BIOETICA

Definiție și câmp de acțiune

Etica = ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor de
comportament – bun/rău, corect/incorect etc.
Bioetica = „morala vieţii” (de la bios, viaţă şi ethos, etică)
Bioetica (în sens larg) = Câmp de studiu ştiinţific sistematic, pluralistic şi interdisciplinar care
abordează teoretic şi practic problemele morale generate de medicină şi ştiinţele vieţii în raport cu omul şi
relaţiile omului cu biosfera.
Bioetica (etica biomedicală) = Studiul valorilor etice şi morale din perspectiva progreselor medicinii şi
analiza controverselor etice ce apar în practica medicala modernă.
Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul,
eutanasia, sinuciderea asistată, reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul prenatal,
clonarea, terapia cu celule stem, handicapul, experiențele pe oameni, transsexualitatea etc.
Bioetica preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia medicală,
dar și din alte discipline și domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia, psihologia, dreptul) și pe baza
lor, clarifică deciziile și alegerile posibile din punct de vedere tehnic, în biologie, genetică și medicină.
Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor deontologice după care trebuie judecate
problemele ridicate mai sus, ci bazându-se pe principiile puse la dispoziție de alte discipline, de tradiția
culturală și de contextul socio-cultural, ea a devenit o disciplina normativă, în sensul că se pronunță asupra
calității obiectivelor ei, a eficienței și perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia.
Conflictul între bioetica umanist-seculară și cea creștină
Tehnologia a creat noi probleme etice. Inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama surogat,
transplantul și prelevarea de organe, manipularea genetică și clonarea sunt, toate, realități medicale. Nu se
mai pune problema dacă acestea pot fi realizate, ci dacă ele trebuie realizate.
Practic, nicăieri linia de demarcație între cele două principale sisteme filosofice contemporane nu este
mai clară decât în problemele biomedicale.
Modele etico-morale secular-umaniste
Umaniștii seculari neagă faptul că există un Creator și că există legi date de Dumnezeu care guvernează
lumea. Această concepție privește omul ca fiind doar un animal superior (evoluat), dotat cu inteligență
superioară, iar această inteligență poate fi folosită pentru a îmbunătăți specia umană. De aceea, umaniștii
seculari favorizează avortul, eutanasia și ingineria genetică drept mijloace de îndeplinire a acestui scop.
Omul este considerat autonom, în măsura să-și elaboreze propriul cod etic. Bunăstarea omului este valoarea
supremă, acestuia fiindu-i permis să facă orice pentru a dobândi fericirea.
Reprezentative pentru abordările și direcțiile de gândire seculară, adoptate în dezbaterea actuală cu
privire la bioetică sunt următoarele modele: modelul liberal radicală, modelul utilitarist și modelul
sociobiologic.
Morala liberală radicală s-a născut odată cu Revoluţia franceză şi are ca principiu suprem libertatea
nelimitată a omului, autonomia lui absolută. Potrivit acestei concepţii nu există Dumnezeu şi nu trebuie să
existe vreo lege care să reglementeze moralitatea, iar acţiunile nu pot fi bune sau rele la modul absolut.
Fiecare hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. Adepţii acestui tip de morală
cred că, întrucât omul nu este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu are nici un scop, el are dreptul să fie liber să-şi
trăiască propria viaţă cum cred mai bine.
Acest model legitimează avortul, eutanasia, alegerea de catre părinți a sexului copilului prin metoda
selecției, transsexualitatea, fecundarea artificială chiar și în cazul femeilor singure, experimentele
neîngrădite pe embrion, sinuciderea, homosexualitatea etc.
 Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill
și Jeremy Bentham) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă ca bunăstare economică şi
materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a eficienţei: „The end justify the means”
(Mill), adică valoarea morală a unei acțiuni este determinată de rezultatul său.
Binele și răul pot avea semnificație doar când sunt folosite în conformitate cu principiul utilitarismului,
astfel încât orice lucru care face plăcerea (fericirea) să prevaleze asupra durerii (suferinței) este corect, iar
tot ce face ca durerea să prevaleze, este rău. Astfel, Bentham propunea un calcul hedonist, prin care orice
acțiune era măsurată în termenii plăcerii sau durerii pe care o producea.
Etica utilitaristă a creat și un concept extrem de controversat: acela de calitate a vieţii, care îl
înlocuieşte conceptul creştin de sacralitate a vieţii. Adepţii utilitarismului consideră că individului i se poate
recunoaşte statutul de persoană şi deci dreptul de a trăi doar dacă posedă anumite atribute, cum ar fi
capacitatea cognitivă şi de raţionare, autonomia etc. care să îi confere un anumit standard de „calitate a
vieţii”, decis de membrii comunităţii. Cei care nu aduc profit sau nu (mai) pot atinge acest standard sunt
indezirabili. Există indivizi care au pierdut dreptul de a trăi – bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabil trebuie
eutanasiaţi; alţii nu au primit încă acest drept – de exemplu embrionul (se permit experienţele pe embrionul
uman în vederea fertilizării artificiale sau cercetarea pe acesta, chiar dacă un număr mare de embrioni
trebuie distruşi); copilul depistat cu malformaţie prin diagnostic prenatal defavorabil trebuie avortat sau,
dacă s-a născut, trebuie lăsat să moară prin privare de hrană; pacienţii se împart în categorii din care unele
primesc asistenţă medicală preferenţială iar altele deloc, etc. De asemenea, pornind de la ideea necesității
de a ameliora rasa umană, sunt justificate și tehnicile de manipulare genetică.
Se ridică întrebarea cum definim acest concept de „calitate a vieții”? Discutăm despre calitatea fizică,
socială, spirituală sau despre o sinteză între acestea? Cine decide care este nivelul „calității vieții” necesar
pentru a avea dreptul la existență? Care oameni vor beneficia de o „viață de calitate” și pe ce bază se va
face discriminarea? Vârsta? Rasă? Rang social? Iată întrebări la care umaniștii nu pot oferi răspunsuri
rezonabile.
Materialismul sau modelul socio-biologic este strâns legat de darwinism şi derivatele filosofice ale
acestuia: scientismul (Comte), psihanaliza (S. Freud), şcoala sociologică (M. Weber), sociobiologismul (H. J.
Heisenk și E. O. Wilson).
Materialismul afirmă că Dumnezeu nu există, iar ceea ce numim suflet nu este decât psihic, adică o
simplă funcţie a neuronilor care apare odată cu dezvoltarea sistemului nervos. În lipsa acestui atribut, ovulul
fecundat nu poate fi o fiinţă umană sau o persoană, ci urmează să devină, încetul cu încetul. Prin urmare,
nu e imorală distrugerea acestui organism în primele sale zile sau săptămâni (avortul, cercetarea pe
embrion).
Modelul etic și moral creştin
Elementul fundamental al antropologiei şi moralei creştine este statutul omului de persoană.
Omul este o persoană deoarece este o ființă relațională (socială), rațională (capabilă de reflecție),
gânditoare (capabilă să descopere sensul lucrurilor), volițională (capabilă de alegere liberă și conștientă) și
emoțională (care „simte”).
Valoarea oricărei fiinţe umane nu depinde de ceea ce în limbaj utilitarist se numeşte calitatea vieţii.
Omul este valoros în sine, prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce face sau posedă.
Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu.
În statutul omului de persoană și în sacralitatea vieții îşi au temelia bioetica creştină precum şi
noţiunea modernă de „drepturile omului”.
În antropologia creştină, persoana are următoarele caracteristici esenţiale:
➢ Persoana este o fiinţă vie care aparţine speciei umane (are suflet), indiferent de stadiul său de
dezvoltare.
➢ Persoana este un individ (este indivizibilă).
➢ Persoana comunică şi este capabilă de reflecţie, are conştiinţa binelui şi răului, a trecutului,
prezentului şi viitorului ei anticipat.
 ➢ Persoana este liberă. Libertatea ei este un bun de preţ, dar dreptul la viaţă este mai presus decât
dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa (vezi
dezbaterea „dreptul la viaţă al nenăscutului” vs. „dreptul la autonomie al femeii”).
➢ Persoana este unică, prin caracteristicile genetice, prin sufletul/psihicul său, prin viaţa pe care
şi-o construieşte uzând de libertatea sa.
➢ Persoana umană este o unitate bidimensională. Nu este nici trup, nici suflet, ci amândouă în
acelaşi timp.
Bioetica creştină consideră că ştiinţa în sine nu e nici bună, nici rea: ea e bună (morală) dacă
cercetătorul respectă, în el şi în alţii, persoana umană; în schimb, este rea (imorală) dacă lezează demnitatea
persoanei umane. Sunt imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu
consimţământul lor, dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Sunt imorale experienţele făcute pe
prizonieri sau pe embrionul uman din prima clipă a existenţei, avortul, eutanasia etc.
Medicul va respecta pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, ca „imperativ categoric” (Kant) întrucât el
nu tratează trupuri, ci persoane. El nu va distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face
experienţe medicale, indiferent de beneficiile aduse de acestea.
Medicul va săvârşi actul medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se după criterii subiective sau
materiale, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând cont de legile morale şi de normele deontologice.
Principii esențiale în Bioetica creștină:
1. Viața omului este inviolabilă pentru că este viața unei persoane (a unui subiect cu drepturi
personale). Cu alte cuvinte, un om este inviolabil nu doar pentru că trăiește (căci atunci un astfel de drept l-
ar avea și animalul) ci pentru că este o unitate formată din corp și suflet rațional, adică este persoană – chip
şi asemănare a lui Dumnezeu.
2. a. Este etică şi licită orice intervenţie medicală care favorizează dezvoltarea naturală a vieţii unei
persoane umane (intervenţie „după natură”) – de ex. transplantul de organe sau corectarea unui handicap.
b. Nu este etică (este ilicită) orice intervenţie care se opune dezvoltării naturale a vieţii unei persoane
umane (intervenţie „contra naturii”) – de ex. avortul provocat.
c. Nu este etic (este ilicit) orice comportament diferit de modalitările pe care natura le indică pentru
a urma o atare dezvoltare – de ex. fertilizarea in vitro (care separă scopul unitiv de cel procreativ al relaţiei
sexuale).
Principiile generale ale bioeticii seculare (moderne)
1. Beneficenţa cere practicianului să acţioneze numai spre binele pacientului şi să îndepărteze
răul (boala) atunci când îl întâlneşte, urmărind maximizarea beneficiilor cu minimizarea riscurilor. „Cine
beneficiază din acţiunea mea şi cum?”
2. Nonmaleficenţa înseamnă a nu face rău, ca primă condiţie a actului medical. „Care entitate
ar putea fi afectată de acţiunea mea? Ce măsuri pot lua pentru a minimiza acest rău? Am comunicat
riscurile într-o manieră deschisă şi onestă?”
3. Autonomia se referă la respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare,
independenţă şi libertate prin exercitarea unei obligaţii negative de a nu îngrădi şi a nu controla opţiunile
pacientului, precum şi a unei obligaţii pozitive bazată pe dreptul acestuia la informare şi pe înţelegere;
se include aici şi respectul faţă de autonomia deciziilor profesionale ale colegilor. „Încalcă acţiunea mea
autonomia personală a individului? Consimt toate părţile relevante la acţiunea mea? Cunosc şi respect
faptul că alţii ar putea alege în mod diferit de mine?”
4. Justiţia (dreptatea) presupune nediscriminarea (pe criterii de vârstă, sex, etnie, religie, grup
etnic, politic, social, etc.) celor ce vor primi îngrijirile medicale, cât şi obligaţia medicului de a lucra spre
binele public din două perspective: utilitaristă (beneficiul maximal către societate şi pacient) şi
egalitaristă (distribuţia dreaptă a costurilor şi beneficiilor: oportunităţi egale în faţa bolii şi dreptul egal
al fiecărui om la un minim de resurse medicale). „Am identificat toate grupurile vulnerabile care ar putea
fi afectat de acţiunea mea? Este acţiunea propusă echitabilă? Cum o pot face mai echitabilă?”
 ACTE NORMATIVE, TRATATE ŞI CONVENŢII PRIVIND BIOETICA

• Codul de la Nuremberg (1947)

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10
decembrie 1948)
• Declarația de la Geneva (1948)
• Codul Internațional al Eticii Medicale (1949)
• Conventia Europeană a Drepturilor Omului (adoptată de statele membre ale Consiliului
Europei)
• Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de
aplicaţiile biologiei şi medicinei (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la
Oviedo, 4 aprilie 1997)
• Protocolul din 12 ianuarie 1998 adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului
şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonării
fiinţelor umane (adoptată de Consiliul Europei)
• Rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 59-280 privind clonarea omului (adoptată la 08
martie 2005)
• Declaraţia Universală a Genomului Uman şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO)
• Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie
2005)
• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (proclamată de Parlamentul European,
Consiliul şi Comisia Europeană la 12 decembrie 2007)
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și
fetușilor umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1100/1989 privind folosirea embrionilor și fetușilor
umani în cercetările științifice
• Raportul privind reproducerea artificială adoptat de Comisia interguvernamentală de
bioetică din Consiliul Europei, 1989
• Recomandarea Consiliului Europei nr. R(90)13/1990 privind screening-ul genetic prenatal,
diagnosticul genetic prenatal și consilierea genetică
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1512 din 2001 privind protecția genomului uman
• Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind problemele etice și legale ale
ingineriei genetice
• Rezoluția Parlamentului European nr. 1352/2003 privind cercetarea pe celule stem
provenite de la om
Documente ale organizaţiilor medicale
• Jurământul lui Hipocrate
• Declaraţia de la Geneva
• Codul internaţional al eticii medicale
• Codul de deontologie medicală din România
Documente religioase privind etica medicală:
• Bazele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe
• Morală şi viaţă. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bioetică