4 MORTALITATEA

Dr. Adriana Vasile

Mortalitatea, componenta negativă a mişcării naturale a populaţiei, reprezintă
fenomenul demografic al deceselor înregistrate într-o populaţie definită, într-o perioadă dată
de timp. Evenimentul demografic al acestui fenomen este decesul.
Decesul este evenimentul dispariţiei definitive a oricărui semn de viaţă în orice
moment după înregistrarea stării de născut viu.
Importanta studiului mortalităţii rezultă din faptul că:
 mortalitatea reprezintă un fenomen demografic cu implicaţii în creşterea numerică a
populaţiei şi în structura pe grupe de vârstă a populaţiei;
 indicatorii de măsurare a fenomenului fac parte din indicatorii demografici utilizaţi în
măsurarea stării de sănătate a unei populaţii;
 metodele de măsurare, descriere şi analiză a mortalităţii sunt utilizate pentru
identificarea problemelor de sănătate, ierarhizarea acestora şi stabilirea priorităţilor în
acţiunile de sănătate;
 pe baza rezultatelor obţinute în urma aplicării diferitelor metode de măsurare,
descriere şi analiză a mortalităţii se pot stabili obiective în cadrul programelor de
sănătate;
 serveşte în procesul de planificare sanitară;
 permite evaluarea eficacităţii activităţii sistemului de servicii sanitare.
Sursele de informaţii necesare măsurării şi analizei mortalitaţii sunt reprezentate de:
 statistica demografică, pe baza înregistrările totale şi continui ale deceselor la serviciul
de stare civilă de pe lângă primării, pe baza certificatului medical constatator al
decesului, document completat de medicul care a constatat decesul;
 statistica curentă privind numărul populaţiei şi structura populaţiei în funcţie de o serie
de caracteristici (sex, vârstă, mediu de rezidenţă etc.).
Metode de măsurare, descriere şi analiză
În analiza mortalităţii, la fel ca şi în cazul oricărui fenomen demografic, există două
modalităţi de abordare:
 transversală (sau de moment) – constă în măsurarea, descrierea şi analiza mortalităţii
într-o perioadă determinată de timp, de obicei un an calendaristic;
 longitudinală (prospectiv sau retrospectiv) - analiza mortalităţii este o analiză de
cohortă sau generaţie.

1
 A. Analiza transversală a mortalităţii, deşi este mai puţin exactă deoarece sunt luate în
studiu decese aparţinând mai multor generaţii, fiecare generaţie fiind supusă acţiunii unor
factori de risc şi de protecţie diferiţi de cei care acţionează asupra altei generaţii, fiind mult
mai simplă comparativ cu abordarea longitudinală, este cea mai frecvent utilizată.
Indicatorii utilizaţi în măsurarea fenomenului, la fel ca şi în cazul altor fenomene
demografice şi de morbiditate, pot fi grupaţi în indicatori de intensitate, care măsoară
frecvenţa deceselor în populaţie (rate) şi indicatori de structură (ponderi, proporţii) care, în
cazul mortalităţii, se numesc letalităţi sau mortalităţi proporţionale.
Ratele de mortalitate, la rândul lor, pot fi grupate în rate brute de mortalitate şi rate
specifice. Ratele brute măsoară intensitatea fenomenului în populaţie:
 Rata brută de mortalitate (rata generală) (RBM) exprimă frecvenţa deceselor la 1000
de locuitori, calculându-se prin raportarea numărului total de decese dintr-un an
calendaristic la populaţia totală medie (de regulă, populaţia estimată la mijlocul
anului).
 Rata de mortalitate pe cauze medicale de deces reprezintă frecvenţa deceselor
determinate de o cauză la 100.000 de locuitori. Informaţiile necesare pentru calculul
indicatorului sunt: numărul de decese prin cauza “X” înregistrate într-un an
calendaristic şi numărul mediu al populaţiei (de regulă, numărul estimat la mijlocul
anului).
Avantajele ratelor brute constau în simplitatea şi marea lor putere de sinteză, reducând la
un singur număr toate informaţiile referitoare la mortalitate.
Nivelul şi mai ales evoluţia ratei brute trebuie însă interpretate cu prudenţă, având în
vedere limitele indicatorului legate mai ales de influenţa structurii populaţiei pe grupe de
vârstă (vârsta fiind cel mai important factor care influenţează riscul de deces).
Ratele specifice de mortalitate măsoară frecvenţa deceselor în subpopulaţii definite în
funcţie de un criteriu (sex, vârstă, mediu de rezidenţă, stare civilă etc) sau combinaţii ale
acestora (sex şi vârstă, sex şi mediu de rezidenţă, vârstă şi mediu de rezidenţă, sex, vârstă şi
mediu de rezidenţă etc), principiul de calcul fiind uşor de dedus, el fiind cel al unui indicator
de intensitate. Exemple de formule de calcul sunt prezentate în anexa I.1.
Pentru o analiză mai profundă a mortalităţii în funcţie de cauzele medicale de deces sunt
utilizate ratele de mortalitate specifică care măsoară frecvenţa deceselor determinate de o
cauză medicală într-o subpopulaţie definită. De exemplu: rata de mortalitate prin cauza “X”
pe sexe sau pe grupe de vârstă sau pe medii de rezidenţă. De asemenea, variabilei “cauza de
deces” i se poate asocia o combinaţie a variabilelor prezentate anterior (de exemplu, rata de
mortalitate prin cauza “X” pe sexe, grupe de vârstă şi medii sociale).
Ratele specifice de mortalitate permit stabilirea modelelor de mortalitate în funcţie de
caracteristicile luate în studiu, identificarea segmentelor populaţionale în care există probleme
de sănătate sub aspectul mortalităţii. Alături de alţi indicatori, ratele specifice de mortalitate

2
pot fi utilizate în procesul de identificare a problemelor de sănătate, ierarhizarea acestora şi
stabilirea priorităţilor, fiind incluse în grupa metodelor cantitative.
Indicatorii de structură (letalitaţi sau mortalitaţi proporţionale) reprezintă proporţii
ale deceselor de un anumit tip din totalul deceselor. Se poate calcula letalitatea pentru anumite
subpopulaţii definite după oricare din caracteristicile menţionate mai sus (sex, vârstă, mediu
social etc) sau pentru diferitele cauze de deces.
Fatalitatea este definită ca fiind fenomenul deceselor în subpopulaţia bolnavilor. Se
măsoară prin raportarea numărului total de decese înregistrate într-o perioadă dată de timp la
efectivul subpopulaţiei de bolnavi luată în studiu (“fatalitate generală”) sau prin raportarea
deceselor determinate de o anumită boală la numărul de bolnavi de boala respectivă
(“fatalităţi specifice”). La nivel de populaţie generală, de exemplu populaţia unui oraş sau
judeţ sau la nivel de ţară, obţinerea acestor indicatori este practic imposibilă datorită
dificultăţilor de obţinere a informaţiilor necesare (în primul rând cele privitoare la numărul de
bolnavi). Informaţiile privind fatalitatea unor boli întâlnite în literatura de specialitate sunt, de
regulă, rezultatul unor studii efectuate pe cohorte de bolnavi sau pot reprezenta rate de
mortalitate spitalicească în condiţiile în care fiecare spital calculează frecvenţa deceselor
înregistrate în rândul bolnavilor internaţi.
Metode de standardizare (corectare, ajustare) a mortalităţii
Utilizarea ratelor brute de mortalitate, fără o analiză detaliată a fenomenului, poate să
conducă la concluzii eronate în cazul când comparăm mortalitatea populaţiei în cadrul a două
sau mai multe populaţii (colectivităţi) diferite din punct de vederal structural. Problema
prezintă o mare importanţă deoarece indicatorul de mortalitate este utilizat uneori ca element
de referinţă în compararea nivelului de dezvoltare a diverselor populaţii (judeţe, teritorii, ţări).
Pe de altă parte, compararea intensitaţii mortalităţii în cadrul unor populaţii diferite,
folosind ratele specifice de mortalitate, este foarte dificilă, datorită numărului mare de niveluri
(valori) care trebuie comparate. De aceea, s-a căutat să se stabilească un indicator care să
beneficieze de puterea de sintetizare a ratei de mortalitate, dar care să elimine inconvenientele
legate de structura diferită a populaţiilor.
Un asemenea indicator este rata standardizată a mortalităţii. Ratele standardizate de
mortalitate sau indicatorii ajustaţi obţinuţi prin standardizare pot fi comparaţi între ei,
separându-se astfel efectul factorilor care condiţionează fenomenul, de influenţa unor
deosebiri în structura populaţiilor. Caracteristica structurală cu cea mai mare influenţă asupra
mortalităţii este distribuţia pe grupe de vârstă, de aceea ajustarea ratelor brute de mortalitate
(generală, pe cauze medicale de deces) se face de obicei în funcţie de această caracteristică şi
eventual şi de distribuţia pe sexe.
Există două metode de standardizare: directă (metoda populaţiei standard) şi indirectă
(metoda mortalităţii standard) care se pot aplica în funcţie de datele disponibile şi în funcţie
de dimensiunea (efectivul) populaţiilor de comparat.

3
 Metoda directă (metoda populaţiei standard) se aplică atunci când se cunosc ratele
specifice pe grupe de vârstă în populaţiile de comparat şi când aceste rate se bazează pe un
număr de decese suficient de mare din punct de vedere statistic (practic, populaţiile de
comparat sunt cel puţin de ordinul sutelor de mii).
Principiul metodei constă în alegerea unei populaţii de referinţă, populaţia standard, cu o
anumită structură pe grupe de vârstă. Acestei populaţii i se aplică mortalităţile specifice pe
grupe de vârstă reale din fiecare populaţie pe care o comparăm obţinându-se astfel ratele
standardizate ale mortalitatii pentru populaţiile respective ca medii ponderate ale
mortalităţilor specifice pe grupe de vârstă (modelul observat de mortalitate) utilizând ca
ponderi proporţiile grupelor de vârstă din populaţia standard. Ratele standardizate astfel
calculate exprimă frecvenţa aşteptată a deceselor în ipoteza în care fiecare populaţie ar avea
aceeaşi structură pe grupe de vârstă, respectiv structura populaţiei de referinţă.
Metoda indirectă (metoda mortalităţii standard) se aplică atunci când se cunosc doar
ratele brute ale mortalităţii şi structurile pe grupe de vârstă ale populaţiilor de comparat sau
când populaţiile de comparat sunt relativ mici din punct de vedere numeric (de ordinul zecilor
de mii de locuitori sau mai mici), situaţie în care variaţia aleatorie a numărului de decese din
fiecare grupă de vârstă este mare.
Practic, pentru metoda indirectă se alege un model de mortalitate specifică pe grupe de
vârstă drept model de referinţă, standard. Acest model se aplică la structura pe grupe de vârstă
reală a fiecărei populaţii pe care o comparăm. Media ponderată a ratelor specifice de
mortalitate pe grupe de vârstă, având ca ponderi proporţiile reale ale fiecărei grupe de vârstă
în populaţiile de comparat, reprezintă frecvenţa aşteptată a deceselor (valoarea aşteptată a
mortalităţii) în ipoteza unui model standard de mortalitate specifică. Se face apoi raportul
dintre ratele brute ale mortalităţii reale (observate) în populaţiile comparate şi ratele aşteptate
ale mortalităţii.
Raportul rată mortalitate observată/rată mortalitate aşteptată, respectiv raportul dintre
numărul de decese observate şi numărul de decese aşteptate reprezintă raportul standardizat
al mortalităţii (RSM). El măsoară excesul de mortalitate înregistrat într-o populaţie faţă de un
model standard de mortalitate specifică.
Standardizarea este folosită practic în toate situaţiile în care se compară populaţii din arii
geografice diferite dar şi în cazul comparării nivelului mortalităţii unei populaţii la momente
diferite de timp, având în vedere că structura pe vârste a unei populaţii evoluează. De
menţionat că standardizarea se aplică nu numai pentru ratele brute de mortalitate, ci, în
general, ori de câte ori se doreşte să se compare corect indici bruţi proveniţi din populaţii
diferite din punct de vedere structural, cum ar fi cei de incidenţă, prevalenţă etc.

4
 B. Analiza longitudinală a mortalităţii
Modalităţile de măsurare a mortalităţii prezentate mai sus se încadrează în categoria
abordărilor în optică transversală, tipul de măsurare şi descriere cel mai frecvent utilizat.
Pentru calcularea indicatorilor amintiţi se folosesc, aşa după cum am precizat, date privind
decesele din anul luat în studiu, sistematizate pe ani de vârstă sau grupe de vârstă. Dar
decesele înregistrate la o vârstă “x”, într-un an calendaristic provin din două generaţii. Pe de
altă parte, populaţia de referinţă (numitorul ratelor) este populaţia medie, de regulă înlocuită
cu populaţia estimată la mijlocul anului (1 iulie). Această populaţie nu poate fi considerată ca
fiind cea expusă riscului de deces pe parcursul anului (riguros vorbind ar trebui luată în
considerare populaţia de la începutul anului).
Atunci când decesele înregistrate într-un an calendaristic sunt grupate şi după anul
naşterii, nu numai după vârsta în ani împliniţi, se obţine o recompunere a deceselor pe
generaţii (persoane născute în acelaşi an), pentru anul calendaristic respectiv. Raportând
numărul de decese dintr-un an calendaristic “A” al unei generaţii, în vârstă de “x” ani la
începutul anului “A” la numărul populaţiei în vârstă de “x” ani la 1 ianuarie anul “A” se
obţine probabilitatea de deces a generaţiei între 1 ianuarie anul “A” şi 1 ianuarie anul “A+1”,
corespunzătoare trecerii de la vârsta de “x” ani la vârsta de “x+1” ani. La 1 ianuarie (şi nu
numai la această dată) toţi indivizii dintr-o generaţie au aceeaşi vârstă în ani împliniţi. Acest
tip de probabilităţi caracterizează evoluţia unei generaţii de la o dată calendaristică la alta şi se
numesc probabilităţi prospective, folosite cu precădere în realizarea proiecţiilor demografice.
Există şi posibilitatea recompunerii pe generaţii pentru fiecare vârstă “x”. Numărul de
decese astfel obţinut poate fi raportat la numărul de persoane de vârstă exactă “x” în anul
“A”., obţinându-se astfel probabilităţile de deces între două vârste exacte, probabilităţi
caracteristice opticii tabelei de mortalitate, care va fi prezentată în continuare.
Tabela de mortalitate (Anexa I.1)
Pentru a calcula numărul mediu de ani trăiţi de componenţii unei generaţii ar trebui să se
urmărească în timp o generaţie din momentul debutului constituirii sale şi până când aceasta
se “epuizează” prin decesul ultimului supravieţuitor. Suma vârstelor la deces corespunde în
acest caz sumei anilor trăiţi de indivizii generaţiei respective. Raportând această sumă la
efectivul iniţial (numărul total de născuţi vii care a compus generaţia), se obţine durata medie
a vieţii generaţiei respective.
Un asemenea calcul, logic şi foarte simplu din punct de vedere aritmetic se bazează însă
pe datele unei observaţii foarte îndelungate. De aceea, este evident faptul că această metodă
nu poate fi aplicată practic decât retrospectiv, în acest caz durata medie a vieţii caracterizând
o perioadă de mult trecută, sau prospectiv pentru durate scurte cum ar fi în cazul unor grupuri
populaţionale expuse acţiunii foarte intense a unui/unor factori de risc. Din această ultimă
categorie fac parte bolnavii cu afecţiuni grave, cu deznodământ fatal, cum ar fi, de exemplu,
bolnavii de cancer, în acest caz calculul menţionat fiind un preţios indicator prognostic.

5
 În practica curentă, datorită necesităţii estimării operaţionale a mortalităţii, se calculează
un indicator înrudit al duratei medii a vieţii, care se limitează la datele observaţiei unui singur
an calendaristic, numit speranţa de viaţă. La baza obţinerii acestui indicator, considerat ca un
indicator sintetic al mortalităţii, şi, în general, al stării de sănătate, neinfluenţat de structura pe
grupe de vârstă a populaţiei, se află tabela de mortalitate (după unii specialişti numită şi tabela
de viaţă sau supravieţuire).
Tabela de mortalitate reprezintă o metoda longitudinală de măsurare şi analiză a
mortalităţii cel mai frecvent folosită. Totodată face parte din metodele de comparare a
mortalităţii, alături de ratele specifice de mortalitate şi standardizare.
Practic, principiul de construire al tabelei de mortalitate constă în aplicarea probabilităţilor
de deces între două vârste exacte, egale cu cele dintr-o populaţie reală, la un moment dat, unei
generaţii ipotetice (fictive), de regulă de 100.000 persoane.
Pe această bază se calculează următorii indicatori, cunoscuţi sub numele de funcţii
biometrice:
 numărul de supravieţuitori ai generaţiei la vârsta “x” – lx sau Sx ;
 numărul de decese – dx – reprezintă numărul de decese aşteptate în generaţia fictivă de
100.000, între două vârste exacte, dacă această generaţie ar fi fost supusa riscurilor de
deces din modelul de mortalitate înregistrat în anul de calcul;
 probabilităţile de deces – qx- probabilitatea unei prsoane în vârstă de “x” ani de a
deceda înainte de împlinirea vârstei de “x+1” ani;
 probabilităţile de supravieţuire – px – funcţia complementară lui qx; reprezintă
probabilitatea unei persoane în vârstă de “x” ani de a supravieţui la vârsta de “x+1”
ani;
 numărul total de ani trăiţi în intervalul dintre două vârste exacte - Lx ;
 numărul total de om-ani trăiţi de întreaga generaţie de la vârsta “x” ani - Tx ;
 speranţa de viaţă la vârsta “x” - ex – numărul mediu de ani pe care speră să-i trăiască
în continuare fiecare dintre membrii generaţiei de supravieţuitori la vârsta de “x” ani.
Speranţa de viaţă la 0 ani sau speranţa de viaţă la naştere – e 0 este indicatorul tabelei de
mortalitate cel mai frecvent citat şi reprezintă numărul mediu de ani pe care speră să-l trăiască
fiecare membru al generaţiei în condiţiile modelului real de mortalitate pe grupe de vârstă din
anul luat în studiu. Este cel mai important indicator al tabelei de mortalitate, sintetizând, prin
nivelul său, influenţa unui complex de factori biologici, sociali, medicali, de mediu etc asupra
stării de sănătate, fiind utilizat ca unul din indicatorii gradului de dezvoltare şi de civilizaţie
ale societăţii.
Suplimentar, se poate stabili:
 vârsta mediană (vârsta probabilă) care reprezintă vârsta la care jumătate din generaţie
a decedat;
 vârsta modală la deces – vârsta la care se înregistrează cele mai multe decese, făcându-
se abstracţie de numărul deceselor 0-1 an.

6
 Tabela de mortalitate se poate întocmi pentru populaţia naţională, pe sexe, pe cauze
medicale de deces, pe subunităţi teritorial-administrative. Se pot face de asemenea diferenţe
între tabela de mortalitate demogarfică (pentru populaţia totală), tabela de mortalitate
actuarială (pentru populaţii speciale), tabela de mortalitate completă (pe ani de vârstă), tabela
de mortalitate prescurtată (pe grupe de vârstă).

C. Ani potenţiali de viaţă pierduţi (APVP, PYLL) reprezintă numărul de ani pierduţi datorită
deceselor premature. Prin deces prematur se înţelege decesul înregistrat la o vârstă mai mică
decât cea care corespunde speranţei de viaţă la naştere.
Utilizarea conceptului de ani potenţiali de viaţă pierduţi:
 Analiza modelului de mortalitate sau a impactului exercitat de unele cauze de deces.
Importanţa diverselor cauze de deces rezultată din calculul APVP este diferită decât
cea obţinută prin alte metode (de exemplu, ratele de mortalitate specifică pe cauze,
mortalitatea proporţională, RSM): ea reflectă cauzele de deces care afectează populaţia
tânără, economic activă şi care determină cele mai mari pierderi economice, pierderi
care, la rândul lor, sunt directe (persoana nu mai produce) şi indirecte (dacă persoana
este tânără, societatea nu mai recuperează investiţia făcută pentru formarea, educarea
sa). Dacă în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, principalele cauze de
deces sunt reprezentate de bolile aparatului circulator, urmate de tumori şi accidente,
în structura anilor potenţiali de viaţă pirduţi pe primul loc se situează accidentele,
urmate de tumori.
 Epidemiologia descriptivă a diverselor boli. Conceptul de APVP poate fi utilizat în
studii epidemiologice descriptive pentru a descrie distribuţia diverselor boli care îi
generează în funcţie de caracteristici personale (la ce sex, la ce grupă de vârstă) sau
spaţiale (în ce mediu de rezidenţă, în ce judeţ). Repetarea în timp a studiilor permite
identificarea modificărilor care apar în ierarhia cauzelor de deces prematur sub
influenţa diverselor acţiuni de intervenţie.
 Identificarea şi ierarhizarea problemelor de sănătate.
 In cadrul programelor de sănătate, APVP sunt utilizaţi pentru identificarea populaţiei
ţintă (subiecţii care vor fi supuşi programului/programelor), evaluarea rezultatelor,
precum şi în analiza economică cost – eficienţă.
Exemplificarea standardizării mortalităţii, a tabelei de mortalitate cu principalele noţiuni
precum şi reprezentarea grafică a funcţiilor biometrice este prezentată în fişierul lpmort.xls

7
Caracteristici generale ale mortalităţii în România
1. Evoluţia mortalităţii generale.
Dintre fenomenele mişcării naturale a populaţiei, mortalitatea reacţionează cel mai
sensibil la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi, în general, evoluţia ei favorabilă este asimilată
cu ridicarea nivelului de trai material şi cultural al populaţiei.
Dacă urmărim dinamica mortalitaţii populaţiei în ţara noastră, în perioada 1930-1990
(grafic nr.5) impresionează scăderea considerabilă a nivelului fenomenului. Intre anii 1930-
1940, rata brută de mortalitate, deşi prezintă o uşoară tendinţă de scădere, se menţine la o
valoare ridicată.Valoarea maximă s-a înregistrat în anul 1932 (21.1‰) probabil ca o
consecinţă a crizei economice din anii 1929-1933, iar valoarea minimă în anul 1939 (18.2‰).
Aceste niveluri ale mortalitaţii situau România pe unul dintre primele locuri în cadrul ţărilor
europene.
În perioada imediat postbelică mortalitatea generala a înregistrat cele mai înalte
niveluri (valori de 20 şi peste 20o/oo, maximum fiind în anul 1947 - 22‰), datorită condiţiilor
social-economice şi sanitare nefavorabile, a secetei şi epidemiilor. Ca urmare a aplicării unor
măsuri cu caracter sanitar, mortalitatea cunoaşte o scădere marcantă ajungând să înregistreze
după 1955 niveluri sub10 o/oo. Cea mai redusă intensitate a mortalitaţii s-a înregistrat în anul
1964 (8.1‰) după care a urmat o perioadă de evoluţie staţionară în jurul valorii de 10-11 o/oo
pentru ca începând cu anul 1975 să înregistreze o tendinţă de creştere uşoară ca urmare a
schimbărilor survenite în structura pe grupe de vârstă a populaţiei – creşterea ponderii
vârstnicilor. După anul 1985 mortalitatea are tendinţă de creştere, creşterea fiind mai evidentă
după 1990, valoarea maximă a ratei înregistrându-se în anul 1996 (12.7‰) (graficul nr. ).
Această tendinţă este explicată, în parte, de tranziţia la economia de piaţă. După 1996 până în
anul 2000 nivelurile indicatorului au început să scadă, ajungând la o valoare de 11.4‰ în anul
2000. Rata standardizată a mortalităţii situează România printre tarile cu mortalitate mare şi
net mai mari în raport cu ţările occidentale.
2. Mortalitatea în funcţie de caracteristici personale ale decedaţilor
2.1. Mortalitatea specifică pe grupe de vârstă
Urmărirea evoluţiei mortalităţii specifice pe grupe de vârstă, în anul 2000, comparativ
cu anul 1970, permite descifrarea influenţei unor factori de ordin structural asupra evoluţiei
mortalităţii.
Asistăm la un proces de îmbătrânire demografică a populaţiei, ceea ce determină
creşterea ratei generale de mortalitate. Dacă în anul 1970, populaţia în vârstă de 65 de ani şi
peste reprezenta 8.6% din totalul populaţiei, în anul 2000 ponderea acestei grupe de vârstă a
crescut la 13.3%. Concomitent a scăzut ponderea populaţiei tinere (0-19 ani), de la 34.8% în
1970 la 25.7% în 2000.
Aceste deplasări structurale nefavorabile nu pot explica însă în totalitate creşterea ratei
generale de mortalitate de la 9.5‰ la 11.4‰. Rezultă că realmente avem de-a face cu o
creştere a mortalităţii populaţiei. Dacă la vârstele tinere (0-19 ani) mortalitatea s-a redus
considerabil, în special ca urmare a scăderii mortalităţii infantile, la grupele de vârstă adulte şi
înaintate, mortalitatea înregistrează o creştere, alarmant fiind faptul că a crescut semnificativ
mortalitatea la vârstele adulte. Desigur că şi creşterea înregistrată la vârstele de 65 de ani şi
peste trebuie considerată îngrijorătoare.

8
Modelul mortalităţii specifice pe grupe de vârstă, România, anul 2000, este ilustrat în graficul
nr.7.

Evolutia ratei brute de mortalitate, Romania, 1930 - 1989

24

22

20

18

16
nr.decese/1000 loc.

14
Total
12 Urban
Rural
10

ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 5

Evolutia ratei brute de mortalitate, Romania, 1990 - 2000

18

16

14
nr.decese/1000 loc.

12
Total
Urban
Rural
10

4
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 6

9
2.2. Mortalitatea pe sexe
Frecvenţa deceselor este mai mare la persoanele de sex masculin, fenomen prezent în
toate ţările şi cunoscut sub numele de supramortalitate masculină. In perioada 1990-2000,
ritmul de creştere a ratei de mortalitate pe sexe a fost mai mare la bărbaţi faţă de femei. In
anul 2000, la 1000 de bărbaţi s-au înregistrat 12.4 decese, în timp ce la sexul feminin
frecvenţa deceselor a fost de 10.4‰. Indicele de masculinitate a înregistrat valoarea de
114.1% ceea ce reflectă un exces de decese de 14.1% la sexul masculin comparativ cu sexul
feminin. 53.3% din totalul deceselor, România, anul 2000, au fost înregistrate la persoane de
sex masculin. De menţionat creşterea numărului de decese la adultul tânăr de sex masculin
(40-60 de ani).
3. Mortalitatea în funcţie de caracteristici spaţiale
În anul 2000, frecvenţa deceselor a fost de 1.6 ori mai mare în mediul rural faţă de
mediul urban, ratele de mortalitate fiind de 8.9‰ în urban şi 14.4‰ în rural. Din numărul
total de decese înregistrat în anul 2000, 57.6% au fost decese la persoane din mediul rural
(grafic nr.6). Creşterea nivelurilor fenomenului de mortalitate înregistrat după anul 1990 a
fost mai mare în mediul rural, astfel încât diferenţa dintre cele două medii s-a accentuat. Acest
aspect poate fi pus pe seama: unei ponderi mai mari a vârstnicilor în mediul rural comparativ
cu mediul urban; a scăderii accesibilităţii populaţiei rurale la serviciile medicale (localităţi
rurale fără medic, reducerea numărului mijloacelor de transport din rural spre urban, creşterea
preţului transportului, etc); o adresabilitate mai scăzută ca urmare a unui anumit grad de
cultură generală şi mai ales sanitară.
În profil teritorial, ratele brute de mortalitate înregistrează valori cuprinse între 9.2‰
(judeţul Braşov) şi 15.5‰ (judeţul Teleorman). In urma standardizării, judeţele cele mai
defavorizate din punct de vedere al mortalităţii sunt: Tulcea, Satu Mare, Giurgiu, Caraş-
Severin.
4. Mortalitatea pe cauze medicale de deces
Ca şi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, cea mai importantă cauză de
deces în România este reprezentată de bolile aparatului circulator (graficul nr.8) care au
determinat în anul 2000 701.8 decese la 100.000 de locuitori, urmatede tumori (184
decese/100.000 loc.), boli ale aparatului respirator (66.1 decese/100.000 loc.) şi accidente
(64.2 decese/100.000 loc.).
România este singura ţară din Europa în care mortalitatea prin boli ale aparatului
circulator creşte continuu şi cu un ritm accentuat. Acest fenomen poate fi consecinţa creşterii
frecvenţei bolilor cardio-vasculare în populaţie, stilului de viaţă al populaţiei caracterizat
printr-o frecvenţă importantă a sedentarismului, cu stresuri multiple, consum de alcool şi
fumat, frecvenţă mare a fumătorilor, particularitaţilor alimentaţiei (consum de cantităţi mari
de grăsimi animale, saturate şi un consum redus de legume şi fructe), accesibilitate scăzută la
serviciile medicale de calitate. Această creştere ar putea fi şi rezultatul completării incorecte a
certificatelor medicale constatatoare ale decesului, cu supraevaluarea deceselor determinate
de bolile aparatului circulator.

10
 Mortalitatea specifica pe grupe de virsta, Romania, anul 2000

120

100

80
dec./1000 loc.

60

40

20

0
0 5, 10, 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75+
Sursa date : INS virsta

Grafic nr. 7

Ratele de mortalitate pe cauze medicale, Romania, anul 2000

Boli digestive

Feminin
Masculin
Cauze externe Total

Boli repiratorii

Tumori

BCV

Sursa datelor : INS

0 100 200 300 400 500 600 700 800
dec./100000 loc.
BCV Tumori Boli repiratorii Cauze externe Boli digestive
Feminin 714.4 151.3 51.5 30.1 47.6
Masculin 688.6 218.2 81.3 99.9 81
Total 701.8 184 66.1 64.2 63.9

Grafic nr. 8

11
 Situarea bolilor aparatului respirator pe locul trei în modelul mortalităţii pe cauze
medicale, situează România printre ţările subdezvoltate. Aproape jumătate din decesele
determinate de aceste boli sunt datorate bolilor acute (pneumonie, gripă), fiind considerate
decese evitabile. Ele reflectă atât nivelul educaţional al populaţiei cât şi carenţe în sistemul de
îngrijiri medicale.
Structura deceselor pe cauze medicale (garfic nr.9) se caracterizează printr-o pondere
mare – 61.5%, a deceselor prin boli ale aparatului circulator; din numărul total de decese
determinate de aceste afecţiuni, 34.6% sunt datorate bolii ischemice a inimii şi 33% bolilor
cerebrovasculare. Tumorile deţin o proporţie de 16.1% iar bolile aparatului respirator – 5.8%.
Modelul de mortalitate pe cauze medicale şi sexe se caracterizează printr-o
supramortalitate masculină prin accidente, boli digestive, boli respiratorii şi tumori, raportul
ratelor de mortalitate specifică pe cauze şi sex, fiind de 3.3, 1.7, 1.6, respectiv 1.4. In ceea ce
priveşte bolile aparatului circulator, raportul ratelor de mortalitate specifică arată o
supramortalitate la femei, frecvenţa fiind de 1.03 ori mai mare la acestea comparativ cu
bărbaţii. Această situaţie este ilustrată şi de structura deceselor pe cauze medicale, pentru
fiecare sex: 68.6% din totalul deceselor înregistrate la femei sunt datorate unei boli
cardiovasculare, în timp ce la sexul masculin ponderea este de 55.4%. Din punct de vedere al
structurii deceselor determinate de boli cardiovasculare pe entităţi medicale, la femei bolile
cerebrovasculare deţin o proporţie mai mare (34.4% comparativ cu 31.6% la bărbaţi), în timp
ce cardiopatia ischemică determină mai multe decese la bărbaţi (37.1% comparativ cu 32.2%
cât se înregistrează la sexul feminin).
Distribuţia ratelor standardizate de mortalitate pe cauze în profil teritorial se
caracterizează printr-o frecvenţă mare a deceselor prin bolile aparatului respirator în judeţele
din estul ţării, cele din centru şi vest prin decese ale bolilor cardiovasculare şi tumori.

Mortalitatea proportionala pe cauze medicale, Romania,anul

2000

5.6 5.4
5.6
5.8

BCV
16.1 61.5 Tumori
Boli repiratorii
Cauze externe
Boli digestive
Alte
Sursa datelor : I. N. S.

12
 5. Speranţa de viaţă la naştere, indicator al nivelului de trai al unei naţiuni,
condiţionată de un complex de factori care acţionează în timp, între care o importanţă
deosebită le au modul de viaţă, starea de sănătate, alimentaţia, nivelul cultural, condiţiile
economice şi sociale, înregistrează în România, una din cele mai scăzute valori din Europa:
68,9 ani, nivelul fiind, în medie, cu 7-8 ani mai scăzut decât în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Această situaţie se datoreşte mortalităţii infantile ridicate şi a unei mortalităţi mari la adulţii
de până la 65 de ani, ca efect al acumulării unui complex de factori negativi (subdezvoltarea
economică, stresul, presiunea morală şi insatisfacţiile personale, un stil de viaţă defavorabil
sănătăţii).
În România, după anul 1992, speranţa de viaţă la naştere s-a redus an de an, până în
1997. După acest an se observă o creştere a nivelului indicatorului, mai semnificativă pentru
sexul masculin comparativ cu sexul feminin. Speranţa de viaţă la naştere este cu 7 ani mai
mare la populaţia feminină decât cea a populaţiei masculine (74.2 ani, respectiv 67.03 ani,
1998-2000).
Ca indicator sintetic al stării de sănătate, speranţa de viaţă la naştere prezintă valori
diferite pe medii de rezidenţă şi în profil teritorial. Astfel, valorile indicatorului sunt mai mari,
pentru ambele sexe în mediul urban comparativ cu mediul rural, diferenţele fiind mai mari la
sexul masculin - 1.91 ani şi doar de 1.37 ani la sexul feminin. In profil teritorial, speranţele de
viaţă la naştere la bărbaţi variază de la valori de 63.26 ani (judeţul Satu Mare) la 68.88 ani
(Municipiul Bucureşti); pentru sexul feminin, intervalul de variaţie este cuprins între 71.69
ani (Satu Mare) şi 75.96 ani (Municipiul Bucureşti).
Caracteristici ale fenomenului mortalitaţii pe plan mondial
Mortalitatea este un fenomen puternic dependent de dezvoltarea economico-socială şi
de caracteristicile unei societăţi. Dezvoltarea economico-socială a determinat scăderea
mortalităţii şi creşterea longevităţii şi a calităţii vieţii.
În general, separarea conceptului de dezvoltare socio-economică de conceptul de
sănătate este periculoasă pentru că reduce suportul necesar acţiunilor de sănătate. Dacă se
analizează mortalitatea strict biologic, nu se poate susţine la nivelul comunităţilor necesitatea
dezvoltării socio-economice ca bază (suport) pentru ameliorarea stării de sănătate apreciată
prin creşterea longevităţii.
În ultimul timp s-au înregistrat efecte paradoxale ale dezvoltării socio-economice
asupra sănătăţii. În general, în lume s-a înregistrat un declin al mortalităţii ca urmare a
acţiunilor complexe vizând sănătatea şi dezvoltarea economică. La început declinul s-a
manifestat în ţările în curs de dezvoltare; în aceste ţări după ce iniţial mortalitatea generală a
scăzut, s-a înregistrat o stagnare în evoluţia fenomenului însoţită chiar şi de o scădere a
speranţei de viaţă la naştere (situaţie înregistrată şi în România, după cum s-a văzut).

13
Factori care au limitat scăderea mortalităţii pe plan mondial
 Strategii de dezvoltare care nu au avut în vedere sănătatea.
 Ponderea redusă acordată ocrotirii sănătăţii în structura bugetului, prin necorelarea sa
cu interesele sănătăţii, cu nevoile stării de sănătate şi creşterea calităţii asistenţei
medicale.
 Structuri neadecvate ale sistemului de sănătate, cu dezvoltarea dezechilibrată a
îngrijirilor de specialitate şi spitaliceşti faţă de cele primare şi extraspitaliceşti
neadaptate nevoilor şi particularităţilor naţionale şi locale, o folosire neraţională a
resurselor. Au fost preluate modele din ţările dezvoltate şi translatate în ţările în curs
de dezvoltare.
 Tehnologii de sănătate neadecvate problemelor specifice.
În ţările dezvoltate s-a consemnat o deteriorare a câştigului în ani potenţiali de viaţă,
fenomen imputat îmbătrânirii populaţiei. Această situaţie explică de ce programele de sănătate
din aceste ţări vizează, pentru vârstnici, nu scăderea mortalităţii, ci scăderea invalidităţii,
adică ameliorarea calităţii anilor de viaţă.
Relaţia dintre dezvoltarea economico-socială şi starea de sănătate poate fi sintetizată prin
corelaţia care există între venitul naţional brut pe cap de locuitor şi speranţa de viaţă la naştere
ca indicator sintetic al mortalităţii şi al stării de sănătate. Această corelaţie este de tip direct:
creşerea venitului naţonal brut pe cap de locuitor este îsoţită de o creştere a speranţei de viaţă
la naştere. Ţările din Estul şi Centrul Europei sunt caracterizate printr-un venit naţional brut
scăzut şi o speranţă de viaţă la naştere scăzută. Există şi excepţii în care evoluţiile celor doi
indicatori sunt discordante: de exemplu, populaţiile din China, Cuba, Shri-Lanka, cu venit
naţional brut pe cap de locuitor scăzut, au o speranţă de viaţă la naştere mare pentru venitul pe
care-l au, în timp ce în ţările Orientului Apropiat, mai ales cele producatoare de petrol,
speranţa de viaţă la naştere este mică, deşi venitul naţional brut pe locuitor este unul din cele
mai mari.
O corelatie de tip direct există şi între procentul alocat pentru sănătate din venitul naţional
şi speranţa de viaţă la naştere. Dacă produsul naţional brut creşte, iar ponderea alocată pentru
sănătate rămâne constantă în valoare absolută fondul pentru sănătate creşte.
De menţionat faptul că experienţa mondială arată că impactul cel mai mare asupra
societăţii o au educaţia, bugetul alocat pentru alimentaţie, bugetul alocat pentru asistenţa
primară, bugetul alocat pentru mediul ambiant.

În ultimii 10 ani s-a observat:

 scădere a mortalităţii prin boli ale aparatului circulator, scădere care nu a fost
anticipată;
 scădere a mortalităţii infantile sub nivelul aşteptat în ţările dezvoltate (niveluri sub
8o/oo);
 creşterea riscului de deces la bărbaţi datorită unui stil de viaţă specific;
 inechităţi în distribuţia mortalităţii pe zone geografice sau pe categorii socio-
profesionale.

14
 5. MORTALITATEA INFANTILĂ
Dr. Adriana Vasile
Mortalitatea infantilă definită ca fenomenul demografic al deceselor 0-1 an
înregistrate în populaţia născuţilor vii poate fi privită şi tratată ca un aspect particular al
mortalităţii specifice pe vârste.
Importanţa studiului aparte a mortalităţii infantile rezultă din faptul că acest indicator
reprezintă un indicator specific de măsurare şi descriere a stării de sănătate a copiilor şi în
acelaşi timp este considerat ca unul din cei mai sensibili indici ai nivelului de trai şi stării de
sănătate a unei populaţii pentru că în determinarea nivelului fenomenului sunt implicaţi o
multitudine de factori, reflectând astfel acţiunea concomitentă asupra sănătăţii copilului 0-1
an, atât a factorilor economico-sociali şi de mediu, cât şi a celor care ţin de sistemul de
servicii de sănătate.
În raport cu intensitatea deceselor la celelalte vârste, riscul de deces sub un an este
deosebit de ridicat. Din tabela de mortalitate a populaţiei României în 1998-2000, reiese că
probabibilitatea de deces în primul an de viaţă este aproximativ egal cu riscul populaţiei în
vârstă de 60-65 de ani. Dar, spre deosebire de populaţia vârstnică, unde mortalitatea este mai
greu de influenţat, asupra mortalităţii infantile se poate interveni mult mai eficient.
Măsurarea dimensiunii fenomenului, descrierea caracteristicilor mortalităţii infantile şi
identificarea factorilor de risc şi cauzali care se asociază şi explică mortalitatea infantilă
reprezintă obiectivele metodelor utilizate în măsurarea mortalitaţii infantile, scopul general al
acestor metode fiind elaborarea unor strategii de intervenţie în vederea ameliorării şi
controlului mortalităţii infantile.
Sursa datelor necesare măsurării, descrierii şi analizei mortalităţii infantile poate fi
reprezentată de:
 statistica demografică curentă (în cazul ţării noastre baza de date a Institutului
Naţional de Statistică realizată prin prelucrarea informaţiilor din certificatele medicale
constatatoare ale decesului şi certificatele medicale constatatoare ale născuţilor vii);
 statistica sanitară curentă (pentru România, fişele deceselor 0-1 an prelucrate de
Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală al Ministerului
Sănătăţii şi Familiei);
 anchete medico-sociale special elaborate.
Studiul mortalităţii infantile, la fel ca şi în cazul celorlalte fenomene demografice, se poate
realiza într-o manieră transversală (de exemplu, studiul mortalităţii infantile într-un an
calendaristic) sau într-o manieră longitudinală (studiul mortalitaţii infantile pe o generaţie de
născuţi vii).
Cel mai frecvent tip de abordare a fenomenului mortalităţii infantile întâlnit în statistica
sanitară curentă este cel transversal, prezentat în continuare.

15
 1. Intensitatea fenomenului se măsoară cu rata de mortalitate infantilă care reprezintă
frecvenţa deceselor 0-1 an înregistrate în anul de studiu la 1000 de născuţi vii ai anului
respectiv. Datele necesare pentru calcularea indicatorului sunt:
 numărul de decese 0-1 an din anul luat în studiu, într-o populaţie dată (teritoriu);
 numărul născuţilor vii din acelaşi an şi din aceeaşi populaţie (teritoriu).
Principalul avantaj al acestui indicator este reprezentat de uşurinţa de calcul. Dezavantajul
major rezultă din faptul că decedaţii 0-1 an dintr-un an calendaristic provin din născuţii vii
care aparţin a două generaţii diferite, ceea ce face ca în condiţiile unei modificări importante a
numărului de născuţi vii de la un an calendaristic la altul, rata astfel calculată nu mai este
corespunzătoare, ea sub- sau supraestimând intensitatea fenomenului. Pentru estimarea
corectă a intensităţii fenomenului mortalităţii infantile în aceste condiţii, se recomandă
utilizarea ratelor corectate de mortalitate infantilă. Din metodele propuse în literatura de
specialitate, una dintre cele mai frecvent utilizate este calculul ratei de mortalitate infantilă în
funcţie de generaţia de născuţi vii din care provin decedaţii (metoda aditivă de calcul a
mortalitaţii infantile) propusă de către Logan şi care necesită repartizarea deceselor 0-1 în
funcţie de anul naşterii, adică de generaţia de născuţi vii din care provin. Efectivele celor două
subgrupe de decese 0-1 an astfel obţinute se raportează la efectivele generaţiilor de născuţi vii
din care provin, suma rezultatelor celor două rapoarte (exprimată în promile) reprezintă rata
de mortalitate infantilă corectată (vezi anexa I.2). In cazul în care nu se poate stabili pentru
decedaţii 0-1 an generaţia de născuţi vii din care provin, se poate utiliza o altă metodă de
corectare care constă în utilizarea unor coeficienţi de ponderare a numărului de născuţi vii,
stabilindu-se astfel numitorul formulei clasice de calcul a ratei de mortalitate infantilă (vezi
anexa I.2).
Pentru evidenţierea variaţiilor sezoniere ale fenomenului mortalităţii infantile precum şi a
reacţiilor fenomenului la condiţiile climatice şi epidemiologice se recomandă calcularea ratei
de mortalitate infantilă pe perioade calendaristice mai mici de un an (semestru, trimestru sau
lună). Formulele de calcul sunt prezentate în anexa I.2
2. Variaţiile în distribuţia fenomenului mortalităţii infantile în funcţie de unele
caracteristici pot fi evidenţiate prin calcularea următorilor indicatori:
 rata de mortalitate infantilă pe medii sociale (de rezidenţă) pentru semnalizarea
diferenţelor existente în intensitatea fenomenului între cele două medii; de asemenea,
pentru evidenţierea diferenţelor existente între judeţe, teritorii din cadrul unui judeţ, se
pot calcula rate de mortalitate, informaţiile necesare şi formulele de calcul fiind uşor
de dedus;
 rata de mortalitate infantilă pe sexe măsoară frecvenţa deceselor 0-1 an în
subpopulaţia de născuţi vii de sex feminin sau masculin ;
 ratele de mortalitate infantilă în funcţie de vârsta la deces sunt:
- rata de mortalitate neonatală precoce (frecvenţa deceselor 0-6 zile la 1000
născuţi vii);
- rata de mortalitate neonatală (frecvenţa deceselor 0-27 zile la 1000 născuţi vii);
- rata de mortalitate postneonatală (frecvenţa deceselor 28-364 zile la 1000
născuţi vii).

16
 Justificarea acestor indicatori constă în variabilitatea riscului de deces al copilului sub 1 an
în funcţie de vârsta lui precum şi de cea a cauzelor care determină producerea decesului la
diverse vârste. Astfel perioada neonatală este dominată de o cauzalitate endogenă, în timp ce
cea postneonatală de o cauzalitate exogenă. In ceea ce priveşte mortalitatea neonatală precoce
aceasta se distinge pe de o parte prin riscul deosebit de mare de deces şi, pe de altă parte, prin
cauzalitate aproape exclusiv endogenă şi asemănătoare mortinatalităţii (mortalităţii fetale
tardive). Din acest ultim motiv, în sănătatea publică se utilizează un indicator care comasează
frecvenţa născuţilor morţi (mortinatalitatea) cu frecvenţa deceselor din primele 6 zile de viaţă
(mortalitatea neonatală precoce) şi care se numeşte mortalitate perinatală. Măsurarea
mortalităţii infantile prezintă interes deoarece reprezintă unul din indicatorii utilizaţi frecvent
pentru evaluarea activităţilor serviciilor de îngrijire materno-infantilă.
 ratele de mortalitate infantilă pe cauze permit identificarea principalelor cauze
medicale care determină decesul infantil
Formulele de calcul a indicatorilor de mai sus sunt prezentate în anexa I.2.
Analiza statistică mai fină face apel şi la alţi indicatori ai mortalitaţii infantile cum ar
fi: rata de mortalitate infantilă pentru copii prematuri, rate de mortalitate după vârsta mamei,
starea civilă a mamei, categoria socio-profesională a părinţilor, nivelul de instrucţie etc. De
asemenea, sunt utilizaţi frecvent şi indicatorii de structură (letalităţi sau mortalităţi
proporţionale): structura deceselor 0-1 an în funcţie de vârsta la deces, structura deceselor
infantile pe sexe, pe cauze medicale etc.
3. În analiza fenomenului de mortalitate infantilă dintr-o populaţie dată se poate pune
problema comparării nivelului respectiv cu alte valori, şi anume cu valori ale fenomenului
înregistrate în anii anteriori, în populaţia respectivă sau cu valori observate în altă populaţie
(populaţia ţării, populaţia altui judeţ etc). Această problemă se justifică prin faptul că
mortalitatea infantilă, ca orice fenomen biologic, se caracterizează printr-o variabilitate
proprie. Pentru a stabili dacă diferenţa faţă de o altă rată se situează în limitele variabilităţii
biologice a fenomenului sau o depăşeşte, trebuie testată semnificaţia statistică a ratei de
mortalitate, testare care se poate face prin:
o aplicarea testelor de semnificaţie statistică;
o estimarea intervalului de încredere pentru o rată.
4. Un loc important în măsurarea şi analiza mortalitaţii infantile îl ocupă
identificarea şi cuantificarea unui eventual exces de decese infantile într-o populaţie în
raport cu o populaţie standard. Măsurarea excesului mortalităţii infantile presupune:

17
  determinarea numărului de decese 0-1 an aşteptate să apară în populaţia de născuţi vii
luată în studiu, estimarea numărului aşteptat făcându-se în ipoteza conform căreia
intensitatea fenomenului de mortalitate infantilă din populaţia studiată ar fi aceeaşi cu
cea din populaţia considerată standard; pentru determinarea numărului de decese
aşteptate pot fi utilizate valorile absolute ale deceselor 0-1 an sau ratele de mortalitate
infantilă (formulele de calcul sunt prezentate în anexa I.3)
 compararea numărului de decese aşteptate cu numărul real de decese (numărul de
decese observate) şi stabilirea semnificaţiei statistice a diferenţei dintre numărul
observat şi cel aşteptat; se pot utiliza următoarele două metode: a) raportul
standardizat de mortalitate (RSM)(vezi anexa I.3); b) testul χ 2 . Interpretarea
rezultatelor obţinute prin utilizarea primei metode este aceeaşi ca şi cea prezentată la
mortalitatea generală.
5. Tabela de mortalitate infantil de momentă, construită conform principiului general de
alcătuire a unei tabele de mortalitate dar cu serie de particularitaţi metodologice de calcul al
probabilitaţilor de deces datorită faptului că decedaţii 0-1 an dintr-un an calendaristic provin
din două generaţii, reprezintă atât o metodă de măsurare, descriere şi analiză a fenomenului
cât şi o metodă de comparare a fenomenului mortalităţii infantile dintr-o populaţie dată în
momente diferite (ani diferiţi) sau a fenomenului înregistrat în populaţii diferite (de exemplu,
compararea între judeţe sau ţări).
CARACTERISTICI ALE MORTALITĂŢII INFANTILE ÎN ROMÂNIA
1.Nivelul şi evoluţia mortalităţii infantile. Până în anul 1947 nivelul mortalităţii
infantile în ţara noastră era foarte crescut (aproape 200 decese 0-1 an la 1000 de născuţi vii).
Evoluţia indicatorului a înregistrat o primă scădere importantă în perioada 1947-1948, când de
la nivelul de 198.8‰ ajunge la nivelul de 142.7‰, după care scăderea este mai lentă dar
continuă până în anul 1965, când se înregistrează cel mai scăzut nivel de până atunci (44.1‰).
După 1965 se consemnează o nouă creştere asociată şi creşterii natalitaţii ca urmare a
măsurilor legislative adoptate (decretul 770), cu oscilaţii de la an la an. Incepând cu anul
1970, când valoarea a fost de 49.4‰, în evoluţia ratei de mortalitate infantilă se înregistrează
o tendinţă de scădere continuă, astfel încât în anul 1980 se înregistrau 29.3 decese 0-1 an la
1000 de născuţi vii iar în anul 1990 26.9 decese infantile/1000 născuţi vii (grafic nr. 11). În
ultimii 10 ani (1991-2000) nivelul indicatorului a înregistrat aceeaşi tendinţă de scădere,
atingând în anul 2000 valoarea de 18.6‰ (grafic nr.12). Cu toată scăderea înregistrată, nivelul
actual al mortalităţii infantile situează România pe unul din ultimele locuri printre ţările
europene.
Analiza regresiei ratei de mortalitate infantiă în raport cu produsul naţional brut pe cap
de locuitor şi cu ponderea cheltuielilor pentru sănătate alocate din produsul naţional brut arată
că România prezintă o situaţie mai nefavorabilă comparativ cu ţările cu nivel al produsului
naţional brut pe cap de locuitor aproximativ egal cu al ei.

18
 Evolutia ratei mortalităţii infantile, Romania, 1930 -
1989
24

22

nr.decese/1000 loc.
20

18

16

14
Total
12 Urban
Rural
10

0
30

32

34

36

38

40

47

49

51

53

55

57

59

61

63

65

67

69

71

73

75

77

79

81

83

85

87

89
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19
ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 10

Evolutia mortalitatii infantile, Romania, 1990 - 2000

31

28

25
decese 0-1/1000 n.vii

22
Total
Urban
Rural
19

16

13

10
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 11

19
 2. Mortalitatea infantilă pe medii sociale. În evoluţia mortalităţii infantile pe medii
sociale, în România, valorile au fost mai mari în mediul rural. Astfel, în anul 2000, rata
mortalităţii infantile a înregistrat o valoare de 20.8‰ în mediul rural, în timp ce în mediul
urban nivelul a fost de 16.1‰.
3. Mortalitatea infantilă în profil teriorial. Rata mortalitaţii infantile a înregistrat
cale mai mari valori, în anul 2000 în judeţele: Bacău (28.3‰), Ialomiţa (28.2‰), Botoşani
(26.8‰), Neamţ (23.9‰). Judeţele cu cele mai mici rate de mortalitate infantilă au fost:
Municipiul Bucureşti (12.7‰), Sibiu (13.3‰) Arad (13.8‰), Covasna (13.8‰).
4. Mortalitatea infantilă pe sexe. Se înregistrează o supramortalitate masculină,
indicele de masculinitate fiind de 131.8%, pentru anul 2000. Pentru acelaşi an, rata de
mortalitate infantilă la sexul masculin a înregistrat o valoare de 1,2 ori mai mare comparativ
cu cea calculată pentru sexul feminin (20.6‰ comparativ cu 16.6‰). Din punct de vedere al
structurii deceselor infantile în funcţie de caracteristica “sex”, decesele 0-1 an înregistrate la
nou-născuţii de sex masculin au deţinut o pondere de 56.9%.
5. Mortalitatea infantilă pe grupe de vârstă. Modelul mortalităţii infantile în funcţie
de vârsta la deces înregistrat în România, anul 2000, se caracterizează prin ponderi egale a
celor două componente: mortalitatea neonatală şi postneonatală, respectiv 50%.
6.Mortalitatea infantilă pe cauze medicale de deces. Structura deceselor infantile
înregistrate în anul 2000 pe cauze medicale, ilustrată în graficul nr.11, se caracterizează
printr-o pondere de 33.2% a deceselor determinate de cauze perinatale, pe locul doi situându-
se bolile aparatului respirator – 30.7%. 96% din decesele 0-1 an prin boli respiratorii s-au
datorat pneumoniei. Malformaţiile congenitale deţin o proporţie de 19%, iar bolile infecţioase
şi parazitare – 4.3%. Cele mai frecvente malformaţii răspunzătoare de decesul infantil sunt
cele ale aparatului circulator (44.7% din cele 830 de decese 0-1 an prin malformaţii).
Dintre factorii de risc ai decesului infantil, cei mai frecvenţi întâlniţi sunt:
prematuritatea şi malnutriţia protein-calorică, la care se adagă şi factori socio-economici si
culturali, cum ar fi nivelul de instrucţie al mamelor.
Factorii de risc ai mortalităţii infantile
Condiţionarea multifactorială a mortalităţii infantile a impus clasificarea factorilor de
risc. Dintre clasificările întâlnite în literatura de specialitate reţinem clasificarea într-o viziune
sistemică, clasificare convenabilă atât pentru practica curentă cât şi pentru cercetare.
Această clasificare ţine seama de integrarea biosistemului mamă-copil în alte
biosisteme: familia, populaţia, mediul (fizic şi social), fiecare nivel de integrare necesitând
intervenţia unui sector social.

20
 Structura deceselor 0 - 1 an pe cauze medicale, Romania, anul
2000

12.8
4.3 33.2

Cauze perinatale
19
Boli respiratorii
Malformatii congenitale
30.7 Boli infectoparazitare
Altele

Sursa datelor : I.N.S.

Grafic nr. 12

Biosistemul mamă-copil
Factori endogeni:
 care ţin de mamă:
 vârsta (sub 19 ani, peste 35 ani);
 paritate;
 avorturi în antecedente;
 patologie generală şi obstetricală;
 accidente în timpul naşterii;
 intervenţii obstetricale.
 care ţin de copil:
 greutate mică la naştere;
 sexul masculin;
 rangul nou-născutului;
 vârsta (primul trimestru);
 handicapuri biologice (malnutriţie, rahitism, anemie, malformaţii, infecţii în
interferenţă cu factori exogeni).

21
Factori exogeni:
 intoxicaţii;
 accidente;
 factori de mediu (inclusiv asistenţa medicală).

Factorii care ţin de familie:

 starea civilă a mamei (mama celibatară);
 familie dezorganizată;
 nivelul scăzut de instrucţie;
 venitul familiei;
 condiţii de locuit nesatisfăcătoare;
 familii cu domiciliul nestabil;
 alcoolismul;
 vagabondajul;
 tinerele familii în primul an de la constituirea lor.

Factori demografici:
 variaţii în evoluţia natalităţii şi a fecundităţii;
 planificarea familială.

Factori economico-sociali şi de mediu.

22
 ANEXA I.1
INDICATORI DE MĂSURARE A MORTALITĂŢII

1. Rata bruta de mortalitate

2. Rate specifice de mortalitate RSpM

 pe sexe

 pe grupe de varsta

 medii

 de deces

3. Mortalitatea proporţională
(letalitatea)

4. Tabelă de mortalitate

Vârst Px Dx mx ax qx Sx dx Lx Tx ex
a
Sub 1 0.35 10000
an 0

5. Ani de viaţă potenţiali pierduţi (APVP)

Grupa de Centrul clasei 65 ani Număr decese APVP

vârstă de vârstă observate
1 2 3 4 5

* suma coloanei 5 reprezintă numărul anilor potenţiali de viaţă pierduţi

23
 ANEXA I. 2

PRINCIPALII INDICATORI DE MASURARE A MORTALITATII INFANTILE

1.Rata de mortalitate infantila:

unde: D0-1-decedatii 0-1 an dintr-un an calendaristic si un teritoriu dat

N-născuţii vii din acelasi teritoriu si an calendaristic
2.Rata de mortalitate infantila pe medii:

3.Rata de mortalitate infantila pe sexe:

4.Ratele de mortalitate infantila in functie de virsta la deces:

Născuţi morţi+decese 0-6 zile

RMperinatală = ---------------------------------------- x 1000
Nr. născuţi

5.Rata de mortalitate infantila pe cauze:

24
6.Metode de corectare a mortalităţii infantile

A. RMI corectată pe generaţie = (d1/Nx + d2/Nx-1) * 1000

unde d1 reprezintă decesele 0-1 ani înregistrate în anul “x” (anul de studiu) care provin din
născuţii vii ai anului “x”
d2 reprezintă decesele 0-1 ani înregistrate în anul “x” (anul de studiu) care provin din
născuţii vii ai anului anterior “x-1”
Nx reprezintă numărul de născuţi vii ai anului “x”
Nx-1 reprezintă numărul de născuţi vii ai anului anterior “x-1”

B. RMI corectată prin utilizarea de coeficienţi de ponderare a numărului de născuţi vii:

D0-1 /(1/3 Nx + 2/3 Nx+1)

C. Calcularea RMI pe intervale:

 Semestru:
(D0-1 semestru * 2 / Număr născuţi vii din ultimele 2 semestre ) * 1000
 Trimestru:
(D0-1 trimestru * 4 / Număr născuţi vii din ultimele 4 trimestre ) * 1000
 Lună:
(D0-1 lună calendaristică*12/Număr născuţi vii din ultimele 12 luni calendaristice ) * 1000

7. Măsurarea excesului de mortalitate infantilă

A. Determinarea numărului de decese infantile aşteptate
 Utilizarea valorilor absolute:

D0-1 aşteptate = (N1/N2)* D0-1(N2)

unde N1= număr născuţi vii ai populaţiei investigate

N2= număr născuţi vii ai populaţiei standard
D0-1(N2) = număr absolut de decese 0-1 ani observate în populaţia de născuţi vii standard

 Utilizarea ratei de mortalitate infantilă din populaţia standard

D0-1 aşteptate = N1 * RMIstandard

 Calcularea raportului standardizat de mortalitate (RSM):

RSM = (Nr.decese 0-1 ani observate / Nr.decese 0-1 ani aşteptate )*100

 Intervalul de încredere RSM: RSM +/- (Uα * SD)

unde Uα = valoarea teoretrică (tabelară) aleasă în funcţie de risc (α);

pentru un α =0,05, Uα = 1.96

SD = abaterea standard obţinută pe baza formulei: SD=RSM/ decese 0-1 ani observate

25
26