Sunteți pe pagina 1din 30

I.

Modele de subiecte pentru examenul de bacalaureat rezolvate

Bacalaureat, iulie 2012

Toate subiectele (I, II si III) sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

Timpul efectiv de lucru este de 3 ore.

SBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele istorice de mai jos:

      A. „În septembrie 1394 oastea otomană, în jur de 40.000 de oameni, (…) a trecut Dunărea, pe la Nicopole,
în Ţara Românească. [Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni, Mircea cel Bătrân a
adoptat tactica luptelor de hărţuială ceea ce a făcut ca în momentul în care detaşamentele otomane au ajuns în
apropiere de Curtea de Argeş, vechea capitală a Ţării Româneşti, ele să fie foarte slăbite. Lupta decisivă (…) s-a
dat la 10 octombrie 1394 la (…). Rezistenţa arătată de români, ca si teama de intervenţia, în sprijinul lui Mircea
cel Bătrân, a regelui Sigismund, ale cărui oşti sosiseră la Timişoara, l-au [determinat] pe Baiazid - cel dintâi
sultan care a condus oşti pe teritoriul românesc – să hotărască retragerea la sudul Dunării.”

                                                                                                                                            (Şt. Ştefănescu, Istoria


medie a României)

        B. „Într-adevăr, în faţa uriaşei forţe concentrate de [sultanul] Mehmed al II-lea împotriva Ţării Româneşti,
Vlad Ţepeş nu a cedat, deşi rămăsese singur, doar cu relativ puţina sa oaste (30000). Ca şi în campania din anul
precedent în Anatolia, Mehmed al II-lea a recurs la sprijinul flotei şi în expediţia împotriva Ţării Româneşti, din
1462. (…) Din punct de vedere militar, (...) Mehmed al II-lea nu a obţinut vreun succes decisiv împotriva lui
Vlad Ţepeş. (…) Dar, din punct de vedere politic, sultanul a reuşit să-si consolideze stăpânirea la Dunăre si să
întărească controlul otoman în Ţara Românească.”

                                                                                                                        (G. Tahsin, Românii şi otomanii în


secolele XIV-XVI)   

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi capitala statului medieval românesc precizată în sursa A.                                                                        


2 puncte
2. Precizaţi secolul în care se desfăşoară evenimentele descrise de sursa B.                                                     2
puncte

3. Menţionaţi câte un domnitor al Ţării Româneşti, precizat în sursa A, respectiv în sursa B.                             6


puncte

4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că acţiunea militară a Imperiului
Otoman a avut consecinţe nefavorabile pentru statul român în plan politic.                                                                          
3 puncte

5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A.                  7
puncte

6. Prezentaţi alte două conflicte din spaţiul românesc, desfăşurate în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii,
în afara celor precizate în surse.                                                                                                                                              
6 puncte

7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni diplomatice la care au participat românii în Evul Mediu.          4
puncte                          

Porni

 SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

     Citiţi cu atenţie sursele istorice de mai jos:

    „Transformarea regimului pluralist autoritar, pe care Mussolini îl instaurase [în Italia] după Marşul asupra
Romei, într-o dictatură totalitară (…) datează (…) din anii 1925-1926. (…) Monarhia este susţinută, dar regele
(...) este constrâns doar la rolul de reprezentare. Senatul este menţinut şi el doar pentru a se putea exploata
referinţa la antica instituţie romană şi  pentru a cruţa fosta clasă conducătoare, dar chiar dacă membrii acestei
înalte adunări sunt încărcaţi de oameni din partea regimului, ei nu au nicio putere concretă. Camera Deputaţilor
este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid. (…) Esenţa puterii aparţine în fapt „Ducelui”
[Mussolini]. În principiu acesta nu dă socoteală decât în faţa regelui şi  are mari atribuţii economice în calitate
de ministru al corporaţiilor şi  militare ca sef suprem al armatei. El numeşte şi  revocă miniştrii care nu sunt
decât simpli executanţi şi  poate legifera prin decret-lege fără control parlamentar. (...) Partidul unic are drept
misiune înregimentarea şi  supravegherea populaţiei (...). El participă la menţinerea ordinii cu ajutorul miliţiei
(...). La această dată [1940] însuşi Partidul Naţional Fascist numără 3 milioane de membri.”

                                               (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi partidul precizat în sursa dată.                                                                            2 puncte

2. Precizaţi, pe baza sursei date, o caracteristică a Camerei Deputaţilor.                       2 puncte

3. Menţionaţi un regim politic şi  un spaţiu istoric, la care se referă sursa dată.               6 puncte

4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la Senat.                                    6 puncte


5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atribuţiile lui Mussolini în stat, susţinându-l cu
două informaţii selectate din sursă.                                                          10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia practicile politice democratice
reprezintă o caracteristică a Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi  concluzia.)                                
4 puncte

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea României în relaţiile internaţionale (secolele al
XIX-lea – al XX-lea), având în vedere:

 menţionarea unei acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a
secolului al XIX-le
 menţionarea unei cauze a aderării României la una dintre marile alianţe la începutul secolului al XX-lea
şi  prezentarea unei consecinţe a acestei aderări pentru statul român
 menţionarea a două acţiuni ale regimului stalinist din România desfăşurate în relaţiile internaţionale şi
precizarea unei asemănări între acestea;
 formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea regimului naţional-comunist din România faţă de
„Războiul Rece” şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric 

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei


cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea
succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

 BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE

 Se punctează oricare alte formulări/ modalităţi de rezolvare corectă a cerinţelor.


 Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se acordă
fracţiuni de punct.
 Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărţirea punctajului total acordat
pentru lucrare la 10.

SUBIECTUL I (30 de puncte)

1. 2 puncte pentru numirea capitalei statului medieval românesc precizate în sursa A

2. 2 puncte pentru precizarea secolului în care se desfăşoară evenimentele descrise de sursa B

3. câte 3 puncte pentru menţionarea fiecărui domnitor al Ţării Româneşti, precizat în sursa A, respectiv în sursa
B                                                                                                                (3px2=6p)
4. 3 puncte pentru scrierea, pe foaia de examen, a literei B, corespunzătoare sursei care susţine că acţiunea
militară a Imperiului Otoman a avut consecinţe nefavorabile pentru statul român în plan politic

5. 7 puncte pentru scrierea, pe foaia de examen, a oricăror două informaţii aflate în relaţie cauză–efect,
selectate din sursa A

6. - câte 1 punct pentru menţionarea oricăror alte două conflicte din spaţiul românesc, desfăşurate în Evul
Mediu şi la începuturile modernităţii, în afara celor precizate în surse                 (1px2=2p)

   - câte 2 puncte pentru prezentarea fiecăruia dintre conflictele menţionate                 (2px2=4p)

7. 4 puncte pentru menţionarea oricărei asemănări între două acţiuni diplomatice la care au participat românii în
Evul Mediu

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

1. 2 puncte pentru numirea partidului precizat în sursa dată

2. 2 puncte pentru precizarea, pe baza sursei date, a oricărei caracteristici a Camerei Deputaţilor

3. câte 3 puncte pentru menţionarea oricărui regim politic şi a oricărui spaţiu istoric, la care se referă sursa dată
(3px2=6p)

4. câte 3 puncte pentru menţionarea, din sursa dată, a oricăror două informaţii referitoare la Senat                                  
(3px2=6p)

5. - 4 puncte pentru formularea, pe baza sursei date, a oricărui punct de vedere referitor la atribuţiile lui
Mussolini în stat

    - câte 3 puncte pentru selectarea, din sursa dată, a oricăror două informaţii care susţin punctul de
vedere  formulat                                                                                                             (3px2=6p)

6. - 1 punct pentru pertinenţa argumentării afirmaţiei conform căreia practicile politice democratice reprezintă o
caracteristică a Europei secolului al XX-lea

    - 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric relevant care susţine afirmaţia dată

  - 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.), respectiv a
conectorilor care exprimă concluzia (aşadar, ca urmare etc.)

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Informaţia istorică – 24 de puncte distribuite astfel:

 3 puncte pentru menţionarea oricărei acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a


doua jumătate a secolului al XIX-lea
 3 puncte pentru menţionarea oricărei cauze a aderării României la una dintre marile alianţe la începutul
secolului al XX-lea
 2 puncte pentru menţionarea oricărei consecinţe a aderării României la una dintre marile alianţe la
începutul secolului al XX-lea pentru statul român
 3 puncte pentru prezentarea coerentă a consecinţei menţionate, prin evidenţierea relaţiei istorice de
cauzalitate şi utilizarea unui exemplu/ a unei caracteristici
 1 punct pentru utilizarea doar a unui exemplu/ a unei caracteristici referitoare la  consecinţa menţionată 
 câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două acţiuni ale regimului stalinist din România
 desfăşurate în relaţiile internaţionale (3px2=6p)
 2 puncte pentru precizarea oricărei asemănări între acţiunile menţionate
 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la atitudinea regimului naţional-comunist
din România faţă de „Războiul Rece”
 1 punct pentru pertinenţa argumentării punctului de vedere formulat
 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric relevant care susţine punctul de vedere formulat
 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.), respectiv,
concluzia (aşadar, ca urmare etc.)

Ordonarea si exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte distribuite astfel:

• 2 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat

1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric adecvat

0 puncte pentru lipsa limbajului istoric

• 1 punct pentru structurarea textului (introducere - cuprins - concluzii)

0 puncte pentru text nestructurat

• 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

0 puncte pentru nerespectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

• 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu

0 puncte pentru nerespectarea limitei de spaţiu

Rezolvare

Subiectul I
1. Curtea de Argeş.

2. Secolul XV.

3. Domnitorul precizat în sursa A este Mircea cel Bătrân, iar cel din sursa B este Vlad Ţepeş.

4. Sursa B.

5. Informaţia cauză: „[Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni”, 

    Informaţia efect: „Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială”.

   (Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. În text mai pot fi găsite şi alte informaţii aflate în relaţie cauză-
efect).

6.   Alte două conflicte militare din spaţiul românesc desfăşurate în Evul Mediu sunt campania sultanului
Mehmed al II-lea împotriva lui Ştefan cel Mare din vara anului 1476 şi campania marelui vizir Sinan Paşa din
1595, împotriva lui Mihai Viteazul.

După victoria lui Ştefan cel Mare de la Vaslui (1475), împotriva unei numeroase oşti turceşti conduse de
Suleiman Paşa, sultanul Mehmed al II-lea a venit prsonal, în vara anului 1476, în fruntea unei armate, cu scopul
de a cuceri Moldova. Ştefan a adunat oastea cea mare, dar turcii i-au pus pe tătari să atace nordul Moldovei,
astfel că voievodul a trebuit să le dea drumul ţăranilor să-şi apere gospodăriile. A rămas să lupte doar oastea cea
mică. Bătălia s-a dat la Războieni şi a fost câştigată de turci, dar moldovenii nu au suferit pierderi mari. Ei s-au
retras în cetăţi, iar sultanul, după mai multe asedii, nu a reuşit să cucerească nicio cetate, şi a decis să se retragă.
În timpul retragerii, moldovenii i-au hărţuit pe turci şi le-au împiedicat aprovizionarea, iar în tabăra turcească a
izbucnit şi o epidemie de ciumă. Astfel, pagubele campaniei au fost foarte mari, iar rezultatul politic concret
aproape nul.

În anul 1594 Mihai Viteazul a declanşat revolta împotriva Imperiului Otoman: a ucis creditorii turci din
Bucureşti, a refuzat plata tributului, a încheiat un tratat de alianţă cu Sigismund Bathory, principele
Transilvaniei. Drept urmare, în vara anului 1595, o armată condusă de marele vizir Sinan Paşa a trecut Dunărea
pentru a-l pedepsi pe domnitor. Mihai dispunea de o mică armată, comparativ  cu cea turcească şi de un ajutor
primit din Transilvania. El a dat atacul decisiv împotriva avangardei turceşti la Călugăreni, pe râul Neajlov.
Românii au obţinut o victorie tactică pentru că turcii au suferit mari pierderi şi s-au retras de pe câmpul de
bătălie. Exemplul  personal al lui Mihai a avut un rol foarte important: el a participat direct la luptă, a ucis unul
dintre comandanţii turci şi l-a pus pe fugă pe un altul. Sinan Paşa a căzut în apa Neajlovului în timpul
confruntării. Din cauză că lupta s-a dat doar cu avangarda armatei turceşti, Mihai a hotărât să se retragă spre
munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund. Turcii între timp au ocupat capitala şi o parte din sudul ţării şi au
început organizarea ţării în paşalâc. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor din Transilvania şi Moldova, dar şi
de la Austria şi Toscana, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i alunge pe turci. Lupta decisivă s-a dat
la Giurgiu,unde turcii au fost înfrânţi.

(Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. Pot fi luate şi alte conflicte, iar prezentarea lor poate fi şi mai
scurtă).

7. Două acţiuni diplomatice la care au participat românii  în Evul Mediu sunt tratatul de alianţă semnat de
domnitoruluiŢării Româneşti, Mircea cel Bătrân, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395) şi
tratatul domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, cu regele Ungariei, Matia Corvin (1475). O asemănarea între
aceste două acţiuni diplomatice este că ambele au ca scop lupta împotriva Imperiului Otoman.
(Aceasta este una dintre posibilele rezolvări. O asemănare ar putea fi, de exemplu, şi faptul că cei doi domnitori
au ales să încheie tratate de alianţă cu acelaşi stat, Ungaria).

Subiectul al II-lea

1. Partidul Naţional Fascist

2. „Camera Deputaţilor este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid”.

3. Un regim politic menţionat în sursă este „dictatura totalitară”, iar un spaţiu istoric este Italia.

4. „Senatul este menţinut şi el doar pentru a se putea exploata referinţa la antica instituţie romană”, iar membrii
săi „nu au nicio putere concretă”. (Există şi alte informaţii referitoare la Senat care pot fi notate în răspuns.)

5.  Mussolini are atribuţii foarte mari în conducerea statului. Acestea sunt atât legislative cât şi executive,
arătând că este încălcat principiul separaţiei în stat. Mai mult, atribuţiile sale legislative şi executive sunt
aproape nelimitate, iar Parlamentul este redus la o instituţie decorativă:  Mussolini nu răspunde în faţa
Parlamentului, aşa cum ar fi fost normal pentru un membru al executivului, ci doar în faţa regelui (formal),
poate da legi în locul Parlamentului fără să fie controlat de acesta, controlează economia Italiei, din funcţia de
ministru al corporaţiilor.

Mussolini „nu dă socoteală decât în faţa regelui şi are mari atribuţii economice în calitate de ministru al
corporaţiilor”. „El poate legifera prin decret-lege fără control parlamentar”.

6. Principalele practici ale unui regim democratic sunt: respectarea separaţia puterilor în stat, respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide politice, dreptul de vot universal. 

Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (regimuri care
prevedeau în constituţiile lor şi respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin,
după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal. Totuşi, unele state europene au ajuns
la scurt timp (în anii ’20 - 30’) regimuri autoritare sau totalitare. În a doua jumătate a secolului XX Europa s-a
împărţit în două, din perspectiva regimului politic: în vest statele au ajuns să aibă toate regim democratic, iar în
est, regim totalitar comunist. După căderea regimurilor comuniste în 1989, toate statele europene revin la
regimul democratic prin instituirea pluripartidismului şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Din cauză că
până la sfârşitul secolului XX toate statele europene respectă, cel puţin formal, practicile democratice, putem
spune că democraţia este o caracteristică a Europei în această perioadă.

Subiectul al  III-lea

România s-a constituit ca stat în 1859, dar era un stat vasal Imperiului Otoman, deci nu avea dreptul la o politică
externă proprie. Abia după proclamarea independenţei ( 9 mai 1877) şi, mai ales, după recunoaşterea ei pe plan
internaţional (1878), România se implică activ în relaţiile internaţionale. În secolul XX ţara noastră se remarcă,
din punct de vedere militar, prin participarea la Războaiele Mondiale, iar din punct de vedere diplomatic, ca
membru al unor organizaţii suprastatale mondiale (Societatea Naţiunilor apoi ONU) sau europene (Mica
Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică în perioada interbelică, CAER şi Pactul de la Varşovia în perioada
comunistă) .
Una dintre primele acţiuni importante desfăşurată de România în relaţiile internaţionale este aderarea, în 1883,
la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), alianţă militară alcătuită din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Astfel se
spera ca România să primească ajutor în cazul unei agresiuni ruseşti. Carol I şi primul-ministru Ion C. Brătianu
considerau că, în acel moment, cel mai mare pericol la adresa siguranţei României îl reprezenta Rusia. Totuşi,
acest tratat a fost ţinut secret, întrucât opinia publică românească era profranceză şi antiaustriacă.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, marile puteri europene au realizat două alianţe: Antanta
(Marea Britanie, Franţa, Rusia) şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). Acestea au devenit
cele două tabere care s-au confruntat în Primul Război Mondial. În 1914, când a izbucnit războiul, România a
rămas neutră. Românii au aderat apoi la Antanta din cauză că doreau eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de
sub stăpânirea Austro-Ungariei. În august 1916 s-a semnat Tratatul de alianţă cu Antanta, care prevedea că
România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria, iar puterile Antantei îi recunosc dreptul de a
anexa teritoriile austro-ungare locuite de români.

Consecinţa imediată a aderării României la Antanta a fost participarea ţării noastre la Primul Război Mondial.
Trupele române au trecut Carpaţii (august) şi au înaintat, timp de o lună, în Transilvania. Trupele germane au
venit în ajutorul Austro-Ungariei, atacând pe două fronturi: în Dobrogea şi apoi în Transilvania. În noiembrie
1916 trupele germane şi aliaţii lor au ocupat sudul României. Guvernul român şi armata s-au mutat în Moldova,
capitala devenind Iaşul. În iarna anului 1917, armata română s-a refăcut cu ajutorul misiunii militare franceze
condusă de generalul Berthelot. În vara anului 1917, românii şi aliaţii ruşi au început ofensiva împotriva
armatelor austro-ungare şi germane de-a lungul frontului care se stabilizare în 1916 pe linia Oituz-Focşani-
Galaţi. În iulie-august românii au câştigat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Deşi în aprilie 1918
România a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale, în noiembrie a reintrat în război, fiind alături de
Antanta când Germania a capitulat. Principala consecinţă a participării României la război a fost unirea
provinciilor româneşti aflate sub stăpânire străină cu România, şi implicit realizarea Marii Uniri.

Politica externă a României din perioada interbelică a avut drept scop realizarea unui sistem de alianţe care să-i
garanteze păstrarea graniţelor şi implicarea în acordurile internaţionale create pentru a menţine pacea mondială.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul comunist, prin presiunile
făcute de sovietici. În relaţiile internaţionale s-a declanşat Războiul Rece, un conflict ideologic dus între S.U.A.
şi statele democratice, pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte (1946-1991). Cele două
tabere şi-au creat propriile organizaţii economice şi militare. România, condusă de Gheorghiu Dej, a adoptat
poziţia sovietică în toate problemele de politică internaţională până la sfârşitul anilor ’50. Ea a aderat la
organizaţiile suprastatale iniţiate de U.R.S.S. în Europa: organizaţia economică numită CAER (1949) şi
organizaţia militară Pactul de la Varşovia (1955). O asemănarea între aceste două acţiuni de politică externă
este aceea că, în ambele situaţii, România este între membrii fondatori ai organizaţiei din care face parte. 

În anii ’60 România se distanţează de U.R.S.S.. atât în plan intern, cât şi în plan extern. În perioada
naţionalismului comunist (1965-1989), Nicolae Ceauşescu a transformat independenţa faţă de sovietici într-o
marcă a politicii sale externe. El a adoptat o politică de neutralitate în unele dintre crizele importante ale
Războiului Rece. Una dintre acestea a fost provocată de Israel, în 1967, când, în aşa-numitul „război de 6
zile”, a ocupat teritorii ale mai multor state arabe. România a fost singurul stat comunist care nu a rupt
legăturile diplomatice cu Israelul. Atitudinea de depărtare faţă de U.R.S.S. a adus multe beneficii României în
relaţiile cu Occidentul, în anii ’70. Dar după 1985, când U.R.S.S. a început să se reformeze, opoziţia lui
Ceauşescu faţă de conducerea sovietică a creat o imagine defavorabilă regimului comunist de la Bucureşti.

Implicarea României în relaţiile internaţionale în secolele XIX şi XX a avut obiective diferite, în funcţie de
realităţile fiecărei epoci. Politica externă a României în perioada 1878-1918 a avut ca scop realizarea statului
naţional unitar, iar în perioada interbelică, păstrarea unităţii teritoriale a României şi menţinerea păcii în lume.
În perioada regimului comunist, politica externă a României a fost raportată în primul rând la U.R.S.S., în
contextul în care principala problemă a relaţiilor internaţionale a fost Războiul Rece. Alinierea necondiţionată la
politica internaţională a Uniunii Sovietice este specifică perioadei 1948-1956, distanţarea faţă de Uniunea
Sovietică şi chiar opoziţia faţă de aceasta în unele probleme internaţionale a caracterizat anii ’60 - ’80.

Bacalaureat, iulie 2015

SUBIECTUL I  (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

       A. „În 1948 se creează Securitatea [...]. Sub directa supraveghere a acesteia au loc toate arestările şi
detenţiile din închisori, de pe şantierele Canalului Dunăre - Marea Neagră, din Bărăgan. La ordinul lui Stalin
(căruia Gheorghiu-Dej i se supune slugarnic), în iunie1951, începe, în cele mai inumane condiţii, deportarea a
10 288 de familii în Bărăgan sau în Moldova. [...] În închisori şi lagăre se trece la un regim de suprimare
neînchipuit de dur. 

În cultură se aplică acelaşi model de la răsărit, ca ş i în toate celelalte domenii. Se distrug sau se rescriu valorile
tradiţionale. Relaţiile cu Occidentul sunt complet întrerupte. Învăţământul este reorganizat după modelul
sovietic. [...] Pân ă şi manualele sunt traduse din limba rusă (limbă care devine obligatorie din clasa a IV-a
primară). [...] Istoria naţională este rescrisă pe baze marxist-leniniste şi pe criteriile prieteniei cu Uniunea
Sovietică. O nouă lege a învăţământului las ă pe dinafară toate cadrele didactice care nu voiau să colaboreze cu
noul regim. [...] Presa de opoziţie e interzisă. Ministerul Propagandei este transformat în Ministerul
Informaţiilor pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul. În 1948 erau interzise 8000 de titluri de
cărţi şi reviste.” 

(I. Bulei, O istorie a românilor )

      B. „În 1963, pentru prima oară, România votează la ONU altfel decât Uniunea Sovietic ă. Ulterior, pe
măsura acutizării conflictului chino-sovietic, pe care Gheorghiu-Dej se oferă să-l medieze, voturile
independente ale României se înmulţesc. Regimul capătă respectabilitate în ochii Occidentului, interesat să
slăbească coeziunea Pactului de la Varşovia. [...]. Delegaţii economice române şti sunt primite în Elveţia, Marea
Britanie, Belgia, Olanda, Italia, în Japonia. În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-francez pentru
construirea Combinatului siderurgic de la Galaţi. [...] Refuzând s ă secondeze Moscova în dorinţele sale de
hegemonie asupra mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, România îşi ia ca aliaţi China şi
încurajările Occidentului. Şi, profitându-se de conflictul chino-sovietic, într-o declaraţie din aprilie 1964 a
PMR, cunoscută ca «Declara ţia de independenţă», se afirm ă dreptul la libera manifestare a fiecărui partid
comunist. [...] Detaşarea lui Gheorghiu-Dej de Moscova trebuie explicată prin teama lui de procesul de
destalinizare [...] care substituie, înţările «socialiste», echipele instaurate la putere de Stalin după 1945 şi care
putea aduce schimbări nedorite şi în echipa conducătoare de la Bucureşti. 

(Ion Bulei, O istorie a românilor)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi, din sursa A, instituţia de represiune înfiinţată în 1948.                                                               2


puncte
2. Precizaţi, din sursa B, o informație referitoare la relațiile economice ale statului român.                          2
puncte

3. Numiţi doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B.                                               6
puncte

4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că atitudinea României faţă de Uniunea
Sovietică este apreciată de Occident.                                                                                                              3
puncte

5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia
dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect).                                                                                                        
7 puncte

6. Prezentaţi alte două practici politice totalitare utilizate în România, în afara celor la care se referă sursele
date.

6 puncte                                                                                               

7. Menţionaţi o asemănare între acţiunile desfășurate în România, în perioada postdecembristă.4 puncte

SUBIECTUL al II-lea                                                                                                                           (30 de


puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

       „Războiul s-a reluat cu înverșunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit
ofensiva de lângă Mărăști, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale. Dar după câteva zile de
succese, Averescu a oprit operațiunea pentru că situația din Galiția se agravase, iar trupele ruse din Moldova se
dezorganizau, lipsite de disciplină și demoralizate. La 24 iulie/6 august, Mareșalul von Mackensen a lansat la
rândul său o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română și rusă și să
oblige

România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Mărășești, când
armata română a oprit înaintarea trupelor austriece și germane și a pus practic capăt ofensivei acestora. 

Dar s-a ivit un nou pericol. La sfârșitul verii lui 1917 evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să
dezorganizeze frontul de luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. [...] La 18 februarie/3
martie 1918, noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale și a ieșit din
război, lipsind România de sprijinul rus și izolând-o de Occident. Două luni mai târziu, guvernul român, acum
condus de [...] Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la București, prin care România devenea
dependentă politic și economic de Puterile Centrale. 

Dar evenimente hotărâtoare pe câmpurile de luptă au schimbat repede soarta României. Pe frontul de vest aliații
au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918 și au început să înainteze constant spre Germania, iar în
nordul Italiei au respins armatele austro-ungare și au obligat Austro-Ungaria să accepte un armistițiu [...]. ”

                                     (M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României )


 

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi generalul român, precizat în sursa dată.                                                                                      2 puncte

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată.                                                                                     2 puncte

3. Menţionaţi alianța și o acțiune diplomatică desfășurată de aceasta, precizate în sursa dată.                6 puncte

4. Menţionaţi, din sursa dată, două acțiuni care au loc pe frontul de vest.                                            6 puncte

5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la evenimentele de pe frontul din Moldova,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă.                                                                              10 puncte

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relațiile
internaționale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin acțiuni militare sau diplomatice. (Se punctează
prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4
puncte

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii

locale la implicarea în relaţiile internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:

- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-lea;

- menționarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei instituţii centrale din
spaţiul românesc;

- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spațiului românesc, în secolul al XV-
lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul românesc, în secolul al
XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei cauză-
efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE

 
• Se punctează oricare alte formulări/ modalităţi de rezolvare corectă a cerinţelor.

• Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se acordă
fracţiuni de punct.

• Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărţirea punctajului total acordat
pentru lucrare la 10.

SUBIECTUL I       (30 de puncte)

1.  2 puncte pentru numirea, din sursa A, a instituţiei de represiune înfiinţată în 1948

2. 2 puncte pentru precizarea, din sursa B, a oricărei informaţii referitoare la relațiile economice ale statului
român

3. câte 3 puncte pentru numirea fiecăruia dintre cei doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât şi
sursa B           (3px2=6p)

4. 3 puncte pentru scrierea, pe foaia de examen, a literei B, corespunzătoare sursei care susţine că atitudinea
României faţă de Uniunea Sovietică este apreciată de Occident

5. 7 puncte pentru scrierea oricărei relaţii cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A,
precizând rolul fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect)

6. câte 1 punct pentru menţionarea oricăror alte două practici politice totalitare utilizate în România, în afara
celor la care se referă sursele date                                   (1px2=2p)

    câte 2 puncte pentru prezentarea fiecăreia dintre practicile politice menţionate                           (2px2=4p)

7. 4 puncte pentru menţionarea oricărei asemănări între acţiunile desfășurate în România, în perioada


postdecembristă

SUBIECTUL al II-lea     (30 de puncte)

1. 2 puncte pentru numirea generalului român, precizat în sursa dată

2. 2 puncte pentru precizarea secolului la care se referă sursa dată

3. câte 3 puncte pentru menţionarea alianței și a oricărei acțiuni diplomatice desfășurată de aceasta, precizate în
sursa dată                                                                        (3px2=6p)

4. câte 3 puncte pentru menţionarea, din sursa dată, a oricăror două acțiuni care au loc pe frontul de vest                        

 (3px2=6p)

5. 4 puncte pentru formularea, pe baza sursei date, a oricărui punct de vedere referitor la evenimentele de pe
frontul din Moldova
câte 3 puncte pentru selectarea, din sursa dată, a oricăror două informaţii care susţin punctul de vedere formulat

                     (3px2=6p)

6. 4 puncte pentru argumentarea afirmaţiei date prin prezentarea oricărui fapt istoric relevant și prin utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.) şi concluzia (aşadar, ca urmare etc.)

SUBIECTUL al III-lea                                                                                                              (30 de puncte)

Informaţia istorică – 24 de puncte distribuite astfel:

- câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea
– al XIII-lea                                                                                                                                                  
(3px2=6p)

- câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale                                

 (3px2=6p)

2 puncte pentru precizarea oricărei instituţii centrale din spaţiul românesc

- 2 puncte pentru menţionarea oricărei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spațiului românesc,


în secolul al XV-lea

3 puncte pentru prezentarea acțiunii diplomatice menţionate, prin evidenţierea relaţiei istorice de cauzalitate şi
utilizarea unui exemplu/ a unei caracteristici

1 punct pentru utilizarea doar a unui exemplu/ a unei caracteristici referitoare la acțiunea diplomatică
menţionată

- 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul
românesc, în secolul al XVI-lea

4 puncte pentru susținerea punctului de vedere formulat printr-un argument istoric – prezentarea oricărui fapt
istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.) şi concluzia
(aşadar, ca urmare  etc.)

Ordonarea şi exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte distribuite astfel:

- 2 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat

1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric adecvat

- 1 punct pentru structurarea eseului (introducere - cuprins - concluzie)

- 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice


1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

- 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu

Rezolvare

Subiectul I

1. Securitatea.

2. În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-francez pentru construirea Combinatului siderurgic de la
Galaţi.

3. Gheorghiu Dej şi Stalin.

4. B.

5. Informaţia cauză: „Ministerul Propagandei este transformat în Ministerul Informaţiilor”

    Informaţia efect: „pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul”.

6.    Una dintre caracteristicile regimurilor totalitare este controlul total al statului asupra economiei. În regimul
comunist acest control se realizează prin trecerea tuturor averilor (a mijloacelor de producţie, în limbaj marxist)
din proprietatea privată în proprietatea statului. Două practici specifice regimurilor comuniste, care au dus
foarte rapid la controlul total al statului asupra economiei, au fost naţionalizarea industriei şi colectivizarea
agriculturii. 

      În România, naţionalizarea industriei, mai exact trecerea tuturor întreprinderilor şi băncilor în proprietatea


statului, s-a realizat  în 1948. Drept urmare, a fost desfiinţată iniţiativa privată şi toată economia a devenit de
stat. S-a început apoi un program de industrializare forţată în încercarea de a transforma România din stat agrar
în stat industrial. Accentul s-a pus pe industria grea (cu precădere siderurgia). Au fost elaborate nişte planuri
cincinale, după model stalinist, care fixau obiectivele economice pentru o perioadă de 5 ani pentru fiecare
ramură industrială. Angajaţii care erau suspectaţi că nu îşi dau toată silinţa pentru îndeplinirea planului erau
consideraţi sabotori şi puteau fi închişi.

        În agricultură, comuniştii urmăreau colectivizarea, adică trecerea pământurilor din proprietatea privată în
proprietatea statului. Totuşi, pentru a câştiga încrederea ţăranilor, primul guvern comunist a făcut o amplă
reformă agrară, în 1945, prin care ţăranii au fost împroprietăriţi, iar marile proprietăţi au fost reduse la maxim
50 de hectare. În 1949, partidul a decis desfiinţarea micii proprietăţi rurale, încurajându-se crearea unor
gospodării agricole colective şi de stat. Deoarece ţăranii refuzau să renunţe la proprietăţile lor, s-a început o
campanie de propagandă, arătându-se beneficiile colectivizării, şi în acelaşi timp au fost impuse dări foarte mari
către stat (cote) care duceau la ruinarea ţăranilor. Aceste cote erau astfel repartizate încât cei care aveau mai
mult pământ rămâneau cu mai puţine recolte decât ţăranii săraci. După 1958 s-a început colectivizarea forţată.
Comuniştii au trecut la metode foarte dure (şantajul, bătaia, închisoarea, deportarea) pentru a-i face pe ţărani să
renunţe la proprietate. În 1962 s-a încheiat colectivizarea agriculturii, peste 90% din suprafaţa agricolă a ţării
ajungând în proprietatea statului.

7.   După 22 decembrie 1989, în România au loc schimbări instituţionale fundamentale. Chiar la sfârşitul anului,
a fost dat un decret prin care s-a revenit la pluripartidism, în 1990 au fost restituite loturile agricole luate în anii
colectivizării către foştii proprietari sau urmaşii lor, în 1991este adoptată constituţia care garantează drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti şi instituie separaţia puterilor în stat. Asemănarea între aceste acţiuni este aceea că ele
urmăresc trecerea României de la regimul totalitar comunist, bazat pe partidul unic şi proprietate de stat, la
regimul democratic, bazat printre altele, pe pluripartidism, separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi respectarea proprietăţii private.

Subiectul al II-lea 

1. Averescu

2. Secolul XX

3. Alianţa menţionată este Puterile Centrale, iar o acţiunea diplomatică este tratatul de la Brest-Litovsk.

4. Două dintre acţiunile care au loc pe frontul de vest sunt înaintarea aliaţilor spre Germania şi respingerea
armatelor austro-ungare din nordul Italiei.

5.  În vara anului 1917, pe frontul din Moldova, au fost reluate luptele armatei române cu trupele Puterilor
Centrale, prin atacul generalului Averescu la Mărăşti şi au continuat, apoi, cu un contraatac germano-austriac la
Mărăşeşti. Victoria românilor de la Mărăşeşti a stopat războiul ofensiv al Puterilor Centrale pe frontul
românesc, oprindu-le înaintarea spre est. 

„Războiul s-a reluat cu înverșunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit
ofensiva de lângă Mărăști, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale”. 

„Luptele îndârjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Mărășești,când armata română a oprit înaintarea
trupelor austriece și germane și a pus practic capăt ofensivei acestora”. 

6.  „Criza orientală”, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o, în relaţiile internaţionale, decăderea
Imperiului Otoman în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XX. Criza
orientală s-a manifestat prin pierderea, de către Imperiul Otoman, a unor teritorii în favoarea marilor puteri
vecine, în principal Rusia şi Imperiul Habsburgic, sau prin lupta de eliberare a popoarelor supuse sau vasale
Imperiului Otoman. În 1875 criza orientală s-a redeschis prin revoltele bosniacilor şi bulgarilor  împotriva
dominaţiei turceşti. Rusia dorea să acorde ajutor militar balcanicilor, urmărind slăbirea Imperiului Otoman şi
creşterea influenţei ei în această zonă. 

      România a profitat de acest context favorabil pentru a-şi obţine independenţa. Mai întâi a încheiat o
convenţie militară cu Rusia (4 aprilie1877), prin care se acorda dreptul de liberă trecere a trupelor ruseşti spre
Peninsula Balcanică pe teritoriul  românesc. De la bun început România a dorit să se implice şi din punct de
vedere militar, dar Rusia a refuzat ajutorul. La 9 mai 1877, Parlamentul României a proclamat independenţa
naţională. La scurt timp de la începerea ostilităţilor cu Imperiul Otoman, trupele ruseşti au fost pe punctul de a
fi învinse la asediul Plevnei, cea mai puternică fortificaţie otomană din Balcani. La solicitarea Rusiei, trupele
române au trecut Dunărea, sub conducerea regelui Carol I. În urma unui asediu care a durat două luni, Plevna a
fost cucerită (noiembrie 1877) de armatele ruso-române. Au urmat alte câteva victorii, în urma cărora Imperiul
Otoman a capitulat (februarie 1878). Ca urmare a implicării în această etapă a crizei orientale, România a
obţinut independenţa, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878).  Războiul din 1877-1878 a avut drept consecinţă
şi pierderea de către Imperiul Otoman a controlului unei mari părţi din Peninsula Balcanică (Serbia şi
Muntenegru devin state independente, iar Bulgaria devine stat autonom). 

Subiectul al III-lea

         În Evul Mediu, românii au locuit în trei teritorii distincte din punct de vedere politic: Ţara Românească şi
Moldova s-au constituit ca state independente, iar Transilvania a fost provincie autonomă a Ungariei, până la
jumătatea secolului al XVI-lea, când a devenit şi ea stat. Cu tot acest destin statal diferit, Ţara Românească şi
Moldova au o organizare politică similară, creându-şi instituţii asemănătoare, iar din punct de vedere al
statutului internaţional, după 1541, toate trei se regăsesc, în ipostaza de state vasale Imperiului Otoman.

       La începutul Evului Mediu românii erau organizaţi în nişte formaţiuni politice autonome prestatale alcătuite
din uniuni de obşti săteşti, numite cnezate, voievodate, ţări, codrii sau câmpuri. Primele astfel de autonomii sunt
atestate în Transilvania, Cronica „Gesta Hungarorum”  („Faptele ungurilor”) scrisă de notarul unui rege
maghiar din secolul al XII-lea, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context,
precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei. Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului
al IX-lea, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. În secolul al XIII-lea, documentul
„Diploma Cavalerilor Ioaniţi” (1247) atestă existenţa, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, a altor
formaţiuni prestatale româneşti: cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi Ţara
Severinului.

      Formaţiunile din interiorul arcului carpatic sunt cucerite treptat de regatul Ungarie, în secolele XI-XIII,
alcătuind voievodatul Transilvaniei.Prin unificarea autonomiilor politice de la sud şi est de Carpaţi se
întemeiază, în secolul al XIV-lea, statele Ţara Românească şi Moldova. Instituţia domniei se naşte în acest
proces de unificare teritorială. Cauza principală a creării ei este nevoia de apărare în faţa unor puteri străine,
Ungaria în cazul Ţării Româneşti, hanatul tătar şi apoi Ungaria, în cazul Moldovei. Însăşi titulatura domnească
arată că scopul principal al acestei instituţii este cel de apărare: şeful statului este „mare voievod şi domn”,
marele voievod fiind comandantul militar suprem. Ţara Românească şi Moldova îşi continuă drumul statalităţii,
prin crearea altor instituţii centrale, care să permită funcţionarea eficientă în plan intern şi implicarea în relaţiile
internaţionale: Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica. Sfatul Domnesc era alcătuit din boierii cu
dregătorii, care îl ajutau pe domnitor în conducerea  statului. Pe parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea au
apărut cele mai importante dregătorii, care arată centralizarea problemelor administrative, fiscale, judecătoreşti
etc. în spaţiul românesc.

Domnitorii români s-au implicat în relaţiile internaţionale în Evul Mediu în principal în contextul expansiunii
otomane, fie în campanii militare ofensive sau defensive, fie în acţiuni diplomatice care aveau ca scop găsirea
unor aliaţi cu sprijinul cărora apărarea graniţelor şi a independenţei statului să fie mai eficientă. În secolul al
XV-lea domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), a avut cea mai amplă politică diplomatică dintre
toţi conducătorii români. La urcarea sa pe tron, Moldova era plătitoare de tribut turcilor (predecesorul său, Petru
Aron, fusese cel care acceptase această obligaţie pentru ţară). După ce a rezolvate alte probleme interne şi
externe, Ştefan a hotărât să refuze plata tributului către Imperiul Otoman, fapt ce a determinat un atac al oştilor
otomane chiar în miez de iarnă, în ianuarie 1475. Ştefan a reuşit să obţină o victorie zdrobitoare în bătălia de la
Vaslui, împotriva oştilor conduse de Suleiman Paşa, dar el a înţeles că această primă confruntare este doar
începutul unui conflict de durată. De aceea, în vara anului 1475, Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă
antiotomană cu regele Ungariei, sub forma unui tratat de vasalitate, în care Ştefan promitea ajutor într-o
eventuală campanie contra turcilor. Matia însuşi a trimis ajutor lui Ştefan, în august 1476, după bătălia de la
Războieni, dar trupele maghiare nu au mai apucat să intre în Moldova deoarece sultanul a hotărât retragerea.

       Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul cu cea mai amplă activitate militară din secolul al XVI-lea,
Acţiunile sale la nordul şi sudul Dunării ne determină să-l considerăm voievodul român cu cel mai mare impact
în relaţiile internaţionale. Imperiul Otoman ajunsese la vremea  respectivă la maxima sa întindere, constituind o
ameninţare chiar şi pentru Europa Occidentală. La scurt timp după urcarea pe tron, în 1594, Mihai a declanşat
revolta împotriva turcilor (a ucis creditorii turci din Bucureşti, a refuzat plata tributului, a atacat cetăţile turceşti
de la Dunăre), determinând, în vara anului 1595, o campanie militară de pedepsire condusă de marele vizir
Sinan Paşa. Românii au obţinut o victorie tactică la Călugăreni, dar, din cauză că lupta s-a dat doar cu
avangarda armatei turceşti, Mihai a hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la aliatul său, principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory. La scurt timp, domnitorul a primit ajutor, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i
învingă pe turci la Giurgiu. Mihai a trecut apoi la sudul Dunării, unde a declanşat un atac pustiitor asupra
cetăţilor otomane. Aceste acţiuni militare i-au determinat pe turci ca în 1597 să încheie un tratat de pace
favorabil lui Mihai: îi este recunoscută domnia pe viaţă şi scad semnificativ tributul

       Războaiele antiotomane purtate de români au permis menţinerea religiei creştine şi a integrităţii statelor
româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de turci. Comparativ cu ceea ce se întâmplă
în Europa centrală şi răsăriteană în această perioadă, unde state mult mai puternice şi-au pierdut identitatea
statală, situaţia Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună. Luptele antiotomane ale
voievozilor români au împiedicat turcii să îşi extindă graniţa dincolo de linia Dunării şi să-şi mărească puterea
politică.  

II. Exerciţii rezolvate 

Prezentarea unui eveniment istoric

            6. Prezentarea unui eveniment sau a unui proces istoric 

Rezolvarea: prezentarea unui eveniment sau a unui proces istoric presupune menţionarea evenimentului sau
procesului şi apoi oferirea unor detalii despre acesta. În prezentare putem introduce şi cauze sau consecinţe ale
evenimentului respectiv. Este indicat ca prezentarea să aibă o scurtă introducere (o frază) în care să menţionăm
mai multe caracteristici sau evenimente care fac parte din categoria pe care urmează să o prezentăm, ori un
context mai larg (intern sau internaţional) al evenimentului. De exemplu, dacă avem de prezentat o bătălie a
unui voievod, putem menţiona alte bătălii ale acestuia sau ale altor voievozi din acelaşi secol, ori contextul
internaţional. Dacă ni se cere prezentarea unei caracteristici a unui proces istoric, este bine să menţionăm toate
caracteristicile procesului respectiv şi apoi să prezentăm una dintre ele. Prezentarea poate să aibă 5-10 rânduri,
în funcţie de amploarea evenimentului.

Exerciţii rezolvate:

1. Prezentaţi un conflict militar la care participă românii în secolul XV. 

R: Principalele conflicte militare la care au participat românii în Evul Mediu au fost cele împotriva Imperiului
Otoman. În cadrul acestor conflicte s-au remarcat voievozi precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai
Viteazul, în Ţara Românească sau Ştefan cel Mare în Moldova. Unul dintre cele mai celebre conflicte militare a
fost bătălia de la Vaslui, dusă de Ştefan cel Mare împotriva Imperiului Otoman, în 1475. Războiul a fost pornit
de turci, din cauză că Ştefan a refuzat plata tributului. Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului, l-a trimis în Moldova pe comandantul Suleiman Paşa în fruntea unei armate uriaşe, de trei
ori mai numeroasă ca a moldovenilor. Pentru a împiedica aprovizionarea turcilor, Ştefan a aplicat tactica
pământului pârjolit. El a hotărât să dea bătălia într-un loc strâmt, unde armata otomană nu se putea desfăşura.
Turcii au suferit o grea înfrângere în apropiere de Vaslui şi au fost obligaţi să se retragă.

2. Prezentaţi o acţiune diplomatică la care participă românii în secolul XVI. 

R: Mihai Viteazul este domnitorul Ţării Româneşti cu cea mai amplă activitate diplomatică şi militară din
secolul XVI. Relaţiile internaţionale în această perioadă în Europa centrală şi de est sunt dominate de două mari
puteri: Imperiul Otoman, ajuns la maxima sa întindere, şi Imperiul Habsburgic, aflat la conducerea unui front
antiotoman. Mihai Viteazul a reuşit să învingă Imperiul Otoman în bătălia de la Giurgiu (1595) şi în mai multe
campanii la sudul Dunării, determinându-l pe sultan să semneze un tratat de pace prin care acceptă scăderea
tributului Ţării Româneşti (1597). Dar acţiunea sa diplomatică ce va avea cele mai multe consecinţe va fi alianţa
cu Imperiul Habsburgic. Mihai Viteazul a urmărit reluarea luptelor cu turcii în speranţa eliberării ţării de sub
suzeranitatea otomană. El s-a orientat spre principalul inamic european al Imperiului Otoman, Imperiul
Habsburgic, încheind un tratat de alianţă antiotomană cu împăratul Rudolf al II-lea (1598). Conform
textului acestuia, Mihai devine vasal al împăratului, primind, în schimb, promisiunea că împăratul îi va da bani,
armată şi armament pentru o campanie antiotomană. Profitând de această înţelegere, Mihai Viteazul a cucerit
Transilvania (1599), condusă de Andrei Bathory, favorabil turcilor, în încercarea de a aduce şi acest stat în
frontul antiotoman.

3. Prezentaţi un conflict militar la care participă românii în perioada de la sfârşitul secolului al XVII-lea
şi începutul secolului al XVIII-lea. 

R: De la sfârşitul secolului  XVII, Imperiul Otoman intră într-o perioadă de declin, care se manifestă prin
încetarea cuceririlor, criză economică şi politică internă, pierderea unor teritorii în favoarea altor mari puteri.
Imperiul Habsburgic rămâne cea mai importantă forţă creştină care se află în conflict cu turcii, dar, la începutul
secolului XVIII se afirmă o nouă putere europeană, Rusia. Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-
1711), s-a orientat în politica externă către Rusia, sperând că va putea obţine o victorie decisivă într-un război
cu Imperiul Otoman, alături de acest nou aliat, şi va elibera Moldova de sub suzeranitatea otomană. El a
încheiat un tratat de alianţă cu Petru I, ţarul Rusiei (la Luţk, 1711). Conform tratatului, Moldova trecea sub
protectorat rusesc în schimbul ajutorului pe care ţarul îl acorda luptei antiotomane. Ca urmare a tratatului,
Cantemir a mobilizat oastea pentru un război antiotoman, sprijinit de armata rusă. Bătălia decisivă s-a purtat în
1711, la Stănileşti, pe Prut. Turcii au înfrânt însă cele două oştiri aliate, iar Cantemir a plecat în exil în Rusia.
Acest eşec militar va avea drept consecinţă încălcarea gravă a autonomiei Moldovei prin instaurarea domniilor
fanariote. În locul domnilor pământeni, sultanii au numit domni străini (greci), sperând că aceştia nu vor mai
avea iniţiative antiotomane.

 4. Prezentaţi o reformă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea.

R: Una dintre reformele cu un rol major în modernizarea statului în prima jumătate a secolului XIX a fost
adoptarea Regulamentelor Organice, primele constituţii care au funcţionat în  Ţările Române. Prin Tratatul
de pace de la Adrianopol (1829), Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române. Ca urmare a
drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul Otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare
constituţională în Principatele Române. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii
Rusiei. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în
1832. 
Regulamentele Organice prevedeau separaţia puterilor în stat, ca principiu fundamental specific modernităţii.
Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau
membri de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar. Puterea
executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştri. Domnitorul era ales pe
viaţă de către Adunare. Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Cu toate aceste
elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate.  

5. Prezentaţi un proiect de reformă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea.

R: Revoluţiile de la 1848 au adus în spaţiul public cele mai importante idei de modernizare a statului şi
societăţii, prezentate în presa vremii sau în adunări publice. Revoluţia din Ţara Românească a început cu o mare
adunare populară la Izlaz (9 iunie), unde a fost  adoptatprogramul numit Proclamaţia de la Islaz  (în 21 de
puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: independenţa administrativă şi legislativă a ţării,
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate
stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire,
responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, instrucţie şcolară egală pentru ambele sexe, gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul domnesc.
Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit să aprobe Proclamaţia de la Islaz, care, pentru câteva luni, a avut
rol de constituţie. Deşi revoluţia a fost înfrântă, iar  reformele guvernului provizoriu au fost anulate, cele mai
multe puncte ale proiectului de la Islaz vor fi puse în practică în a doua jumătate a secolului XIX.

6. Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei (practici democratice) în Europa în secolul XX.

R: Principalele caracteristici ale regimului democratic sunt: dreptul de vot universal, existenţa mai multor
partide politice, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat. Majoritatea statelor
europene au ajuns să aibă regim democratic după Primul Război Mondial, datorită introducerii votului
universal. În România, votul universal s-a adoptat chiar în 1918. Pluripartidismul a fost o altă caracteristică
importantă a democraţiei (sau practică democratică importantă). În Europa au existat două modele politice în
acest sens: modelul englez, numit bipartidist, în care există două partide politice care alternează la guvernare, şi
modelul politic francez, în care există mai multe partide politice şi guvernarea se realizează de obicei prin
coaliţii. În România, în perioada interbelică, au existat mai multe partide politice, dar cele mai importante au
fost P.N.L. şi P.N.Ţ. Constituţia democratică românească din perioada interbelică a fost adoptată în 1923 şi a
funcţionat până în 1938. Ea prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat şi egalitatea
tuturor în faţa legii. 

7. Prezentaţi două caracteristici ale unei ideologii totalitare din Europa. 

R: Ideologiile totalitare au fost de două tipuri: de extremă dreaptă (fascismul şi nazismul) şi de extremă stângă
(comunismul). Fascismul în Italia şi nazismul în Germania promovau dragostea faţă de naţiunea lor, ura faţă de
alte naţiuni sau popoare şi expansiunea teritorială (cucerirea altor state). 

Ideologia comunistă a fost promovată de filosoful german Karl Marx la 1848. Marx considera că societatea este
nedreaptă atâta vreme cât există proprietate privată, deoarece unii sunt foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. El a
propus să se treacă toate averile oamenilor în proprietatea statului pentru a face o societate mai bună, în care toţi
să fie egali. Pentru a realiza o astfel de reformă, după părerea lui, conducerea trebuia să fie luată de muncitori,
prin revoluţie. Ideile lui Marx au fost puse în practică în Rusia, în 1917, apoi şi în alte state, după 1945.

8. Prezentaţi două practici totalitare (două caracteristici ale regimurilor totalitare) din Europa. 

R: Principalele practici ale regimurilor totalitare au fost: impunerea unui singur partid politic, crearea unei
poliţii politice, nerespectarea drepturilor omului, controlul total al statului asupra economiei şi culturii. 

În România, regimul totalitar comunist s-a instaurat în 1948, prin preluarea puterii de către Partidul Comunist,
care a falsificat alegerile parlamentare din 1946 şi a dizolvat celelalte partide politice în 1947 şi 1948; astfel,
statul ajunge condus de un partid unic. Tot în 1948 a fost creată poliţia politică, Securitatea, care avea ca scop
eliminarea celor care nu erau de acord cu noul regim prin măsuri ca: trimiterea în închisoare, deportarea,
trimiterea în lagăre de muncă forţată, torturarea etc. În 1948 industria şi băncile au fost trecute în proprietatea
statului, iar în 1962 s-a încheiat colectivizarea forţată în agricultură. În acest fel s-a impus controlul total al
statului asupra economiei. 

Argumentarea unei afirmaţii istorice

Argumentarea, printr-un fapt istoric relevant, a unei afirmaţii istorice.

Rezolvarea presupune realizarea unui scurt eseu despre problema respectivă, ţinând cont că faptul istoric
relevant este orice informaţie istorică pe care o putem aduce în sprijinul ideii de prezentat. 

Mai multe detalii despre metoda de rezolvare a acestui tip de exerciţiu găsiţi în manualul care se
comercializează pe acest site, la pagina 227 ediţia 2017!

Exerciţii rezolvate:

De reţinut!!! Când a apărut iniţial acest model de exerciţiu (2008), argumentarea avea următorul barem de
corectare: 1 punct pentru pertinenţa argumentării, 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric, 1 punct
pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitate (din cauză că, deoarece etc. ) şi concluzie ( prin
urmare, aşadar etc.). Ulterior baremula fost stabilit astfel: 4 puncte pentru argumentarea afirmaţiei date
prin prezentarea oricărui fapt istoric relevant şi prin utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea
(deoarece, pentru că etc.) şi concluzia (aşadar, ca urmare etc.). În limbajul uzual, însă, într-o argumentare nu
folosim ambii conectori în aceeaşi frază (spre exemplu spunem mai degrabă „Deoarece am învăţat temeinic, am
luat nota 10 la examen” decât „Deoarece am învăţat temeinic, ca urmare am luat nota 10 la examen”). În
exemplele de mai jos am utilizat ambii conectori în fraza argumentativă, aşa cum pare să ne ceară baremul de
corectare. Alţi profesori recomandă rezolvarea acestui exerciţiu prin prezentarea evenimentului şi folosirea la
final doar a unei fraze concluzive, după modelul: Ştefan cel Mare a luptat cu Imperiul Otoman la
Vaslui (urmează prezentarea evenimentului). Prin urmare acţiunea sa militară se integrează relaţiilor
internaţionale în secolul al XV-lea. Dacă acceptăm ultima variantă de răspuns, rezolvarea pare mai accesibilă,
dar pare să lase neexplicată o parte a problemei: ce anume face ca acea bătălie să fie parte a relaţiilor
internaţionale.
 

1. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit
la constituirea statului în spaţiul medieval românesc. 

R, varianta 1: Statele medievale româneşti s-au constituit în mai multe etape: într-o primă etapă se întemeiază
autonomii locale, cnezate şi voievodate, în a doua etapă cnezatele şi voievodatele se unesc într-un singur stat, în
etapa următoare se formează principalele instituţii politice. 

Izvoarele istorice arată că, în teritoriul locuit de români, pentru mai multe secole, organizarea politică înainte de
întemeierea statului a fost aceea a unor autonomii locale numite cnezate şi voievodate,create prin unirea mai
multor sate. Spre exemplu, primele autonomii atestate documentar sunt cele din Transilvania din secolul IX,
voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut  (menţionate în Cronica lui Anonymus). În Ţara Românească primele
autonomii sunt atestate abia în secolul XIII, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247): voievodatele lui Litovoi şi
Seneslau, cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi Ţara Severinului. În Moldova nu cunoaştem numele unor astfel de
autonomii, dar tradiţia populară menţionează existenţa unor ţări, câmpuri sau codri. 

Întemeierea statului Ţara Românească s-a realizat pe la 1310, de către Basarab I, prin unificarea unor autonomii
locale de felul celor menţionate în documentele din secolul XIII. În Moldova, autonomiile au fost unite de
Dragoş şi apoi de către Bogdan în perioada 1350-1364. Ţara Românească şi Moldova s-au creat ca state vasale
Ungariei, apoi şi-au obţinut independenţa. În Transilvania, autonomiile locale au fost cucerite treptat de statul
maghiar în secolele XI-XIII şi nu au reuşit să formeze un stat independent, dar au format un teritoriu autonom în
cadrul regatului Ungariei, numit chiar voievodat. 

Din cauză că principala formă de organizare politică a românilor înainte de întemeierea statelor a fost aceea a
autonomiilor locale, cnezate şi voievodate, iar întemeierea statului s-a realizat prin unificarea teritoriilor locuite
de români pe un spaţiu foarte întins (la est de Carpaţi, la sud de Carpaţi sau în interiorul arcului Carpaţilor),
atunci autonomiile locale au un rol foarte important în constituirea statului medieval românesc.  

R, varianta 2: Statele medievale româneşti s-au format în mai multe etape : crearea unor autonomii locale,
numite cnezate şi voievodate, unificarea acestora sub o singură conducere şi crearea instituţiilor centrale. 

Ştim că, în spaţiul de la sud de Carpaţi în secolul al XIII-lea, românii erau organizaţi în cnezate şi
voievodate, pentru că acest fapt este atestat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247. Un alt document maghiar
ne confirmă existenţa voievodatului lui Litovoi în 1277, când se află în conflict cu regele Ungariei. Acest al
doilea document atestată continuitatea în timp a voievodatelor. Întemeierea statului de către Basarab I s-a
făcut prin unirea cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi pe la 1310. Faptul că statul s-a format prin
unificarea autonomiilor locale poate fi confirmat istoric şi prin analiza titulaturii domneşti. Domnitorii au purtat
şi titlul de mare voievod, ceea ce confirmă faptul că şeful statului a devenit mai mare peste toţi voievozii
existenţi înainte. Aşadar, autonomiile locale au contribuit la întemeierea Ţării Româneşti din cauză că
voievozii şi cnezii formaţiunilor prestatale au acceptat unificarea teritoriilor lor sub o singură conducere.

2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia participarea românilor la
confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în secolul XIV. 

R: Relaţiile internaţionale în Europa centrală şi de est în a doua jumătate a secolului XIV sunt determinate
de expansiunea Imperiului Otoman în Peninsula Balcanică. Imperiul Otoman ajunge la sfârşitul secolului să
aibă graniţa pe linia Dunării, ameninţând direct Ungaria şi Ţara Românească. 
Domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), reuşeşte să-i învingă pe turci în campania
militară condusă de sultanul Baiazid I la nordul Dunării, probabil în 1394. Mircea cel Bătrân încheie apoi un
tratat antiotoman cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în 1395, recunoscându-se formal vasal al
acestuia, pentru a avea un ajutor sigur în cazul unor viitoare conflicte cu turcii. Regele Sigismund organizează o
cruciadă antiotomană, în 1396, la care participă oşti compuse din luptători apuseni (francezi,englezi, italieni) şi
balcanici. Mircea se alătură şi el cruciadei, conducând personal un corp de oaste din Ţara Românească.
Luptătorii creştini sunt înfrânţi de către oştile turceşti în bătălia de la Nicopole.

Din cauză că Mircea cel Bătrân participă la unul dintre cele mai importante evenimente militare internaţionale
ale epocii sale, cruciada de la Nicopole (1396), prin urmare putem spune că participarea românilor la
confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în secolul XIV.

3. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia statelor medievale
româneşti în secolul XIV se integrează relaţiilor internaţionale.

R: Relaţiile internaţionale în Europa centrală şi de est în a doua jumătate a secolului XIV sunt determinate
de expansiunea Imperiului Otoman în Peninsula Balcanică. Imperiul Otoman ajunge la sfârşitul secolului să
aibă graniţa pe linia Dunării, ameninţând direct Ungaria şi Ţara Românească. Ungaria era la acea vreme, alături
de Polonia, una dintre marile puteri din această zonă.

Mircea cel Bătrân i-a învins pe turci în bătălia de la Rovine (1394), împiedicând cucerirea Ţării Româneşti de
către Imperiul Otoman. El a încheiat apoi un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg
(1395), având ca scop ajutorul în lupta antiotomană. Acesta avea aspectul unui tratat de vasalitate, întrucât
Mircea trebuia să-i acorde ajutor regelui în războaiele împotriva turcilor, dar nu avea prevederi care să-l oblige
pe domnitorul român la prestarea omagiului de vasalitate. Ca urmare a tratatului din 1395, Mircea participă la
cruciada antiotomană organizată de regele Ungariei în1396, încheiată prin înfrângerea de la Nicopole.

Din cauză că Mircea cel Bătrân se aliază cu o mare putere europeană, Ungaria, împotriva unei alte mari puteri,
Imperiul Otoman, în consecinţă diplomaţia statelor medievale româneşti în secolul XIV se integrează relaţiilor
internaţionale.

4. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia participarea românilor la
confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în secolul XV. 

R: Relaţiile internaţionale în secolul XV în Europa au fost dominate de problema expansiunii Imperiului


Otoman. Astfel, Imperiul Otoman s-a extins în secolul XV în Peninsula Balcanică şi în Asia. În 1453 a cucerit
Constantinopolul, capitala fostului Imperiu Bizantin şi centrul lumii ortodoxe, ajungând să fie temut de toţi
creştinii. Mari puteri în această perioadă în Europa centrală şi de est au fost Ungaria şi Polonia. Ţările Române
au avut un rol important în lupta antiotomană, împiedicând expansiunea turcilor la nordul Dunării. Ştefan
cel Mare, domnul Moldovei, s-a luptat cu turcii în numeroase campanii, reuşind o victorie strălucită la Vaslui
(1475). El a beneficiat, în această bătălie corpuri de oaste venit din Polonia şi Ungaria.

Deoarece una dintre cele mai mari puteri europene în secolul XV este Imperiul Otoman, iar domnul Moldovei,
Ştefan cel Mare, îi învinge pe turci, sprijinit şi de alte mari puteri precum Polonia şi Ungaria, atunci putem
spune că participarea românilor la confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în secolul
XV.

 
5. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia domnitorilor români
la începutul modernităţii se integrează relaţiilor internaţionale.

R: La începuturile modernităţii, relaţiile internaţionale sunt marcate de faptul că Imperiul Otoman intră într-o
perioadă de declin, după înfrângerea turcilor de către o coaliţie de state creştine în 1683, la asediul Vienei. La
începutul secolului al XVIII-lea, cele mai importante mari puteri care se implică în lupta cu Imperiul Otoman
sunt Imperiul Habsburgic şi Rusia. Ele urmăreau să cucerească teritorii din Imperiul Otoman. Printre
domnitorii români care au întreţinut relaţii diplomatice antiotomane se numără domnul Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-1711). Constantin
Brâncoveanu a întreţinut relaţii diplomatice cu Imperiul Habsburgic, Polonia şi Rusia, dar şi cu ambasadori ai
statelor europene occidentale de la Constantinopol. Scopul diplomaţiei sale a fost să găsească aliaţi împotriva
turcilor, dar şi să se menţină în domnie cu ajutorul unor prieteni personali de la Înalta Poartă care primeau daruri
importante de la el. Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, a intrat în istorie pentru tratatul de alianţă
încheiat cu ţarul Rusiei, Petru I, împotriva Imperiului Otoman. Turcii au înfrânt însă cele două oştiri aliate, în
1711, la Stănileşti, pe Prut, iar Cantemir a plecat în exil în Rusia.

Din cauză că domnitorii români Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir duc o politică de alianţă cu
marile puteri creştine Imperiul Habsburgic şi Rusia împotriva Imperiului Otoman, atunci diplomaţia lor se
integrează relaţiilor internaţionale.

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o instituţie centrală are un rol
important pentru funcţionarea statului Ţara Românească în Evul Mediu.

R: Funcţionarea oricărui stat depinde de organizarea instituţiilor acestuia şi de eficienţa lor. Principalele
instituţii ale statelor Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu erau Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea
Ţării, Armata şi Biserica. Instituţia domniei este creată în secolul XIV, în contextul întemeierii Ţării
Româneşti prin unificare autonomiilor locale de la sud de Carpaţi de către Basarab I (pe la1310). Unificatorul
îşi ia titlurile de domn şi mare voievod . Domnitorul avea cele mai multe atribuţii: declara război şi încheia
pace, era comandant suprem al armatei, făcea legile, bătea monedă, fixa impozite şi biruri, era judecător suprem
etc. Din cauză că domnitorul are cele mai mari puteri în conducerea statului, atât în politica internă, cât şi în
cea externă, atunci instituţia domniei este cea mai importantă în funcţionarea statului medieval. 

Sfatul Domnesc era alcătuit din marii boieri cu dregătorii şi îl ajuta pe domnitor în conducerea statului. Această
instituţie avea rol consultativ, deoarece hotărârile pe care le lua domnitorul puteau să fie contrare voinţei
Sfatului, dar domnitorii încercau, în general, să se înţeleagă cu marii boieri pentru a avea o domnie lipsită de
conflicte. Neînţelegerile dintre domnitor şi marii boieri au dus în numeroase cazuri la înlăturarea domnitorului
de către aceştia. Un exemplu este Vlad Ţepeş, care, deşi victorios în lupta antiotomană din 1462, este părăsit de
boieri în favoarea fratelui său, Radu cel Frumos.  Din cauză că  politica domnitorilor nu putea fi dusă pentru un
timp lung în dezacord cu interesele marilor boieri, fără a provoca împotrivirea acestora, putem concluziona  că
Sfatul Domnesc este o instituţie cu rol important pentru funcţionarea statului.  

7. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia un proiect politic din secolul al
XIX-lea a avut un rol important în modernizarea statului. 

R: Modernizarea în spaţiul românesc a presupus desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei


ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne, dar şi independenţa de sub suzeranitatea
otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse
proiecte, şi pusă în practică prin reforme. Principalele proiecte de modernizare elaborate în secolul XIX au
fost: proiectul de la 1821 al lui T. Vladimirescu, proiectele  revoluţionarilor de la 1848, proiectul Adunărilor ad-
hoc de la 1857. Cel mai important proiect a fost cel al revoluţionarilor de la 1848 din Ţara Românească, numit
Proclamaţia de la Islaz, care prevedea: desfiinţarea privilegiilor, adunarea reprezentativă aleasă din toate stările
sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor, dezrobirea ţiganilor etc. O mare parte dintre aceste prevederi vor fi puse în practică în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din cauză că proiectul Proclamaţia de la Islaz cuprindea cele mai
radicale revendicări ale societăţii româneşti, atunci putem spune că acest proiect politic are un rol important în
modernizarea statului. 

8. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statul român s-a implicat în
relaţiile internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. 

R: Relaţiile internaţionale europene de la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului XX au fost dominate
de state ca Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Austro-Ungaria şi Rusia, care urmăreau să-şi extindă
teritoriile şi sferele de influenţă în Europa şi în lume. Statul român s-a putut implica în relaţiile internaţionale
abia după ce şi-a câştigat independenţa, în urma războiului din 1877-1878 şi a recunoaşterii acesteia prin
Tratatul de pace de la  Berlin din 1878. Chiar în 1877 România a încheiat o convenţie militară cu Rusia şi a
participat la războiul antiotoman declanşat în peninsula Balcanică. În 1883, România aderă la alianţa numită
Puterile Centrale (alcătuită din Germania, Austro-Ungaria şi Italia). În 1913, România se implică în Al Doilea
Război Balcanic şi câştigă Cadrilaterul, un teritoriu din Bulgaria. În 1916, România aderă la  Antanta (alcătuită
din Franţa, Marea Britanie şi Rusia). 

Din cauză că România participă la războaie şi alianţe ale marilor puteri Europene din secolele XIX şi
XX, atunci ea se implică în relaţiile internaţionale ale acestei perioade.

9. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia regimul democratic a fost o
caracteristică a Europei  în prima jumătate a secolului XX.

Caracteristicile regimului politic democratic sunt: separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor şi


libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide politice (pluripartidism), dreptul de vot universal.

În prima jumătate a secolului XX majoritatea statelor europene au introdus votul universal şi au avut
constituţii care respectau principiile regimului democratic. Unele state, însă, au ajuns în anii ’20-’30 la regimuri
autoritare sau totalitare (Italia, Germania), iar altele nu au cunoscut deloc regimul democratic (Ungaria, Rusia).
Totuşi putem concluziona că democraţia a fost o caracteristică a  Europei în această perioadă deoarece a fost
un regim politic urmat de cele mai multe state europene.

10. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia regimul totalitar a fost o
caracteristică a Europei  în a doua jumătate a secolului XX.

Regimul politic totalitar se caracterizează prin: existenţa unui singur partid politic, existenţa unei poliţii
politice care reprimă orice protest împotriva regimului, controlul total al statului asupra economiei, culturii şi
societăţii în general, nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat, nerespectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, cenzura severă a mijloacelor de comunicare în masă.
În a doua jumătate a secolului XX  Europa s-a împărţit în două, din perspectiva regimului politic: în vest
statele au ajuns să aibă toate regim democratic, iar în est, regim totalitar comunist. Regimul totalitar comunist a
fost impus în Europa de est prin constrângere, după 1945, de către armata sovietică ce ocupase mai multe ţări la
sfârşitul celei de Al Doilea Război Mondial. Partidele comuniste din aceste state, beneficiind de sprijinul politic
şi militar al U.R.S.S., au falsificat alegerile pentru a obţine guvernarea. Apoi guvernele comuniste au dat decrete
de desfiinţare a celorlalte partide, au introdus economia controlată de stat, prin naţionalizarea industriei şi
colectivizarea agriculturii.  Deoarece în perioada 1948-1989 statele din Europa de est aveau un regim politic cu
partid unic (partidul comunist), prin urmare  putem spune că regimul totalitar a fost o caracteristică a  Europei
în a doua jumătate a secolului XX.

Eseuri rezolvate

Mai multe detalii despre metoda de rezolvare a acestui tip de exerciţiu găsiţi în manualul care se
comercializează pe acest site, la pagina 233, ediţia 2017!

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre diplomaţie şi conflict în Evul Mediu în spaţiul
românesc, având în vedere:

- menţionarea a două instituţii centrale înfiinţate în spaţiul românesc, în Evul Mediu;

- prezentarea unei acţiuni diplomatice care se referă la spaţiul românesc, desfăşurate în secolul al XIV-lea;

- precizarea unei cauze a implicării spaţiului românesc în conflict, în Evul Mediu, şi menţionarea a două a
acţiuni militare desfăşurate în secolele al XIV-lea - al XV-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul unei acţiuni militare desfăşurate în spaţiul românesc în
secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Relaţiile internaţionale în Evul Mediu au fost dominate de problema expansiunii Imperiului Otoman. Astfel,
Imperiul Otoman s-a extins în secolele XIV-XV în Peninsula Balcanică şi în Asia. În 1453 a cucerit
Constantinopolul, capitala fostului Imperiu Bizantin şi centru lumii ortodoxe, ajungând să fie temut de toţi
creştinii. În secolul XVI, Imperiul Otoman ajunge la maxima sa întindere, cucerind teritorii din Asia, nordul
Africii şi o parte din Ungaria. Principalele state care i s-au opus în Europa au fost Ungaria, Ţările Române şi, în
secolul al XVI-lea, Imperiul Habsburgic.

Statele medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, au fost create în secolul al XIV-lea prin unificarea
unor formaţiuni autonome, cnezate şi voievodate, şi prin înfiinţarea unorinstituţii centrale puternice.
Principalele instituţii ale statului în Evul Mediu erau Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata şi
Biserica. Domnia era instituţia cea mai importantă, deoarece domnitorul avea, teoretic, puteri absolute în
conducerea statului, atât în politica internă, cât şi în cea externă: declara război şi încheia pace, era comandant
suprem al armatei, făcea legile, bătea monedă, fixa impozite şi biruri, era judecător suprem etc. 
Ca şef al diplomaţiei, domnitorul era cel care hotăra iniţierea unor negocieri cu alte state şi încheierea tratatelor
de alianţă, dar aceste decizii era de preferat să le ia după consultarea cu marii boieri din Sfatul Ţării sau chiar cu
Adunarea Ţării, pentru a nu pierde susţinerea boierimii. Principalele acţiuni diplomatice ale domnitorilor
români au vizat realizarea unor alianţe antiotomane. Dintre acestea, pot fi amintite cele care au avut drept
consecinţă obţinerea unui ajutor concret în lupta antiotomană, cum au fost alianţele domnitorilor Mircea cel
Bătrân (1386-1418) şi Vlad Ţepeş (1456-1462) cu regii Ungariei, Sigismund de Luxemburg, respectiv Matia
Corvin. Una dintre acţiunile diplomatice de prestigiu a fost tratatul de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi
Sigismund de Luxemburg, încheiat în 1395, în contextul în care Mircea i-a înfrânt pe turci în bătălia de la
Rovine. Scopul acestei alianţe a fost continuarea luptei antiotomane şi chiar alungarea turcilor din Europa.
Consecinţa acesteia a fost participarea lui Mircea cel Bătrân la cruciada organizată de regele Ungariei în 1396,
care s-a terminat însă dezastruos pentru creştini. Mircea cel Bătrân a avut şi alte acţiuni diplomatice care i-au
adus faimă în epocă: a susţinut diplomatic şi militar doi fii ai lui Baiazid pentru a obţine tronul după moartea
vestitului sultan.

Una dintre cauzele implicării spaţiului românesc în conflict în epoca medievală a fost încercarea de a
îndepărta pericolul otoman. Scopul acţiunii voievozilor a fost obţinerea independenţei sau, cel puţin, micşorarea
obligaţiilor economice faţă de turci şi menţinerea autonomiei politice a statului. Voievozii români celebri pentru
lupta antiotomană în secolele XIV-XV au fost Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş în Ţara Românească şi Ştefan
cel Mare în Moldova. Ştefan cel Mare a rămas în memoria contemporanilor prin două acţiuni militare:
bătăliile de la Vaslui (1475) şi Războieni (1476). El a obţinut o strălucită victorie la Vaslui, dar a fost înfrânt în
bătălia de la Războieni din anul următor, când sultanul Mehmed al II-lea a venit personal în fruntea unei armate
uriaşe să-l pedepsească pe domnitorul Moldovei. Scopul sultanului, acela de a cuceri statul, nu a fost atins,
deoarece fortificaţiile moldovene au rezistat la asediul turcesc, iar otomanii s-au văzut nevoiţi să se retragă. 

Lupta antiotomană a fost continuată în secolul al XVI-lea de Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-
1601). El a reuşit să-i învingă pe turci în bătălia de la Giurgiu din 1595, dar a continuat lupta şi la sudul Dunării,
în 1596, unde soldaţii lui Mihai au pustiit mai multe cetăţi turceşti. Acţiunea sa militară la sudul Dunăriia
avut un rol hotărâtor în încheierea tratatului de pace cu Imperiul Otoman din anul 1597 în termeni
favorabili lui Mihai Viteazul şi Ţării Româneşti. Prin acest tratat, Mihai a obţinut scăderea tributului şi domnia
pe viaţă pentru el şi pentru urmaşii săi. Mihai a fost o figură legendară şi pentru popoarele balcanice în al căror
folclor a intrat ca un erou luptător împotriva turcilor.

Războaiele antiotomane purtate de români în Evul Mediu au permis menţinerea religiei creştine şi a integrităţii
statelor româneşti, chiar dacă Ţările Române aveau numeroase obligaţii faţă de turci. Comparativ cu ceea ce se
întâmplă în Europa centrală şi răsăriteană în această perioadă, unde state mult mai puternice decât Ţara
Românească şi Moldova, cum au fost Ungaria, Bulgaria sau Serbia, şi-au pierdut identitatea statală, situaţia
Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei este mult mai bună. 

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre actele constituţionale româneşti, având în
vedere:

- precizarea epocii istorice în care s-a adoptat una dintre constituţiile României;

- prezentarea unei cauze care a dus la adoptarea unei constituţii a României;

 - menţionarea a două asemănări şi a unei deosebiri dintre prevederile a două dintre constituţiile din România;

- precizarea unei consecinţe a adoptării uneia dintre cele două constituţii pentru care aţi optat;

- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea adoptării unui act constituţional în România şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii statului,
atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor. Primele
constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832).
Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima
constituţie democratică. În 1948, instaurarea în mod oficial a regimului comunist s-a făcut prin adoptarea unei
constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis calea către un regim totalitar. România a
redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991. 

Cele dintâi constituţii româneşti au fost adoptate deci în secolul al XIX-lea, în plină epocă modernă, iar epoca
contemporană s-a deschis pentru români cu votarea primei constituţii democratice. Constituţia din 1866 a fost
printre cele mai liberale legi fundamentale din Europa. Una dintre principalele cauze ale elaborării ei a fost
dorinţa oamenilor politici şi a domnitorului Carol I de a crea o imagine favorabilă României pe plan
internaţional. După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români au căzut de acord să aducă la conducerea ţării
un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Astfel
a ajuns domnitor al României prinţul german Carol de Hohenzollern. Pentru că marile puteri recunoscuseră
Unirea Principatelor doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, exista pericolul ca noul domnitor să nu
fie acceptat de acestea, iar unirea să se destrame. La acea vreme, România a fost susţinută de Franţa în relaţiile
internaţionale şi a obţinut şi sprijinul unor state mai mici. O instabilitate gravă pe teritoriul statului român ar fi
putut pune în pericol sprijinul statelor occidentale faţă de România. Ori garantul stabilităţii oricărui stat modern
este existenţa unei legi fundamentale care să susţină viaţa politică în ansamblul ei. Cu cât România arăta mai
clar că funcţionează, că are o politică internă stabilă, cu atât era mai greu pentru străini să proclame desfiinţarea
unirii.

Constituţia din 1866 prevedea ca principii fundamentale separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă,


judecătorească), responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor), monarhie
ereditară şi constituţională (România este condusă de moştenitori din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen).
Regele, şeful statului, avea următoarele atribuţii: sancţiona şi promulga legile, numea şi revoca miniştrii, numea
şi confirma în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu
chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Parlamentul era
bicameral, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, iar sistemul de vot era cel cenzitar. 

Constituţia din 1866 a fost schimbată în 1923, din cauză că legea fundamentală a statului trebuia să marcheze
modificările importante pe plan politic şi social care avuseseră loc în România în 1918:  Marea Unire şi
introducerea votului universal. Textul constituţiei din 1923 este în mare parte asemănător cu cel al constituţiei
din 1866. Una dintre asemănări este aceea că ambele legi funcţionau după aceleaşi principii fundamentale:
separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială, monarhie ereditară. O altă asemănare priveşte
atribuţiile principalelor instituţii ale statului, care sunt aceleaşi. Dar constituţia din 1923 cuprinde câteva
schimbări esenţiale faţă de cea din 1866. Dintre deosebirile importante amintim: votul este universal, faţă de
votul cenzitar din 1866, se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire de
origine etnică, limbă şi religie, pe când înainte se prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială. O
consecinţă a adoptării constituţiei din 1923 este aceea că România devine un stat democratic.

Legea fundamentală a României a fost schimbată radical în 1948, odată cu instaurarea regimului comunist.
După înlăturarea regelui Mihai, autorităţile comuniste au considerat că era necesară adoptarea altei constituţii
care să prevadă noua formă de guvernare a României, republica, dar şi să permită instaurarea unui regim
totalitar în care să nu existe principiul separaţiei puterilor în stat.

După căderea comunismului, în 1989, şi revenirea la pluripartidism, constituţia comunistă din 1965 a fost
înlocuită, în 1991, pentru a marca revenirea României la democraţie. Deşi acum forma de guvernare a statului
este tot republica, constituţia din 1991 se apropie de cea din 1923 în câteva puncte esenţiale: parlamentul este
bicameral, cuprinzând Camera Deputaţilor şi Senatul, multe dintre atribuţiile preşedintelui sunt identice cu cele
ale regelui, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în 1923 se regăsesc şi aici, dar apar şi altele noi.
Această ultimă constituţie are rolul de a fi o punte de legătură între prezent şi trecutul democratic românesc.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern, având în vedere:

- prezentarea a două  proiectele de modernizare din secolul al XIX-lea şi precizarea unei asemănări şi a unei
deosebiri între acestea;

- menţionarea a două acţiuni realizate de români pentru constituirea statului român modern şi a unei acţiuni prin
care se consolidează statul creat;

- menţionarea unui eveniment prin care statul român se afirmă pe plan internaţional în secolul al XIX-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul secolului
XX şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Modernizarea în spaţiul românesc a presupus desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei


ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
egalitatea în faţa legii şi separaţia puterilor în stat, dar a însemnat şi obţinerea independenţei de sub
suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută
teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme. Crearea statului român modern a început timid
în secolul al XVIII-lea, a continuat în secolul al XIX-lea, cu cele mai importante proiecte şi reforme iniţiate de
oamenii politici români, şi s-a definitivat la începutul secolului XX, odată cu realizarea Marii Uniri din 1918.

Primele proiecte de modernizare ale societăţii româneşti au fost elaborate în secolul al XVIII-lea, de către
boierii reformatori care au alcătuit gruparea partida naţională. Cele mai radicale dintre acestea prevedeau
autonomie internă, unire românilor într-un stat, limitarea puterii politice a domnitorului. Cele mai importante
proiecte de modernizare au fost elaborate, în secolul XIX, în timpul revoluţiilor de la 1848. În programul
numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în
au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe
principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest
program a cuprins, de fapt, obiectivele maximale ale revoluţiei române. Dar cel mai complex proiect a fost cel
al revoluţionarilor din Ţara Românească, Proclamaţia de la Islaz, deoarece avea în vedere o gamă mult mai
variată de aspecte politice şi sociale. Acesta prevedea: independenţa administrativă şi legislativă a ţării,
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate
stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire,
libertatea presei, instrucţie egală pentru ambele sexe, gardă naţională etc. O asemănare între cele două proiecte
este propunerea de împroprietărire a ţăranilor cu pământ, dar aici constatăm şi o deosebire, deoarece
revoluţionarii moldoveni au propus ca ţăranii să nu plătească nicio despăgubire, în timp ce proiectul din Ţara
Românească prevedea despăgubirea pentru boierii expropriaţi. O altă deosebire importantă este raportarea la
idealul unităţii naţionale: proiectul de la Braşov propune unirea românilor, în timp cel proiectul de la Islaz nu
aminteşte acest aspect.

Acţiunile oamenilor politici români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au dus la crearea statului
român modern. În 1856, la Congresul de Pace de la Paris, în urma unui război ruso-turc, cele şapte Mari Puteri
ale Europei hotărăsc să-i consulte pe români în problema unirii, prin convocarea unor adunări ad-hoc. Adunările
ad-hoc ale Ţării Româneşti şi Moldovei, din 1857, hotărăsc unirea Principatelor Române într-un singur stat, sub
conducerea unui prinţ străin. Divergenţa dintre Marile Puteri a dus însă la acceptarea unei uniri parţiale a
românilor, cu alegeri separate pentru domni şi adunări. Totuşi, românii reuşesc o unire deplină prin dubla
alegere a lui Cuza ca domnitor atât în Moldova cât şi în Ţara Românească (5, respectiv 24 ianuarie 1859) şi
apoi, prin acţiuni diplomatice, obţin acceptarea unificării guvernelor şi parlamentelor. Astfel este creat nucleul
statului naţional român unitar. Cuza a realizat şi cea mai importantă reformă socială, împroprietărirea ţăranilor
(1864). Reforma agrară a avut drept consecinţă consolidarea statului deoarece a fost creată o pătură socială
nouă, ţărănimea liberă şi proprietară, care a putut fi cooptată apoi mai uşor în proiectul major al obţinerii
independenţei.

În 1866, românii au reuşit să aducă la conducere prinţul străin, în persoana germanului Carol I de Hohenzollern.
În 1877 România îşi proclamă independenţa de sub suzeranitatea otomană şi, prin participarea la războiul
antiotoman pornit de Rusia în Peninsula Balcanica, se afirmă pentru prima dată pe plan internaţional. 

În 1913, România a participat la Al  Doilea Război Balcanic, conflict purtat între Bulgaria, pe de o parte şi
Serbia, Grecia şi Muntenegru de cealaltă parte. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Bulgariei. Tratatul de Pace
de la Bucureşti a demonstrat rolul important pe care îl ocupa România în politica balcanică prin faptul că
pacea se desfăşura în capitala ţării noastre şi fără intervenţia marilor puteri europene. 

Participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei (1916-1918) a deschis drumul către Marea
Unire. În 1918 are loc unirea provinciilor româneşti, aflate până atunci sub stăpânire străină, cu România:
Transilvania şi Bucovina (stăpânite de Austro-Ungaria) şi Basarabia (stăpânită de Rusia). Marea Unire este
punctul culminant al realizării proiectului de modernizare aşa cum a fost el conceput de revoluţionarii de la
1848.

4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în regimul comunism, având în vedere:

- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în perioada stalinismului în România şi menţionarea unei consecinţe a
acestuia pentru statul român;

- menţionarea a două fapte istorice, desfăşurat pe plan internaţional, la care participă România în timpul
regimului stalinist;

- prezentarea unei acţiuni la care participă România, pe plan internaţional, în timpul regimului naţional-
comunist;

- formularea unui punct de vedere cu privire la regimul naţional-comunist în România şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

La 23 august 1944, regele Mihai a organizat o lovitură de stat prin care l-a arestat pe mareşalul Antonescu,
punând capăt dictaturii militare a acestuia, şi a numit un nou guvern. Lovitură de stat a fost sprijinită de
principalele partide democratice, dar şi de Partidul Comunist. Totodată România a ieşit din războiul alături de
Germania, aliindu-se Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, când armata sovietică a pătruns pe teritoriul românesc
s-a comportat ca o armată de ocupaţie, favorizând şi preluarea puterii politice de către comunişti. Evenimentele
prin care s-a instaurat un regimul totalitar s-au succedat foarte rapid. În 1944, Partidul Comunist a participat în
guvern cu un ministru, apoi cu şapte. În 1945, regele a fost obligat de sovietici să numească un guvern integral
comunist. În 1946, comuniştii au falsificat alegerile parlamentare. În 1947, guvernul a eliminat toate partidele
de pe scena politică a ţării şi l-a obligat pe rege să abdice. România a devenit republică, având o constituţie nouă
în 1948. Regimul comunist din România a avut două etape: cea a regimului stalinist, când la conducere s-a aflat
Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965), şi cea a regimului naţionalist-comunist, condus de Nicolae Ceauşescu
(1965-1989).
Începând cu 1948, au fost luate o serie de măsuri care au arătat că România se transformase în stat totalitar.
Naţionalizarea industriei (trecerea întreprinderilor şi băncilor în proprietatea statului) a fost unul dintre cele mai
dramatice evenimente. S-a început apoi un program de industrializare forţată, punându-se accentul pe
industria grea (cu precădere siderurgia). Au fost elaborate nişte planuri cincinale care fixau obiectivele
economice pentru o perioadă de 5 ani. Angajaţii care erau suspectaţi că nu îşi dau toată silinţa pentru
îndeplinirea planului în întreprindere, erau consideraţi sabotori şi puteau fi închişi. Consecinţa a fost
transformarea României din stat agrar în stat industrial. În 1948 a fost creată Direcţia Generală a Securităţii
Poporului, instituţia care s-a ocupat, de fapt, cu reprimarea oricăror proteste împotriva regimului comunist,
folosind ca mijloace de represiune: detenţia în închisori în care deţinuţii erau supuşi la tratamente inumane,
munca forţată în lagăre de muncă, deportarea.

În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie, deoarece a adoptat poziţia sovietică
în toate problemele de politică internaţională: a fost membră fondatoare a CAER-ului, organizaţia economică
a statelor comuniste (1949) şi a Pactului de la Varşovia, organizaţia militară condusă de U.R.S.S. (1955), a
susţinut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut această superputere, chiar şi cu statele comuniste
Iugoslavia şi Ungaria. 

În 1965 Dej a murit, iar în funcţia de secretar general al partidului a fost ales Nicolae Ceauşescu. Venirea lui
Ceauşescu la putere a adus câteva schimbări care au liberalizat regimul comunist. Mai întâi el a condamnat
abuzurile Securităţii din anii ’50, apoi a început o deschidere importantă spre cultura occidentală. În plan extern,
a continuat distanţarea de sovietici, începută de Dej. Mai mult, el a transformat independenţa faţă de sovietici
într-o marcă a politicii externe româneşti. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu cel mai mare prestigiu pe
plan internaţional, dar şi intern, a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea revoluţiei anticomuniste
din Cehoslovacia (Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia
care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia, motivând că nu vrea să se amestece în treburile interne ale
altor state. Opoziţia lui Ceauşescu faţă de U.R.S.S. a avut drept consecinţă şi o deschidere a Occidentului către
România: Preşedinţii Franţei, Charles de Gaulle, şi S.U.A., Richard Nixon, au venit la Bucureşti. În anii ’70
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au acordat împrumuturi României, singura ţară comunistă
finanţată de acestea.

Regimul Ceauşescu, deşi a început ca unul reformator, a ajuns să fie foarte dur. Securitatea a folosit alte
metode decât în vremea lui Dej: suprimarea fizică şi tortura au fost înlocuite cu ascultarea telefoanelor, citirea
corespondenţei, îngrădirea libertăţii personale (domiciliul forţat) şi în cazuri extreme, bătaia. Regimul
Ceauşescu a fost foarte dur în ultimii ani datorită restricţiilor la produsele elementare necesare traiului şi
datorită metodelor sofisticate de urmărire a tuturor cetăţenilor, folosite de Securitate. 

Protestele românilor faţă de regimul comunist au fost mult mai palide decât în alte state comuniste
(Cehoslovacia, Polonia, Ungaria), unde s-au înregistrat numeroase greve, mitinguri, organizaţii anticomuniste,
proteste oficiale ale intelectualilor. La noi, cu excepţia minerilor şi muncitorilor braşoveni, protestele au fost
individuale şi izolate. Una dintre cauze a fost duritatea persecuţiilor orchestrate de poliţia politică. Totuşi,
căderea regimului comunist s-a produs prin cele mai mari mişcări de protest înregistrate în Europa de est