STOMATOLOGIA ÎN MEDICINA

PERSANO-ARABĂ
 În secolele VII şi VIII cuceritorii arabi au extins
departe de limitele califatului..
Arabii au preluat cunoştinţele medicale de la
mesopotamieni, egipteni, greci şi romani şi au dezvoltat
ştiinţele în general până după anul 1200, când marele stat arab
s-a destrămat.
Noi vorbim de medicină persano-arabă deoarece mulţi
medici din perioada respectivă nu au fost arabi, ci persani,
sirieni, greci, evrei, etc. Ceea ce îi unea pe toţi este folosirea
limbii arabe, motiv pentru care se vorbeşte adesea impropriu
de „medicina arabă".
 În ţinuturile supuse de califi au existat centre în care a pulsat o
intensă viaţă medicală pe linia tradiţiilor greceşti. Un astfel de centru a fost
Alexandria în Egipt şi Gondişapur în sudul Iranului, unde călugării
nestorieni, alungaţi ca eretici din Edessa, au organizat o şcoală înfloritoare
pe lângă spitalul din localitate.
 Începând cu secolul al VIII-lea, în perioada califatului din Bagdad,
în acest oraş s-a înfiinţat „Tezaurul înţelepciunii", bibliotecă uriaşă subven­
ţionată de califi, care plăteau cu greutatea echivalentă în aur manuscrisele
oferite de traducătorii din limba greacă. Unul din cei mai cunoscuţi
traducători a fost filozoful şi medicul HUNAIN (IOANITIUS), nestorian
educat în şcoala din Gondişapur, care a tradus în arabă cele aproximativ
140 de cărţi ale lui GALEN, precum şi o serie de scrieri ale lui
HIPOCRAT. De altfel el este şi unul din primii scriitori medicali de limbă
arabă, fiind autorul primului tratat sistematic de oftalmologie.
 Un alt medic vestit a fost RAZI (RAZES) (850-923) care a trăit cu
un secol înaintea lui IBN SINA. El este autorul lucrării Al-Havi (Cartea
Cuprinzătoare), care rezumă concepţiile medicilor greci, sirieni, arabi,
persani şi indieni, cu comentariile autorului. RAZES recomanda igiena
bucală a sugarului şi a pus primele jaloane ale ortodonţiei.
 Unul din cei mai mari medici ai perioadei persano-arabe a fost
ABU ALI IBN SINA. El s-a născut în 980 în oraşul Afşana (situat probabil
în apropierea Buharei). Numele complet al marelui medic era Abu Ali al-
Husein ibn Abdallah ibn al-Hasan ibn Ali ibn Sina, în forma latinizată
AVICENNA. Tatăl savantului făcea parte din secta izmailiţilor, crunt
persecutată deoarece era considerată eretică întrucât nu punea mare temei
pe Coran şi pe dogmele tradiţionale. Datorită acestui fapt IBN SINA s-a
bucurat de o educaţie liberală pentru timpurile respective.
 
 AVICENNA a început să studieze medicina sub îndrumarea lui
ABU-L-MANSUR KAMARI, eminent medic din Buhara. În spitalele din
acel oraş viitorul savant a înmagazinat o enormă experienţă clinică,
ajungând medicul emirului samanid NUH IBN MANSUR.
În jurul anului 1000 AVICENNA a părăsit Buhara, instalându-se
în oraşul Gurgangi, în care trăia marele învăţat BIRUNI. Temându-se de
persecuţiile sultanului MAHMUD GAZNEVI, AVICENNA a pornit în
pribegie spre sud, ajungând la Giurgian, pe ţărmul Mării Caspice.
 A scris „Cartea vindecării" considerată de mulţi cercetători drept
cea mai importantă operă ştiinţifico-filozofică a timpului. Paralel a
continuat să lucreze la „canonul ştiinţei medicale".
AVICENNA s-a stins din viaţă, se pare că în urma unui cancer
gastric.
 Opera medicală a lui AVICENNA este remarcabilă. El a descris
retina şi musculatura globului ocular, a definit meningitele ca afecţiuni ale
învelişului creierului, a semnalat diversele tipuri de ictere, a preconizat
traheotomia, a intuit acţiunea antiseptică a alcoolului şi a indicat sugerea de
măduvă osoasă ca mijloc de tratament al anemiei. De altfel „Canonul
medicinei" a fost cartea de căpătâi în multe universităţi europene în evul
mediu, în frunte cu cele de la Toulouse şi Montpellier. El fusese tradus în
latină de GERARD din Cremona.
 „Canonul ştiinţelor medicale" este alcătuit din cinci cărţi.
Prima carte cuprinde noţiunile fundamentale: definiţia medicinei,
bazele biologice ale medicinei, anatomia omului, generalităţi asupra
etiologiei, patogeniei, igienei şi terapeuticii. Merită reţinută definiţia
medicinei: „arta de a păstra sănătatea şi, eventual, de a vindeca boala
survenită în corp" (Poemul Medicinei, 17).
Cartea a doua tratează despre medicamentele simple.
 Cartea a treia, cea mai voluminoasă, este un tratat impunător de
patologie specială. Cartea cuprinde secţiuni speciale despre afecţiunile
creierului, ale nervilor, ale ochilor, ale dinţilor, ale gingiilor şi buzelor, ale
gâtului, etc.

Cartea a patra tratează

despre febre şi afecţiunile
febrile, despre tumori, răni,
fracturi şi luxaţii, etc.
(reducerea luxației mandibulare
după Avicenna, sec. IX d. H.)

În fine, ultima carte se ocupă cu medicamentele compuse. Marele

savant francez M. BERTHELOT îl consideră pe AVICENNA printre
înaintaşii chimiei moderne datorită studierii compuşilor organici.
 Luând ca punct de plecare „Canonul medicinei", IBN SINA a
elaborat un rezumat în versuri, „Poemul Medicinei". Lucrarea se compune
din 1326 de stihuri, fiind concepută pentru a uşura memorizarea tezelor
principale din Canon. Spicuim în continuare câteva din aceste teze:
„200. Fă gargară şi spală-ţi dinţii, pentru a-ţi păstra curate dantura
şi cerul gurii".
„230. Uneori două degete sunt alipite, iar alteori fălcile se
articulează defectuos".
 Este descrisă aici şi incongruenţa mandibulo-maxilară.
„278. Strâmbarea gurii se produce prin relaxarea nervilor sau prin
contractura lor care determină aplecarea capului într-o parte" (referire la
torticolis).
AVICENNA a subliniat şi rolul patogen al factorilor prenatali:
„913. Se cuvine să apărăm copilul în pântecele mamei, încât nimic
vătămător să nu-l atingă".
Referitor la chirurgie stomatologică IBN SINA scria:
„1290. Trebuie excizate formaţiunile anormale apărute pe limbă şi
urechi".
„1295. Tot ce lungeşte omuşorul, tot ce creşte pe gingii (trebuie
excizat)".
 În fine, referitor la traumatisme el scria:
„1312. Pentru a repara o fractură trebuie, mai întâi, să izbuteşti reducerea,
1313. Să aşezi fragmentele aşa încât să-şi reia locul lor, să tai cu fierăstrăul
punctele ce rănesc: iată metoda cea bună".
„1321. Luxaţia se reduce trăgând până ce osul scrântit îşi reia locul său,
1322. după care trebuie menţinut aşa un timp anumit".
Din cele de mai sus se desprinde
faptul că AVICENNA avea
cunoştinţe vaste în domeniul
medicinei, ceea ce explică
impactul pe care l-au avut
operele sale asupra şcolilor
medicale din Europa evului mediu.
 ABULCASIS, născut în apropierea Cordobei către 1050, mort în
1107, a fost primul chirurg din şcoala arabo-andaluză. El a introdus
folosirea catgutului, a bumbacului (vata), a mercurului şi a alcoolului în
practica medicală.