintr-o capsulă de lamele concentrice formate din celule epiteliale aplatizate între care se găsesc fibre de colagen şi axial o fibră nervoasă. Primesc stimuli în legătură cu presiunea. Terminaţii nervoase libere sunt situate în muşchi şi capsule articulare.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt principalele organe de simţ?

2. Din ce este format nasul?Care este partea care receptionează stimuli legaţi de miros? Ce structură are?

3. Unde este localizată limba?Ce formaţiune are legatură cu recepţionarea stimulilor gustului?Ce structură au mugurii gustativi?

4. Din ce este format globul ocular?Unde se găsesc receptorii pentru undele luminoase?Descrieţi structura retinei.

5. Din ce regiuni este formată urechea? Ce este organul lui Corti?

6. Care sunt formaţiunile care recepţionează stimuli chinestezici?

Teme pentru examinarea finală

1. Ce reprezinta organele de simţ?Care este elemental structurii care asigură recepţia stimulilor?Daţi exemple.

2. Precizaţi poziţia în structura organelor de simţ a celulelor receptoare?

3. Reprezentaţi prin desene retina vizuală şi organul lui Corti.

Cap. VII SISTEMUL TEGUMENTAR

Sistemul tegumentar este format din piele şi anexele sale glandulare (sudoripare, sebacee şi mamare) şi cornoase (firul de păr şi unghia). Pielea sau tegumentul este organul care formează învelişul extern al corpului cu funcţie de protecţie, termoreglare, metabolică şi imunitară. Pielea este formată din epiderm şi derm. Epidermul este format dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos cheratinizat.

Populaţia celulară cea mai numeroasă în epiteliul stratificat pavimentos este cheratinocitul. În epiderm linia celulară care duce la diferenţierea cheratinocitelor formează cinci straturi celulare:

1. stratul bazal (germinativ sau Malpighi) este situat pe membrana bazală cu grade diferite de ondulare, după regiunea corpului. Membrana bazală formează creste papilare, în care pătrunde ţesutul conjunctiv din derm sub formă de papile dermice. Pe suprafaţa degetelor crestele papilare

formează desene caracteristice fiecărui individ, care prin imprimare pe un suport moale dau amprentele digitare Stratul bazal este format în principal din două tipuri celulare, care se diferenţiază greu în microscopia optică: celulele “steam” care se divid activ şi celulele care se vor diferenţia în cheratinocite. În structura stratului bazal se dispun şi alte tipuri celulare. Melanocitele sunt celule mari cu corpul situat în stratul bazal şi prelungirile printre celulele celorlalte straturi epiteliale. Produc melanina pe care o cedează sub forma unor vezicule numite melanozomi celulelor epidermice din alte straturi. Prin bronzare mărirea cantităţii de pigment din piele, corpul apără AND-ul de acţiunea distructivă a razelor ultraviolete. Celulele Merkel au legături cu terminaţiile nervoase libere şi aparţin sistemului APUD (amino precursor uptake and decarboxilation). Sunt greu detectabile în microscopia optică.

2. stratul spinos este format din celule mari poliedrice. Celulele aderă prin numeroşi

desmozomi, la care legăturile cu tonofibrilele citoplasmatice devin vizibile prin contracţia citoplasmei în timpul fixării. Aceasta face ca celulele să prezinte marginal numeroşi spinişori, de unde şi numele stratului de strat spinos. În stratul spinos se găsesc şi alte tipuri celulare. Celulele Langerhans provin din măduva roşie şi sunt celule ale sistemului imun cu rol în detectarea antigenilor străini. 3.stratul granular este format din celule alungite cu numeroase granulaţii de cheratohialină intens bazofile care maschează tonofilamentele. Cheratinizarea celulelor epiteliale se poate explica prin unirea elementelor granulare cu fibrilele celulare. În celulele stratului granular se secretă şi glicoproteine care vor servi ca substanţă cement intercelulară, principalul element impermeabil din epiderm şi ca loc de păstrare a substanţelor grase. Celulele externe ale stratului celular se găsesc în fază de moarte celulară apoptotică, datorată degradării celulare prin acţiunea radicalilor liberi şi ruperea lizozomilor. 4.stratul lucid se poate observa numai în zonele în care pielea este foarte groasă (talpa piciorului). Acest strat este format din câteva rânduri de celule clare, eozinofile, puternic aplatizate, anucleate care conţin eleidină. 5.stratul cornos este format din câteva rânduri de celule lăţite, anucleate pline cu cheratină. Spre suprafaţa epidermului celulele îşi pierd legăturile desmozomale şi se desprind în grupe (solzi). Dezvoltarea celulelor în acest strat reprezintă programul genetic al celulei, adaptat la condiţiile de hrană pe care le au. Dermul este format din ţesut conjunctiv structurat in două zone:

1. dermul papilar imediat sub epiderm format din ţesut conjunctiv lax. Membrana bazală a

epiteliului este cutată sau foarte cutată. Tesutul conjunctiv pătrunde în cutele membranei bazale şi formează papilele dermice. În această zonă dermul se numeşte derm papilar. 2. dermul profund este format din ţesut conjunctiv dens, bogat în vase de sânge şi terminaţii ale fibrelor nervoase din nervii periferici. Terminaţiile nervoase din piele sunt de mai multe tipuri libere şi încapsulate (fig.74). Glandele sudoripare sunt de două tipuri:

- ecrine, răspândite pe toată suprafaţa corpului. Epiteliul glandelor sudoripare ecrine este format din celule cu citoplasma clară, de formă piramidală, dispuse pe o membrană bazală groasă. Aceste celule pompează sodiul în lumen urmat de difuzia apei. Al doilea tip celular are citoplasma întunecată cu trăsături ultrastructurale proprii celulelor secretoare de proteine, aceste celule secretă glicoproteine. Între membrana bazală şi celulele epiteliului se observă celule mioepiteliale. -apocrine, raspândite în axile. Epiteliul glandelor sudoripare apocrine este format din celule aproape cubice cu citoplasma eozinofilă. Pe pielea fără păr glandele sudoripare se deschid direct la

suprafaţa pielii, la pielea cu păr glandele sudoripare se deschid în bulbul pilos. Cele mai multe glande sudoripare se găsesc în regiunea de trecere dintre zonele tegumentului cu păr şi cea fără păr . Glandele sebacee sunt anexe ale firului de păr şi secretă un produs grăsos care se distribuie pe suprafaţa firului de păr şi diminuează frecarea (fig. 75). Epiteliul glandelor sebacee este format dintr-un rând de celule mari dispuse pe membrana bazală. Pe măsura depărtării de membrana bazală celulele se încarcă de un produs de se creţie, presiunea coloid osmotică creşte, celulele se distrug şi rezultă sebuumul, produsul de secreţie al glandei. În regiunea în care părul este dens glandele sebacee sunt alungite şi rotunde sau ampulare în regiunile în care pielea este slab acoperită cu păr. Glande sebacee mari se găsesc în regiunea de trecere dintre piele şi mucoase. Perii tactili au o coroană de glande sebacee.

Glandele mamare sunt organe de origine cutanată, situate în regiunea toracică anterioară. La barbat sunt organe rudimentare cu structura simplă, fără activitate secretoare. La femeie devin foarte dezvoltate în sarcină şi alăptare.

Glanda există la ambele sexe dar este dezvoltată la organismul femel şi este o glandă de tip

tubulo-alveolar compus. La organismul mascul este formată dintr-un ţesut conjunctiv în care se găsesc puţine canale galactofore subţiri, scurte, terminate măciucat. Glanda nu este activă. La organismul femel glanda este formată din asocierea unor unităţi secretoare lobi (alveole şi canale), fiecare vărsându-se printr- un canal galactofor. Glanda mamară este acoperită la exterior de tegument subţire, cu glande sebacee şi sudoripare. Epiteliul alveolelor secretorii corespunde cu stadiul de dezvoltare şi perioada de activitate sexuală. În existenţa glandei se disting următoarele etape: presecretoare, secretoare şi postsecretoare. După încetarea lactaţiei, glanda are aspectul de repaos, în care componenta epitelială învoluează şi proliferează ţesutul conjunctiv. La sfărşitul activităţii sexuale epiteliul glandei involuează şi este înlocuit de ţesut conjunctiv, glanda devine un organ sclero-adipos. Între alveole şi canale se găseşte ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice şi nervi. Epiteliul glandelor mamare este un epiteliu simplu format din celule prismatice. Nucleul este sferic, situat central şi reticulul endoplasmic rugos foarte dezvoltat. În citoplasmă se găsesc două tipuri de vacuole, vacuole mici osmiofile şi vacuole mari lipidice. Produsul de secreţie este laptele mamar. Firul de păr este o anexă preponderent acelulară a pielii (deoarece cea mai mare parte a sa

este moartă). Morfologic firul de păr este format din rădăcină, istm, infundibul şi tijă (fig. 75). Rădăcina are partea terminală dilatată numită bulb pilos în care pătrund vasele de sânge, vasele limfatice şi terminaţiile nervoase care formează papila. Firul de păr în secţiune transversală două zone: medulara situată central şi corticala formată

din mai multe rânduri de celule puternic cheratinizate. În celulele stratului bazal care gene rează

2

În celulele stratului bazal care gene rează 2 1 1 1 2 2 2 corticala sunt

1

1

1

2

2

2

corticala sunt numeroase melanocite care cedează pigmentul celulelor corticale. Acest pigment dă culoarea firului de păr. Rândul extern de celule sunt puternic cheratinizate şi dispuse ca ţiglele pe un acoperiş, ceea ce creşte rezistenţa mecanică a firului de păr. Tecile epiteliale (internă şi externă) se dispun în jurul firului de păr şi reprezintă peretele epitelial invaginat. Teaca conjunctivo-fibroasă se diferenţiază din ţesutul conjunctiv al dermului şi în jurul bulbului firului de păr. Acest complex se numeşte folicul. De teaca conjunctivo-fibroasă se prinde muşchiul firului de păr.

Unghia este dispusă pe suprafaţa dorsală a fiecărui deget de la membrele superioare şi

1

inferioare.Unghia este o formaţiune densă, foarte cheratinizată dispusă pe un epiteliu stratificat pavimentos numit patul unghiei. Ea se extinde profund în dermă care este ataşată puternic de periostul falangei distale. Regiunea bazală se numeşte rădăcina unghiei. Creşterea unghiei se realizează prin proliferarea şi diferenţierea epiteliului din jurul rădăcinii unghiei, unghia alunecând peste restul epiteliului care nu contribuie activ la creşterea ei. În regiunea de creştere epiteliul are numeroase creste.

Pielea care acoperă rădăcina unghiei se numeşte cuta unghiei iar marginea ei f oarte

cheratinizată

se numeşte eponichium.

Pielea de

sub marginea

liberă

a unghiei

se

numeşte

hiponichium.

Verificarea cunoştinţelor

1. Din ce elemente anatomice este format sistemul tegumentar?

2. Care este structura pielii?

3. Din ce regiuni este format firul de păr?

Teme pentru examinarea finală

1. Reprezentaţi prin desen structura epidermului.

2. Ce asemănări există între producţiile tari ale pielii?Dar între cele moi?

Cap. VIII GLANDELE ENDOCRINE

Sistemul endocrin este format din două tipuri de structuri:

1. structuri endocrine primare (glanda pituitară sau hipofiza, glanda tiroidă, glandele paratiroide, glandele suprarenale, pancreasul endocrin şi glanda pineală). 2. structuri endocrine secundare (sistemul endocrin difuz) . Structurile endocrine produc şi secretă substanţe chimice (hormoni, parathormoni şi alte tipuri de substanţe) care sunt eliberate în sânge. Structurile endocrine primare sunt bine individualizate, formate dintr-o capsulă conjunctivă, celule cu caracteristici ultrastructurale secretoare şi numeroase capilare sanguine de diferite tipuri si se numesc glande endocrine (fig. 76).

Hipofiza

Denumirea de glandă pituitară este mai veche şi provine de la pituita lat. “flegmă”. Glanda este aşezată în fosa hipofizară a şeii turceşti a osului sfenoid şi este acoperită de diafragma şeii, care aparţine duramaterului. Glanda are în structura sa două regiuni:

- adenohipofiza formată din trei lobi (anterior sau “pars distalis”, tuberal sau “pars tuberalis” şi intermediar sau “pars intermedia”);

- neurohipofiza formată din trei lobi (lobul posterior sau „pars nervosa”, tija hipofizară sau infundibulum şi eminenţa mediană). Glanda hipofiză este formată din două tipuri de ţesuturi: nervos şi endocrin. Substanţele produse de „pars nervosa” (neurosecreţii) sunt sintetizate în corpii neuronilor din hipotalamus (nucleul supraoptic şi paraventricular). Secreţiile sunt conduse în lungul axonilor care străbat tija glandei în „pars nervosa” unde sunt depozitate în regiunea dilatată a terminaţiilor axonale. Substanţele produse de “pars distalis” sunt hormoni şi sunt eliminaţi din celule în capilarele sanguine ale glandei. Secreţia pentru “pars distalis” este reglată de hipotalamus prin "hormone realising factors"(factori eliberatori de hormoni), care circulă între hipotalamus şi “pars distalis” printr- un sistem sanguin de tip port pituitar. Lobul anterior este delimitat de o capsulă fibroasă din care se desprind septe care împart parenchimul în compartimente. Parenchimul este format din cordoane celulare anastomozate neregulat şi din mici vezicule pline cu material acidofil. Printre ele există o stromă formată dintr-o reţea fină de fibre de reticulină. Populaţia celulară este formată din două tipuri de celule: cromofobe cu citoplasma slab colorată (elemente cromofile degradate temporar, elemente nediferenţiate de rezervă şi celule foliculare) şi cromafine ( oranjofile, eritrozinofile şi bazofile).

Regiunea tuberală este formată din celule dispuse în grupe mici sau cordoane scurte. Celulele sunt cubice sau cilindrice cu granulaţii fine. Pot exista şi mici foliculi cu coloid. Lobul intermediar este format dintr-un strat subţire de celule şi mici vezicule care conţin coloid. Dintre hormonii secretaţi de adenohipofiză: hormonul de creştere, prolactina, tireotrop, foliculinotrop, luteinizant, adrenocorticotrop, intermedina etc. Neurohipofiza are lobul posterior format din fibre amielinice ale fascicului hipotalamo-hipofizar, celule nevroglice (pituicite), celule pigmentare, celule epiteliale bazofile şi capilare sanguine. Lobul intermediar este delimitat de o capsulă conjunctivă din care se desprind septe care -l

În structura sa se observă fibrele fasciculului hipotalamo-hipofizar, corpii lui Herring

împart în lobi

(materialul de neorosecreţie al acestora), pituicite şi capilare sangine. Dintre hormonii stocaţi de neurohipofiză: oxitocina şi arginina-vasopresina. Vasculariyarea este asigurat[ prin artere care provin din cele două carotide interne şi din cercul

arterial encefalic. Venele sunt scurte şi formează un plex venos în ţesutul fibros periglandular. Nervii sunt de natură simpatică.

Epifiza

Glanda epifiză sau pineală are forma de con turtit şi culoare roşie albicioasă. La exterior este delimitată de o capsulă formată de duramater, dispusă în neurocraniu, între cei d oi coliculi superiori ai tectumului mezencefalic. Este învelită într-o capsulă din care se desprind septe, care împart glanda în lobuli. Parenchimul glandei este mozaicat, în sensul că este format din două tipuri de mase celulare care au în structura lor două tipuri de celule: pinealocite şi celule accesorii. Pinealocitele sunt neuroni modificaţi, dispuşi în grupe sau cordoane. Între ele sunt numeroase capilare sanguine de tip fenestrat. În spaţiile intercelulare se găseşte nisip pineal format din proteine, calciu şi magneziu. Celulele interstiţiale au semnificaţia unor celule gliale şi formează cordoane care înconjoară masele celulare principale. În epifiză s-au identificat numeroase substanţe neuroumorale: melatonina, noradrenalina, acetilcolina, serotonina, arginina, somatostatina. Vascularizaţia este asigurată de plexul coroidian al ventriculului III. Nervii sunt fibre simpatico - postganglionare din ganglionul cervical superior.

Tiroida

Tiroida este un organ impar, median, dispus în regiunea anterioară şi inferioară a gâtului, înaintea şi pe laturile laringelui şi ale traheei (fig. 77). Are forma literei „H”, din regiunea îngustă a glandei (istm) care leagă cei doi lobi laterali, se desprinde o prelungire numită lob piramidal. Tiroida este o glandă voluminoasă delimitată de o capsulă fibro-elastică, care conţine un bogat plex vascular. Din ea se desprind septe care împart glanda în lobi şi lobuli. Lobulii sunt formaţi din numeroşi foliculi sferici sau vezicule tiroidiene care formează parenchimul glandei. Un folicul are în structura sa un epiteliu cubic simplu, plin cu secreţiile celulelor foliculare. Celulele foliculare sunt situate cu polul bazal pe membrana bazală şi polul apical care delimitează lumenul foliculului. Sunt celule cubice cu forma nucleului dependentă de forma celulei, rotundă la celula cubică, ovală la celula cilindrică, citoplasma este bazofilă, conţine picături mici de lipide şi granule PAS pozitive. Celulele foliculare secretă o formă hormonală inactivă pe care o depozitează în folicul (coloidul). Pentru a ajunge în capilarele sanguine din jurul foliculului, coloidul străbate din nou foliculul în sens invers în care este prelucrat şi este eliberat în exterior ca triiodotironină şi tetraiodotironină. Între foliculi se găsesc celulele clare (celule parafoliculare) care secretă calcitonina şi numeroase capilare de tip fenestrat. Celulele parafoliculare sunt mari cu citoplasma clară şi un conţinut mare de mitocondrii, de aceea sunt numite şi celule cu mitocondrii sau celule “C”. Există două tipuri celulare parafoliculare: celule agranulare care conţin granulaţii imature de calcitonină şi celule granulare care conţin granulaţii mature.

2

Coloidul tiroidian este o masă omogenă, gălbuie şi semitransparentă. Coloidul este format din nucleoproteine şi triglobulină.Un coloid palid, acidofil este în legătură cu hiperfunţia. Un coloid gros puternic eozinofil este produs de o glandă în hipofuncţie. Vascularizarea glandei este foarte puternică, ea se intensifică la pubertate sau în sarcină. Este formată din artere şi vene pentru regiunile superioară, mijlocie şi inferioară. Inervaţia provine în special din lanţul simpatic cervical şi din ganglionul simpatico cervicotoracal.

Paratiroidele

Glandele paratiroide sunt în număr de patru şi sunt dispuse posterior fiecărui lob tiroidian. La exteriorul fiecărei glande există o capsulă conjunctivă din care se desprind travee subţiri care împart glanda în lobuli neregulaţi, formaţi din celule dispuse în cordoane anastomozate şi alveole, în mase compacte sau foliculi. Glandele paratiroide sunt formate din două tipuri celulare: principale secretoare de hormoni paratiroidieni şi oxifile mari, dispuse grupat. Nu produc hormoni în condiţii normale. Celulele principale au un nucleu mare şi veziculos. Citoplasma este întunecată la celulele active care sunt mici şi clară la cele în repaos iar celulele sunt mari. Celulele oxifile sunt mai mari ca celulele principale, nucleii sunt mici şi hipercromi, citoplasma este eozinofilă. Principala secreţie a glandelor este parathormonul.

Timusul

Timusul este organul limfoid bine dezvoltat la noul născut, care scade în dimensiuni treptat şi involuează la vârsta adultă fără a dispare complet. Este situat în cea mai mare parte în mediastinul superior. Timusul este format din doi lobi acoperiţi cu o capsulă din care se desprind septe incomplete conjunctivo-vasculare care împart lobii în lobuli. Aceştia au o formă poliedrică şi sunt uniţi în regiunea centrală. Fiecare lobul este format dintr-o zonă periferică întunecată, zona corticală şi o zonă centrală mai palidă, zona medulară. Cele două zone au o structură asemănătoare. Ele sunt formate dintr-o stromă epitelială şi un parenchim format din limfocite numite şi timocite. În medulară timocitele sunt rare, elementele stromale fiind evidente, iar în corticală sunt mai numeroase. Vascularizarea timusului este diferită de a limfoganglionului. Ramurile arteriale provenite din arterele tiroidiene şi mamare inferioare ajung în medulară de-a lungul septurilor conjunctive şi se ramifică în arteriole medulare şi arteriole medulo-corticale. Din ultimele rezultă capilare care asigură hrănirea corticalei. Ele au un traect ascendent, formează arcadele subcapsulare şi se întorc la joncţiunea cortico-medulară unde formează venele postcapilare. În timus sunt capilare de tip comun. Peretele continuu al capilarelor sanguine reprezintă bariera timică prin care timocitele sunt protejate de antigeni. Timusul este un organ esenţial în diferenţierea limfocitelor “T” implicate în imunitatea celulară, endocrin şi în diferite procese metabolice.

1

2

Suprarenalele

Glandele suprarenale sau adrenale sunt organe epitelio-nervoase perechi, situate la polul superior al rinichilor, retroperitoneal. Structura lor are două zone corticală şi medulară care pot fi considerate ca două organe distincte şi care se unesc în timpul perioadei embrionare. Cortexul adrenal sau corticosuprarenala, este format din cordoane de celule înconjurate de o reţea fină capilaro-reticulinică care formează stroma. După dispoziţia celulelor, glanda este subdivizată în:

1.

zona glomerulară, cu celule mici dispuse în cordoane scurte adesea arcuite, înconjurate de o

puternică reţea de capilare sanguine. În această zonă se produc mineralo-corticoizii.

2. zona fasciculată, cu celule dispuse în cordoane, separate de ţesut conjunctiv şi capilare

sinusoide. Celulele sunt cuboidale sau poligonale mari, adesea binucleate. Nucleii sunt mari, hipercromi şi veziculaţi. Celulele acestei zone elaborează glucocorticoizi, cortisol şi corticosteron,

catabolizanţi şi sexuali.

3. zona reticulată, cu celule dispuse grupat şi în reţea, separate prin numeroase capilare

sinusoidale. Zona reticulată elaborează hormoni sexuali. Medulara adrenală sau medulosuprarenala are celulele dispuse în grupuri separate de o reţea

fină de fibre de reticulină. Celulele sale sunt migrate din crestele neurale. Sunt celule mari puternic granulare. Au un pol

în contact cu un capilar arterial şi celălalt pol în contact cu un capilar venos. Hormonii produşi de cortexul adrenal sunt drenaţi de un sistem sanguin format din ramificarea

a trei grupe de artere (frenică, aortică şi renală). Acestea formează sub capsula glandei un plex

capsular din care se desprind capilare sanguine sinusoidale care străbat zona fasciculată şi formează

al doilea plex în zona reticualtă. Din plex venule mici străbat zona medulară şi duc sângele în vena

centrală a medularei. Zona medulară este străbătută şi de un sistem de arteriole derivate direct din plexul capsular.

Pancreasul endocrin

Pancreasul endocrin este format din mase neregulate de celule numite „insulele lui Langerhans”. Acestea sunt cordoane de celule (alfa, beta, delta şi celulele C) de mărimi diferite dispuse în structura pancreasului. Celulele insulelor sunt incluse şi susţinute de o reţea de reticulină în care sunt numeroase capilare fenestrate .

Celulele alfa se găsesc predominant la periferia insulelor. Celulele sunt mari poligonale şi au granulaţii care se colorează în roşu strălucitor cu coloraţia Mallory. În citoplasmă au numeroase granule de forme variate şi secretă glucagonul .

Celulele beta sunt mai mici decât celulele alfa şi se colorează în brun-orange cu Mallory. Granulele pot fi omogene şi moderat dense sau poligonale densitate crescută. Aceste celule secretă insulina.

Celulele delta sunt mai reduse ca număr şi au granulaţii care se colorează în albastru purpuriu cu Mallory. Aceste celule secretă serotonina. Celulele C sunt în număr redus şi nu conţin granulaţii în citoplasmă.

În citoplasma tuturor tipurilor de celule descrise se observă microtubuli implicaţi în mişcarea granulelor de secreţie în interiorul celulei. Insulele lui Langerhans au numeroase terminaţii nervoase amielinice care se termină pe celulele alfa şi beta.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt principalele glande endocrine? Ce produc ele?

2. Care este localizarea şi structura hipofizei?

3. Descrieţi morfologia şi structura timusului.

4. Ce sunt foliculii tiroidieni?

5. Unde sunt sitate suprarenalele? Ce structură au?

Teme pentru examinarea finală

1. Argumentaţi legătura anatomică dintre sistemul nervos şi sistemul endocrin.

2. Reprezentaţi prin desen morfologia tiroidei.

Cap. IX SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv este format din totalitatea organelor care realizează digestia. Este format din tubul digestiv (cavitatea bucală, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros) şi glandele anexe (glandele salivare, ficatul şi pancreasul) (fig. 78). Tubul digestiv primitiv îşi începe diferenţierea la om din săptămâna a patra. Endodermul

intestinului primitive diferenţiază cea mai mare parte a epiteliului şi a glandelor tubului digestiv. Epiteliul din extremităţile cefalică şi craniană are origine ectodermică. Musculatura, ţesutul conjunctiv şi alte structuri ale tubului digestiv derivă din mezenchimul splanhnic care înconjoară endodermul intestinului primitiv. Peretele tubului digestiv este format din următoarele tunici:

1. mucoasa este tunica dinspre interior, numită astfel deoarece este acoperită cu o secreţie

mucoasă. Are la suprafaţă un epiteliu cu funcţii diferite în acelaşi segment şi de la un segment la altul, prins de un corion (lamina propria) bogat în elemente limfocitare. Mucoasa are bazal musculara mucoasei care asigură mobilitatea întregii structuri. Musculara mucoasei este formată din două straturie de muşchi: stratul muscular intern cu dispoziţie circulară şi stratul muscular extern cu dispoziţie longitudinală ,

2. submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax, conţine vase de sânge, nervi care

formează plexurile lui Meissner,

3. musculara este formată din două straturi de muşchi: muscular intern şi longitudinal extern,

între care se găseşte plexul nervos Auerbach,

4. seroasa este formată din ţesut conjunctiv lax, acoperită cu un epiteliu simplu pavimentos

care formează mezoteliul. Mucoasa variază morfologic în lungul tractului digestiv prin aspectul cutelor (înălţime, număr, model) şi structural prin tipul de epiteliu şi funcţia sa: epiteliul stratificat pavimentos cu funcţie de protecţie în canalul anal, epiteliul secretor în glandele din stomac şi intestin, epiteliul prismatic cu platou striat cu funcţie de absorbţie în vilozităţile din intestinul subţire. Cavitatea bucală comunică cu exteriorul prin orificiul bucal şi cu faringele prin orificiul buco- faringeean (fig. 79). Peretele anterior este format din buze, peretele inferior (planşeul cavităţii bucale) este format din muşchii geniohioidieni, milohioidieni şi regiunea anterioară a digastricului, peretele superior format din palatul dur (oase) şi palatul moale (epiteliu şi muşchi) şi pereţii laterali reprezentaţi prin obraji. Cavitatea este împărţită prin arcadele dentare în vestibulul bucal şi cavitatea bucală propriuzisă, care conţine dinţii şi limba. Dinţii sunt organe puternic mineralizate fixate în alveolele dentare (fig. 80). Un dinte a re următoarele regiuni rădăcina, gâtul şi coroana. În interiorul dintelui se găseşte cavitatea dintelui care se continuă în rădăcini prin canalele radiculare. Aceste cavităţi sunt pline cu pulpa dintelui formată din ţesut conjunctiv, vase de sânge şi nervi. Peretele cavitatii dintelui este format din dentină acoperită la nivelul coroanei de smalţ iar la nivelul rădăcinii de cement. Există mai multe tipuri de dinţi incisivi, canini, premolari şi molari. Numărul şi poziţia lor este indicată prin formula dentară incisivi (I2/2), canini (C1/1), premolari (PM2/2) şi molari (M3/3). Limba este un organ musculos, format din muşchi striaţi de tip visceral, acoperită cu o zona a mucoasei bucale numită linguală. Se disting trei regiuni vîrf, corp şi rădăcină. Faringele este un organ musculofibros dispus anterior coloanei vertebrale cervicale, de la baza gâtului până la deschiderea esofagului. Este locul de încrucişare pentru căile respiratorie şi

de la baza gâtului până la deschiderea esofagului. Este locul de încrucişare pentru căile respiratorie şi

digestivă. Din punct de vedere anatomic are trei regiuni nazofaringele, bucofaringele şi laringofaringele. Esofagul este un organ cu aspect tubular, dispus între faringe şi stomac. Se deschide în stomac prin orificiul cardia. În treimea superioară este format din musculatură striată, în rest din musculatură netedă. Stomacul este situat în loja gastrică, în etajul supramezocolic al cavităţii peritoneale, se mişcă liber în loja sa datorită peritoneului care îl inveleşte (fig. 81). Comunică cu esofagul prin orificiul cardia şi cu intestinul subţire prin pilor, care sunt prevăzute cu sfinctere, reglând fluxul alimentelor. Stomacul este segmentul dilatat al tubului digestiv, în forma literei J când este gol şi de cimpoi când este plin. Are o regiune verticală şi una orizontală. Regiunea verticală este subdivizată în porţiunea cardică, fund, şi corp. Porţiunea orizontală este subdivizată în antrul şi canalul piloric. La exterior spre dreapta are mica curbură, spre stânga marea curbură. În interior există numeroase cute formate din mucoasă şi submucoasă numite marele şi micul relief. Peretele stomacal are o musculară puternică formată din trei straturi de la interior spre exterior oblic, circular şi longitudinal. În grosimea peretelui stomacal se găsesc numeroase glande, cu structură specifică regiunilor stomacale. Acestea se deschid în interiorul stomacului în criptele gastrice şi produc sucul stomacal. Glanda stomacală (fundică) este de tip simplu tubular ramificat (fig. 82). Este formată dintr-un duct (canal) al cărui capăt superior (gâtul glandei) se deschide într-o criptă glandulară (mică depresiune în mucoasă). Acest segment este format din celulele mucoase ale gâtului glandei. Corpul glandei este ramificat, format în mijlocul glandei din celule parietale (oxintice) care secretă acidul clorhidric şi celule principale care secretă pepsinogen, la baza glandei. Celulele aparţinând sistemului APUD sunt dispuse dispers. Celulele mucoase ale gâtului glandei sunt cubice cu nucleul bazal şi granule de mucus la polul

apical.

Vase şi nervi. Arterele stomacului provin din ramificaţiile trunchiului celiac prin artera hepatică, splenică şi gastrică.Venele se formează din reţele capilare din submucoasa străbat peretele gastic şi se adună în trunchiuri colectoare. Nervii stomacului sunt vegetativi, cea mai mare parte ramuri din nervii vagi. Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv, întinzându-se de la pilor până la orificiul ileo-cecal prin care comunică cu intestinul gros. Este situat in cavitatea abdominală, unde din cauza lungimii sale formează anse. Are trei regiuni duodenul, în formă de potcoavă în care se deschid canalele pancreatice şi hepatic, jejunul şi ileonul care formează anse. Suprafaţa interna a intestinului subţire formează cute semicirculare (mucoasa şi submucoasa), vilozităţi (mucoasa) cu rol în mărirea suprafeţei de absorbţie şi glande care produc enzime (glandele Lieberkuhne şi Brunner). O vilozitate intestinală este un pliu al mucoasei, digitiform cu structură proprie (fig. 83). Vilozitatea este acoperită de un epiteliu prismatic format din enterocite, celule caliciforme mucoase şi celule aparţinând sistemului fagocitar mononuclear. Toate tipurile celulare ale epiteliului vilozităţii, se formează din celulele steam situate în criptele lui Lieberkuhne (glandele Lieberkuhne) şi se diferenţiază în timpul deplasării spre vârful vilozităţii de unde se elimină în lumen, dupa ce au devenit apoptotice. Enterocitele sunt celulele absorbante ale epiteliului mucoasei tubului digestiv. La polul apical au platou striat format din microvilozităţi, prelungiri digitiforme cu un ax de actină, acoperite de un strat de glicocalix. Celulele mucoase caliciforme au forma unui pahar cu picior. Celulele mucoase provin din celulele prismatice ale epiteliului mucoasei tubului digestiv. Axul vilozităţii conţine ţesut conjunctiv lax în care se dispun vase de sănge, capilare limfatice (chiliferul central) şi fibre musculare netede. Glandele Lieberkuhne sunt glande simple tubulare neramificate fără canal excretor dispuse la baza vilozităţilor. În structura lor se gasesc următoarele tipuri celulare: steam, caliciforme, Paneth, mucoase şi APUD.

Vase şi nervi pentru jejun/ileon. Arterele provin din artera mezenterică superioară. Venele plecate din mucoasa intestinală se adună în reţeaua submucoasă. Venele plecate din ea străbat tunica musculară formând reţeaua subseroasă, a carei venule sunt colectate de venele jejunale şi ileale tributare venei mezenterice superioară. Inervaţia intestinului subţire este de natură vegetativă provenită din plexul celiac. Se formează intramural două plexuri Auerbach (mienteric) şi Meissner (submucos), din care se desprind fibre care asigură motilitatea intestinului şi inervaţia mucoasei. Intestinul gros (colon) este dispus ca un cadru în jurul cavităţii abdominale, divizat în mai multe regiuni cecum terminat în fund de sac şi continuat cu apendicele ileo-cecal, colonul ascendent, transvers, descendent, sigmoid şi rectul. Ultima regiune are canalul rectal deschis prin rect sau orificiul anal.

Intestinul gros este mai scurt, are un lumen mai larg şi o asezare mai precisă. Caracteristicile morfologice ale intestinului gros sunt:

- teniile musculare în număr de trei,

- haustre porţiuni bombate spre exterior (haustrum, lat.=găleată),

- apendici epiploici ciucuri grăsoşi, galbeni, de forme diferite, la nivelul teniilor.

Glandele salivare sunt situate în regiunea capului. Sunt glande mari, perechi (parotidă, submaxilară şi sublinguală) sau glande accesorii, mici şi numeroase. Glandele salivare mari sunt de tip tubulo-acinos. La exterior sunt acoperite cu o capsulă formată din ţesut conjunctiv. Celulele secretoare sunt organizate în acinii secretori care se continuă cu canalele excretoare. Glandele parotide sunt glande salivare mari, perechi dispuse în zona preauriculară. La adult sunt glande seroase pure, saliva este fluidă, lipsită de mucină. Canalul lor se numeşte Stenon şi se deschide în dreptul celui de al doi-le molar superior. Glandele submandibulare sau submaxilare sunt situate între mandibulă şi muşchii planşeului cavităţii bucale. Canalul lor numit Warthon se deschid pe planşeul cavităţii bucale lângă friul limbii. Cea mai mare regiune a glandei este seroasă, numai o mică parte este mucoasă. Glandele sublinguale sunt reprezentate prin două glande mai mari care se deschid în canalele Wharton şi altele mai mici care se deschid separat în lungul unui fald al mucoasei sublinguale numit plică sublinguală. Secreţia glandei este predominant mucoasă. Pancreasul este o glandă tubuloacinoasă de tip seros mixtă endo-exocrină. Produsul exocrin

este reprezentat de sucul pancreatic, iar cel endocrin de insulină şi glucagon. Ocupă o poziţie

transversală, înapoia stomacului. Este învelit de o capsulă formată din ţesut conjunctiv dens

semiordonat. Glanda este formată din lobi, în interiorul lobilor se găsesc acinii glandulari care

formează partea exocrină şi grupe de celule, insulele lui Langerhans care formează partea endocrină.

Produsul secreţiei externe se varsă în duoden prin canalele Wirsung şi Santorini.

Ficatul cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv este situată în regiunea dreaptă superioară a abdomenului, sub diafragm (hipocondrul drept, epigastru şi o parte a hipocondrului stâng) (fig. 84). La exterior, ficatul este învelit de o capsulă formată din ţesut conjunctiv fibros. Stroma delimitează lobi şi lobuli, între care este bine reprezentată prin ţesut conjunctiv, vase de sânge, limfatice şi nervi (spaţiile Kiernan). Ficatul este o glandă voluminoasă alcătuită din celule dispuse în cordoane radiare (hepatocit). Între celule se formează o reţea de canale biliare şi se găsesc numeroase capilare sanguine de tip sinusoid. Parenchimul lobulilor este format din celule hepatice (hepatocite). Cordoanele celulare şi vascularizaţia ficatului formează mai multe unităţi funcţionale:

1. lobulul hepatic (clasic) este bazat pe funcţia endocrină a ficatului. Are o formă penta sau hexagonală cu o venă centrală la care everg cordoanele celulare hepatice. Acestea delimitează între ele capilarele hepatice dispuse altern cu capilarele sanguine.

2. lobulul portal se bazează pe funcţia exocrină a ficatului. Lobulul este considerat spaţiul triunghiular (spaţiul Kiernan) care are central o venă iar la vârfuri trei vene centrolobulare din trei lobuli vecini.

3. acinul hepatic explică funcţia regenerativă şi diferitele grade de activitate metabolică a ficatului. Forma acinului pe secţiune este rombică cu două vene centrolobulare în vârf şi diagonala mică formată de baza a doi lobuli clasici. Celula hepatică are formă poliedrică voluminoasă, cu unul sau doi nuclei mari, rotunzi. Citoplasma are un bogat conţinut în lipide şi glicogen. Reticulul endoplasmic rugos, neted şi polizomii organite implicate în sinteze celulare sunt numeroase. Mitocondriile sunt filamentoase, complexul Golgi este situat în apropierea canaliculilor biliari. Celulele Kupffer sunt celule care aparţin sistemului macrofag monocitar de apărare al organismului. Forma lor este stelată şi sunt dispuse sub endoteliu, nu au formaţiuni cu care să se ataşeze de acesta. Citoplasma lor este bogată în organite, cu numeroase vacuole şi corpi denşi. Celulele endoteliale sunt turtite şi fenestrate cu pori largi, membrana bazală este discontinuă. Celulele care depozitează grăsimi sunt numeroase în regiunile intermediare şi periferice ale lobulului hepatic. Sinusoidele hepatice sunt largi, neregulate peretele fiind format din trei tipuri de celule: unele cu aspect de endoteliu tipic, celulele Kupffer şi celule care depozitează grăsimi. Între sinusoide şi celulele hepatice există un spaţiu numit spaţiul lui Disse. Acest spaţiu nu conţine substanţă fundamentală, în ele se găseşte plasmă care contribuie la formarea limfei.

Cele mai numeroase căi pentru circulaţia produselor celulare în ficat sunt canaliculele biliare. Acestea sunt spaţii înguste fără perete propriu între celulele adiacente. În zona canaliculelor membranele celulare au microvilozităţi mici, iar pe margini formează joncţiuni de tip zonula occludens. Circulaţia sângelui în ficat se realizează după un sistem venos şi unul arterial.

Sistemul venos port cuprinde ramuri ale venei porte care primeşte sângele colectat din capilarele tubului digestiv, splinei şi pancreasului. Prin ramificări succesive rezultă vene interlobulare situate în spaţiile porte. De aici sângele trece în sinusoidele hepatice care se varsă în venele centrolobulare. Pe măsură ce vena centrolobulară progresează în interiorul lobulului ea creşte în diametru, părăseşte lobulul la baza sa şi se varsă în venele sublobulare care se unesc în venele suprahepatice. Sistemul arterial cuprinde ramuri ale arterei hepatice, care se ramifică în arterele interlobulare. Unele se capilarizează şi irigă spaţiile portale, altele se deschid direct în sinusoide la distanţe variabile de tractusul portal, ceea ce realizează un amestec al sângelui nutritiv arterial cu cel funcţional venos.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt elementele componente ale sistemului digestiv?

2. Enumeraţi etajele tubului digestiv.

3. Ce sunt dinţii?Care este formula dentară la om?Care este structura unui dinte?

4. Descrieţi morfologia stomacului.

5. Care sunt tunicile stomacului?Ce rol au?

6. Din ce regiuni este format intestinul subţire?

7. Din ce este formată o vilozitate intestinală?

8. Care sunt regiunile intestinului gros?

9. Care sunt glandele anexe ale tubului digestiv?

10. Descrieţi structura lobulului hepatic.

Teme pentru examinarea finală

1. Precizaţi care sunt tunicile tubului digestiv şi ce adaptări au în funcţie de segmentele tubului.

2. Ce modalităţi de mărire a suprafeţei tubului digestive puteţi prezenta?

3. Reprezentaţi prin desene o vilozitate intestinală şi o glandă Lieberkuhne.

Cap. X SISTEMUL RESPIRATOR

Organele care asigură schimbul gazos dintre organism şi mediu formează sistemul respirator. Sistemul respirator este alcătuit din două componente funcţionale: un sistem de tuburi şi canale care conduc aerul din şi înspre exterior şi interfaţa pentru schimbul pasiv de gaze între aer şi sânge (peretele alveolar). Anatomic sistemul respirator este format din căile respiratorii superioare (cavitatea nazală, nazofaringe şi laringe) şi căile respiratorii inferioare (traheea, bronhiile extralobulare: primare, lobare, bronhiole intralobulare: propriu-zise, terminale, respiratorii şi canalele alveolare). Nasul este descris la organele de simţ. Cavităţile nazale comunică cu spaţii numite sinusuri:

frontale, etmoidale, sfenoidale şi maxilare. Faringele este un organ în formă de pâlnie, dispus între baza craniului, laringe şi esofag. Este locul de intersectare a căilor aeriene şi digestivă. Laringele organ fonator, dispus între faringe şi trahee este format din cartilaje şi muşchi(fig. 85). Trei cartilaje sunt neperechi tiroid, epiglota şi cricoid, trei sunt perechi aritenoide, corniculate şi cuneiforme. Mucoasa care căptuşeşte organul formează perechi de cute numite corzi vocale, două superioare corzile vocale false şi două inferioare corzile vocale adevărate. Traheea este un organ tubular, cu peretele format din patru tunici: mucoasă, submucoasă, fibromusculocartilaginoasă şi adventice. Este poziţionat între laringe şi bronhii, anterior esofagului. Peretele traheei este format din cartilaje inelare incomplete ale căror capete sunt unite prin muşchiul traheal, o adaptare la trecerea bolului alimentar. Plamânii sunt organele respiratorii perechi, neegali ca volum, plămânul stâng mai mic, dispuşi în cavitatea toracică (fig. 86). Sunt organe moi, spongioase si foarte elastice. Culoarea este roza la nastere si devine cenusie la adult prin aglomerarea diferitelor pulberi. Au forma piramidală, cu un virf, doua fete, doua margini, si o baza pe diafragm. Vârful paraseste cavitatea toracica si ajunge in fosa supraclaviculara mare, de la baza gitului. Plămânii sunt înveliţi în pleure, viscerală aderentă la suprafaţa plămânilor, parietală la suprafaţa coastelor. Între ele există un spaţiu foarte îngust cu lichid. Structural şi funcţional pulmonii sunt formaţi din: lobi (regiunile pulmonare deservite de o bronhie lobară), lobuli (regiunile pulmonare deservite de o bronhiolă intralobulară), acini (regiunile pulmonare deservite de o bronhiolă terminală) şi unitul pulmonar (regiunile pulmonare deservite de o bronhiolă respiratorie). Lobii sunt trei pentru plamânul drept, doi pentru plamânul stâng. Aceştia se impart în segmente 10 pentru dreptul şi nouă pentru stângul. Fiecare segment este format din lobuli, de forma piramidală cu baza spre exterior. În structura lobulului se găseşte o bronhiolă interlobulară ramificată până la acinii pulmonari. Bronhiolele sunt ramificaţiile traheei, extrapulmonare (câte una pentru fiecare plămân) şi intrapulmonare. Bronhia dreaptă este scurtă, largă şi aproape verticală, bronhia stângă lungă,îngustă şi oblică. Bronhiile care pătrund în plămân se numesc de ordinul I şi se ramifică în bronhii de ordinul II, două pentru cei doi lobi ai plămânului stâng şi trei pentru lobii plămânului drept. Bronhiile de ordinu l III sau segmentare sunt nouă pentru plămânul stâng şi zece pentru plămânul drept. În lobulii pulmonari bronhiile devin intralobulare, care prin ramificare devin bronhiole terminale. Capatul terminal al ramificatiilor sistemului tubular sunt sacii alveolari. Alveolele sunt locul de schimb gazos între aer şi sânge. În structura lor se găsesc trei componente: epiteliul alveolar, reţeaua de capilare şi interstiţii alveolare. Epiteliul alveolar este format

din trei tipuri celulare. Pneumocite de tip I sunt celule turtite, aplatizate, specializate în schimbul de gaze. Pneumocitele de tip II sunt celule mari, voluminoase, cu nucleul rotund. Au rol în secreţia surfactantului alveolar care influenţează tensiunea de suprafaţă în alveole. Macrofagele alveolare sau celulele prăfoase aparţin sistemului fagocitar monocelular. Vascularizatia plamânilor este funcţională şi nutritivă. Vascularizaţia functională este data de trunchiul pulmonar prin arterele pulmonare dreaptă şi stângă şi prin cele patru vene pulmonare, dou ă pentru fiecare plamân. Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronhice şi artera toracică internă, respectiv venele bronhice. Fibrele nervoase care enervează plamânii formează un plex pulmonar anterior şi unul posterior. Fibrele sunt parasimpatice din nervul vag şi simpatice din ganglionii simpatici toracali 2-5.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt principalele regiuni ale sistemului respirator?

2. Ce este laringele?Ce sunt corzile vocale?

3. Care sunt organele respiratorii?Unde sunt localizaţi?

4. Care este structura plamânului?

Teme pentru examinarea finală

1. Care sunt modificările arborelui respirator în vederea realizării schimbului de gaze?

2. Reprezentaţi prin desen un acin pulmonar.

Cap. XI SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este format din inimă şi vasele de sînge. Prin ele circulă un ţesut lichid, sângele.

Inima

Inima este un organ localizat în cavitatea toracică, în spatele şi în stânga sternului, între cei doi plămâni (fig. 87). Are forma unui con cu vîrful în jos şi puţin spre stânga. Este un organ cu pereţii musculoşi, care delimitează mai multe cavităţi. În regiunea superioară se delimitează două atrii. Pereţii lor sunt subţiri şi sunt separate prin septul interatrial. Regiunea inferioară este formată din două ventricule, peretele ventriculului stîng mai gros ca al celui drept şi sunt separate prin septul interventricular. Atriul şi ventriculul de pe aceeaşi parte comunică prin orificiile atrio-ventriculare care au o valvulă tricuspidă în partea dreaptă şi bicuspidă în partea stîngă. În interiorul ventriculelor pereţii prezintă proeminenţe muschii papilari, de care se prind corzile tendinoase ale valvulelor (fig. 88). Peretele inimii este format din trei straturi endocard, miocard şi epicard. Endocardul este situat în interiorul inimii şi este un epiteliu format din celule aplatizate sub care se găseşte puţin ţesut conjunctiv. Masa principală a organului este formata din miocard, ţesut muscular striat. Acest tip de ţesut asigură caracteristicile inimii, contracţii neîntrerupte fără apariţia oboselii. O parte din celulele miocardice (fibrele Purkinje) au unul sau doi nuclei, miofilamente de actină şi miozină puţine, dispuse dezordonat sub sarcolemă. Fibrele formează centrii şi reţele dispuse în muşchiul inimii prin care inima îşi controlează ritmul contracţiilor (ţesutul excitoconducător al inimii).

Miocardul este învelit de epicard dublat de mezoteliu. Mezoteliul este format dintr-un singur rând de celule aplatizate care secretă un lichid seros cu rol în micşorarea frecărilor din timpul contracţiilor inimii. La interior miocardul este căptuşit de endocard, un epiteliu unistratificat format din celule aplatizate sub care se găseşte un strat subţire de ţesut fibroelastic. Vascularizatia este asigurata de două artere coronare, dreaptă şi stângă, ramuri ale arterei aorte. Între ele nu se formează anastomoze. Venele coronare drenează sângele venos al inimii în atriul drept. Inervatia inimii este simpatică şi parasimpatică.

Vasele de sânge

Sistemul circulator sanguin este format dintr-un sistem de vase care asigură transportul sîngelui de la şi înspre inimă din corp.Vasele de sînge care formează sistemul circulator sunt arterele, venele şi capilarele. Arterele au tunica medie foarte dezvoltată formata din fibre musculare netede sau fibre elastice (fig. 89). După structura lor arterele sunt de mai multe tipuri:

a. elastice au caracteristic o tunică medie groasă formată din lamele elastice dispuse concentric care formează un adevărat sistem spiral.La persoanele în vârstă celulele miointimale acumulează lipide, ceea ce produce ateroscleroza. Media este formată din lamele elastice dispuse într-un ţesut conjunctiv cu puţine fibre musculare,

b. musculare au fibre elastice dispuse spre periferia tunicii interne unde formează limitanta

elastică internă şi spre interiorul adventicei unde formează limitanta elastică externă. Tunica medie este groasă formată din fibre musculare netede, c. arteriolele se pot clasifica după calibru în:

- mari cu un diametru de cel puţin 0,3 mm şi au tunica medie cel puţin la fel de groasă ca şi

adventicea,

- mici au tunica medie formată dintr-un singur strat de celule, iar adventicea se confundă cu

ţesutul conjunctiv înconjurător. Artera aortă porneşte din ventriculul stîng şi are trei regiuni aorta ascendentă, cîrja aortică şi

aorta descendentă cu segmentele toracic şi abdominal. În ultima regiune se bifurcă în arterele iliace comune dreaptă şi stîngă. Din cârja aortică se desprinde trunchiul brahiocefalic care dă artera subclaviculară dreaptă şi carotida comună dreaptă, artera carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Arterele subclaviculare se continuă cu arterele axilare, brahiale, radială şi ulnară, arcadele palmare şi arterele digitale. Din segmentul toracic se desprind arterele esofagiene, bronşice, intercostale şi din segmentul abdominal trunchiul celiac cu arterele splenică, hepatică şi gastrică stângă. Artera mezenterică superioară pentru pancreas, intestinul subţire şi colonul drept, artera mezenterică inferioară pentru restul colonului şi rect, arterele genitale şi renale. În regiunea terminală segmentul abdominal se ramifică în arterele iliace comune internă şi externă care vor da pentru membrul inferior arterele femurale, poplitee, tibiale şi fibulare, arcadele plantare şi arterele digitale. Venele au tunica medie şi externă mai puţin reprezentată (fig. 90). În unele vene endoteliul formează cute. Venele sunt de mai multe tipuri:

a. mari au tunica medie alcătuită din mai multe fibre musculare netede, printre care se găsesc

fibrele elastice. Tunica externă este groasă, conţine numeroase vase de sânge proprii,

b. musculare au intima fără fibre elastice şi tunica medie formată din una sau două rânduri de

fibre musculare netede. Adventicea este continuă cu ţesutul conjunctiv înconjurător, mici au diametrul mare, tunica medie formată din două sau trei rânduri de fibre musculare netede. Vena cavă superioară se deschide în atriul drept şi provine din unirea trunchiurilor brahiocefalice drept şi stâng. Colecteză sângele din regiunea capului, gâtului şi membrelor superioare. Vena cavă înferioară se deschide în atriul drept şi colectează sânge din regiunea inferioară a corpului. Se formează prin unirea venelor iliace comune

Capilarele au structura generală formată dintr-o membrană bazală şi un epiteliu simplu

pavimentos spre interiorul vasului. Spre exterior există rare celule alungite (podocite) cu caractere nediferenţiat. Legătura dintre vase şi ţesutul înconjurător este realizată de o reţea de fibre de reticulină. Tipuri de capilare sanguine:

1. continuu sunt tipul cel mai răspândit de capilare. Structura lor este formată din membrana

bazală, endoteliu (epiteliul simplu pavimentos în care celulele formează un strat continuu, cu legături intercelulare de tip strâns). Funcţia capilarelor de tip continuu este de pinocitoză (celulele epiteliului

sunt foarte subţiri) şi barieră (prin legăturile de tip strâns). Schimbul de celule şi substanţe este lent.

2. fenestrat sunt răspândite în rinichi, intestinul subţire, glandele endocrine. În structura lor

membrana bazală este de grosime variabilă, endoteliul este discontinuu cu pori. Filtrarea se realizează repede prin pori. 3. sinusoidal sunt localizate în organele hematopoetice (ficat, măduva osoasă, splină). Diametrul capilarelor de tip sinusoidal este mare, membrana bazală şi endoteliul este continuu, fenestrat sau discontinuu în funcţie de organ. Circulaţia sângelui este formată din circulaţia mare (drumul sângelui de la inima în corp şi înapoi la inimă) şi circulatia mică (drumul sângelui de la inimă la plamâni şi înapoi la inimă) (fig. 91 şi 92). Principalele artere ale corpului sunt artera aortă care pleacă din ventriculul stâng şi are o porţiune ascendentă, cârja aortică orientată spre stânga şi aorta descendentă sau toracoabdominală. Din cârja aortică se desprinde trunchiul brahiocefalic, carotida comună stângă şi subclaviculara stângă. Din segmentul toracoabdominal se desprind ramuri pentru organele din aceste cavităţi. Artera pulmonară pleacă din ventriculul drept şi se bifurcă în două ramuri căte una pentru fiecare plămân. Venele sunt reprezentate prin venele pulmonare şi cava inferioară şi superioară.

Sistemul limfatic

Este format din vasele limfatice, ganglionii limfatici şi un lichid circulant, limfa. Vasele limfatice se găsesc în toate organele cu excepţia: SNC, cartilaj, os, măduva osoasă, placenta, timus şi dinţi. Cele trei tunici din structura peretelui sunt subţiri fără limită precisă. Limfaticele care conduc limfa împotriva gravitaţiei au valvule. Cele mai mici vase limfatice sunt capilarele limfatice care se unesc şi formează vase din ce in ce mai mari, care converg în două trunchiuri canalul limfatic drept şi canalul toracic. Ele se deschid la locul de unire al venelor subclaviculare cu venele jugulare, în sistemul venos. Limfoganglionul este organul în care între circulaţia sângelui şi circulaţia limfei se face filtrarea limfei şi se realizează răspunsul imun, umoral sau celular (fig. 93). Limfoganglionii sunt situaţi în special în axilă şi în regiunea inghinală, în regiunea cervicală în lungul vaselor mari de sânge, la nivelule cotului şi profund în torace şi abdomen, în grosimea mezenterului. Limfoganglionul este o structură ovală sau reniformă cu dimesiuni de la câţiva milimetri la un centimetru. Limfoganglionul are la exterior o capsulă conjunctivă densă din care se desprind trabecule şi numeroase fibre de reticulină de care se prinde citoreticulul. Stroma ganglionului este formată dintr-o reţea tridimensională de ţesut conjunctiv reticular pe care se prind celulele reticulare fixe. Dispunerea limfocitelor în limfoganglion se face după poziţia capilarelor sanguine. În zona externă corticală unde există capilare sanguine, limfocitele se organizează în foliculi limfatici. La periferia organului există un spaţiu subcapsular in care se observa numeroase macrofage. Spre interiorul organului unde vasele de sânge sunt mari, limfocitele se dispun sub formă de cordoane. Limfoganglionul este un organ reniform şi primeşte limfa prin zona concavă (hilul) unde se deschid capilarele limfatice aferente şi o cedează prin zona convexă în capilarele limfatice eferente. Zona corticală superficială este formată din limfocite "T" independente, iar zona corticală profundă este formată din limfocite "T"dependente. Cordoanele medulare sunt formate din limfocitele "B" şi "T" cu memorie şi efectorii.

Arterele ganglionare care pătrund în ganglion la nivelul hilului se ramifică simultan cu traveele conjunctive şi formează în corticală un inel perifolicular care asigură vascularizarea centrilor clari ai foliculului prin capilare de tip comun. Sângele venos se drenează prin venele lui Schultze din paracorticală şi prin venele centrale din codoanele medulare, de unde, prin trabecule, părăseşte ganglionul prin hil. Circulaţia limfei are loc de la nivelul ţesuturilor spre regiunea centrală a sistemului circulator. Prin capilarele linfatice, limfa ajunge în venule limfatice care prin unire dau vene şi ducturi limfatice care se deschid în vasele circulaţiei generale. Limfa sau sângele alb este un lichid alb gălbui, asemănător sângelui dar fără eritrocite. În structura sa ser găsesc elemente figurate (limfocite şi trombocite) şi plasmă. Limfa se formează din lichidul interstiţial care pătrunde în capilarele limfatice formând plasma limfatică.

Sângele

Sângele este unul din fluidele circulante ale corpului, opac aproape vâscos, de culoare roşie deschisă în vene şi roşie închisă în artere (fig. 94). Are gust sărat cu reacţie alcalină şi miros caracteristic. Împreună cu limfa, lichidul interstiţial şi alte umori organice formează mediile interne ale organismului. Producerea de elemente sanguine se numeşte hematopoieză şi are două etape: embrionară şi

adultă.

Hematopoieza embrionară cuprinde patru faze. 1. faza prehepatică începe cu formarea primelor celule sanguine din mezodermul sa cului

vitelin.

2. faza hepatică are loc în ficatul de la embrionul din săptămâna a şasea.

3. faza splenică începe cu luna a treia când splina funcţionează ca organ hematopoetic, până

în stadiile avansate ale dezvoltării embrionare şi păstrează potenţialul formator al elementelor

sanguine şi la adult.

4. faza medulară are loc în măduva oaselor în formare din luna a treia.

Hematopoieza adultă. Teoria unicelulară sau monofiletică a originii celulelor sanguine a fost fondată pe baza descrierii unei celule steam, unitate formatoare de colonii care poate diferenţia toate liniile sanguine adulte (Colony Forming Unit -CFU). Ca structură sângele are o componentă lichidă plasma, în care se găsesc elementele figurate ale sângelui, celulele roşii şi albe şi fragmente celulare numite plăcuţe sangvine. Plasma este componenta lichidă a sângelui, de culoare galbenă şi are reacţie alcalină. În componenţa ei se găseşte 10% substanţe solide, 45% proteine, albumine, globuline şi fibrinogen, restul săruri minerale, cloruri, fosfaţi şi sulfaţi ai metalelor alcaline. Celulele roşii, hematiile sau eritrocitele (gr.eritros” roşu”) au o structură adaptată funcţiei de transport a gazelor respiratorii. Dimensiunile hematiilor sunt de 7 µ şi sunt în număr de 5.000.000 mm 3 la bărbat şi de 4500000 mm 3 la femeie. Durata de viaţă este de 120 de zile. Sunt de culoare roz, rolul principal este în transportul gazelor respiratorii. Hemoglobina, componentul principal, are în moleculă grupul hem legat de o componentă proteică numită globină, legată de un nucleu feruginos colorat. Datorită fierului fixează labil oxigenul molecular şi formează oxihemoglobina. După eliberarea sa o parte a hemoglobinei fixează dioxidul de carbon tisular prin enzima numită anhidrază carbonică şi formează carboxihemoglobina. Culoarea normală a celulelor roşii este galben portocaliu. Privite din faţă hematiile au formă discoidală biconcavă. Mişcând viza micrometrică se observă că zona centrală a celulei are o culoare pală datorită concavităţii membranei plasmatice, ceea ce face ca între membrane să se acumuleze o cantitate mică de citoplasmă. Diferiţi factori fizici, chimici sau genetici pot modifica forma hematiei. În sângele periferic se pot observa hematii sferice (sferocite), ovale (ovocite), în formă de seceră (drepanocite), sau poikilocitoza (polimorfism).

Reticulocitele sunt forme de hematii eliberate din măduva roşie înainte de maturare, în citoplasma cărora se observă resturi de ARN ribozomal. Celulele albe sau leucocitele (gr. Leucos”alb”) se numesc astfel deoarece pe frotiurile necolorate apar albe, citoplasma lor nu conţine pigmenţi. Numărul lor la om este de 5000 -8000/ mm 3 de sânge. Pe frotiurile colorate după forma nucleului şi granulaţiile din citoplasmă se disting următoarele categorii de celule:

a. leucocite granulare sau granulocite care au în citoplasmă granulaţii specifice, se numesc şi polimorfonucleare deoarece nucleul are mai mulţi lobi. Sunt de mai multe categorii: neutrofile, eozinofile şi bazofile.

b. leucocite agranulare sau agranulocite nu conţin granulaţii specifice, se numesc şi mononucleare

deoarece nucleul nu este lobat. Din această categorie fac parte limfocitul şi monocitul. Neutrofilele au dimensiuni de 10-12 µ şi sunt cele mai numeroase leucocite, 40-75% . La om sunt în jur de 4500 mm 3 de sânge. Nucleul este format din lobi, multilobat legaţi prin punţi nucleoplasmatice. Trei lobi la neutrofilele tinere şi cinci lobi la neutrofilele adulte. Pe frotiurile de sânge provenit de la femei la 3% din numărul neutrofilelor, pe unul din lobi apare o prelungire numită corpuscul Barr care reprezintă un cromozom X condensat. În citoplasmă se observă două tipuri de granulaţii. Granulaţii mari, puţin numeroase numite secundare ,de culoare purpurie, azurofile, au în centrul granulei, o zonă densă şi conţin peroxidază şi enzime. Granulaţiile mai mici sunt nespecifice, nu se observă la microscopul optic şi conţin colagenază, elastază şi peroxizomi. Neutrofilele au acţiune extravasculară în fazele timpurii ale unui proces infecţios acut. Eozinofilele au dimensiuni între 13-15 µ şi reprezintă 1-6% din celulele albe, mai numeroase în stările alergice şi parazitare. Sunt cele mai mari celule din grupul leucocitelor granulare, numărul lor la om este de 160/mm 3 de sânge. Nucleul este mare bilobat, în “desagă” cu heterocromatina lângă membrana nucleară şi eucromatina central. În citoplasma acidofilă se găsesc granulaţii specifice eozinofile colorate în roz închis, mari, numeroase şi granulaţii nespecifice azurofile. În granulaţii se găsesc enzime toxice pentru bacterii, fiecare granulă este înconjurată de membrane. Granulaţiile mari au în axul lung un cristaloid electronodens format dintr-un miez care conţine fosfolipide şi acizi graşi nesaturaţi şi o zonă externă bogată în fosfataza acidă. În granulele eozinofilelor se mai găsesc şi alte hidrolaze acide ca glucuronidaze, catepsine, ribonucleaze, arilsulfataza. Eozinofilele se formează în măduva osoasă hematogenă, trec în sângele periferic şi apoi în ţesuturile mucoasei tubului digestiv, uterului, derm etc. Eozinofilele elimină arilsulfataza şi histaminaza în reacţia alergică, participă la realizarea răspunsului imun şi fagocitoză. Bazofilele sunt celule sferice, au dimensiuni între 12-15µ şi sunt rare reprezentând 0,5-1% din celulele albe. La om sunt în jur de 40/mm 3 de sânge. Nucleul bazofilelor este bilobat cu heterocromatina periferică şi eucromatina centrală. Granulaţiile specifice sunt bazofile, se colorează cu coloranţi bazici de unde şi numele, au culoarea albastru închis sunt mari, numeroase şi fac greu observabil nucleul. Granulaţiile sunt limitate de o membrană, au conţinut granular şi figuri mielinice. În granulaţii se mai găsesc enzime hidrolitice, heparan sulfat, histamine prostaglandine, glicozaminoglicani. Bazofilele se formează în măduva roşie, trec în sânge şi la nivelul capilarelor în ţesuturi unde devin mastocite. Acestea au rol în stările inflamatorii, stările de şoc sau de stress prin eliberarea substanţelor conţinute în granulaţii la contactul cu antigenii. Bazofilul are rol în hemostazie prin acţiunea anticoagulantă a heparinei şi vasodilatatoare a histaminei Limfocitele sunt celule sferice, fiind tipul celular foarte răspândit în populaţia celulelor albe, 20-45% cu dimensiuni cuprinse între 6-8 µ limfocite mici, 8-12 µ limfocite mijlocii şi 12-15 µ limfocite mari. La om sunt în jur de 2000/mm 3 de sânge. Citoplasma este redusă la un inel perinuclear. În ea se găsesc numeroşi ribosomi, mitocondrii de aspect variat, un reticul endoplasmic redus şi un aparat Golgi slab dezvoltat. Nucleul este sferic şi intens colorat.

Limfocitele se găsesc în sistemul limfatic şi sânge, în circulaţie predomină limfocitele mici şi mijlocii. Din punct de vedere funcţional, există două tipuri de limfocite: limfocitele T care sunt dependente de timus şi limfocitele B, care au fost observate pentru prima dată în bursa lui Fabricius la păsări.

Limfocitele T sau timo-dependente sunt cele mai numeroase în sângele periferic. Limfocitele T activate de fitohemaglutinina şi concavalina A secretă limfokine. Acest tip de limfocite se aglomerează în jurul celulelor străine, aderă la suprafaţa lor şi prin acţiune directă, citotoxică le distrug. Au fost identificate mai multe tipuri de limfocite T: limfocite T, reglatoare (helper, amplificatoare, contrasupresoare, supresoare şi cu acţiune întârziată) şi limfocite T, efectoare. Între ele există diferenţe în ceea ce priveşte proteinele de membrană. Monocitele reprezintă 2-14% din celulele albe, iar dimensiunile sunt cuprinse între 9-12 µ. La om sunt în jur de 500 /mm 3 de sânge. Monocitele se formează din celula steam în măduva osoasă de unde trec în sânge. Aici rămân 48-72 de ore şi apoi prin diapedeză ajung în ţesutul conjunctiv unde se transformă în macrofage tisulare (celula Kupffer, osteoclastul, celule adventiceale, microglia, celule le sinusoidale etc). Forma celulei este rotundă. Membrana celulară este lipoproteică, mozaicată şi conţine la exterior glicoproteine, are numeroase microvilozităţi şi formează vezicule de micropinocitoză. Membrana emite prelungiri prin care monocitul se deplasează în afara vaselor de sânge. Nucleul are forma unei potcoave din ce în ce mai indentată pe măsura maturării celulei. Citoplasma este bazofilă cu granulaţii azurofile, ceea ce dă citoplasmei un aspect de “cristale de gheaţă”. În citoplasmă se observă mitocondrii mici, aparat Golgi, microfilamente şi resturi provenite din degradarea celulei . Monocitul pătrunde din sânge în ţesutul unde acţionează şi se transformă în macrofag care fagocitează particulele de talie mare. Monocitele sunt precursori pentru alte celule ale corpului (celulele Kupffer sau osteoclaste). Plăcuţele sanguine sunt fragmente de celule lipsite de nucleu. Au dimensiuni la mamifere de 2-5 µ. Numărul lor variază în funcţie de specie la om sunt 300000-500000/ mm 3 de sânge. Au forma de disc sau ovală, anucleate. Membrana are un strat format din glicoproteine şi glicosaminoglicani cu rol în interacţiunea dintre celulă şi peretele vascular. Membrana poate emite mici văluri şi prelungiri digitiforme. La microscopul optic în centrul trombocitului se observă o citoplasmă intens colorată datorită concentraţiei mari a organitelor celulare. Citoplasma are două zone, citoplasma periferică, este slab colorată, se numeşte hialomer şi conţine microtubuli, microfilamente şi proteine cu rol în coagulare a sângelui. Citoplasma centrală se numeşte granulomer şi formează zona centrală a plăcuţei, ea conţine granulaţii de mărimi diferite, mitocondrii, lizozomi, peroxizomi, microvezicule golgiene, profiluri de reticule endoplasmatic şi ribozomi. Au rol în coagularea sângelui prin interacţiunea componentelor plăcuţei, factorul III plachetar, a unor factori tisulari, factori sanguini plasmatici şi ioni de calciu.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt organele din alcătuirea sistemului circulator sanguin?

2. Unde este localizată inima?Ce poziţie ocupă?

3. Care este morfologia externă şi internă a inimii?

4. Ce tipuri de vase de sânge cunoaşteţi?

5. Din ce elemente structurale este format peretele vaselor de sânge?

6. Localizaţi pe o schemă principalele vase de sânge din corp.

7. Ce este sângele?Din ce elemente este format?

8. Ce rol au elementele sângelui?

Teme pentru examinarea finală

1. Enumeraţi vasele de sânge care fac parte din marea şi mica circulaţie.

2.

Reprezentaţi prin desen morfologia externă şi internă a inimii.

3. Recunoaşteţi şi notaţi pe desen elementele figurate ale sângelui.

Cap.XII SISTEMUL URINAR

Sistemul urinar este format din rinichi, uretere, vezica urinară şi uretră (fig. 95). Sistemul urinar se diferenţiază aproape în întregime din mezenchim. Materialul nefrogen provine din mezodermul situat între mezodermul paraxial, somitic şi lama laterală, dispuse între regiunea cervicală şi toracică. Acest material se segmentează formând nefrotoame. În regiunea lombosacrală rămâne nesegmentat şi formează blastemul metanefrogen. În dezvoltarea sa rinichiul trece prin trei etape, pronefrosul şi mezonefrosul - etape de tranziţie şi metanefrosul, rinichiul permanent. Rinichiul este un organ tubular care produce urina. Aceasta este condusă prin uretere la vezica urinară şi eliminată prin uretră. Sunt doi rinichi drept şi stâng, situati retroperitoneal, in profunzimea abdomenului, in fosa lombodiafragmatica. Culoarea este rosie si consistenta ferma. Forma rinichilor este de bob de fasole, rotunjiti ovoidali la nou nascut. Rinichiul are o fata anterioara usor convexa, o fata posterioara plana, o extremitate superioara rotunjita, o margine laterala convexa, o margine mediala concava pe care se gaseste hilul renal. Rinichiul este delimitat de o capsulă conjunctivo-fibroasă subţire. În structura ei sunt fibre de colagen şi rare fibre de reticulină sau elastice. Faţa externă a capsulei este acoperită de grăsime perirenală. Structural, rinichiul are două zone: medulară şi corticală (fig. 96). Stroma este formată din:

ţesut conjunctiv lax, vase de sânge, limfatice şi nervi. Parenchimul este format din nefroni. Zona medulară este formată din 10-12 piramide Malpighi care conţin tuburile şi ductele colectoare. Piramidele lui Malpighi sunt de formă triunghiulară pe secţiune, cu vârful spre hil şi baza spre corticală. Vârful piramidei proemină în calicele mici, se numeşte papilă renală şi este străbătut de numeroase deschideri ale tubilor colectori, porii renali. În zona corticală profundă se găsesc 400-500 formaţiuni radiare alcătuite din tubi şi ducte colectoare, numite piramidele Ferrain. În spaţiile dintre piramidele Ferrain se dispun corpusculii renali. Aceştia se observă în microscopia optică ca mici corpusculi sferici, dispuşi în rânduri paralele corespunzătoare traseelor arterelor şi venelor interlobulare. Unitatăţile morfo-funcţionale ale rinichilor sunt lobul, lobulul şi nefronul. Lobul renal este format dintr-o piramidă Malpighi cu jumătate din interstiţiile ei şi piramidele Ferrain din dreptul ei. Lobulul renal este format dintr-o piramidă Ferrain cu teritoriul cortical din jurul său. Nefronul este unitatea tubulară a rinichiului care secretă şi excretă urina (fig. 97). Este format din celule epiteliale într-o foarte strânsă legătură cu vasele de sânge. Principalele regiuni ale nefronului sunt corpusculul renal, tubul contort proximal, ansa lui Henle şi tubulul contort distal Corpusculul renal sau glomerulul lui Malpighi este format din: capsula lui Bowmann, un epiteliu simplu care formează două foiţe cu un spaţiu între ele spaţiul capsular. Foiţa parietală spre exterior este un epiteliu simplu pavimentos. Foiţa viscerală este continuată la polul vascular cu foiţa parietală. Celulele sale numite podocitele sunt modificate pentru a adera la ghemul capilarelor sanguine. Sunt celule stelate, cu prelungiri radiare numite procese primare care se ramifică şi formează procesele secundare, care se termină prin prelungiri cu aspect de picioruşe numite pedicele. Pedicelele de la două celule vecine se întrepătrund. Spaţiul dintre podocite şi capilarele sanguine formează spaţiile de filtrare. Glomerulul renal este format din capilare sanguine de tip fenestrat deprinse din arteriola aferentă care pătrunde în corpusculul renal. Prin unirea capilarelor se formează arteriola eferentă prin care sângele părăseşte glomerulul. Locul de pătrundere şi ieşire al arteriolei din corpuscul se numeşte pol vascular, iar comunicarea lumenului corpusculului cu tubul proximal pol urinar. Printre capilarele de sânge ale glomerulului se găsesc celulele mezangiale şi o matrice extracelulară.

Capsula lui Bowmann se continuă printr-un tub care are trei regiuni diferite morfo-structural. Tubul contort proximal este prima regiune, formată dintr-un epiteliu simplu cilindric cu celule sub forma de trunchi de piramidă. Ansa lui Henle este al doilea segment în forma de "U". Este scurtă la nefronii din corticală şi lungă la nefronii din medulară. Tranziţia de la porţiunea dreaptă a tubului contort proximal la segmentul intermediar este abruptă. Peretele său este format dintr-un epiteliu simplu pavimentos cu microvilozităţi şi interdigitaţii. Tubul contort distal este al treilea segment format din două subregiuni: drept şi contort. Epiteliu simplu cubic din segmentul drept este format din celule fără margine în perie, cu citoplasma striată datorită numeroaselor mitocondrii. Epiteliul din segmentul contort este cubic cu rare microvilozităţi. Aparatul juxtaglomerular este o structură cu caracter endocrin formată din: macula densa, celulele juxtaglomerulare şi celulele mezangiale externe Macula densa este regiunea tubului contort distal formată din celule înalte ce conţin în citoplasma lor granulaţii de renină. Vascularizaţia rinichiului se realizează din artera renală care pătrunde în rinichi prin hil şi se divide până la arterele interlobare care pătrund în coloanele Bertin, continuându-se la baza piramidelor Malpighi cu arterele arcuate. Din ele se formează arterele interlobulare care formează spre suprafaţa rinichiului arteriolele aferente care pătrund în glomerul. Sângele părăseşte glo merulul prin arteriolele eferente care formează reţeaua capilară intertubulară în cortexul superficial şi vasele drepte în zona juxtaglomerulară, din care va rezulta reţeaua capilară intertubulară medulară. După ce formează nişte bucle, vasele drepte circulă paralele cu vasele din care au provenit. Capilarele regiunii superficiale a cortexului drenează sângele în venele corticale superficiale care se unesc cu venele stelate şi se varsă în venele interlobulare şi arcuate.Capilarele regiunii profunde a cortexului se colectează în venele corticale profunde şi apoi în venele interlobare care confluează în venele renale din hil. Nervii provin din plexul simpatic celiac şi ajung până la glomeruli. Urina definitivă din tubii nefronului este condusă spre tubii colectori care se deschid în calicele mici, care se unesc şi formează calicele mari. Din unirea lor rezultă bazinetul continuat cu ureterele, vezica urinară şi uretra. Ureterele sunt conducte urinare dispuse între pelvisul renal şi vezica urinară. Gol este turtit şi aproape uniform calibrat. Vezica urinară este un rezervor musculo/membranos în care se acumulează urina în perioada dintre micţiuni. Este un organ pelvian, dispus înapoia oaselor pubiene. Vezica goală este turtită, plină are forma ovoidală. I se descriu trei regiuni vârful, corpul şi fundul. Vezica urinară are structura formată din cele trei tunici: mucoasă, musculară şi adventice. Mucoasa formează numeroase cute. Are un epiteliu de tip uroteliu, corion şi musculara mucoasei formată din rare fibre musculare netede. Musculara este formată din ţesut muscular neted dispus longitudinal intern, circular şi longitudinal extern şi fibre elastice. În adventice se găsesc vase de sânge, limfatice şi nervi. Uretra este regiunea prin care urina este eliminată din vezică spre exterior. Este diferită la cele două sexe, la mascul are rol şi în expulzarea spermei. Uretra este un tub muscular care are la porţiunea externă un sfincter format din ţesut muscular scheletic. Mucoasa are un epiteliu de tranziţie lângă vezica urinară continuat cu un epiteliu stratificat columnar care devine stratificat pavimentos necheratinizat lângă orificiul extern al uretrei cu diferenţe în structură după sex. Uretra masculina Începe din vezica urinară prin orificiul ureteral, se îndreaptă în jos , trece pe sub simfiza pubiană şi apoi urcă împreună cu corpul spongios al penisului. Înaintea simfizei se curbează împreună cu corpul spongios şi descinde vertical până la orificiul extern (meatul urinar). Anatomic este divizată în trei regiuni prostatică, membranoasă (diafragmatică) şi spongioasă. Structural peretele uretrei este format din mucoasă şi musculară. Uretra feminină

Uretra este orientată de sus în jos cu aceeaşi direcţie ca vaginul. Este foarte elastică, când este goală este turtită. Nu are un calibru uniform, este mai îngustă la capete. Are aceeaşi structură cu uretra masculină.

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt componentele sistemului urinar?Localizaţi-le.

2. Ce sunt rinichii?Unde sunt situaţi?

3. Care este structura unui nefron?

4. Din ce este format peretele vezicii urinare?

Teme pentru examinarea finală

1. Reprezentaţi prin desene un rinichi şi nefronul.

2. Ce modoficări prezintă peretele căilor urinare extrarenale?

Cap. XIII SISTEMUL GENITAL

Sistemul genital este format din glandele genitale, căile genitale, glandele anexe şi organele genitale externe, diferite la sexul masculin şi feminin (fig. 98). Glandele genitale apar ca o ridicătură pe faţa anterolaterală a mezonefrosului numită creastă genitală formată din epiteliul celomic şi mezenchim. Creasta este colonizată de gonocitele primare dispuse între endoblastul şi splanhnopleura regiunii vitelinoalantoidiană. Epiteliul celomic reacţionează proliferând în profunzime cordoane sexuale primare. Gonocitele invadează aceste cordoane şi s e înmulţesc. Diferenţierea între glandele sexuale la om începe din săptămâna a şasea de dezvoltare intrauterină.

Sistemul genital feminin

Sistemul reproducător feminin este format din: ovare, tractul genital, organele genitale externe şi glandele mamare.

Ovarul

Ovarul este o glandă mixtă endoexocrină cu o structură particulară (fig. 99). Sunt organe perechi, sediul diferenţierii celulelor sexuale femele. Forma este ovală puţin turtită, cu numeroase cicatricule, cu axul mare vertical. Este localizat în cavitatea pelviană, înapoia ligamentelor largi, sub bifurcaţia arterei iliace comune. Are culoare albicioasă la nou născu, roşietică la adult, după menopauză cenuşie. La exterior, ovarul este acoperit cu o capsulă formată din ţesut conjunctiv dens numită tunica albuginee. Regiunea periferică a organului se numeşte corticală. Elementul principal al structurii sale sunt foliculii de Graaf. Regiunea centrală, medulară este intens vascularizată, intre vasele de sânge sunt dispuse fibrele elastice, artere spiralate, vase limfatice si nervi. În foliculii de Graaf se găsesc celule sexuale în diferite stadii de dezvoltare (stadii de maturare). După ovulare foliculii pot avea o soartă diferită în funcţie de raportul dintre ovul si spermatozoid: corp galben, folicul degenerativ, corp alb sau folicul atrezic. Stadiile dezvoltării foliculului ovarian sunt:

1. foliculul ovarian primordial, format dintr-un strat unic de celule foliculare care înconjoară oocitul. La exterior se găseşte membrana bazală. Oocitul are un nucleu excentric mare cu unul sau doi nucleoli şi cromatina dispersă. În citoplasma oocitului se găseşte corpusculul Balbiani, o concentrare de aparat Golgi, reticul endoplasmic, mitocondrii, lizozomi şi numeroase lamele anulare răspândite în toată citoplasma.

2.

foliculul ovarian primar este primul stadiu în dezvoltarea foliculului ovarian, manifestat prin

schimbări în structura generală a foliculului, oocitului şi celulelor foliculare. Celulele foliculare aplatizate care înconjoară oocitul devin cuboidale. Prin diviziuni ele formează membrana granuloasă, lipsită de vase de sânge. Membrana bazală îşi păstrează poziţia între stratul cel mai extern de celule foliculare care devin columnare şi stroma de ţesut conjunctiv. În timpul creşterii foliculului, între celulele foliculare se formează numeroase joncţiuni de tip "gap". Celulele stromei care înconjoară foliculul se dispun extern membranei bazale şi formează tecile foliculare:

a. teaca foliculară internă, formată din celule cuboidale cu capacitate secretoare de hormoni steroizi, fibroblaste, fibre de colagen şi o bogată reţea de vase sanguine. b. teaca foliculară externă, formată din celulele ţesutului conjunctiv la care se adaugă rare fibre musculare netede. Pe măsura creşterii oocitului între el şi celulele foliculare apare o zonă acidofilă numită zona pellucida. Stratul granular se măreşte, celulele foliculare secretă acid hialuronic care se acumulează între celule şi formează spaţii. Acestea se măresc pe măsura acumulării de lichid şi în final rezultă o singură cavitate numită antrum.

3. foliculul ovarian secundar (folicul antral). Din această fază dezvoltarea foliculului are loc fără

creşterea în volum a oocitului. În stratul granular numărul de celule creşte, distribuţia celulară în cadrul stratului se schimbă . Stratul granular din exteriorul zonei oocitului este uniform. Celulele granularei se dispun în jurul oocitului, "cumulus ooforus" împingându-l spre interiorul antrului.

4. foliculul ovarian matur (foliculul DeGraaf). Maturarea foliculului ovarian reprezintă ultimele etape

înaintea expulzării oocitului din folicul. Creşterea volumului foliculului fără diviziuni în stratul granular duce la micşorarea grosimii sale. Spaţiile dintre celule se măresc, oocitul cu celulele din cumulus păstrează legătura cu stratul granular numai în zona bazală. În jurul oocitului rămân numai celulele care formează coroana radiata. Tecile foliculare se îngroaşă şi în teaca foliculară internă celulele au trăsături ultrastructurale asemănătoare celulelor secretoare de hormoni steroizi. Ovularea reprezintă eliminarea ovulului din ovar, printr-o zonă numită stigmă. Corpul galben se formează din foliculul ovarian, după expulzarea ovulului, dacă acesta este fecundat. După ovulare membrana care separă cele două teci se rupe şi vasele de sânge cuprind interiorul foliculului. Celulele foliculare se transformă în celule glandulare endocrine. Celulele granuloasei parietale se dispun central şi devin celule luteale granuloase care secretă progesteron. Celulele tecii interne se dispun periferic şi secretă estrogeni. Celulele se numesc luteale pentru că au picături de grăsime în citoplasmă ceea ce dă culoarea galbena formaţiunii. Corpul alb se formează din foliculii ovarieni a căror ovul nu a fost fecundat. Picăturile grase din

celulele foliculare se dezvoltă excesiv şi produc degenerescenţa celulei. Fibroblastele secretă fibre de colagen ceea ce dă culoarea formaţiunii. Apare o structură fibroasă care se adânceşte în medulară regresând până la dispariţie. Foliculul ovarian atrezic reprezintă foliculi ovarieni secundari sau maturi la care structura este alterată. La om, se observă în stromă cordoane de celule care formează glanda interstiţială a ovarului mai bine dezvoltată în primul an de viaţă. Glanda interstiţială sintetizează estrogeni. Vascularizarea este asigurată de arterele şi venele ovariene. Trompele uterine sau tubele uterine sunt o pereche de canale cu rol în captarea ovulului şi vehicularea acestuia împreună cu spermatozoizii. În ele au loc şi primele diviziuni ale oului fecundat, cât şi migrarea acestuia spre uter. Trompa uterina are mai multe regiuni infundibulul sau pavilionul de forma unei pâlnii, cu marginile formate din numeroase fimbrii, ampula cu traiect ansiform, moale şi depresibila, istmul mai ingust şi regiunea uterina scurtă care străbate peretele uterului.

Peretele trompei este format din seroasă, musculară şi mucoasă. Ultima are un epiteliu unistratificat cilindric cu celule ciliate şi secretorii. Uterul este un organ nepereche, de forma unui trunchi de con, turtit antero-posterior şi consistenţă foarte elastică. Este situat în centrul cavităţii pelviene, înapoia vezicii urinare, deasupra vaginei. Prezintă o constricţie numită istm care determină o regiune superioară numită corp şi una inferioară, col. Structura de bază este formată din trei tunici: endometru, miometru şi adventice. Această structură este prezentă în special în regiunea corpului uterului. Endometrul are în structura sa un epiteliu prismatic cu două tipuri celulare: celule ciliate şi celule neciliate (secretorii). Epiteliul formează glande tubulare simple. După funcţionalitatea sa în endometru se disting pe secţiuni trei zone: bazal, spongios şi compact. Stratul spongios şi compact sunt eliminate în timpul menstruaţiei. Miometrul este format din ţesut muscular neted dispus în trei straturi: longitudinal (intern), mijlociu şi longitudinal (extern). Seroasa este formată din ţesut conjunctiv în care predomină fibrele elastice. În timpul ciclului menstrual structura sa se schimbă în concordanţă cu următoarele faze:

1. faza secretoare începe după ovulaţie, glandele endometrului secretă un mucus bogat în glicogen iar stroma se vascularizează intens, 2. faza menstruală este o fază degenerativă, în care stratul de bază şi stratul spongios sunt eliminate, 3. faza proliferativă reface structurile eliminate. Glandele se refac din celulele rămase la baza glandelor endometriale. Din aceste celule se reface şi epiteliul de suprafaţă. Fibroblastele refac populaţia celulară şi matrixul extracelular. Vaginul este un canal fibromuscular, deschis prin extremitatea inferioară în vulvă. Are rol în copulaţie, eliminarea menstrului şi trecerea fatului în naştere. Este căptuşit cu un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat. Lamina propria este formată dintr-un ţesut conjunctiv elastic. Nu conţine glande şi este bogat în vase sanguine. Vulva cuprinde toate organele genitale externe ale femeii, muntele pubelui, labile şi aparatul

erectil.

Muntele pubelui, muntele Venerei sau penilul este o proeminenţă rotunjită, dispusă inaintea simfizei pubiene. Formaţiunile labiale sunt două perechi de pliuri tegumentare, labile mari şi labile mici, care delimitează vestibulul vaginului. Vestibulul vaginului este regiunea profundă a vulvei, marginită de labile mici, clitoris şi frâul labiilor. În vestibule se deschid orificiul extern al uretrei, orificiul vaginei prevăzut cu himen şi glandele vestibulare. Organele erectile sunt clitorisul şi bulbii vestibulului. Clitorisul organ median şi nepereche, este situat anterior vulvei, asemănător corpului cavernos al penisului. Bulbii vestibulului formaţiuni pereche dispuse pe pereţii laterali ai vestibulului vaginei, omologi bulbului penisului.

Sistemul reproducător mascul

Sistemul reproducător mascul este format din: testicule, glandele specifice sexului masculin, care produc spermatozoizii şi hormonii sexuali: sistemul de tuburi, care conduc spermatozoizii de la testicul la exterior (ducturi eferente, ducturi deferente si duct ejaculator); glande accesorii, care produc fluidul seminal (vezicula seminală şi glanda prostată); penisul, care este organul copulator. (fig. 100)

Testiculul

Este organ pereche. Sunt dispuse înafara cavităţii abdominale, într-o pungă tegumentară numită scrot.

Testiculul este în principal o structură tubulară, învelit de tunica albuginee formată din ţesut conjunctiv dens. În regiunea superioară ţesutul conjunctiv formează o îngroşare numită mediastin (corpul lui Highmore). De aici pornesc numeroase septe conjunctive care împart testiculul în lobi. În fiecare lob se găsesc un număr de tubi seminiferi. Tubii seminiferi sunt unităţile structurale ale testiculelor (fig. 101). Fiecare tub seminifer are un epiteliu stratificat format din două tipuri principale de celule: celule germinale care se vor diferenţia în spermatozoizi şi celulele Sertoly care sunt celule de susţinere.

Celulele germinale se dispun în mai multe straturi între care conturul este slab definit. Pe secţiune fiecare tub seminifer este delimitat de o membrană bazală şi are un contur circular. Celule din care se vor diferenţia spermatozoizii, se găsesc aproape de membrana bazală iar spermatozoizii maturi spre lumenul tubului. Toate fazele din diferenţierea spermatozoizilor sunt în legătură structurală şi funcţională cu celulele Sertoly. Celulele Sertoly reprezintă adevăratul epiteliu al tubului seminifer. Ele provin din celulele cordoanelor lui Valentin-Pfuger, din care se formează şi tubii seminiferi. La testiculul senil aceste celule reprezintă singura populaţie a testiculului. Celulele Sertoly sunt un suport pentru celulele seminale şi asigură nutriţia lor. Resturile rezultate din diferenţierea celulelor seminale sunt fagocitate de celulele Sertoly. Prin mişcarea lor contribuie la deplasarea celulelor spermatice spre lumenul tubilor seminiferi. Între ei există ţesut conjunctiv lax în care se găsesc celule Leydig care produc hormoni androgeni (glande interstiţială a testiculului). Se observă numeroase fibrocite, macrofage, mastocite, limfocite, celule mezenchimale. Celulele Leydig sunt celule mari ovale sau poligonale, dispuse izolat sau în grupuri, adiacente capilarelor sanguine. Nucleii celulelor sunt rotunzi sau ovali, eucromi cu unul sau doi nucleoli. Sperma este un lichid complex produs de testicule constituit în cea mai mare parte din spermatozoizi şi produşi de secreţie ai căilor spermatice. La vârful fiecărui lobul tubii seminiferi au un traiect rectiliniu, se unesc şi se deschid într-un canal foarte scurt tubul drept. Aceştia se continuă cu o reţea anastomozată numită rete testis sau reţeaua lui Haller. Reţeaua lui Haller este reprezentată de spaţii intercomunicante căptuşite cu un epiteliu cubic la care celulele au câte un cil. În ţesutul conjunctiv sunt multe vase sanguine. Ducturile eferente sunt tuburi cu traseu neregulat care în aspectul general morfologic sunt ca nişte conuri care fac legătura intre rete testis şi capul epididimului. Un duct eferent este căptuşit cu un epiteliu unistratificat format din două populaţii celulare de înălţimi diferite, celule înalte ciliate şi celule scunde neciliate. La exterior, există un strat subţire de ţesut muscular neted dispus circular. Epididimul este un tub foarte lung în care trecerea spermatozoizilor este încetinită. Se descriu trei regiuni: cap,corp şi coadă. Epididimul este căptuşit cu un epiteliu pseudostratificat cu stereocili a căror înălţime descreşte spre partea distală. Se asigură reabsorbţia unei părţi din lichidul seminal şi menţine viteza spermatozoizilor. Ducturile deferente sunt tuburi dispuse între epididim şi ductul ejaculator. Peretele său este format din trei straturi musculare: longitudinal intern, mijlociu şi longitudinal extern. La interior ductul deferent este căptuşit cu un epiteliu pseudostratificat care formează numeroase cute. Ducturile ejaculatoare sunt situate între ductul deferent şi uretră. Peretele este format din trei tunici (mucoasă, musculară şi adventice). Mucoasa este puternic pliată, cu un epiteliu pseudostratificat, care în regiunea terminală este de tip epiteliu de tranziţie. Corionul conţine numeroase vene anastomozate care continuă corpul spongios. Musculara se pierde în ţesutul prostatei. Vezicula seminală este o glandă al cărui produs de secreţie contribuie la nutrirea spermatozoizilor şi intră în alcătuirea lichidului seminal. Morfologic este un tub foarte contorsionat (formează anse) prinse prin ţesut conjunctiv. Peretele tubului este format din: mucoasă, musculară şi adventice. Prostata este o glandă care produce o substanţă care intră în componenţa lichidului spermatic cu rol în lichefierea spermei după ce a fost depusă în tractul genital femel. Este o glandă mare situată la baza uretrei, de tip tubulo alveolar compus. La exterior este delimitată de o capsulă fibro -elastică şi de fibre musculare. Glanda este formată din lobuli uniţi prin septe conjunctive. Epiteliul glandular este

diferit în funcţie de starea glandei: cuboidal la glanda în repaos şi pseudostratificat columnar la glanda în activitate.

Glandele bulbo-uretrale sunt glande de tip tubulo-acinos mici, localizate în dreptul uretrei membranoase. Secretă un produs cu rol în lubrefierea mucoasei uretrei. La exterior glanda este delimitată de o capsulă conjunctivă cu fibre musculare netede. Din capsulă se desprind septe care delimitează lobuli. Epiteliul din regiunea secretoare a glandei variază în înălţime de la cubic la prismatic. Penisul este organul care asigură copulaţia. Structura principală este reprezentată de trei formaţiuni tisulare numite erectile, deoarece îşi pot modifica volumul, contribuind la redimensionarea organului. În regiunea dorsală este situat corpul cavernos penian format din două structuri cilindrice. În structura sa se găsesc artere şi arteriole cu traiect spiralat care se deschid în sinusuri. Din sinusuri sângele este colectat în vene. Corpul cavernos uretral este cilindric, poziţionat ventral. Ţesutul erectil al corpului cavernos uretral conţine lacune vasculare largi (sinusuri cavernoase) în jurul cărora există trabecule de ţesut conjunctiv fibroelastic şi fibre musculare. Sinusurile sunt căptuşite cu un e ndoteliu vascular. Prin mijlocul corpului cavernos uretral trece uretra. Corpul cavernos penian şi uretral sunt acoperite de o tunică conjunctivă densă. La exterior penisul este acoperit de piele care se mişcă liber faţă de ţesutul conjunctiv. În acest spaţiu se găsesc şi numeroase capilare sanguine şi fibre nervoase.

Verificarea cunoştinţelor

1. Din ce este format sistemul genital?

2. Care sunt elementele componente ale sistemului genital feminin?dar masculin?

3. Ce sunt gonadele?Ce structură au?

4. Care sunt glandele anexe ale sistemului genital feminin?dar masculin?

Teme pentru examinarea finală

1. Reprezentaţi prin desene structura ovarului şi a testiculului.

2. Care este originea embrionară a celor două gonade?

Igiena omului

Cap.I.Introducere

Igiena este ştiinţa prevenirii bolilor şi a menţinerii sănătăţii, ea ne învaţă cum să trăim sănătos. Igiena se ocupă de cercetarea factorilor mediului, a influenţei lor asupra sănătăţii, elaborarea şi supravegherea cerinţelor sanitaro-igienice adecvate confortului igienic în desfăşurarea vieţii şi a muncii, de păstrare şi îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei. Denumirea ştiinţei provine de la Hygieia(gr.) considerat zeul sănătăţii în mitologia greacă.

Igiena copilului şi adolescentului este o ramură a Igienei, care se ocupă cu studierea factorilor de mediu care influienţează starea de sănătate a colectivităţilor de copii şi tineret, în scopul restrângerii acţiunii vătămătoare a unor factori şi a folosirii celor cu acţiune pozitivă pentru prevenirea îmbolnăvirilor.

Caracteristic vârstei copilăriei este creşterea. Fenomenele creşterii se desfăşoară după unele legităţi pe care le vom sintetiza mai jos:

1. dezvoltarea copiilor este sub influienţa condiţiilor de viaţă: alimentaţia, locuinţa, caracterul activităţii, nivelul de instruire, etc.;

2. ritmul dezvoltării scade cu vârsta, reducându-se după 16-17 ani la fete şi 18-19 ani la băieţi;

3. ritmul dezvoltării nu este uniform, perioadele de creştere accelerată alternează cu cele de creştere lentă;

4. ritmul dezvoltării unor sisteme sau organe este diferit (în primii cinci ani sistemul nervos se dezvoltă intens);

5. dezvoltarea fiecărui ţesut şi organ este în strânsă legătură cu dezvoltarea organismului ca tot unitar;

6. dezvoltarea are particularităţi la cele două sexe.

Dezvoltarea organismului uman este influienţată de o serie de factori:

1. interni ai organismului uman (malformaţii ale uterului, tulburări hormonale, reducerea aportului de oxigen, unele substanţe abortive, etc.),

2. genetici (nanisme, gigantisme ereditare, caracteristicile de rasă, etc.),

3. metabolici (tulburări ale metabolismului unor aminoacizi),

4. endocrini (protohormonii şi hormonii),

5. sistemul nervos (suprasolicitarea, lipsa afecţiunii părinteşti, etc.),

Principalele etape ale dezvoltării postnatale au fost stabilite în funcţie de criteriile morfofuncţionale şi psihopedagogice. Medical, igienic şi pedagogic au fost delimitate următoarele etape de vârstă:

1. prima copilărie: nou-născut (0-28zile), sugar (1-12luni), copil mic (1-3ani);

2. a doua copilărie: preşcolarul mic (3-4ani), preşcolarul mijlociu (4-5ani), preşcolarul mare (5-6ani);

3. a treia copilărie: şcolarul mic (6-11ani), şcolarul mijlociu (11-15ani);

4. adolescenţa: (13-18ani);

5. tinereţea: (18-25ani).

Verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt factorii care influienţează creşterea organismului?

2. care sunt etapele de dezvoltare în perioada postnatală.

Teme pentru examinarea finală

1. Precizaţi legile după care se face dezvoltarea organismului uman?

Cap.II Perioada de vârstă şcolară. Caracteristici ale dezvoltării organismului

Ne oprim asupra acestei perioade deoarece ea interesează direct procesul instruirii în şcoală al elevului. Din punct de vedere somatic această perioadă se caracterizează prin fenomene de maturizare, care încep la vârsta de 10 ani şi se termină la sfârşitul ace stei etape.

Din punct de vedere psihointelectual şi psihosocial perioada se carcterizează prin atingerea stadiului operaţiunilor mentale logico-deductive, schimbări ale interesului de cunoaştere şi profesional.

Din punct de vedere al stării de sănătate în această perioadă sunt prevalente tulburările de vedere, de postură şi deformările toracice, endocrine şi a comportamentului psihoafectiv în legătură cu pubertatea.

Dezvoltarea fizică şi neuropsihică în perioada de vârstă şcolară

Privind dezvoltarea fizică se constată că între şase -10 ani, băieţii au o înălţime şi greutate mai mare ca a fetelor. Dezvoltarea stato-ponderală a fetelor este mai bună între 11-14 ani, constatându-se o scurtare a acestei perioade în ultimii ani.

Perimetrul toracic al fetelor este mai mic decât al băieţilor cu unu-şapte cem.

Ritmul de creştere este lent între şase- 10 ani, după 11 ani ritmul creşteii staturale şi ponderale se accentuiază până la 14 ani, după care scade până la 17 ani. În perioada de creştere corporală intensă statura se măreşte prin alungirea membrelor. Se observă creşterea mai întâi în greutate şi apoi în înâlţime. Creşterea corporală intensă precede pubertatea. Trunchiul creşte mai ales în semestrul dinaintea intrării în pubertate şi intens după acest moment.

Modificări corporale în perioada pubertăţii sunt diferite la cele două sexe. La băieţi:

1. până la opt-nouă ani băieţii au un aspect corporal infantil, care cu mici modificări se menţine până la 10-11 ani;

2. se accentuează dezvoltarea organelor sexuale interne (la 12 ani se instalează pudarha),

3. creşterea înălţimii este intensă;

4. apar fenomene de telarhă (către 13 ani);

5.

apare pilozitatea axilară, schimbări ale tonalităţii vocii, uneori ginecomastie (14- 15 ani);

6. maturizarea celulelor gonadiene şi pilozitate facială (15-16 ani);

7. dispariţia ginecomastiei, pilozitatea pubiană capătă caracter masculin, implantarea perilor capului de tip masculin, acnee juvenilă (17-17 ani);

8. osificarea cartilajelor de conjugare (17-19 ani).

La fete:

1. creşterea lentă a uterului (8-9 ani);

2. instalarea telarhei, creşterea greutăţii, creşterea înălţimii, modificări ale mucoasei uterine (10-11 ani);

3. creşterea glandelor mamare, creşterea organelor genitale interne şi externe, creşterea bazinului, începe dezvoltarea pilozităţii axilare (11-12 ani);

4. instalarea primului ciclu lunar neregulat şi anovulatoriu (12-13 ani);

5. cicluri lunare regulate (13-14 ani) cu dezvoltarea glandelor mamare;

6. menstrele devin ovulatorii (14-15 ani);

7. apare acneea juvenilă (15-16 ani);

8. începe osificarea cartilajelor de conjugare (16-17 ani).

Dezvoltarea aparatului respirator

În perioada şcolară se dezvoltă o serie de carcteristici ale aparatului respirator:

- dezvoltarea sinusurilor feţei legate de creşterea masivului facial,

- creştea rapidă a laringelui,

- cutia toracică se apropie de forma adultă,

- trecerea de la respiraţia de tip abdominal la cea de tip toracic,

- volumul respirator se modifică prin coborârea sternului şi oblicizarea coastelor.

Tulburări frecvente ale acestei perioade:

- deviaţia de sept sau vegetaţii adenoide ceea ce produce o scădere a energiei organismului, prin diminuarea aportului de oxigen,

- anomalii ale dezvoltării buco maxilare care duc la imposibilitatea închiderii normale a gurii,

- spatele cifotic, toracele înfundat, sau în pâlnie, devierile scoliotice ale coloanei vertebrale produce tulburări în mecanica respiratorie.

Dezvoltarea aparatului circulator

Caracteristicile dezvoltării aparatului respirator în perioada şcolară sunt:

- creşte masa cordului (ventriculul stâng de trei ori mai mare ca dreptul), la 18 ani este de 12 ori mai mare ca la nou născut;

- scade numărul de nuclei din muşchiul cardiac şi creşte volumul lor;

- frecvenţa cardiacă scade, mai intens după instalarea pubertăţii;

- hemoglobina totală creşte,

- tensiunea arterială este mai redusă la fete (excepţie între 10-14 ani);

- pulsul în ortostatism este crescut.

Dezvoltarea sistemului osteo-muscular

În perioada şcolară dezvoltarea sistemului osteo-muscular este caracterizată de:

- sudarea epifizelor o dată cu intrarea în adolescenţă;

- lungimea trunchiului la fete este mai mare ca înălţimea totală, comparativ cu băieţii,

- în timpul pubertăţii mâinile şi picioarele pot fi de tip acromegal,

- creşterea forţei musculare diminuează după 16 ani pentru fete şi continuă cu un ritm intens pentru băieţi, ajungând la valori maxime la 25 ani;

- la pubertate diferenţa masei musculare între sexe devine vizibilă,

- la 18 ani forţa musculară la băieţi atinge 90% şi a fetelor 60%.

Ttulburări frecvente:

- deformări ale oaselor datorate unor disfuncţii glandualre (tiroida-paratiroide);

- tulburări ale metabolismului mineralelor prin carenţe alimentare sau lipsa expunerii la soare;

- deformări datorate expunerii la presiuni mai mari ca puterea de rezistenţă a oaselor;

- spatele rotund poate apare datorită unei slăbiciuni a musculaturii statice;

- tulburări în repartiţia tonusului muscular piramidal şi extrapiramidal;

- disgnozii motrice prin needucare, prin preferinţa muncii intelectuale în detrimenul celei fizice;

- tremurături cauzate de conduceri defectuase ale impulsului nervos.

Dezvoltarea creierului

Până la şase ani creierul atinge greutatea celui adult. Între 13-18 ani se observă o creştere în regiunea hipotalamică şi în zona lobilor frontali, iar între 15-19 ani zona hipotalamo hipofizară se vascularizează intens. Legat de dezvoltarea creierului redăm mai jos principalele activităţi ale acestuia în perioada vârstei şcolare.

În periada şase-18 ani se realizează perfecţionări ale limbajului vorbit, se dezvoltă lexicul, se perfecţionează sintaxa şi gramatica limbajului vorbit. Tulburări frecvente: ale ritmului vorbirii, creşte frecvenţa balbismului mai ales la băieţi, distorsiuni din cauza creşterii puterii vocii, sau pot apare tuburări de articulaţie date de conformaţii vicioase ale aparatului de fonaţie.

Însuşirea limbajului citit este mai dificilă decât a celui vorbit, dar se face bine dacă copilul are un limbaj vorbit corect. În general înţelegerea legăturilor dintre semnele scrise şi cele vorbite se face la cinci ani sau puţin mai devreme, vârsta optimă este saşe-şapte ani. La elevii cu o dezvoltare intelectuală submijlocie se face cu o întârziere de doi-trei ani.

Tulburările în învăţarea semnelor grafice sunt dislexii şi se definesc ca asimbolii pentru semne separate sau grupuri de semne. Dislexiile sunt favorizate de deficienţe de auz sau văz, întârzieri de vorbire, erori pedagogice, lipsa de stimulare, etc.

Scrisul este o formă complexă de activitate umană şi constă în codificarea fenomenelor prin semne grafice. Însuşirea limbajului scris este dificilă şi se face pe parcursul a patru ani. Disfunc ţiile în această activitate (diortografii) pot apare cu atât mai des cu cât înaintăm în vârstă. Cele mai întâlnite deficienţe sunt înlocuiri de litere în cuvânt, adaosuri sau omisiuni de litere, etc.

În ceea ce priveşte funcţiile de cunoaştere se perfecţionează vederea în adâncime (şase-10 ani), creşte posibilitatea de distingere a literelor (şapte-10 ani cu 45% şi după 12 ani cu 60%), se atinge pragul minimal al diferenţierii cromatice. Discomatopsiile cele mai întîlnite sunt daltonismul sau cecitatea pentru culoarea roşie. Cresc capacităţile auditive prin diferenţierea tonală.

Capacitatea de lucru a copiilor şi adolescenţilor şi modificările lor fiziologice

Capacitatea de funcţionare a sistemelor corpului omenesc are loc după un algoritm în care perioadele de activitate sunt alternate cu perioadele de repaos. Funcţionarea unor organe (inima, plămânii, creierul etc.) o perioadă de timp trebuie alternată cu perioade de repaos, altfel apare oboseala. Aceasta apare când există un dezechilibru între cerinţele faţă de organism şi efortul pe care acesta poate să-l facă pe baza rezervelor energetice de care dispune, cât şi a aportului extern. Dezechilibrul apare când se reduce aportul energetic (creşterea solicitărilor, insuficienta funcţionare a unor aparate, etc.).

Apariţia oboselei se manifestă prin reducerea capacităţii de lucru. Oboseala este un fenomen fiziologic, dar în condiţiile în care ea se perpetuează devine un fenomen patologic.

Oboseala

Starea de oboseală se caracterizează în primul rand prin scăderea capacităţii de lucru, scăderea cantităţii şi calităţii lucrului efectuat.

Starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se caracterizează prin: senzaţia de oboseală, reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai abstracte, restrângerea posibilităţilor de generalizare, comparare, memorare, tulburări de atenţie, etc

În oboseala mai intensă datorită unor fenomene de compensare funcţională a unor tulburări de coordonare funcţională, apar tulburări variate: cefalee, palpitaţii, dureri precordiale, hipertensiune

trecătoare, senzaţii de sufocare, dureri abdominale, anorexie şi flatuenţă, etc la scăderea randamentului şcolar.

Toate acestea ducănd

Cauzele oboselii sunt: intensitatea prea mare şi durata efortului; recreaţia şi odihna reduse; lipsa de activitate şi mişcare în aer liber; activitatea extraşcolară prelungită; reducerea orelor de somn; starea de sănătate deficitară; condiţii de viaţă în familie necorespunzătoare.

Odihna

Odihna este factorul care condiţionează menţinerea capacităţii de lucru a organismului. Prin odihnă se realizează îndepărtarea stării de oboseală şi se favorizează procesele trofotrope, de refacere a capacităţii celulare, a organelor şi sistemelor care au participat la activitate.

În activitatea instructiv educativă efortul se manifestă în special asupra sistemului nervos, neurosenzorial şi neurovegetativ. De aceeaia vom urmări câteva carcteristici ale curbei fiziologice a capacităţii de muncă a şcolarilor.

Succesiunea perioadelor de activitate şi repaos este legată de ritmurile biologice nictimerale ale organismului. Pentru aprecierea stării de activitate s-au înregistrat nivelul pulsului, frecvenţa bătăilor inimii şi temperatur corpului în timpul unei zile. Sa constatat că şcolarii au nevoie de somn între orele 13-14 şi după orele 20-21 până la 6-7.

Curba frecvenţei cardiace are în timpul zilei două vârfuri maxime între 7-11 şi 17. Între orele 13-14 este un minim, iar între 20-6 pulsul are o frecvenţă redusă.

În timpul unei zile valoarea glicemiei se modifică avînd aspectul unei curbe cu două vârfuri, unul la ora 9 altul la ora 15. La amiază glicemia este redusă, scade în timpul somnului şi nu este influienţată de masa de seară.

Aceste modificări fiziologice sunt în paralel cu randamentul activităţii intelectuale.

Măsurând capcitatea de lucru a elevilor s-a constatat că perioada de randament maxim este în primele ore ale dimineţii şi scade la amiază în jurul orelor 13-14. Capacitatea de lucru creşte din nou în jurul orelor 16-17, după care se observă o scădere a capacităţii de lucru care devine evidentă după orele 20.

În cursul unei săptămâni capacitatea de lucru este mai redusă în prima zi a săptămânii, creşte treptat de luni până miercuri şi începe să scadă de joi până sâmbătă. Reduceri ale capacităţilor de lucru la elevi au fost observate la sfârşitul trimestrelor, a anului şcolar şi după perioadele de lucrări sau examene.

Capacitatea de lucru a elevilor este influienţată de o serie de factori:

1. vârsta şi sexul, modificările fiziologice sunt mai puternice la aceleaşi cerinţe dacă vârsta este mai mică. Cu vârsta posibilităţile de adaptare sunt crescute, se pot perfecţiona procesele de formare şi fixare a unor stereotipii dinamice (între 6-25 ani creşte capacitatea de antrenare cu 100%; dexteritatea manuală se dezvoltă continuu până la 20 ani băieţi şi 22 ani fete);

2. dezvoltarea fizică, la preadolescenţi şi adolescenţi între 11-18 ani, antrenaţi s-a demonstrat o mai bună adaptare la efortul dozat în funcţie de înălţime şi greutate. Pentru capacitatea de adaptare la efortul fizic a copiilor şi adolescenţilor, cea mai mare importanţă o are masa corporală activă (proporţia din masa corpului reprezentată de musculatură);

3. intensitatea